Istoria românilor prin călători/Țerile noastre în a doua jumătate a veacului al XVI-lea

Jump to navigation Jump to search
XI. Un intermezzo de renaștere apuseană în Moldova Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga
XII. Țerile noastre în a doua jumătate a veacului al XVI-lea
XIII. Trei călători francezi la noi


Pentru a doua jumătate secolului al xvi-lea izvoarele sînt mai multe și mai interesante.

Începem cu acela care este mai puțin întins.

Pînă acum ni-am închipuit un călător polon venind în părțile noastre; de astă dată avem a face cu un călător real, care a fost adeseori prin părțile noastre și probabil că știa chiar românește, fiind în legături strînse cu lumea boierească de la noi.

Căci în vremea aceasta legăturile dintre nobilii poloni și boierii noștri sînt mult mai intime decît odinioară, și se va ajunge, la sfîrșitul veacului, în domnia lui Ieremia Movilă, la căsătorii intre unii și alții: Ieremia-Vodă și-a măritat trei din fetele lui după nobili poloni; una dintre dînsele a fost acea Ana Mohilanka, soție a trei bărbați, care a jucat un rol extraordinar în istoria polonă din întîia jumătate a secolului următor, pînă într-atîta încît, cînd a murit, i s-a pus pe mormînt o lungă inscripție latină enumerînd toate defectele cațe, supt raportul politic, o împodobeau.

Înainte de aceasta, dacă polonii nu cumpărau moșii în Moldova, moldovenii își asigurau moșii în Polonia. Cum, odinioară, se îngrijau boierii din secolul al XV-lea, și mai ales din întîia jumătate a veacului al XVI-lea, să aibă o moșioară în Ardeal, unde să se poată retragă în timpuri grele, tot așa, acuma, se căutau moșii dincolo da Nistru. Una, vestită, care se pomenește adeseori în documentele noastre, căci familia lui Ieremia Movilă a stat acolo multă vreme, esta moșia Ustie, unde probabil că trebuie să se găsească și urme ale petrecerii lui vodă, a aprigei doamne Elisaveta, a fiului lor, Constantin, și a tuturor boierilor și jupăneselor cari-i încunjurau.

Afară de aceasta boierii noștri erau interesați în toate marile afaceri comerciale pe care le făceau capitaliștii din Orient în regiunile polone, și mai ales în Galiția. Provincia avea de multă vreme legături strinse cu Moldova: la Lemberg exista o suburbie moldovenească și o biserică moldovenească, făcută de Constantin Corniact, pe care l-am mai menționat, și care a fost vameș-mare în Moldova și apoi și vameș în regatul polon: e zugrăvit pe zid, în costumul boierilor de la noi, și se vede pînă astăzi bourul moldovenesc sculptat pe același zid. Alexandru Lăpușneanu are o întreagă corespondență cu „frăția ortodoxă” care exista acolo, la Lemberg, la Liov, cum i se zicea de ai noștri: e vorba de un clopot și de cîte alte lucruri necesare acelei biserici. Și tiparul nostru are anume legături cu „frăția” aceasta a ortodocșilor, în mare parte români sau greci romanizați, stabiliți cîndva și la noi. Cînd am studiat arhivele din Lemberg, am găsit acolo o serie întreagă de procese privitoare la românii din oraș, unii foarte buclucași, cu copii cari spărgeau capul cutărui evreu liovean, aruneîndu-i pietre de pe fereastră. E un întreg capitol de viață românească dincolo de hotarul Moldovei[1].

Cînd se întîmpla vreo schimbare politică și oamenii nu se simțeau așa de siguri acasă, la dînșii, ei se retrăgeau la moșiile lor din Polonia, sau se îngrijau singuri de afacerile pe care le începuseră înainte. Așa au făcut familiile domnilor Ieremia și Simion Movilă, Nistor Ureche vornicul și toată ceata care încunjura pe Movilești.

