Istoria românilor prin călători/Trei călători francezi la noi

Jump to navigation Jump to search
XII. Țerile noastre în a doua jumătate a veacului al XVI-lea Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga
XIII. Trei călători francezi la noi
XIV. Un călător italian înainte de Mihai Viteazul: Botero


Venim acum la călătorii francezi. Avem doi: unul în Muntenia, Lescalopier și Bongars[1] și altul în Moldova, Fourquevaux, cari sînt aproape contemporani.

Să începem cu acesta. Fourquevaux era un om deprins în negociații diplomatice, care a jucat un rol și în Spania și care, făcînd o călătorie în Orient, s-a hotărît să se întoarcă prin Polonia. La început el urmează deci același drum pe care-l făcuse Mancinelli, străbătînd Moldova de la sud, de la gurile Dunării, către Iași.

Și el întîlnește la guri pescăriile acelea strașnice, cu morunul cît omul, care formau un obiect de mare venit pentru visteria turcească. Prețul unui morun, cîntărind cît o sarcină de catîr, spune el, era de doi solizi francezi. Icrele, care se vindeau în toată lumea grecească supusă sultanului, erau din părțile noastre; negoțul rușilor e mai nou, presupunînd relații comerciale care atunci nu existau.

Îndată după aceasta se întră în imensa stepă pe care tatarii o numeau Bugeacul. Pe vremea aceea nu erau pe aici tatarii, dar cazacii, hoți de dincolo de Nistru, erau, fără ca pe vremea aceea să reprezinte o parte din populația rusească. Cuvîntul cazac e tătăresc, înseamnă „pribeag” ori, cum s-ar zice cu un termin englez, „outlaw”, „care se află afară din lege”. Oameni fugiți din Polonia, din Rusia, din Moldova, oameni cari făcuseră vreo crimă, vreun păcat sau cari aveau mari ambiții, pe care nu le puteau satisface în țara lor. În ostroavele Niprului, acoperite de păduri, acolo se strîngeau și prădau pe orice drumeț. Erau așezați la cataractele rîului, unde e mai greu de pătruns, în regiunea unde fuseseră întîi ostrogoții. În secolul al XVII-lea li se zicea zaporojeni, sau și nizovi. Regele Poloniei se scutura de orice legătură cu dînșii, spunînd turcilor că pot să vie să-i execute pe toți, dacă pot; dar, de fapt, acești cazaci li erau polonilor foarte necesari fiindcă-i întrebuința în contra tatarilor, și nu exista alt mijloc de a lupta contra lor decît acesta, cazacii fiind, mai la urma urmei, un fel de tatari creștini. Ștefan Báthory i-a orinduit puindu-li în frunte un hatman, și pe vremea aceasta Moldova, nu numai că li cunoștea calitățile ostășești, dar Ioan Vodă cel Cumplit a fost susținut împotriva turcilor de cazacii lui Svierșevschi: cînd boierii moldoveni l-au trădat, acești auxiliari străini au luptat alături de dinsul și l-au apărat pînă în ultima clipă.

Pe urmă, Ioan Potcoavă a fost așezat tot de cazaci și hatmanul căzăcesc a stat în rîndul boierilor Moldovei la Iași, cîteva luni de zile. Și au venit și alți falși Ioan Vodă, precum și un Alexandru Vodă, un Constantin Vodă, cari toți erau sprijiniți de cazaci, bucuroși ca, în loc de a prinde pe drumeții mai rari, să prade o țară întreagă care-și refăcea bogăția în timp de cîțiva ani de zile. Un fiu al lui Alexandru Lăpușneanu, Petru Cazacul, s-a numit așa, deși era moldovean, pentru că fusese susținut tot de cazaci. Și pe vremea lui Mihai Viteazul au jucat un rol mare în luptele acestuia.

Pe acești cazaci îi întîlnește călătorul nostru, care li zice „les couzaquis”. Ei făceau drumurile cu totul nesigure. Drumurile acestea, ni spune călătorul, sînt cutreierate în cea mai mare parte de familii care locuiesc în căruțe cu mai multe rînduri și care au în ele pînă și mori de vînt pentru făină. E vorba deci de tatari, cari locuiau în ce se numește de cronicari, în secolul al XVII-lea, coșuri, cam cum sînt azi căruțele cu care coboară sătenii de la munte cînd merg să culeagă recolta la șes.

În ce privește cetățile de aici, Fourquevaux cunoaște Chilia și Cetatea Albă, care aveau garnizoane de ieniceri. Stătea în ele un vameș turcesc, și erau închinate – cel puțin Chilia – unei fundațiuni religioase din Orient; și sultana Validè, mama sultanului, avea drepturi asupra veniturilor orașului. La Cetatea Albă guvernatorul ținea două biete galere.

Prin mlăștinile acestea era un număr colosal de țînțari. Îi simte călătorul, care știe și cînd s-a luat Cetatea Albă: „acum nouăzeci și cinci de ani”. Acest amănunt arată că în localitate se pomeneau vremurile moldovenești. Cetatea avea încă turnurile cele mari, zidurile duble, șanțurile adînci, „de modă veche”. Cea mai mare parte s-a păstrat pînă în zilele noastre, și cetatea este, cum am mai spus, cea mai importantă construcție militară din tot cuprinsul României mari. Mahalalele erau întinse, însă făcute de lemn, întocmai ca și casele din Constantinopol.

Ca să continue drumul, călătorul francez a trebuit să se suie în cară cu boi, și cu ele a mers pînă la localitatea pe care o numește „Porcaër”, Purcari, care era granița între locul domnului moldovean și teritoriul sultanului. „Regiunea aceasta”, scrie el, e puțin locuită și puțin fertilă, afară de pășuni. Vite sînt multe, și foarte ieftene, în această regiune: boi, cai, oi, capre, și aceste vite le pradă „les couzaquis”, hoți goniți din Polonia, Rusia și țerile vecine, supt groaza cărora trăiește toată țara, așa încît noaptea trebuie să stea cineva să păzească tabăra aprinzînd focuri, care erau foarte necesare din cauza frigului, adus de vintul din stepă. Împrejurările acestea de frig și hrană proastă au făcut ca drumeții să se și îmbolnăvească. Cu francezul era și un italian și alți tovarăși. N-aveau ca hrană decît pișcoturi și carne sărată. Cu toate acestea, făceau haz de năcaz: italianul s-a apucat să joace și comedia lui italiană, Arlechino, în stepa basarabeană… Se mai distrau și cu vînatul de păsări – în Basarabia, în părțile dinspre Orhei și Soroca, se mai văd și acum dropii lăsîndu-se grele în mijlocul buruienilor enorme. În păduri erau mistreți și urși, cari invitau și ei la vînătoare.

