Istoria românilor prin călători/Călători orientali

Jump to navigation Jump to search
X. Călători englezi: Porter și Boscovich Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga
XI. Călători orientali
XII. Călători italieni și francezi după pacea de la Chiuciuc-Cainargi


Pentru începutul secolului al XVIII-lea avem și doi călători turci. Cel mai important nu e un drumeț în trecere, ci a stat foarte multă vreme la noi, vreo treizeci de ani. A locuit la Hotin unde avea o funcție oficială și, pe lîngă aceasta, ca om cu o educație literară era întrebuințat cînd era vorba să se redacteze o inscripție poetică după vechiul obicei al Orientului: are și noțiuni istorice despre locurile noastre. Apoi, cum făceau toți soldații din Hotin, ori dacă se ocupau și de literatură ori dacă rămîneau numai în rosturile lor militare, era amestecat în negoț, făcînd micile lui afaceri, așa încît a ajuns să cunoască foarte bine viața economică a țerii[1].

Anonimul, care scrie în 1742, vorbește înainte de toate despre Basarabia și, din Basarabia, mai mult despre Hotin, pe care-l cunoaște foarte bine, apoi despre Moldova de apus și în al treilea rînd dă ceva știri și despre Țara Românească, despre care se vede că are mai curînd idei vage.

Pentru a începe cu acestea, el cunoaște Bucureștii ca unul care a fost cîndva pe aici; spune că e „oraș vechi, frumos, cu case mărețe”. Fiind un oriental, evident că vede lucrurile altfel decît un pretențios călător venit din Apus.

Cunoaște apoi Tîrgoviștea, în care semnalează o biserică mare, biserica domnească probabil: i se pare un „tîrg frumos”. De fapt orașul păstra pe vremea aceea ceva din buna înfățișare pe care i-o dăduse petrecerea în fiecare an, timp de mai multe luni, a lui Constantin Brâncoveanu, pe cînd cu fanarioții el degenerează.

În ce privește populația, turcul găsește că româncele sînt peste măsură de frumoase, iar, cît despre bărbați, și mai ales cei din Moldova, îi socoate niște „creștini mojici și necredincioși”. Iată și judecata lui despre domnii noștri: sînt numiți de la Constantinopol, și de acolo pleacă întovărășiți de doi solaci – soldați din ordinul ienicerilor: de unde Solacolu, solac-oglu – de un peic, paj al sultanului, și de un capugiu portar.

Venind la Moldova, în Iași cel dintîi lucru care-l interesează pe orientatul musulman este baia. Apoi vorbește despre curtea domnului, despre mănăstiri, – totul în cîteva rînduri. Din orașele Moldovei, cunoaște Suceava, Neamțul, Galații, unde pomenește de serdarul turcesc care stătea acolo pentru a face liniște: se face un mare negoț de lemne, care atrage pe „lăzii” locuitori pe țermul de nord al Anatoliei și cari se găsesc și prin Basarabia, făcînd pe lîngă acest negoț și acela cu oile, furtișaguri, – populație insuportabilă pentru liniștea țerii, așa încît a trebuit să se ia măsuri împotriva ei, fiind, pe la 1730, dați afară din Moldova, dar nu fără greutate; ei aduceau de vînzare la Galați lemn scump pentru ciubuce. Călătorul are informații destul de exacte în ce privește sarcinile domniei față de turci, ca unul ce era din Hotin, unde pașa avea de la noi anume venituri speciale și multe daruri, precum se vede, ca și atîtea alte elemente de politică, finanțe, viață socială și culturală, din registrele de contabilitate ale fanarioților din Moldova, după modelul anatefterelor lui Brâncoveanu[2].

Venitul domnului Moldovei este de 100 000 de galbeni, și din banii aceștia trebuia să i se dea Porții 100 000 de lei pe an (aiurea e vorba de 58 000). Chestiunea tributului este de acum înainte în continuă discuție, și rușii vor interveni ca să fie fixat odată pentru totdeauna, iar Poarta să nu poată cere o sumă mai mare și nici să-i poată pretinde plata dinainte. De la tratatul din 1774, necontenite clauze privitoare la plata tributului se întîlnesc, introducîndu-se din partea boierilor cererea ca tributul să fie dat, nu cu mina agentului domnesc la Constantinopol, capuchehaiaua, ci printr-un diplomat al puterilor europene. Afară de aceasta, la numirea de domn trebuie să se deie 1 200 de pungi de cîte 500 de lei fiecare, altă dată la mucarer, cum s-a arătat. Apoi la serbătoarea cea mare turcească a bairamului se trimeteau 200 de pungi. Țara mai datoria 500 de cai și șoimi. De fapt, se dădeau caii, dar mai ales șoimii și coruii, cari se luau de la munte ca și de la șes, cum se vede din prețioasa condică a lui Constantin Vodă Mavrocordat.