Pentru asigurarea boierilor mai importanți se dăduseră chiar acte de cetățenie polonă. Avem și acum documentul prin care se recunoaște calitatea de cetățean al regatului cutărui „prieten”, care înainte de aceasta îndeplinise funcțiuni boierești pe lîngă domn și care, la schimbarea regimului, aștepta să îndeplinească din nou aceleași funcțiuni.

Măsura de precauțiune nu era rea, pentru că, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, trei dintre domnii moldoveni refugiați în Polonia prietenă cu Turcia, pe vremea regelui, de origine ardeleană, ungurească, Ștefan Báthory, – fost voevod al Ardealului, care avea visul de a întinde Polonia pînă la Dunăre, înviind un vechi pretins drept de suzeranitate asupra principatului moldovenesc, dar pentru moment făcea politică oportunistă în folosul turcilor – au fost tăiați la cererea ceaușilor turcești. Cînd Ștefan Tomșa, înlocuitorul lui Despot, s-a refugiat la poloni, a fost închis și i s-a tăiat capul, împreună cu doi boieri cari-l întovărășiseră: Moțoc și Spancioc; s-a păstrat și testamentul lor, făcut cu cîteva zile înainte de a muri. Aceeași soartă o avuse Ioan Potcoavă, care se zicea a fi Ion Vodă cel Cumplit, acel care se răsculase contra turcilor și fusese bătut, împresurat la Roșcani lîngă Prut, și, predindu-se, perise legat de patru cămile. Potcoavă, căruia i s-a dat această poreclă fiindcă rupea potcoavele în mînă, un splendid bărbat cu ochii și pletele negre, cu talia impunătoare și un suflet corespunzător cu aceste daruri ale lui Dumnezeu, retrăgîndu-se în Polonia, a fost închis, osîndit la moarte și executat: s-a păstrat în două versiuni discursul, foarte frumos, ținut de dînsul înainte de a i se tăia capul și prin care, murind pentru creștinătate, acuza mișelia regelui Ștefan. În sfirșit, tot ca fugar din Moldova peri acolo Iancu Sasul, fiul lui Petru Rareș cu o săsoaică din Brașov, persoană destul de mîndră și originală: cronica spune că el se plimba vara la Iași cu sania cu tălpi de os.

A fi recunoscut cetățean polon însemna însă un mijloc de a se asigura împotriva întemnițării și a osîndirii la moarte, căci nu se putea proceda cu un cetățean polon ca față de un simplu fugar din Moldova, un „cetățean turc”, la discreția cererilor venite din Constantinopol.

Legăturile principatului muntean, desigur, sînt mult mai rare și mai puțin importante. Cînd și cînd vine din Polonia cîte un trimis care vizitează și Țara Românească; ici, colo se mai întîlnește cite un act care arată existența de relațiuni cu acele părți. Pentru curiozitatea lucrului înfățișez scrisoarea pașaport dată lui Nicolae Brzeski, care a jucat un rol important în legătură cu țerile noastre prin aceea că a dat o traducere în limba polonă, cu oarecare explicații asupra boierilor și rosturilor țerii, a vechii cronici slavone a principatului: vestita „Cronică moldo-polonă”, tipărită de Hasdeu și pe urmă de Ioan Bogdan[2].

Iată pașaportul:

„Io, Petru Voevod” – era Petru Șchiopul –, „din mila lui Dumnezeu domn a toată Țara Ungrovlahiei, scriu Domnia Mea cinstitului și bunului prieten și prea-iubitului părinte, marelui Zecmot August, mare crai leșesc și litvan și mazur” – Mazuria sau Mazovia făcea parte din deosebitele state ale regelui polon – „și peste alte țeri și părțile lor de sus, multă sănătate și dragoste trimetem Crăii Tale, și cu aceasta dăm știre Crăiei Tale că a venit un poclisar (adecă ambasador) al Măriei Tale crăiești, cneazul Necula, de la cinstita Poartă domnească a cinstitului Împărat la Domnia Mea, și ne-a vestit de viața și prietenia și dragostea pe care o are Crăia Ta către noi, și a cerut de la noi oameni să-l ducă la Ștefan Craiul” – era pe vremea aceasta Ștefan Báthory, domnul Ardealului, considerat ca succesor al regilor ungurești –, „și Domnia Mea i-am dat lui oameni să-l ducă” – aceștia se numeau mai tîrziu mehmendari –. „Și, fiindcă a întrebat Crăia Ta pentru mîntuirea noastră, să știe Crăia Ta că noi cu ajutorul lui Dumnezeu sîntem în viață și sănătoși, și să dea Dumnezeu ca și Crăia Ta să fie sănătoasă și Dumnezeu să-ți înmulțească zilele și anii Crăii Tale”.

Aceasta este traducerea în românește, pentru că actele de stat se alcătuiau în limba slavonă: limba românească nu juca decît rolul de a da anumite interpretații. Cînd și cînd la margenea documentului slavon cuvinte românești se amestecau în textul slavon. În românește se scriau însă scrisori particulare, și avem una încă de la 1521, pe vremea lui Neagoe Basarab, vestita scrisoare a lui Neacșu Lupa către brașoveni. În afară de aceasta se scriau în românește minute de tratate și instrucții pentru ambasadori. Pentru vremea lui Ștefan cel Mare știm că tratatul de pace cu regele Ioan Albert a fost redactat și românește, și slavonește, și latinește. În sfirșit, pe vremea lui Petru Șchiopul sînt o sumedenie de acte românești: însemnări de ale domnului, contracte, instrucții, scrisori particulare, păstrate, printr-un hazard fericit al istoriei, prin prezența lui ca fugar în Innsbruck și Bozen. Pe urmă, pentru epoca lui Mihai Viteazul, despre care o să vorbim mai tîrziu, numărul de documente românești e mai mare, și avem chiar cîte un document oficial. În sfîrșit, se ajunge a se scrie și inscripțiile de biserici în românește, prevestind o întreagă literatură de care, în treacăt, se va mai vorbi aici.

După aceste explicații venim la călătorul Andrei Taranowski, care vine la noi în 1570[3].

Notele lui de călătorie sînt foarte scurte. El sosește prin nordul Moldovei, prin regiunea pe care austriecii o vor numi mai tîrziu Bucovina, nume rămas și după reunirea ei la patrie.

Cu privire la această Bucovină zice călătorul: „în care pădure a Bucovinei cu șeptezeci și trei de ani înainte, adecă în 1497, 50 000 de ostași poloni au fost uciși, într-o singură zi de români”.

Aceasta înseamnă însă lupta lui Ștefan cel Mare cu Ioan Albert, cînd copacii „înținați”, adecă tăiați pînă la coajă, căzură asupra armatei polone și o distruseră.

După aceea se pomenește de Suceava, și în legătură cu ea se amintește și de moartea lui Despot, care se întîmplase numai cu șase ani înainte. E vorba și de Țuțora, la vărsarea Jijiei, care va deveni pe urmă vestită prin venirea hanului tătarilor la 1595, prin instalarea lui Ieremia Movilă. Aflăm și de Lăpușna, puțin mai jos, care a ajuns să fie destul de importantă: avem acte orășenești de acolo. Alexandru Lăpușneanu era din acest tîrg, prin mama sa, îngropată la mănăstirea Râșca.

Din celelalte orașe ale noastre călătorul știe numai Chilia, care acum era turcească și decăzuse foarte mult, ca să treacă apoi în Dobrogea, însemnînd Tulcea și Babadagul, în drumul către Constantinopol. Se mai vorbește de unele lucruri care se întîlnesc și la alți călători, de marile pescării ale Moldovei, care erau pe vremea aceea aici. O întreagă populație, care nu arată să fi fost rusească, ci românească, erau pescarii de pe cursul Dunării pînă în Muntenia, de o parte și de alta a fluviului, căci Turtucaia nu e decît un vechi sat de pescari români. Călătorul ni spune că în brațul Chiliei se prindeau moruni, la un șfert de zi cale, cu luntrea.