Cînd s-a trecut pe pămîntul moldovenesc, populația era mai deasă, și, nemaifiind primejdia de cazaci, se vedeau necontenit săteni și sătence mergînd la tîrg.

În această țară, spune Fourquevaux, fetele obișnuiesc să pună cununi de flori pe cap. În carăle lor se aduceau foarte multe ouă, și femeile erau atît de sprintene – ca dănțuitoarele din Spania, care saltă așa de ușor, că o foaie de trandafir pusă în papuc nu se ofilește – încît ouăle așezate în cară nu se stricau.

„Pe aceste drumuri”, zice el, „întîlnim adesea douăzeci pînă la treizeci de căruțe laolaltă” – sistemul de a călători în caravane de frica hoților –; „pe fiecare era cîte o fată. Veneau de la tîrg. Erau foarte frumoase, fără găteală, cu cununi de flori în păr, ca să arăte că sînt încă de măritat. Am cumpărat de la ele lapte, prepelițe («des cailles qu’elles appeloient en leur langue perpelissa»), ouă, de care uneori erau pline carăle pînă sus, și ele erau așezate în vîrf, pe care mergeau ei, se sprijineau pe ele fără să le spargă.”

Ajuns la Iași, Fourquevaux vede unde locuiau țiganii mănăstirilor; erau mănăstiri foarte multe și țigani în proporție. 2 000 de case țigănești dădeau dajde domnului. Se face oarecare confuzie între îmbrăcămintea româncelor și a roabelor țigance. Pe atunci – ceea ce merită să fie relevat – româncele din mahalale purtau costumul de la sat, cu pieptănătura înaltă, cum se vede acum la femeile unguroaice din ținuturile de munte, în județul Roman în special, și care se întîlnește, împrumutat, și la rutencele din nordul Bucovinei și Basarabiei.

Se mai vorbește de casele foarte șubrede ale oamenilor de rînd, de curtea domnească, cu oarecare înfățișare, fiind făcută de piatră. Drumețul a văzut și pe Petru Șchiopul dînd audiență. „Ducele Moldovei”, povestește el, „dădea audiență, cu măreție și maiestate” (avec grandeur et majesté). Lîngă dînsul stătea Bruti, care-i adusese scrisori din Constantinopol. Domnul era păzit de trei, patru sute de soldați unguri, cari poartă săbii și halebarde. Stăteau doi cîte doi pînă la umbrarul supt care stă vodă. E așezat; dregătorii îi stau în preajmă. Pîrîși vin la el, de oriunde, se opresc în față-i și, îngenunchind, îi vorbesc. Pare că asistăm la o scenă din evul mediu: Ludovic cel Sfînt judecînd pe francezii veacului al XIII-lea supt stejarul de la Vincennes.

I se oferă să viziteze curtea, care pentru un drumeț din Apus nu înseamnă mare lucru. Era din lemn, ca și casele boierilor, „și cu foarte puțină piatră, rău așezată”. Petru Șchiopul, dealminterea, avea să vadă în posesiunile austriece și altfel de locuinți, după fuga lui din Moldova, la 1591, la Tulln, la Innsbruck, la Bozen, dar, cu gîndul la sărăcia Moldovei sale înapoiate, el era să moară de dor supt binecuvîntarea caldă a soarelui din aceste părți vecine cu Italia, unde-i era menit să-și odihnească oasele.

Călătorul știe despre originea noastră romană, și el recunoaște și latinitatea limbii, măcar în parte, căci avem elemente „italiene, slave, grecești, turcești – și multe altele”.

„Țara e foarte bogată, pămîntul negru; heleșteie sînt pretutindeni.”

Plecînd din Iași, cu trate în Polonia care nu fură achitate, se dă o căruță ușoară, cu un singur cal și pentru un singur om, cum au fost căruțele de poștă de mai tîrziu, cu care atîția călători au fost scuturați, ba zvîrliți chiar din ele și suiți înapoi.

În toate părțile călătorul nostru a văzut pășuni, pe alocurea pămînt lucrat – agricultură sporadică prin urmare. Trebuie trei zile pentru a ajunge la Ștefănești, unde se trece Prutul. Ajunge, în sfirșit, la Hotin, care este o cetate, „un mic castel” de cărămidă, înalt.

Una din cele mai neașteptate descoperiri ne face să vedem printr-un călător însăși viața din Țara Românească și îndeosebi din București în al treilea șfert al secolului al XVI-lea.

D. Edmond Cleray a găsit la Montpellier un manuscript, provenit din familia de Thou, cuprinzînd călătoria, care e în general de o importanță deosebită, a unui parizian, viitorul consilier de parlament – om curios de a vedea lucruri nouă, ager în a le prinde și capabil de a le reda cu mult haz naiv –, Pierre Lescalopier, care a făcut, numai pentru plăcerea lui, fără însărcinare diplomatică dintru început, fără planuri pioase de pelerinagiu și fără interes de comerț, drumul prin Veneția la Constantinopol („Voyage fait par mov, Pierre Lescalopier, Parisien, l’an 1574, de Venise à Constantinople”). Descrierea lui, cu largi reproduceri, între care paginile care privesc pe români, a apărut în Revue d’histoire diplomatique din 1921.

La Constantinopol, ambasadorul francez se gîndește a-l întrebuința pe drumeț în proiectul de căsătorie dintre Ștefan Báthory, principele Ardealului, viitorul, în scurtă vreme, rege al Poloniei, și d-ra de Châteauneuf, din suita Ecaterinei de Medicis, pe care, asigură el, regele Carol al IX-lea, obișnuia s-o numească „soră” a sa, – de fapt, Renée de Rieux, o persoană nu tocmai recomandabilă, care a luat mai tîrziu pe un italian oarecare, grăbindu-se a-l asasina[2]. Lescalopier știind latinește, ministrul regelui căutase a-l întrebuința într-o țară ca Ardealul, în care aceasta era limba curentă.

Dar mai era un scop: pe atunci influența franceză tindea a cuprinde Orientul. În Polonia fusese ales rege Henric, al doilea fiu al Ecaterinei de Medicis; un reprezintant al regalității franceze se instalase la Constantinopol, unde Apusul catolic întreg era considerat ca o țară a francilor cu un „împărat” francez mai presus de toți ceilalți șefi de state. În nordul Rusiei negoțul francez pătrundea îndrăzneț. Asupra țerilor noastre, în care era să se așeze, peste cîțiva ani numai, ca domn, un ocrotit al lui Henric ajuns rege al Franciei, Petru Cercel, din Țara Românească și unde visătorii se gîndeau la colonizări de francezi[3], era cu neputință ca această infiltrare, diplomatică deocamdată, să nu aibă consecințele ei.

