Istoria românilor prin călători/Un călător italian înainte de Mihai Viteazul: Botero

XIII. Trei călători francezi la noi Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga
XIV. Un călător italian înainte de Mihai Viteazul: Botero
XV. Străinii la noi după adeverirea călătorilor

Nici unul din călătorii pe care i-am înfățișat pînă acum nu era călător de profesie; de data aceasta venim la cel cu această calitate: italianul Giovanni Botero[1], abate al mănăstirii San-Michele în Chiusa, iezuit, secretar al lui Borromeo, și în această calitate trimis la Paris; mort la Turin la 1617. El a întrebuințat cea mai mare parte din viața lui anume pentru călătorii, de pe urma cărora a strîns o mulțime de informații foarte prețioase, avînd doar singurul păcat că nu se poate fixa data exactă cînd cutare sau cutare din știri au fost strînse. Opera rămîne mai mult ceea ce italienii numeau „relazioni”, rapoarte ca acelea pe care le făceau bailii venețieni de la Constantinopol. Dar dintr-însa putem culege și lămuriri de mare importanță cu privire la starea țerilor noastre pe la 1580–90.

Botero, care cunoștea bine țerile noastre fără să putem stabili cînd a fost pe aici, știe că moldovenii sînt numiți de turci: carabogdani, – turcii avînd obiceiul de a numi fiecare țară după acel stăpînitor pe care-l cunoșteau întîi; de exemplu parte din Grecia continentală se chema la dînșii provincia lui Carol, Carl-III; Dobrogea, după Dobrotici care a stăpînit pe aici, Dobrugi-III. În cazul acesta, deci, Moldova e după Bogdan Orbul, presupusul închinător al țerii, sau poate după Bogdan întemeietorul, iar numele de cară „negru”, pe care călătorul se trudește să-l explice după coloarea întunecată a grînelor moldovenești[2], fiind în legătură cu designația turanică, după coloare, a punctelor cardinale.

Definind Basarabia în sensul cel drept – „Basarabia este deasupra mării, unde e Cetatea Albă” –, se descrie Moldova întreagă astfel: „Moldova este o țară șeasă și roditoare, dar rău ținută”, „mal tenuta” – „bună țară, rea tocmeală”, spune proverbul; „fiecare lucrează aici cit vrea, așa e de mare mulțimea terenurilor și rărimea locuitorilor, cari, pe lîngă aceasta, sînt și leneși și se bucură de lenea lor”. Și aiurea el spune că locuitorii sînt bețivi și leneși, trăind în case acoperite cu stuf.

Desigur explicația acestei critice sociale trebuie căutată în altceva decît în plăcerea pe care o simt oamenii de a fi leneși. Acel care simte plăcerea de a fi leneș este fără îndoială bolnav, fiindcă acțiunea însăși a vieții produce plăcere și munca pentru omul sănătos este un veșnic izvor de mulțămire. Pentru secolul al XVII-lea această „lene” are însă o explicație, care nu este cea de acum, a stoarcerii puterilor, întreținute cu o hrană mizerabilă, prin sforțările uriașe ale scurtei perioade agricole și fără îndemnul pe care-l dă posibilitatea progresului economic. Pe atunci nu era încă principala condiție a unei munci ordonate, care este valoarea economiei păstrate în formă de capital: țara abia începuse să aibă legături care să-i ceară bani. Banul nostru prinde a fi cerut pe la anul 1570–80, cînd tributul trebuia să-l plătim turcilor în monedă –, și din acest fapt a rezultat serbia țeranului, care nu dispunea de bani, oricît de bogat ar fi fost în lucruri. Cumpărăturile zilnice s-au făcut abuziv. Acesta a fost un abuz asămănător cu ceea ce s-ar întîmpla cu o familie foarte săracă ce ar vinde pe un preț de nimic singurului cumpărător posibil cine știe ce juvaier vechi pentru că trebuie, a doua zi, să răspundă unei nevoi care nu poate fi zăbovită. Pe de altă parte, caracterul pantehnic al țeranului nostru, destoinicia lui în a face toate cele ce-i sînt de nevoie era mult mai însemnată pe vremea aceea decît acum. Meșteșugarii străini erau puțini, iar, afară de dînșii, pe lîngă boieri, pe lîngă mănăstiri și episcopii, lucrau doar meșterii țigani robi, cari nu serveau decît pe stăpînii lor.