La întoarcere se notează și Cetatea Albă, Tighinea, care acum era Benderul turcesc, întărit de sultanul Soliman (la Bender s-a găsit inscripția de marmoră care spune, în legătură cu aceasta, cum a fost strivită Moldova supt copitele cailor sultanului). Cetatea însă nu mai avea rosturi de vamă, ca altădată, fiindcă toți fugeau de vameșii turci: Hotinul a folosit foarte mult de pe urma faptului că rivala sa a fost ocupată de turci. Tot la întors, călătorul ajunge la Iași, care este o „capitală” a țerii.

Călătorul iese din Moldova prin Camenița, cetatea polonă aproape de Hotin.

Iezuitul Giulio Mancinelli a fost pe la noi între anii 1582 și 1586, în epoca în care tronul Moldovei era ocupat de Petru Șchiopul, bunul domn inofensiv, „matca fără ac”, și de Iancu Sasul, a cărui stăpînire de cîțiva ani a fost terminată prin acea scenă tragică de la Lemberg.

Înainte de aceasta însă cîteva cuvinte asupra legăturilor pe care le-am avut noi cu acest ordin al iezuiților și cu ordinele propagandei catolice în genere. Am văzut că această propagandă se făcea la început prin dominicani, călugării predicatori și prin franciscani. Rolul dominicanilor a scăzut cu totul în timpurile mai nouă, dar al franciscanilor a rămas însemnat. Vechea lor propagandă se făcea prin frați din Ungaria, barați (de la barat după slavul brat, frate). Italienii s-au amestecat cu dînșii în a doua jumătate a veacului al XVI-lea. În timpuri mai nouă, însă, după 1600, propaganda se făcea de alți franciscani, veniți de la Marea Adriatică, din regiunile Albaniei și ale Dalmației, unde misiunile lor au avut totdeauna o foarte mare importanță, și cari înaintaseră prin Peninsula Balcanică pînă la Dunăre. În Bulgaria ei au găsit, dealminterea, pentru propaganda lor un substrat care la noi nu se întîlnea: acei vechi eretici cari se chemau bogomili sau pavlichieni, creștini ai Sfîntului Pavel –, Reicherstorffer și-a închipuit, un moment, că eram și noi, în Moldova, tot creștini pavlichieni, fiidcă s-a păstrat ceva din erezia aceasta în spiritul poporului –, și cari, rămași, de la o bucată de vreme, fără nici un sprijin și fără nici o orientare, și-au găsit refugiul, din cauza răspingerii lor față de ortodoxie, în catolicismul pauperist, popular, al franciscanilor. Aceasta explică de ce franciscanii au venit din Bulgaria, nu din cauza legăturilor speciale între poporul bulgar și religia catolică sau cultura pe care o aducea această religie catolică.

Mai ales în secolul al XVII-lea a jucat un mare rol în propagarea catolicismului la noi acea parte a ordinului franciscanilor care se zicea Observanții pentru că și-au fost impus anumite regule de „observare” morală, ceilalți călugări fiind rătăcitori, cerșitori, ignoranți și de multe ori și cu moravuri rele.

A fost un timp deci cînd biserica latină din Muntenia a atîrnat întru toate de cea de dincolo de Dunăre, mai tîrziu de episcopatul de Nicopol și, de la un timp, episcopii nu mai rezidau acolo, la Nicopol, unde erau împrejurări grele, ci preferau să steie pe lîngă bogatele curți ale domnului muntean, în Bucureștii cari, în tot cazul, nu puteau fi comparați cu nici unul din vechile tîrguri mucegăite, prădate, căzute în sărăcie din Peninsula Balcanică. Catolicii bulgari de la Cioplea, din apropierea Bucureștilor, erau în legătură cu propaganda aceasta a franciscanilor veniți din regiunile bulgărești.