Astfel Lescalopier avea și sarcina ca, în treacăt, „să mulțămească celor doi voevozi pentru binefacerile lor față de francezii cari trecuseră din Polonia în Levant” și să caute și niște inele pierdute la munteni de contele de Tavannes, într-o călătorie asupra căreia n-avem știri mai bogate[4]. Pe urmă, trecînd în Polonia, călătorul, devenit acuma un agent al diplomației franceze, avea să ducă știri lui Gilles de Noailles, senior de Lisle, care se afla la Cracovia.

Astfel el e bine informat asupra situației în părțile noastre. Știe că, la năvălirea lui Ioan Vodă cel Cumplit în Țara Românească, cu 60 000 de oameni, și ambasadorul francez stăruise pe lîngă atotputernicul vizir Mohamed Socoli pentru reașezarea în scaun, prin intervenția militară turcească, supt conducerea beglerbegului Rumeliei, a lui Alexandru Vodă cel izgonit[5]. Aceasta pentru că Henric al Poloniei era în conflict cu Ioan, din întețirea vestitului aventurier Albert Laski, îndemnătorul și ajutătorul, apoi dușmanul lui Despot cel de o samă cu dînsul, care Laski nu voia numai să i se restituie Hotinul, „uzurpat” de moldoveni, „pretinzînd că era în hotarele Moldovei și că Laski nu făcuse omagiul”. El se afla la Paris, de unde, în legătură cu planurile lui, bine cunoscute, de domnie românească, oferea pentru tronul muntean 10 000 de galbeni creștere la tribut, pe lîngă darul în valoare de 200 000 alții, pentru Socoli și încă trei pași[6]. Cunoștințile parizianului merg chiar așa de departe, încît știe și locul unde, după lupta dintre Ioan și Alexandru, acesta se retrăsese cu 10–12 000 de oameni, aștepînd pe turcii beglerbegului: „schat Joanestschte”, satul Ionești (?), la Dunăre, desigur în raiaua Giurgiului. Dealtfel la ambasadorul regal, episcopul d’Acqs, se prezintaseră soli și de la Alexandru, care voia să-și răzbune, și de la Ioan însuși, care dădea explicații: ambii se arătau gata să fie la Poartă într-un an pentru a se judeca acolo cearta dintre dînșii.

Drumul și-l face spre Ardeal, unde negociațiile pentru căsătoria franceză urmau, între omul prințului și agentul francez – se vorbea turcilor, pentru a-i cîștigă la proiect, de posibilitatea amenințătoare a unei căsătorii dintre Báthory și o fată a Habsburgului, de pe tronul german –, în tovărășia solilor acestei țeri.

Dunărea se trece pe la Rusciuc, căruia i se dă numele românesc de: Ruși; tîrgul era locuit și de turci, nu numai de bulgari. Aici se înseamnă prețurile și echivalența monetară; un cal costă douăzeci de galbeni sau o mie de aspri, galbenul valorînd cincizeci-șaizeci de bucăți din mica monedă de argint, adesea falsificată, a turcilor.

La 6 iunie parizianul trece prin vad, unde e cercetat ca să se vadă dacă nu duce cu dînsul sclavi creștini fugari. Află pe malul stîng un sat „turcesc”, cu mulți români în el; din cetatea veche a Giurgiului – căci nu poate fi vorba de altceva – află numai un turn pătrat, despre care i se spun lucruri din care înțelege că pe acolo ar fi fost Petru Ermitul, pe vremea întîii cruciate!

Fără a descrie localitățile intermediare, Lescalopier prezintă acuma Bucureștii de atunci – o adevărată revelație. Orașul e întărit – pe vechea lui așezare din deal – cu „trunchiuri mari de copac înfipte în pămînt, unul lîngă altul, și legate între ele prin grinzi transversale, prinse de acele trunchiuri cu niște înjghebări lungi și mari de lemn”; ulițile sînt acoperite și ele – încă de atunci – cu „trunchiuri de copac”[7].

În clipa cînd se pregătea marea lovitură turcească împotriva Moldovei, unde, în pustietatea seacă de la Roșcani, Ioan Vodă era să fie vîndut de boierii săi și rupt de cămile, francezul află pe Vodă Alexandru între boierii lui și turcii ajutorului. Locuia în cetate, acel „chasteau fermé contre la viile” pe care nu-l putem așeza aiurea decît pe înălțimea de la Mihai Vodă.

În trăsura domnească cu cai frumoși (coche bien attelé) călătorul merge la curte, cu scrisorile de acreditare, date din Constantinopol, precum și cu altele în care Vodă era rugat să primească bine pe Gilles de Noailles, în trecerea lui de la poloni în Turcia. Alexandru răspunde că întîmpinarea va fi ca a unui sol al regelui Franciei, „căruia vrea să-i aducă servicii” („auquel il vouloit servir”).

Palatul e în paiantă: „cloisonnages de charpenterie remplis de torchis de boue et herbe hachée parmi”. Cuprinde „o sală mare cu covoare turcești și cu săpături jur-împrejur, la înălțime de aproape trei picioare, ca în caravan-seraiuri”[8]. În fața porții de întrare stă vodă în jeț (chaire). Boierii așteaptă în picioare la distanță, precum și satîrgiii și cei cu buzdugane („plusieurs armés de haches ou marteaux d’armes”); lîngă domn stă numai un „paj», un copil de casă, care ia scrisorile și le cetește tare. Răspunsul, arătat mai sus, fu scurt („le prince me parloit en peu de parolles”). Un tălmaciu latinesc, găsit cu greu, ajutase pe călător, care e recondus seara cu torțe, la casa lui în oraș, unde vodă, care-i dăduse și un mehmendar pe drum, trimesese un bun bucătar.

Orașul, spune el, n-are nici o clădire cumsecade („aucun beau bastiment»). Ar fi – ceea ce e fals – numai două biserici, șj acelea de lemn, dintre care una săsească: „l’une à la grecque, l’autre de luthériens”. Casele sînt acoperite cu țigle, cu șindilă sau cu stuf.