În ce privește amănuntele veniturilor, afară de birurile care se luau, cum am văzut, numai de la țerani, iar boierul era responsabil de moșia lui, sătenii fiind împărțiți în cisle solidare – de aici: „a da bir cu fugiții“, – și afară de vechile dijme: desetina, goștina, pe oi, pe porci, pe stupi, afară de folăritul pe foalele, bășicile de brînză, mai erau și alte impozite, pe care fanarioții le-au introdus din bielșug, precum fumăritul pe fumul vetrelor. De la o bucată de vreme, și mai ales de la Brâncoveanu, semnalăm darea care apăsa pe vitele cornute și care se chema văcăritul, dar care nu convenea mai ales boierilor, așa încît erau siliți domnii cu jurămînt să se îndatorească a nu mai pune acest impozit, pentru a căpăta apoi, la nevoie, dezlegare de la mitropolit. Văcăritul a existat și pe vremea lui Brâncoveanu: se poate chiar zice că sistemul de impozite al acestuia s-a sprijinit mai ales pe văcărit[3].

Acuma, după notele turcului, pentru oierit să dădeau 10–20 de aspri pe an. Văcăritul se cerea lunar: la zece case trebuia să se deie o vită sau valoarea unei vite; cel puțin așa a înțeles călătorul nostru sistemul.

Toate impozitele acestea erau luate de la o țară care era încă foarte bogată; vitele din Moldova treceau, ni se spune, în Rusia și Polonia, în Ungaria, la Danzig, în Boemia, în Silezia. Cu aceasta se făcea un negoț foarte important[4], prin negustori greci, mai ales pe vremea războaielor lui Frederic al II-lea, singura legătură pe care am avut-o cu Prusia, afară de porțelanele pe care regele le trimetea lui Ghica Vodă, din fabricile lui, și de curierii prusieni cari treceau pe la noi.

Călătorul turc adaugă că și în Austria se duceau vitele noastre, ba chiar pînă la Roma papilor, ceea ce n-am putea crede. Constantinopolul cumpăra ceară, și desigur și miere, care se punea la turci în toate bucatele. Grîul se vindea cu chila la Stambul, stambol-chilasi, și erau mai multe calități: cel care se căuta mai mult era grîul arnăut. Apoi se mai trimetea la Constantinopol foarte multă grăsime de oaie. Pentru aceasta se fierbea animalul mai ales în sudul Basarabiei, la Ismail, și atît de răpede se căuta a se face această operație, încît se poftea lumea de pe strade să mănince carne gratis. Un alt obiect de export era sarea, pentru că în toată Peninsula Balcanică nu existau ocne, ci numai pe malul mării bălțile, din care se obținea ceva sare prin evaporație. Să adăugim și silitra, foarte căutată pentru fabricarea prafului: era ordin de la sultan să se caute oriunde, pînă și supt zidurile bisericilor, profanînd cimitirele și încunjurimea sfîntului lăcaș creștin. Călătorul cunoaște foarte bine negoțul acesta, și pomenește pe acel care mulți ani de zile a fost întrebuințat în acest rost, Laz-Mustafa-Aga. De la el aflăm că nu mai puțini ca 3 000 de oameni erau întrebuințați la strîngerea silitrei din Moldova.

Se mai vorbește și de contingentul militar pe care-l datoram noi Porții în timp de război: moldovenii erau datori să facă pontoane, să dea cară și salahori, cari se pomenesc necontenit și în cronica, redactată de Radu Greceanu, a domniei lui Brâncoveanu. Mergeau pedestrașii cu lopețile ca să lucreze la fortificații, și se trimiteau pînă la 6 000 de care cu boi și cai ca să ajute armatei turcești.

Turcul a aflat că pe vremuri armata Moldovei avuse pînă la 60 000 de călărași.

Fiind el însuși amestecat în afaceri comerciale, ni dă o serie întreagă de însemnări cu privire la prețul obiectelor de hrană și altele. De exemplu două chile de grîu erau pe vremea aceea o para, 15 ocă de făină un leu, 25 de ocă de unt tot un leu, un cot de postav 15 parale, dacă e mai prost, iar, dacă e mai bun, 40 de parale; o blană de vulpe de la 20 la 30 de lei, o blană de vidră doi aspri, una de samur 8 parale, o vulpe de Rusia 40–50 parale, o blană de singeap doi lei. Postavul leșesc costa de la 10 la 40 de aspri cotul. Moneda avea însă o valoare mult mai înaltă de cumpărare pretutindeni, așa încît această ieftinătate nu este un fenomen special pentru țara noastră. Mai departe, un berbece costa 8–10 parale; un miel 8 parale, dar, cînd se vindea pielea lui curățită, ea costa 20 de parale, pentru osteneala pe care și-o dăduse meșterul. Se vindeau și cai buni, și șesul basarabean era plin de oile ciobanilor.