În Moldova însă, franciscanii din secuime, cari aveau o „casă” vestită acolo, la Șimlăul Ciucului (Ssik-Somlyó), deserveau bisericile episcopatului de Bacău, deși „biscupul» era acuma în Polonia; ei duceau o viață foarte modestă, administrînd fără a predica.

De la o bucată de vreme, un alt ordin al iezuiților luase asupra-și răspîndirea creștinismului și la păgîni și la shismatici – și noi, ca ortodocși, eram cuprinși între shismaticii pe cari biserica catolică-i desprețuia și-i prigonea, căutind să li mîntuiască sufletele prin chemarea-i la singura biserică salvatoare. Fuseseră întemeiați în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, în momentul cînd catolicismul, atacat de protestanți, a crezut că nu se poate apăra mai bine împotriva acestei invadări a ereziei – căci pentru dînșii protestantismul era o erezie – decît prin proclamarea dogmelor față de care nu se încape nici un fel de îngăduință sau tranzacție, și prin organizarea unui corp de călugări învățați, capabili de toate finețele și inițiați în toate subterfugiile diplomației, și, pe lîngă aceasta, stăpîniți de o energie ostășească, am zice, fără păreche.

Iezuiții, deși avînd ca fundator pe un spaniol, s-au recrutat mai ales, nu în Spania, căci temperamentul spaniol nu prea e potrivit cu o activitate de dibăcie, de ipocrizie, de strecurări meșteșugite, ci dintre italienii cari făcuseră școala Renașterii, cari trecuseră prin învățăturile lui Macchiavelli, cari luaseră o parte atît de însemnată la alcătuirea diplomației moderne, lăsînd cele mai importante, adevărate și folositoare rapoarte cu privire la dezvoltarea politică a statelor de la începutul epocei moderne. Preocupați și de cucerirea morală a Extremului Orient, iezuiții au mers de preferință, nu în Germania, capabilă să se apere, nu în Peninsula Balcanică, unde era un domeniu al franciscanilor, ci, înainte de toate, în regiunile ardelene, polone și rusești. Pe la 1580 ei aveau o situație admirabilă în Ardeal, și au întrebuințat-o cu atîta lăcomie, încît a trebuit să se ia măsuri împotriva lor, fiind expulzați, la un moment dat, căci altfel întreaga politică a prinților unguri din Ardeal ar fi căzut în mîinile lor: avem în Sigismund Báthory, acel care se credea stăpînul lui Mihai Viteazul, deși supt raportul militar nu era vrednic nici să-i dezlege încălțămintea, așa ambițios, iubitor de glorie, degenerat și incapabil cum îl știm, tipul tînărului bine crescut de educatori de aceștia cu apucături călugărești. În Polonia ei s-au putut aciua foarte bine pe lîngă regele Ștefan Bâthory, care era din aceeași familie ca și stăpînitorul din Ardeal; el a fost un mare ocrotitor al ordinului în luptă contra ereziei sociniane, forma în care protestantismul pătrunsese acolo, împotriva chiar a protestantismului unei părți din orașele polone, ca și împotriva ortodoxismului unei părți din nobilii ai căror strămoși făcuseră parte din statul lituano-rus. Avea nevoie, pe lîngă aceasta, de iezuiți, nu numai supt raportul religios și cultural, dar și pentru că ei aduceau o escelentă cunoaștere a limbii latine, calități pedagogice distinse și erau oameni, în sfîrșit, cari, într-un sens, au continuat acțiunea Renașterii, capabili fiind a da lustru uneițeri. Pentru a fi în legătură cu aceia dintre ruși cari rămăseseră ortodocși, s-au stabilit, pe lîngă alte „case” pe care le aveau în Polonia, cu mănăstiri, școli, teatre școlare, o „casă” și la Lemberg.