Țara e plină de roadă. Locuitorii sînt coloni romani și-și zic, printr-un..glissement de la langue”, români: „ceux du pays se disent vrays successeurs des romains, nomment leur parler romanechte, c’est-à-dire romain”. Ei vorbesc o limbă pe jumătate italiană, pe jumătate latină, dar „amestecată cu grecește și cu vorbe ciudate” („meslée de grec et de baragouin”). Sînt ortodocși stricți, absolut contra papei. Respectul pentru domni e religios, și-i pomenesc în rugăciuni. Ospețele sînt îmbielșugate, și se ridică păharul – aici dă, cel dintîi, cuvinte românești –, pentru Dumnezeu, „pour la sanitat de Dnazou» –, pentru vodă, pentru sultan, pentru „toți bunii creștini”, pentru pace, pentru ai lor, cu urări „de mîntuiri, sănătate, drum bun și bun întors, împlinire a dorinților” („prières de bon salut, santé, bon voyage et retour, accomplissement des désirs”). În acest timp stau în picioare, ținînd sus păharul, cu gestul larg. La curte domnul însuși se așază singur la o masă mai înaltă purtînd cuca; boierii, cu capul gol, i-ar fi sărutînd picioarele.

Drumul îl ia Lescalopier prin Popești (Vopecht), unde, într-o casă de țerani, era să ardă Tavannes, domnul trimițîndu-i pe hirurgul său. Apoi se ajunge la hotar, la Bran, desigur: hotarul e însemnat printr-o bară în latul drumului. Garnizona, straja, stă sus, într-un castel.

În Ardeal, călătorul află francezi, pe „Blandrat”, Biandrate, Piemontes, care i se prezintă de Báthory, ca fiind „François comme moy», pe Normand, care negocia căsătoria, pe care o strică vestea că Henric a fugit din Polonia pentru a ocupa tronul francez, vacant prin moartea fratelui. Va veni îndată Gilles de Noailles cu doi poloni, în calea spre Dunăre. Cu localnicii se vorbește „en bon gros latin”.

Din orașe se pomenesc „Milesvar”, Sibiiul, cu casele „zugrăvite pe dinafară”, „Deva Iulia”, Alba Iulia însăși, „bourg grand marchant et peuplé comme une ville”. Ruinele antice îl interesează, cum vor interesa mai apoi pe vestitul Bongars.

De la acest călător francez, care era un diletant, un turist, trecem la altul, a cărui călătorie are un rost precis. E vorba de unul dintre cei mai importanți oameni de știință din a doua jumătate a veacului al XVI-lea. Pentru întîia oară avem a face cu un om foarte învățat care străbate țara noastră. Jacques Bongars (1546–1612), admirabil cunoscător al antichității clasice, a strîns laolaltă izvoare privitoare la cruciate pe care le-a intitulat „Gesta Dei per Francos” („Isprăvile lui Dumnezeu prin francezi”), cuvîntul care a rămas pentru a fi amintit, de cîte ori este vorba de isprăvile francezilor, în timpuri mai noi, prin Orient. Pe lîngă aceasta el culegea inscripții. Ardealul pe acea vreme era cunoscut ca avînd multe urme romane; să se mai adauge că aici se așezaseră iezuiții, oameni foarte culți, cari aveau cunoștință de ce s-a fost găsit în acest domeniu și comunicau aceasta și în Apus, creîndu-se astfel Ardealului o reputație specială. Nimic mai natural deci decît că Bongars a venit în părțile acestea după asemenea urme.

Descripția de călătorie a lui, pe care n-avea intenția s-o publice, constă din simple note, păstrate între hîrtiile ce se află la Biblioteca din Berna. Publicată întîi într-o broșură germană, a fost reprodusă în vol. XI din colecția Hurmuzaki.

Sîntem în epoca lui Petru Cercel și a lui Mihnea zis „Turcul”, la 1585.

Petru Cercel e fratele lui Mihai Viteazul, unul din frații lui, căci era și un altul care purta același nume de Pătrașcu ca și tatăl lor, Pătrașcu cel Bun: i se zicea Pătrașcu cel din Cipru. O familie foarte bine înzestrată, unii într-un sens, alții într-altul. Știm ce a făcut Mihai; Pătrașcu din Cipru a scris o gramatică grecească, pe care am găsit-o, sînt mulți ani de atunci, la Biblioteca regală din Dresda, purtînd chiar în titlu însemnarea acelui care a făcut-o. Cît despre Petru Cercel, el a avut o viață foarte zvînturată. Fusese o bucată devreme în Damasc, cum spune însuși într-o plîngere a lui, de pe la 1579, către regele Franciei, pomenind de nenorocirile copilăriei și tinereței lui. Reclamă încă de atunci dreptul de moștenire la tronul muntean, cerînd sprijinul regelui Henric.

După aceea a apucat drumul către Apus. Unul dintre mulții pretendenți cari apăreau la curțile occidentale, împrumutînd bani și rugîndu-se de un sprijin diplomatic. A fost bine primit la curtea acelui rege Henric al III-lea, om inteligent, vioi, elegant, cam stricat, încunjurat de tineri cari aveau aceleași calități și defecte, vestiții „mignons” cu cercelul la o ureche, de unde și, pentru el, numele de „Cercel”. Voevodul român pribeag a stat o bucată de vreme în preajma suveranului francez, care i-a dat la urmă scrisori de recomandație, cu care merge la Constantinopol, unde ambasadorul francez de Germigny l-a susținut, din ordin și din aplecare. Din nenorocire n-aveau bani, nici ambasadorul, nici pretendentul, și nu se găsea cine să-i împrumute, nici pe unul, nici pe altul, – și acolo lucrurile nu mergeau fără bani. Cu toate acestea Germigny continu; stăruințele sale, și. În cele din urmă, Petru ajunge domn al Țerii Românești. Venind pe tron, s-a încunjurat și el de italieni, de francezi. A cîrmuit așa doi, trei ani, nemulțămind pe boieri prin părțile rele ale guvernării lui, ca și prin ce se nemulțămesc oamenii mai ușor, adică prin părțile bune. În acest timp a clădit curtea domnească de la Tîrgoviște în stil apusean, a împodobit biserica de acolo, a organizat o armată, a vărsat tunuri, din care o fărîmă, cu vulturul și frumoasa inscripție slavonă, se poate vedea încă, păstrată ca prin minune, la Muzeul militar din București. E, vădit, un fel de imitație – fără ca modelul să fi existat înaintea ochilor, dar din cauza acelorași curente occidentale – a lui Despot; numai cît ceea ce făcuse străinul în Moldova, făcea, de data aceasta, în Muntenia, un „drept moștenitor”, rezultatul nefiind așa de catastrofal.

Cu toate acestea Petru a trebuit să părăsească tronul muntean, refugiindu-se pe urmă în Ardeal. Prădat, prins, a fost apoi închis în Maramurăș, la Hust, de unde a scăpat, lăsîndu-se cu o funie pe fereastră.