La tîrg nu se găsea mai nimic, căci tîrgurile, în forma caracteristică Moldovei, datează de pe la 1830–40. Să se mai adauge faptul că atunci femeia era liberă de munca la cîmp: se zicea „rumân” în Țara Românească și „vecin” în Moldova țeranului neliber, dar niciodată nu se zicea „vecină” în sens de femeie neliberă, și o singură dată am găsit cuvîntul „rumână”, din greșeală. Cînd se vindeau moșiile, se însemnau bărbații îndatoriți la muncă, niciodată însă femeile: sistemul acesta de a robi femeia la munca ogorului, care a adus și degenerarea populației, e o eroare economică și un act de barbarie socială pe care epocele mai vechi nu le-au cunoscut. Toată arta noastră populară, așa de strălucită, n-ar fi existat dacă femeia ar fi muncit de-a valma cu bărbatul la cîmp.

Iată deci explicația „desfătării în lene” de care vorbește Botero, care-și închipuie că țerile noastre erau cam ca Lombardia sau alt ținut fericit al Italiei sale, în care șerbia nu era cunoscută și țeranii liberi aveau ogorul lor, iar orașe înfloritoare stăteau lîngă sate, așa încît omul avea și plăcere și avantagiu în a munci, strîngînd capital și putîndu-și procura plăceri ale vieții pe care ai noștri nici nu le bănuiau.

Botero, care a cunoscut țara mai bine în părțile basarabene, spune că lipseau codrii și focul se făcea din stuppi, „étoupes», de fapt: tîzîc, ca în Dobrogea și ca în unele părți din Basarabia pînă azi, supt influența și a tatarilor, cari obișnuiesc încă acest fel de a se încălzi. Dimpotrivă, în Moldova dintre Prut și Carpați ca și în Muntenia, erau nenumărate pădurile și codrii, așezările sătești găsindu-se de-a lungul rîurilor, în lunci, sau în poieni, de unde numărul mare de localități al căror nume e întovărășit de cuvîntul „poiană”: Poiana Țapului etc.

În ce privește izvorul de bogăție al vitelor, se spune că ele sînt în număr foarte mare, de se scot foarte multe și pentru țerile vecine, cum s-a văzut și din expunerea lui Graziani.

Pentru întîia oară însă la Bongars și la Botero se pomenește despre saline, cu drobul ca „marmura sură”, despre minele de la noi, care n-au fost căutate cum trebuie din cauza lăcomiei turcilor; ba chiar, mult mai tîrziu o propunere de a se exploata minele noastre venind de la ruși prin faimosul Trandafilov, pe la 1840, din aceeași temere s-a refuzat, ca fiind oferta unor străini primejdioși. Totuși călătorul adauge că se găsește aur în rîuri, deși minele de aur și de argint nu se caută din acea pricină a turcilor. Pentru culegerea aurului din rîu se întrebuințau anumite categorii de țigani: aurari, zlătari, superiori lingurarilor, cari lucrau lemnul, și altor categorii țigănești: în legătură cu mănăstirea mai ales, se spăla astfel aurul din rîuri, din Olt, aur care venea din Ardeal, din minele exploatate continuu. Se vorbește și de „ceara” minerală de lîngă Tîrgșor, un fel de „păcură”, servind la facerea luminărilor. Să nu uităm pomenirea marii bogății de miere și de ceară.

Vistieria lua o dijmă de la toate produsele: de la oi, goștina, de la porci tot așa; de la vitele albe mai tîrziu s-a luat văcăritul, pe vremea lui Brâncoveanu, care îndrăzni, la munteni, să se atingă de această bogăție a boierilor. De la albine se culegea albinăritul, și Botero ne asigură că se luau din acest venit 100 000 de scuzi pe an numai de domnie. Mierea aceasta din Moldova se expedia prin Italia încă de pe vremea lui Alexandru Lăpușneanu, care a întrat în discuții formale cu negustori italieni, florentini și venețieni, pentru exportul de vite și alte produse moldovenești (1560)[3]. La Veneția se trimetea și ceară, așa încît frumoasele peceți venețiene și lumînările care au ars, fără să afume mozaicele și picturile neprețuite, în splendidele biserici din acest oraș erau datorite sporului harnicelor albine moldovenești. În general, spune Botero, dijmele produc, la un loc, visteriei un venit de două milioane de scuzi, ceea ce era enorm pentru vremea aceea.