De la Lublin veni părintele Warszewiecki din societatea lui Isus, care avea misiunea specială de a lucra între ruși și între vecinii, tot ortodocși, tot shismatici, cari erau românii din Moldova. În special asupra Moldovei s-a exercitat prin această casă din Lemberg o puternică influență iezuită. Asupra Țerii Românești s-a lucrat mai puțin, influența ardeleană fiind mai slabă, iar de jos, cum am spus, venind altă influență catolică, a călugărilor franciscani din Bulgaria. În sfîrșit, în Rusia iezuiții au jucat, la începutul secolului al XVII-lea, un rol extraordinar de mare, și a fost un moment cînd Moscova putea să ajungă catolică. Pentru ca să se oprească opera de propagandă, aici au trebuit sforțări mari din partea ortodoxiei, cu greu salvată de patriarhul de Ierusalim, Teofan, care a alergat imediat în părțile acestea, pe la 1620, – și ortodoxia din Ierusalim era mult mai mult decît cea din Constantinopol și cu atît mai mult decît cea din Moscova și Chiev –, dar, înainte de toate, printr-un român, fiul lui Simion Movilă, Petru, care fusese întîi Pătrașcu Vodă, candidat la tronul Moldovei și Munteniei și se așezase apoi în călugărie la Chiev, la vestita mănăstire a Peșterii. Ajuns mitropolit de Chiev, întemeietor de tipografie, alcătuitor de catechism, creator al unei literaturi rusești și, prin originea lui aristocratică, prin legăturile lui cu curtea polonă, [a fost una] din cele mai mari personalități pe care le-a cunoscut poporul rusesc, căci viața culturală a întregii națiuni derivă de la prezența pe scaunul din Chiev a lui Petru Movilă sau Moghilă, a doua zi după epoca lui Mihai Viteazul.

Iezuitul care a jucat un mai mare rol și în Ardeal și în Rusia a fost vestitul Padre Possevino, care a fost și un scriitor vestit,– în total o personalitate foarte interesantă.

Așezați între ardeleni, poloni și rușii de supt coroana polonă, din Galiția și de peste Nistru, lîngă cazacii supuși pe urmă influenței țarului din Moscova, natural că și noi a trebuit să primim influențe de acestea iezuite. Sînt domni din a doua jumătate a veacului al XVI-lea cari au ocrotit propaganda catolică. Petru Șchiopul a fost prietenul acestei propagande: pe lîngă dînsul a funcționat multă vreme în calitate de cămăraș de Lăpușna, pe urmă de postelnic, un albanez italianizat, cu aparență de nobil venețian, Bartolomeo Bruți, frate cu tălmaciul ambasadorului venețian la Constantinopole, Cristoforo Bruți, și rudă cu alți membri ai aceleiași familii, rămasă în Capo d’Istria și în deosebite părți ale Italiei. Bruți era așa de bogat, încît putea să trimeată 6 000 de galbeni ungurești rudelor.

Acesta a fost sprijinul de căpetenie al propagandei catolice la noi. Era vorba să se primească stilul nou încă de la 1590, îndată după decretul prin care Grigore al XV-lea îl impuse, în Moldova; s-a căutat a se redacta un catechism românesc, ceea ce nu s-a făcut. Ungurii și sașii cîștigați pentru propaganda luterană trebuiau să fie aduși din nou la catolicism. Se va vedea că și Ieremia Movilă a sprijinit catolicismul, mergînd în Suceava la biserica catolică. În Muntenia Alexandru Vodă, fratele lui Petru Șchiopul, este zugrăvit așa de un scriitor catolic, autorul unui raport italian: „Petru Vodă din Moldova și prieten al regelui Poloniei, a avut un frate care a fost domn în Muntenia și se chema Alexandru, care a murit la 1577, fiind socotit sfînt, ca unul ce purta ascuns supt haina lui un veșmînt de călugăr de păr de cal foarte aspru, cu care a și murit”[4].