S-a dus din nou în Apus, unde a fost primit ceva mai rece decît înainte: a mers în Italia, adresînd de acolo scrisori desperate către francezi, cari însă nu mai aveau aceleași dispoziții față de dînsul. A stat la Veneția un timp, cheltuind din larg – sistemul cel mai obișnuit pentru a fi crezut cineva bogat și a găsi creditori –, și de acolo, cu ajutorul venețienilor, a trecut la Constantinopol, reîncepînd uneltirile pentru domnie. Fiind însă tot așa de sărac și fără sprijin din partea vreunei ambasade, turcii, la un moment dat, l-au suit într-o luntre spartă și l-au înecat în apele Bosforului. Așa a murit, pentru a rămînea neîngropat în veci, fratele lui Mihai Viteazul.

După plecarea lui Petru Cercel s-a împrăștiat și lumea străină care-l încunjurase un moment, toți oaspeții neobișnuiți cari țineau de persoana lui, fluturi ce jucau în raza trecătoarei lui lumini. A revenit Mihnea, fiul acelui Alexandru, despre care o mărturie, citată înainte, îl arată ca aplecat către catolicism; din parte-i, Mihnea s-a făcut turc mai tîrziu, dar a luptat împotriva lui Mihai Viteazul, pentru tronul muntean, rîvnind să fie beglerbeg în părțile acestea.

Pe vremea lui Bongars însă, era un tînăr de douăzeci și cinci de ani, și amintirile lui Petru Cercel nu se împrăștiaseră.

Călătorul pornește vara din Brașov, căpătînd după cerere scrisori și pașaport către domnul muntean. Mai avea scrisori de la unul dintre cei mai însemnați reprezintanți ai sașilor în momentul acela: Albert Huett din Sibiiu, care-i dăduse și scrisori către Mihnea Vodă, pe care-l cunoștea îndeosebi. Bongars era întovărășit de un cămăraș al lui vodă, care venise în Ardeal pentru cumpărături, Gulielm Walter, foarte probabil rudă cu alt Walter, pe care-l vom întîlni pe vremea lui Mihai Viteazul, traducînd cronica românească a logofătului Tudose despre cei dintîi ani de domnie ai acestuia și dîndu-i o formă mai potrivită gustului cetitorilor din Apus. La Brașov, înainte de a părăsi orașul, el pomenește de bîlciul[9] de vineri și sîmbătă, care se ținea în orașul acesta.

Ni se spune că la acel bîlci se întîlneau negustori din orașele noastre; „și vin” ni spune el, „și oameni din Muntenia și Moldova”. Probabil cei din împrejurimi, și, pe lîngă aceștia, oaspeți întîmplători cari se găseau în oraș: atîtea familii boierești refugiate, ambasadori, curieri.

Cum era bîlciul acesta din Brașov putem să știm, dealtfel, printr-o icoană care s-a păstrat și de pe care o copie se găsește la Academia Română, reprezintînd pe acela din Brașov în veacul al XVIII-lea, cu săteni de ai noștri, îmbrăcați în constumele lor pitorești, cu călugări, preoți, boieri – în acest caz purtînd costumele epocei fanariote – cu negustori sași; tot felul de lucruri sînt expuse, de la icoanele și crucile pe care le vindeau monahii pînă la produsele sătenilor și la obiectele fabricate de sași, cu toatele expuse în corturi sau, cum se mai zicea, șatre[10].

Fiindcă Bongars trebuia să pășească într-o țară cu totul necunoscută, cu privire la care umblau tot felul de legende urîte – „die wilde Walachei” a dușmanilor noștri din vremuri mai nouă era în mintea multor călători, cu mai multă dreptate, și pe vremea aceea, – Bongars luase scrisori de la sfatul Brașovului către Mihnea Vodă și către marele vornic al Țerii Românești, Dimitrie. În același timp, fiindcă se cere o „carte de drum și de trecere” la Bran, el se îngrijește să aibă această hîrtie.

Face drumul pe la Rîșnov, una din cele mai vechi așezări din părțile acestea, – Rosenau al sașilor fără îndoială n-a dat Rîșnov, și trandafiri așa de mulți în părțile acelea de munte nu se întîlnesc ca la Cazalîcul bulgarilor; dealtfel poate că grădinăria persană nu adusese încă trandafirii, al căror nume nu e românesc, ci grecesc („treizeci de foi”).

Călătorul află la Bran castelul, care oferea și un adăpost drumeților. Se arată cum era păzit hotarul: o parte din garnizoană ieșea dimineața, altă parte seara pentru a străjui linia: erau două schimburi. La o leghe dincolo de Bran e hotarul, însemnat cu o cruce. Și, deci, pe lîngă crucile care se ridicau ca să se însemne locul unde se săvîrșise o crimă sau se petrecuse un eveniment istoric, era și crucea de hotar. În Moldova, adăugim, pentru hotarul moșiilor între sine, ca și pentru hotarul țerii, se întrebuința nu crucea, ci așa-numiții bouri, niște stane de piatră, pe care, mai bine sau mai rău, era schițat un bour, care se făcea uneori și din lemn; cînd era vorba de o nouă hotărnicie, se spunea că „s-au mutat bourii”.

După ce s-a trecut granița, se face coborîșul pe la Piatra lui Craiu. Nu existau, firește, șosele, pe care Apusul însuși le-a întrebuințat abia în secolul al XVIII-lea. Drumul era foarte greu. Trăsurile, care pe vremea aceea se ziceau sau rădvane, cu un termin slavon, sau cocii, termin unguresc-nemțesc („Kutschen”), sau hintae, cuvînt tot unguresc, trăsurile acestea se coborau cu funiile, ca la mănăstirile de pe stînca din Tesalia, de la Meteore, sau la Muntele Sinai.

Cu carăle se trece apoi Dîmbovița, la vad. Drumul se făcea foarte încet din cauza greutăților extraordinare pe care le oferea. O noapte o dormise călătorul la Bran, o alta o va petrece într-un sat pe Ialomița. Pe drum, Bongars vede cetatea lui Negru Vodă, care se pomenește și cu ocazia retragerii lui Mihai Viteazul după lupta de la Călugăreni.

Ne oprim pentru a spune, în ce privește pe Negru Vodă, că vechea părere cum că principatul muntean ar fi fost întemeiat de Radu Negru Vodă este cu totul greșită și foarte tîrzie. Radu se bucură de această favoare de a fi fost considerat ca întemeietorul principatului pentru că a fost acel înaintaș al lui Mircea care a contribuit esențial la facerea mănăstirii Tismana și călugării cari ei au dat întîiele anale muntene, cum cei din Putna au dat pe cele dintîi ale Moldovei, au pomenit pe cel mai vechi domn pe care-l știau ei, făcîndu-se o confuzie între Radu, dovedit documentar înainte de Mircea, și un închipuit Radu din secolul al XIII-lea. În ce privește pe „Negru”, e Neagu, Neagoe Basarab însuși, care, tot fiindcă a făcut o mare mănăstire, cea de la Argeș, unde iarăși s-au scris, fără îndoială, anale, a trecut în cîntece ca și în legenda populară și în nomenclatura determinată de acestea. Cum în Moldova toate lucrările mai vechi, mai frumoase, mai impunătoare erau puse în sama lui Ștefan cel Mare, tot așa aici ele se puneau în sama lui Negru sau Neagu-Neagoe. La început, pe la sfîrșitul veacului al XVI-lea, se zicea numai Negru Vodă: ideea unui Radu Negru e mult mai recentă.