În Moldova sînt cincisprezece orașe, iar în Muntenia, mai puține: Tîrgoviștea, unde locuiește domnul, era încunjurată, cum este și acuma o curte țerăneasă, cu gardul de răchită bătut uneori și cu lut, cu o împrejmuire de palisade umplută cu pămînt; zidăria, din care se văd rămășițe și astăzi, datează – am spus-o – numai de pe vremea lui Matei Basarab.

Orașul avea, după alt izvor[4], o mie de case românești, și săsești abia douăzeci și două; capela Sf. Francise era în ruine; la Sf. Martin servea un preot luteran.

Se mai vorbește acolo și de Cîmpulung, cu nouă sute de case (patruzeci și nouă săsești), de Rîmnic, unde se mai află catolici în douăzeci de case, de Brăila, de Tîrgșor, Tîrșor, care a avut oarecare importanță odinioară, ființînd ca oraș încă din secolul al XV-lea, cînd a fost omorît acolo un domn, Vladislav, dacă nu Vlad Dracul și fiul său, iar biserica mai veche în Tîrșor e numai din veacul al XVII-lea.

Ga situație politică, în ce privește legăturile cu turcii, Botero constată că domnii Moldovei datoresc ajutor turcilor. Aceasta ne face a veni la originea și caracterul acestor relații.

Ele erau încă ale unui vasal, fiindcă turcii se deprinseseră cu un anume sistem feudal pe care-l găsiseră la întrarea în Peninsula Balcanică, formînd un element de căpetenie în statul sîrbesc și în cel bulgăresc. Astfel eram datori să servim, afară de tribut, de peșcheșul care era trimes suzeranului, de daruri către cei puternici la Poartă, ca un element de politeță, de omenie, și furnituri de război: lemne, grîne, catarge și altele. Așa încît datoria pe care o aveau pe urmă țerile noastre de a da anumite provizii la Poartă în mod normal, pe preț fix, mult inferior valorii lucrurilor vîndute, este în legătură cu îndatorirea primitivă a furniturilor de război. Tot așa salahorii cari se cereau pentru cetăți erau iarăși o consecință a obligației noastre de a ajuta în război pe „împăratul” păgîn, căci a fost un timp cînd ni se cerea și un ajutor militar, numai cît foarte răpede s-au înlocuit contingentele de ostași cu această salahorie care a fost o dezonoare pentru țerile noastre.

Ca un adaus la aceste îndatoriri am văzut că turcii împiedecau exportul cailor, pe cari-i rezervau pentru oastea lor, întrucît nu mai erau întrebuințați de domn pentru nevoile militare. Vorbind de cai, Botero spune că aceștia sînt „de o putere și o răsuflare neobosită”. E vorba de caii mărunți, rasă de stepă, întrebuințați și de cazaci, căluții cuminți și răbdurii, pe cari în timpuri mai noi i-am desprețuit așa de mult, fără să ne gîndim că sînt singurul fel adaptabil împrejurărilor de climă și condițiilor în care trăiește cea mai mare parte a populației noastre. Atîtea încercări făcute cu animalele de aiurea n-au reușit. Pe cînd în secolul al XVIII-lea boierii știau să crească acești cai indigeni din cari se făcea remonta austriacă, daneză, prusiană – și cel dintîi consul al Prusiei pe care l-am avut, pe la 1780, un dascăl nemțesc, anume König, fusese instalat în rîndul întîi pentru această remontă.

Armata țerilor noastre exista încă. Acest izvor ni spune că Moldova dădea 3 000 de archebusieri, adecă pușcași („pușcă”, în timpurile vechi însemna tun, deși într-o traducere din ungurește am găsit cuvîntul „tun”, la început: tunet, în înțelesul de astăzi al lui; sineață era atunci pușca; pare că în Ardeal a început întîi să se întrebuințeze, deci, „tun”).