Se pomenește în același raport de nevoia unor cărți ungurești și „sîrbești” (adecă slavone) în legătură cu propaganda catolică.

Așa fiind, era natural ca iezuiții să și vorbească de țerile noastre.

Acum, nu cunoaștem tot ce au spus iezuiții și ce se păstrează în relațiunile lor manuscrise. Este o imensă arhivă la Roma, a congregației de „Propa ganda Fide” („Pentru răspîndirea credinței”), care se ocupa de toate provinciile cîștigate împotriva păgînilor sau ereticilor. Un inventariu al acestor bogății lipsește, și s-au tipărit numai relațiuni întâmplătoare, sporadice.

În scrierile părintelui Possevino despre Ardeal[5] se vorbește despre situația poporului românesc de acolo. Este chiar un pasagiu foarte important în care se constată existența unui vlădică românesc la Alba Iulia. A fost o discuție foarte pasionată în ce privește rostul acestui episcopat. Cîțiva, printre cari mă număr, susțin că românii n-au avut un mitropolit rezidînd în capitala Ardealului decît pe vremea lui Mihai Viteazul și din cauza influenței lui; alții, sprijiniți pe anume acte, dubioase, pretind că încă din secolul al XV-lea era un mitropolit al Ardealului. Acesta se pare cu totul imposibil, pentru că situația românilor din Ardeal era așa de umilă, cu atîta despreț erau priviți de oficialitate, încît un mitropolit al lor așezat în fața episcopului catolic, în însăși reședința principilor Ardealului, e nelogic. De fapt, pe vremea aceea, se făcea în Ardeal printre români o foarte puternică propagandă calvină, căreia i se datorește și traducerea în românește a o mulțime de cărți sfinte sau predici și tipărirea acestor cărți. În fruntea bisericii acesteia calvine a românilor din Ardeal era un Superintendent, dar ai noștri nu prea înțelegeau ce e superintendentul, și-i ziceau și mai departe: vlădică. Și, deoarece superintendentul trebuia să aibă legături strînse cu prințul, era necesar să aibă un „birou” la Alba Iulia: s-a făcut acolo, deci, o bisericuță, care pe urmă a fost transformată în biserică de zid de către Mihai Viteazul. Acesta este sensul prezenței episcopului. Dar el nu era acolo în calitate de episcop român, căci nu reprezintă ca episcop neamul său românesc, ci era unul care prin aducerea noastră la calvinism lucra la deznaționalizarea neamului său.

E posibil ca Possevino să fi spus ceva și despre Moldova, însă acel care a povestit despre dînsa și a cărui expunere s-a tipărit este pînă acum numai acel Giulio Mancinelli.

El vine din sud, prin Varna, Mangalia, Preslavița. Ce l-a izbit întîi, în cale, este ieftinătatea de la noi. Pentru un aspru – monedă mică de argint foarte supțire, pe care turcii o falsificau în chip scandalos, dar, pe cînd ei plăteau în aspri noi, cereau să fie plătiți în aspri vechi – se dădeau cinsprezece ouă; o găină costa doi aspri și un butoiaș de vin patru.

Mancinelli înseamnă la Constanța că mai existau încă ruine din vremea veche de la Tomis. Se mai găseau „marmuri mari” aici, și un turc bogat le scotea din ruine. Pe urmă Mancinelli înaintează la brațul Chiliei. Pe aici se trecea foarte greu, fiindcă brațul era înnomolit, și numai în anume momente corăbiile, cu multă primejdie, puteau să se strecoare în aceste părți. Aici a văzut furci de care atîrnau moruni spintecați, puși în proțap. În ce privește prețul, se spune că morunul plin de icre, cît omul de mare, costa 60 de aspri. La Iași călătorul vede coloniile străine – și asupra acestor colonii vom reveni –, compuse din ragusani, germani, unguri. Erau și familii bogate catolice, care aveau pe mormintele din jurul bisericii lor, apoi distruse, blazoanele familiilor lor. Cînd se întoarce, Mancinelli e prins de furtună în locuri grele de la gurile Dunării și ajunge în pericol să se înece. Tovarășii lui de călătorie se roagă atunci de Dumnezeu să-i cruțe viața, făgăduind să reclădească biserica de piatră a Sf. Nicolae din apropiere.