Noaptea următoare, Bongars e găzduit la Tîrgoviște. Cum era orașul atunci, se va vedea îndată din călătoria italianului Botero. Aici, la Tîrgoviște, țineau ospătărie pentru străinii catolici, fiind îndatoriți la aceasta prin datinile lor, așa cum se obișnuia și la mănăstirile noastre, franciscanii, de multă vreme așezați în oraș și cărora lumea li zicea „barați”, de la cuvîntul unguresc care înseamnă „frate” (slav.: brat. Cf. Bărăția, biserica catolică din București). Aici nu era, ca la Cîmpulung, un străvechi „Cloașter» ca al vechilor cavaleri teutoni, din care se păstrează încă piatra de mormînt a lui Laurențiu, „conte de Cîmpulung” pe la 1300, ci franciscanii unguri din Ardeal întemeiaseră o biserică mai modestă, deservită apoi de italieni: am pomenit de întîlnirea călătorului italian de la Valle, la începutul acestui veac, cu călugării de aici.

Pe timpul lui Radu de la Afumați, marele luptător contra turcilor, Argeșul era un vechi scaun de domnie, încunjurat de prestigiul trecutului, dar domnii stăteau mai mult la Tîrgoviște. Dacă n-ar fi fost așa, nu s-ar fi făcut, pe vremea lui Neagoe și a lui Radu, vechea mitropolie de aici, clădire de toată frumuseța, pe care Lecomte du Noüy a găsit cu cale s-o strice. Ridicată în veacul al XVI-lea, reparată de Brâncoveanu, era împodobită cu o mulțime de morminte; o încununau mai multe turle decît orice altă biserică din tot cuprinsul pămîntului românesc; avea și un pridvor frumos, și înfățișarea ei de total era cu adevărat grandioasă.

Celelalte biserici din Tîrgoviște, unele frumoase – căci nu s-a resimțit și aici cutremurul cel mare de la 1802, dărîmînd turnurile, și n-a fost nevoie să se înlocuiască prin odioasele cutii de lemn îmbrăcate în tinichea și spoite cu chinoros, care datează din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea. Biserica domnească este singura mai veche, fiind anterioară chiar lui Petru Cercel, care o refăcu: a fost restaurată de Matei Basarab și pe urmă mărită de Brâncoveanu, iar o ultimă reparație i-a dat, pe la 1790, unele din picturile care se văd azi.

Aceasta era Tîrgoviștea de atunci, după aceea Bongars merge la București.

Continuîndu-și drumul, din nou pe cursul Dîmboviței, francezul ajunge acolo unde, spune el, este curtea.

Mutarea capitalei aici, cu toate că în acest oraș rezidase Radu cel Frumos și, cînd și cînd, și alți domni de la sfîrșitul veacului al XV-lea, a trebuit să se facă din nou în veacul al XVI-lea, fiindcă pînă la Radu Paisie, pînă la Mircea Ciobanul, cum am spus, domnii aveau legături strînse cu Ardealul și de aceea tindeau către munte. Bucureștii, pe vremea lui Bongars, erau deci încă o capitală nouă. În deal, la Radu Vodă, se vedea bisericuța lui Alexandru Vodă, care a fost prefăcută pe urmă de Radu, fiul lui Mihnea, despre care a fost vorba mai sus. Iar „biserica lui Bucur” e numai bolnița de îngropare a călugărilor de la Radu Vodă.

Partea cealaltă a Bucureștilor era, cum am văzut, cu totul nouă. Curtea veche fusese făcută abia de urmașul lui Mircea, Petru Vodă, și frații lui. Ea însemna un punct fixat pe malul celait al rîului. Orașul era, dealtfel, și dincolo foarte restrîns. Pe la 1630 biserica Slobozia se afla în cîmp, și acolo s-a dat o luptă intre boierii pribegi și Leon Vodă, crucea din curte amintind tocmai de această luptă și arătînd locul unde au fost îngropați boierii și soldații căzuți în jurul lor.

A doua zi după sosirea la București, Bongars se prezintă la Divan, și Domnul, care era foarte iubitor de străini, dacă n-ar fi fost de altceva măcar din cauza exemplului pe care-l dăduse Petru Cercel, îi pune, prin tălmaciul său. Întrebarea, naivă, dacă nu consimte să între în serviciul lui. Ni închipuim că Bongars n-avea nici pe departe asemenea intenții. În același timp însă face să-l întrebe un lucru pe care bietul învățat francez îl uitase cu desăvîrșire, anume: ce peșcheș aduce? Bongars nu era ambasadorul nimănui, el venea numai pentru știința sa privitoare la antichitate, și a trebuit să declare că nu aduce nici un cadou. N-a fost nici o supărare: era o întrebare obișnuită, o simplă datorie de bunăcuviință. În schimb domnul, cu toate că nu primise nimic, acordă tainul, căci orice oaspete venea la curtea domnească primea acest tain. Pentru vremea aceasta, Iacob Paleologul, o rudă a doamnei Ecaterina, mama lui Mihnea, ni spune din ce se compunea tainul său: din pîne, carne, găini, vin etc. Cuvîntul „tain” este turcesc, dar bizantinii aveau obiceiul să primească astfel pe călători, ducîndu-i în așa-zisele xenodochii, oteluri unde străinii aveau toată întreținerea, deși apusenii se plîngeau de puțina hrană, ce căpătau după obiceiul grecesc, oriental.

La 1-iu iulie postelnicul se înfățișează în casa unde stătea Bongars și-i cercetează hîrtiile, care vor fi traduse de franciscanii din București – prin urmare erau franciscani și la București – și de ragusani, atît de influenți atunci încît, pe lîngă cei cari țineau vama moldovenească în arendă, unul din frații de Marini Poli, Ioan, care era agent politic și supt Mihai Viteazul, ținea pe Prepia, o nepoată a doamnei Ecaterina. Și un marsiliez, Barthélémy Bertrandy, era așezat în țară. Hîrtiile acestea se restituie și, fără o nouă audiență la domn, ca unul ce nu era ambasador, Bongars pleacă a doua zi, cu un pașaport redactat în slavonește.