Ienicerii erau amestecați în tot comerțul acesta, și era cîte unul care vindea pînă la 40–50 000 de berbeci. În genere, comerțul în regiunea basarabeană era foarte înfloritor; la Soroca, de exemplu, se țineau optsprezece bîlciuri, pe an, și Condica lui Constantin Mavrocordat lămurește pe larg asupra lor.

Venim la ceea ce se spune despre Hotin. Se știe că aici este cea mai frumoasă clădire militară păstrată din trecutul nostru: la Cetatea Albă zidul e de piatră, pe cînd aici e făcut din bolovani prinși în ciment și cuprinși într-un cadru de cărămizi. Și, cum am spus și în partea întîi a acestei cărți, Cetatea Albă, […] este un vechi castel bizantin prefăcut de genovezi, la care noi am adăugit doar cîte ceva. Hotinul întrece cu mult cetatea Sorocăi, păstrată și ea foarte bine. Au dispărut elementele de piatră lucrată, deși ici și colo se mai văd resturi; a dispărut, evident, toată zugrăveala paraclisului domnesc care era acolo și tot ceea ce contribuia la împodobirea lăcașului aceluia al caselor domnești; toată masa aceasta roșie-sură ce se ridică pe malul Nistrului e însă de o frumuseță deosebită și de o mare putere de impresiune.

Cînd au venit rușii la Hotin, în 176911, au distrus tot ceea ce constituia Hotinul musulman. A rămas din moschee doar minaretul, cu îngusta scară de piatră pentru muezzin; încolo totul a fost împrăștiat. Dar Hotinul era în plină splendoare cînd scrie călătorul nostru: ocupat de turci la 1713, de atunci el mersese dezvoltîndu-se necontenit. Erau patru porți care duceau în cetate, și două moschei, două băi. Se pomenesc chiar și dăruitorii Hotinului, acei cari ridicaseră clădiri importante: baia lui Casim, geamia Sultanei Validele; atîția dintre cei cari avuseră un rol aici, de comandă militară, și-au însemnat numele prin clădiri.

Mahalalele erau locuite de români, iar dincolo de mahalale erau grădini și vii. În centru se afla administrația, cu divan-efendi, cu aga ienicerilor, cu comandantul tătarilor lipcani. De aici se anunța stingerea focurilor la ceasul chindiei; aici se auzea cîntînd muzica turcească. Tot aici erau cele cinzeci de cîrciume, care, spune călătorul, sînt totdeauna deschise, deși Coranul oprea băutura; „Mulți arabi și turci s-au lepădat de credința lor” și au rămas în țară, confundîndu-se între moldovenii de acolo. Se țineau la Hotin șapte bîlciuri pe an.

Ahmed Resmi a fost și un vestit scriitor turc, ale cărui „Observații” despre rosturile împărăției au fost traduse de trimesul prusian von Diez. Mergînd în Apus, la 1763, el a trecut prin Moldova, stînd acolo două săptămîni, și a lăsat o scurtă descriere a ei.

E găzduit și el la Frumoasa, al cării heleșteu îi amintește „lacul albastru”, din Anatolia. De aici zărește Cetățuia, Galata, cu un pîrîu limpede, livezile dimprejur. În oraș vede „bordeiele țerănești de lemn, acoperite cu stuf”, dar și curtea domnească și casele boierești de piatră. Menționînd transportul de lemne pe Siretiu pentru Constantinopol, el descrie Hotinul, asămănîndu-l cu cetatea Rumili-Hisar de lîngă capitala turcească: cetatea lui Petru Rareș e depozit de tunuri și muniții; orașul e „bine locuit și bine clădit”[5].

Note[modifică]

  1. După dările de samă ale Academiei din Viena pe anul 1890 s-a dat o traducere românească de d. Lazăr Șăineanu în Revista Nouă, III.
  2. Academia are o serie întreagă de asemenea registre, iar o altă parte sînt păstrate în Arhivele din Iași; un volum era în proprietatea unui particular, și mi se pare că a ajuns la Academie. La început erau redactate în românește și, tîrziu de tot, pe la 1820, încep să se scrie și în grecește. Am dat extrase dintr-însele pe de o parte în volumul VI din Studiile și documentele mele, iar, pe de altă parte, în niște articole pe care le-am publicat în revista Economia națională; extras supt titlul Documente și cercetări asupra istoriei financiare și economice a principatelor române, București, 1900.
  3. Cf. Prefața lui Giurescu la Giurescu și Dobrescu, Documente și regește privitoare la Constantin Vodă Brâncoveanu, București, 1907.
  4. V. Documentele Calimachi, II, și prefața la vol. X din colecția Hurmuzaki.
  5. După o traducere polonă, în Hasdeu, Arhiva istorică, I, p. 183.