Călăreți se puteau strînge 25 000, iar în Muntenia numai 10 000, pe lîngă cari, în degenerarea militară a acestui principat, pedestrași sînt numai o mie. De aceea Moldova a fost în stare să mai dea încă o armată lui Ioan Vodă cel Cumplit, pe cînd în Țara Românească, atunci cînd a trebuit ca Mihai Viteazul să se ridice împotriva turcilor, el s-a văzut silit să-și facă o armată, nu cu elemente indigene, ci cu elemente plătite, ceea ce era să-l ducă la catastrofă, ca pe unul care n-avea bani și țara nu era capitalistă casă aibă de unde-i lua: sistem militar capitalist, deci, într-o țară care nu cunoștea capitalul.

Într-un alt pasagiu – fiindcă Botero revine de mai multe ori asupra lucrurilor pe care le spune – se arată că Moldova putuse da și pînă la 50 000 de cai, dar numărul scăzuse din cauza prădăciunilor cumplite pe care le suferise, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, supt Ioan Vodă și după dînsul, din cauza năvălirii cazacilor sprijinitori ai pretendenților la domnie, ai „domnișorilor”, și a tatarilor care-i combăteau.

„Țara aceasta”, spune Botero, „avea bielșug de toate, acum războiul a pustiit-o aproape.”

Alte izvoare contemporane vorbesc pentru Moldova de 15 000 de călăreți: boierii purtau platoșe de zale, țeranii aveau suliți și scuturi. Printr-o descriere din a doua jumătate a secolului al XVII-lea știm că sulițile și le făceau țeranii, din pari cu vîrful ars în foc. Supt Tomșa erau 50 000 de călări. O socoteală a lui Despot, făcută de el însuși, cuprinde 40 000 de pedestrași și 50–60 000 călări. Iar Ruggiero, acel care vorbește de planul florentinului de a face Nistrul navigabil, notează 50 000 de călări întrucîtva asămănători cu ai turcilor, cu puține arme, arce –, moștenire de la tatari, ca în vechea luptă de la Posada a muntenilor lui Vodă Basarab contra ungurilor regelui Carol Robert, luptă care e înfățișată în Chronicon pictum al regalității maghiare[5].

Giovanni de Marini Poli, ragusan amestecat în arendarea veniturilor ambelor principate și înrudit prin soția sa cu dinastia Munteniei, socotea că Moldova avea 25 000 de ostași, dar el e parțial pentru principatul unde-și avea rosturi cînd spune că în Muntenia erau 35 000.

Botero cunoaște și legăturile românilor cu Polonia, chiar cele vechi, căci citează tratatele din 1403 și 1432, adăugind că vechile relații slăbiseră puțin: polonii n-au sprijinit pe Ioan Vodă cel Cumplit, în ajutorul căruia au alergat cazacii, fiindcă acest „cumplit” domn înlocuise pe Bogdan cel Tînăr, fiul lui Alexandru Lăpușneanu, care-și măritase surorile cu poloni, înainte de a o face Ieremia Movilă cu fetele lui, și petrecea în lumea polonă, pierzîndu-și chiar tronul pentru că trecuse peste Nistru la o nuntă, și prietenii lui poloni au încercat să-l restituie în domnie prin expediția, interesantă, pe care o descrie îndeosebi polonul Lasicki[6].

În ce privește, în sfîrșit, firea poporului nostru și legăturile cu domnia, iată ce întîlnim la contemporani: „Este un popor supus apăsării, și din cauza aceasta e de ajuns să vadă că vine cineva cu aiere dușmănoase ca să se retragă înaintea lui”. Iar un nobil ungur, Forgâch, care cunoștea foarte bine Moldova, de prin anii 1560–70, și care a descris luptele Moldovei de pe vremea aceasta, are următoarele cuvinte de ură: „Așa de cruzi sînt barbarii aceștia, încît ucid pe domni fără cel mai mic motiv, și tot așa fac supușii față de domn. De aceea nimeni n-a putut stăpîni multă vreme. Strălucirea familiilor nu se poate aștepta acolo. Căci uneori se nimicesc familii întregi fără nici un cuvînt, adesea pentru a li lua banii sau averile.”

Întorcîndu-ne acum la Botero, iată ce spune el: turcii numesc pe domnul muntean. În Moldova țara a păstrat mai tîrziu dreptul de a numi domnul.