I se oferă și facilități de călătorie: va fi dus cu carăle domnești, care plecau la Constantinopol cu tributul și dările – les carres dominesques – pentru turci, cară acoperite cu stofe tari și pecetluite cu pecetea vistieriei. Căci banii nu se numărau, ci se cîntăreau după un vechi obicei răsăritean – tatarii, de exemplu, socoteau cu așa-numitele sommi, greutăți din anume metal. Ni s-a păstrat și o chitanță turcească pentru plata tributului pe vremea lui Petru Vodă.

La carăle acestea domnești îl duce pe drumeț un portar, căci el avea grija călăuzirii străinilor. Se trece podul peste Argeș, pe locul unde erau Calugărenii – căci lupta lui Mihai s-a dat pe podul drumului mare, peste mlaștinile Neajlovului. ca a lui Ștefan la podul drumului mare, pe Racovăț, către Vaslui. Se ajunge astfel la Giurgiu.

Aici era încă cetatea turcească pe care Mihai Viteazul și Sigismund Báthory – și inginerii toscani întrebuințați cu acest prilej au lăsat o descriere asupra căreia vom reveni pe urmă – au cucerit-o la 1595. La Rusciuc se trece plătind trei taleri la vamă pentru a se continua călătoria, care nu ne mai interesează.

Acum, după călătoria aceasta a lui Bongars, cîteva cuvinte despre călătorii englezi cari au fost tot pe vremea aceea la noi, călători ale căror descrieri ni s-au păstrat într-o culegere de acte privitoare la drumurile făcute de englezi în deosebite regiuni ale lumii, a lui Hakluyt.

John Newberie, întră la noi, în 1582, pe gurile Dunării, plătind două la trei coroane dregătorului turc. De la Isacce el trece la Reni, unde află copii cu cercei de aur, femei cu monede de argint în cosițe și cuțite în brîu – țigani și țigance. După ce pomenește de ieftinătatea peștelui, el înfățișează mai departe calea lui pe Prut, prin Fălciu la Țuțora, apoi la Iași, unde vameșul Nicolae Nevridi lua 24 de aspri pe vite și 5 lei, 10 aspri pe butea de vin. Și aici se înseamnă curtea cu împrejmuirea de gard, heleșteul și – spînzurătoarea. În față, pe deal, mănăstirea Socolei[11].

Avem apoi două însemnări privitoare la drumul prin Moldova al lui John Austell și Iacob ManucchioIv.

Iată ordinul pe care-l primește domnul din partea turcilor ca să dea ospitalitate călătorilor englezi în 1586:

„Să știi tu, care ești domn al Moldovei (al Munteniei), și alți ofițeri ai noștri cari stăpîniți și locuiți pe calea pe care se trece de obicei în Moldova (Muntenia), că ambasadorul Angliei”, – pe vremea aceea începuseră întîile legături urmate între Anglia și Poartă și, după primul ambasador, care a apărut mai scurtă vreme, Harebone, de care vom vorbi îndată, a venit altul, Eduard Barton, care a avut legături foarte strînse cu Moldova, întovărășit fiind în afaceri cu anumiți evrei prefăcuți în supuși englezi, el însuși finanțînd la Poartă pe Aron Vodă, contemporanul lui Mihai Viteazul, și negociind cu acesta pentru pacea cu sultanul, –, „trimețînd doi nobili englezi cari voiesc să plece în Anglia, pe Henry Austel și Giacomo de Manucchio, a cerut de la înălțimea noastră scrisori de liberă trecere prin stăpînirile noastre, cu o slugă pe lîngă ei. De aceea vă dăm cu strînsoare vouă și tuturor dregătorilor noștri celorlalți pe la cari vor trece ca, primind această poruncă a noastră, să aveți deosebită grijă și să luați sama să fie îngrijiți acești călători cu ospitalitate în acest drum al lor, pe bani dîndu-li provizii pentru ei și caii lor, așa încît să n-aibă de ce se plînge pe urmă de voi. Dacă, din întîmplare, ar veni în vreun loc unde ar trebui să se teamă pentru persoana sau averea lor, să te îngrijești ca ei să fie păziți de oamenii voștri, și să meargă cu ei prin toate locurile de bănuială, avînd tovarăși destui. Ci să băgați bine de samă ca ei să nu ducă din țara noastră vreunul din caii ce pot fi de folos” – caii erau opriți la export și de domnii cei vechi și de turci, ca o contrabandă de război. „Ascultați porunca noastră și dați crezare peceții noastre.”

Călătorii merg, la 1586, de la Varna la Isaccea. „Și am întrat în Isaccea» – orașul se chema în vechile izvoare, nu cu numele acesta, care poate fi românesc și vechi în legătură cu un stăpînitor din veacul al XI-lea care se chema așa: terminul slav era Oblucița – „și am întrat în țara Moldovei, unde sînt creștini, supuși turcilor.” După aceea apucă o cale cu totul neobișnuită: de-a lungul Prutului, mergînd pe la Fălciu, – un tîrgușor cu oarecare importanță.

Vor fi trecut și pe lîngă Huși, cu biserica lui Ștefan cel Mare, pe Drăslavăț, în fața satului de catolici Cornii[12].

Călătorii se urcă apoi la Prut în sus, ajung la Iași, căruia-i zic: „Capitala Moldovei” – călătorul polon cu cîțiva ani înainte zicea numai „una din capitale”. Și se adauge: „unde Petru Vodă, domnul acestei țeri, își are reședința, și de la care am primit mare curtenie, ca și de la boierii curții sale”. Li se dau păzitori, fără plată, desigur, și tain, întocmai ca lui Bongars, dincolo.

Ei se ridică apoi pe linia Prutului pînă la Ștefănești și merg la Hotin, apoi la Camenița.

Avem acum și călătoria, arătată printr-un pașaport din 15 mart 1579, a lui Gulielm Harebone, ambasadorul englez chiar, prin aceeași Moldovă.

Un privilegiu de comerț din 25 august 1588 acordat ambasadorului e cunoscut ca „tratatul” cu Petru Șchiopul. Tipărit în „Uricariul” lui Codrescu, IV, și aiurea, el ni-a servit, pe o vreme cînd se discuta dacă țerile noastre au fost provincii turcești sau ba, dacă aveam autonomie sau ba, dacă ni era sau ba îngăduit dreptul de a încheia tratate, în timpul Congresului de la Paris, care hotăra asupra soartei noastre.

Harebone însuși scrie așa despre una din călătoriile lui: „Am ajuns (cu patruzeci de persoane), la 4 septembrie 1585 în Moldova. După porunca sultanului am fost primit foarte curtenitor, de Petru, domnul țerii, grec de religie”[13]. După aceea spune că a trecut în Polonia, fără să dea alte amănunte.