Adaug că la 1565 Giovanni Andrea Gromo dă o descriere a Ardealului, în care românii sînt prezintați ca hoți și tllhari. Alături, se vorbește de cei 3 000 de călări ai Moldovei (de toți 60 000 de ostași), cu cai buni și șoimi vestiți (300 de cai și 100 de șoimi se dau sultanului). Se atinge și alegerea domnilor.[6]

Un raport de iezuiți[7] prezintă o călătorie la Suceava supt Ieremia Movilă. La Cetatea Neamțului e pîrcălab Hrisoverghi cu fiu care a învățat la Veneția (întors de doi ani; și tatăl înțelege italienește). În tîrgul vecin, două biserici, cu un preot catolic și credincioși sași. În Suceava vodă-i mîngîie de prigonirea prințului ardelean și-i îmbracă. E un domn pios și foarte blînd: biserica românească are frumoase picturi; icoane în sala de audiență. Sînt, pentru ceva negustori și soldați poloni, două biserici catolice. La urmă se pomenește biruința lui Radu Șerban contra lui Moise Székely, acel prinț de prigonire[8].

Note[modifică]

  1. Despre bisericile moldovenești din Liov vorbește d. P.P. Panaitescu, în Buletinul Comisiunii monumentelor istorice, an. 1928.
  2. Așa ceva s-a întîmplat numai de două ori în istoria noastră, ca străini să prefacă letopisețele noastre în limba lor. Pe vremea lui Ștefan cel Mare, cînd fiica lui, Elena, a luat pe moștenitorul tronului rusesc, ca să se învedereze că e fată de neam bun, s-au introdus analele putnene în letopisețul rusesc, puindu-se pe lîngă aceasta și o întreagă poveste fabuloasă, în care se arată de unde vin moldovenii, de la Roma, cu lupte pe vremea Papei Formosus între Roman, de o parte, și Vlahata, de altă parte. Mai tîrziu, în secolul al XVII-lea, cronica lui Miron Costin a fost prefăcută în limba latină pentru poloni, dar de dînsul însuși, care a dat polonilor, în același timp, cum se va vedea mai pe urmă, și o scurtă descriere și istorie a Moldovei și a neamului românesc în genere, într-o poemă și o expunere în proză polonă.
  3. Într-un scurt studiu, d. I. Nistor arată originea acestui nume, care se întîlnește întîi la sfîrșitul veacului al XIV-lea însemnînd „pădure de fag”. „Bucovina” corespunde, astfel, în legătură cu un singur fel de copaci, cu numele pe care-l poartă obișnuit Chigheciul de la Prut, din părțile Fălciiului: Codru și locuitorii de acolo codreni. Dealminteri Bucovăț înseamnă același lucru: pădure de fagi.
  4. Tot el spune, în ce privește pe Petru Șchiopul, că avea o gardă de 400 de trabanți și 500 de albanezi, cari erau catolici și a făcut o biserică de piatră foarte frumoasă. Cf. Revist. ist., VII, p. 212 și urm.
  5. Ed. Andrei Veress: Transilvania (1584), Budapesta 1913.
  6. Archiv für siebenbürgische Landeskunde, N.F., II; Rev. ist., I, p. 65 și urm.
  7. Veress, Annuae lilerae Soc. Iesu de rebus transylvanicis temporibus principum Bathori, Budapesta, 1921.
  8. 3 V. și Rev. ist., VII, p. 212-5.