Această alegere a domnilor, de țară, era o realitate. Și totuși o altă realitate sînt măsurile de mazilie pe care turcii au putut să le ieie, de la un timp, față de domnii noștri. Iată explicația. La început, cum am spus, ei se alegeau de țară, care se strîngea într-un anume loc și aclama pe Vodă cel nou. Cazuri de acestea le întîlnim încă din vremi foarte depărtate, de exemplu cînd Ștefan cel Mare a luat tronul Moldovei și lumea stătea la „Direptate”, adecă la locul de execuții, pentru a declara că voiește pe învingătorul de la Orbic și Doljești. Obiceiul s-a păstrat pînă tîrziu: astfel la moartea lui Matei Basarab a fost aclamat în felul acesta urmașul lui, Constantin Cîrnul. Cînd a murit în sfîrșit Șerban Cantacuzino, la 1688, Brâncoveanu a fost ales, în condiții pe care le știm foarte bine, de țară.

Turcii n-aveau dreptul de intervenție prin obicei ori prin tratate, – căci așa-zisele tratate cu ei au fost fabricate de noi, în secolul al XVIII-lea: de boierii noștri, ca să arăte față de ruși că avem drepturi pe care ei trebuie să le confirme. Domnul li datora însă o bună administrație; i se cerea anume „să cruțe raiaua sultanului”. Sultanul era ciobanul: el singur tundea oile. Dacă se iscau plîngeri, natural că „împăratul” le judeca. Acesta neputînd să vie la București sau la Iași, domnul era rugat să se prezinte la Poartă pentru a se îndreptăți. Așa era datoria. Dar mai era un caz: cînd se schimba sultanul ca și cînd domnul era ales de țară, se cuvenea ca el să se înfățișeze sultanului și, după obiceiul asiatic, oriental să-i sărute poala hainei. Cînd domnul se prezintă la Poartă din cauza unei pîri, pe dreptate sau ba, turcii cîntăreau motivele de o parte și de alta, într-o cumpănă deprinsă a primi aur, și atunci, dacă domnul era condamnat, i se lua tronul pentru că abuzase de situația lui. Dar trebuia, îndată, un alt domn, și, în acest caz, ceea ce s-a făcut de obicei înaintea unei țeri se făcea la Constantinopol înaintea reprezintanților țerii, a agenților, a capuchehaielelor, înaintea boierilor pribegi, în fața acelora cari prezintaseră pîra. Candidatul la tron își arăta semnul, tainicul semn imprimat, înaintea martorilor, la nașterea unui copil nelegitim. Semnul se verifica: pe baza unei operațiuni de acest fel era să avem la 1577 în Muntenia ca domn pe un medic lombard din Constantinopol, Rosso, care pretindea că răposata lui maică fusese în părțile muntene pe vremea lui Alexandru Vodă sau poate era chiar româncă.

De obicei, spune Botero mai departe, domnii nu țin mult, pentru că, din pricina poftei de cîștig a turcilor, sînt adeseaori goniți după cererea cui oferă o mai mare sumă de bani. Și astfel birul a ajuns să crească necontenit.

Nu e necesar, în felul cum se desfășură această expunere, să se arăte variațiile tributului, crescut continuu, grație și socotelii în aspri vechi și în aspri noi. Pe vremea lui Botero însă, el era de 70 000 de galbeni pentru Țara Românească, iar domnia costa 300 000, afară de ceea ce se mai dădea pașilor și celorlalte „obraze știute”. „Se schimbă domnii aproape zilnic, pentru că țerile se dau cui oferă mai mult, și, pentru ca domnii să se poată păstra, se prăpădesc locuitorii și se distruge țara.”

Note[modifică]

  1. Mai multe ediții.
  2. Perché fà il formento nero.
  3. Iorga, Istoria comerțului, ed. II, p. 191 – 2.
  4. Hurmuzaki, III, p. 94–5.
  5. Reproducere și în ediții mai vechi din a mea Istorie a românilor pentru școli-Cf. legenda arcașilor cari cu săgeata lor fixează locul unde va fi mănăstirea de la Putna.
  6. Paprocki, apoi Gorecki povestesc luptele lui Ioan și ale cazacilor cu turcii.