Dealminteri și altă dată a trecut Harebone pe la noi, fiindcă ambasadorul imperial spune la 22 iulie 1581 că „Gulielm englezul” a plecat prin Moldova și Polonia la Danzig și apoi în Anglia: legătura Danzig-Constantinopol se făcea pe vremea aceea pe aici.

La 1587 niște ardeleni străbăteau Moldova mergînd de la Sigismund Báthory, prințul lor, în Polonia, unde, murind regele Ștefan din aceeași familie, o moștenire părea că s-ar putea deschide pentru tînărul ambițios care stăpînea în Ardeal[14].

De la Brașov se trec greu munții spre Oituz: trebuie ca toți să ajute la ridicatul căruțelor, solii singuri, cu cancelariul Wolfgang Kovacsöczy în frunte, rămîind călări. Prin noapte adincă se străbat, la lumina faclelor, pădurile de la hotar, foarte dese: un rîu iute curge alături cu zgomot printre foarte înalte stînci. Toate năcazurile acestea sînt înfățișate foarte pitoresc în latina diacului anonim. Se doarme după putință, fără hrană, în mijlocul noroaielor și în pișcatul țințarilor. Pe la straja ungurească, împotriva moldovenilor și a tatarilor, se ajunge la Trotuș, unde așteaptă mehmendarii cu obișnuitul tain.

Aici autorul, Ioan Deczy, se crede dator cu notițe arheologice cu privire la sensul cuvîntului de „Valahie”, care nu vine de la Flaccus, ci de la cuvîntul german pentru italieni: în adevăr aici se vorbește o limbă latină, deși foarte stricată. Țară bogată, bună de cultura viței, dar sărăcită de tirania domnilor, pe cari storcîndu-i turcii, și ei storc pe supuși.

Cale mai bună pînă la Bacău, unde se trece greu Bistrița, unul din foarte frumoasele rîuri ale țerii. Romanul e pe „foarte limpedea” Moldovă, ai cării afluenți sînt prezintați în dezordine (e și Oltul, Argeșul!); aici sînt și negustori turci. Se ajunge la satul „Aracele”, unde a fost odată și popasul regelui Ștefan. La Suceava, „foarte frumos” palatul; și cetate distrusă: se amintesc domnii de la Ștefan cel Mare la Despot, la Ioan Vodă cel nou, cu atît de „tragicul sfîrșit”, la Potcoavă cel tăiat la Liov.

Prutul e trecut la „Forum Amans” (?) și de aici începe pustiul tatarilor și cazacilor. Cancelariul și Gașpar Kornis, care era să fie dregătorul lui Mihai Viteazul în Ardeal, pun cinci țerani să conducă ambasada prin locurile acelea primejdioase.

0 O altă povestire, de Gyulaffy Lestâr, menționează la Suceava peirea lui Despot, înseamnă trecerea pe la Siretiu, lîngă rîul revărsat, oprirea la Cernăuțul plin de ruși, unde se ia ca vamă peste 100 000 de florini pe an: la acel tîrg al Rusaliilor vede ducîndu-se 30 000 de viței în preț de 80 000 de florini[15].

Să mai adăugim încă un lucru: navigația. Pe Nistru și atunci umblau luntri. La un moment dat a fost chiar un plan, pe care-l găsesc foarte interesant, de a face Nistrul navigabil. Planul de a face navigabil Oltul e de-abia din secolul al XVIII-lea, administrația imperială din Ardeal gîndindu-se la aceasta. Dar planul pentru Nistru e încă din 1568, făcut de un florentin, care cerea în schimb numai să i se acorde, după această lucrare, scutirea pe opt ani a mărfurilor lui. El e pomenit într-un izvor, descrierea Poloniei și părților vecine, de abatele italian Ruggiero.

Note[modifică]

  1. V. Iorga, Acte și fragmente, I. Cf. Iorga, Voyageurs français en Orient, Paris,.1928.
  2. M-lle de Châteauneuf, l’une des filles de la Royne-Mère, que le Roy nommait sa cousine.
  3. N. Iorga, Histoire des relations entre la France et les Roumains, Paris, 1917.
  4. de quelques bagues volées en Walachie au sieur comte de Tavannes.
  5. Ce qu‘il avoit fait et moyenné avec Mehemet-Bassa en faveur d’Alexandre, Vaïvode de Walachie, chassé par Juan le Moldave, auquel il avoit procuré le secours du beillerbeï de la Grèce, qui l’alloit restabilir.
  6. Le Walaque luy avoit usurpés, prétendant qu‘ils (les chasteaux) étoient dans les bornes de Walachie et que Laski ne luy en avoit faict l‘homage.
  7. fichées auxdits troncs avec de longues et grosses chevilles de bois; le pavé de la ville est de troncs d‘arbres.
  8. .
  9. Terminul de „bîlciu” vine din ungurește, „bucsu”, care înseamnă pelerinagiu; iar terminul corespunzător în Moldova, „iarmaroc”, din „Jahrmarkt” al sașilor; noi mai avem și alt termin însă pentru asemenea adunări, și anume „nedeie”, care vine de la „nedelia”, ce înseamnă slavonește „Duminică”. Se mai întrebuința și cuvîntul „tîrg” în același sens.
  10. „Șatră“, la început, n-avea nici un sens țigănesc; acela dintre dregătorii domniei care îngrijea de corturi se chema șătrar.
  11. V. Iorga, Histoire des relations anglo-roumaines, Iași, 1917, p. 8–9; cf. Beza, Papers on the roumanian people and literature, Londra, Macbride, 1920, p. 22–3 – John Smith, supt Movilești, dă numai știri de luptă ca ale lui Joppecourt; cf. Iorga, o.c., p. 23–4; Beza, o.c., p. 23. V. și Lithgow, în Iorga, o.c., p. 33–4; Studii și documente, XXIII, p. 459–63.
  12. Strămoșul e un Hușul; nu poate fi vorba de husiți, cari nu se dovedesc a se fi chemat așa. Episcopia era să se întemeieze în curînd.
  13. V. Hurmuzaki, III, p. 122, Nr. 107; XI, la locurile arătate în tablă. Cf. Iorga, în Mélanges Bémont, în Relations anglo-roumains și în Istoria comerțului, I.
  14. Hodoeporicon itineris transsylvanici, moldavici etc., Wittenberg, 1587; în articolul d-lui Motogna din Revista istorică, XI, p. 15 și urm. Cf. și nr. 4-5 următor.
  15. După Monumenta Hungariae Historica, clasa II, XXXI, p. 20, același în aceeași revistă, XI, p. 96–7.