Istoria românilor prin călători/Călători englezi: Porter și Boscovich

Jump to navigation Jump to search
IX. Călători poloni în țerile noastre în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga
X. Călători englezi: Porter și Boscovich
XI. Călători orientali


Pentru epoca de la 1720–1730 înainte informațiile prin călători lipseau aproape cu totul, dar izvoarele de altă natură erau foarte numeroase și foarte bogate.

Cele cîteva descrieri pe care le avem pentru vremea aceasta sînt engleze, în legătură și cu călătoria lordului Paget, constituind un fel de capitol englez în istoria țerilor noastre oglindită în mintea străinilor.

Întîia, la 1728, este cunoscută, nu prin ce au spus drumeții, ci prin ce cuprind izvoarele interne românești cu privire la călătoria lor. Erau două „beizadele englezești“, cum spune cronica, doi lorzi, cari călătoreau, spune același izvor moldovenesc din secolul al XVIII-lea, cronica lui Amiras[1], ca să vadă lumea: „umblînd prin țeri, ca să vază țerile și obiceiurile țerilor”. Au fost întîmpinați la Iași de Grigore Matei Ghica, om foarte priceput și care jucase un rol însemnat în politica Imperiului otoman înainte de a căpăta tronul Moldovei; pe urmă a domnit și în Țara Românească, fiind îngropat lîngă București, la Pantelimon.

Găzduirea are loc la Frumoasa, unde fusese o mănăstire a lui Balica Hatmanul, – o rudă a Movileștilor –, mai veche și mai mică, mult mai puțin pompoasă decît cea de acum, care nici ea nu se înfățișează în forma clădită de Grigore Ghica, ci așa cum a fost prefăcută de Mihai Sturza, pe la 1840.

Postelnicul cel mare poartă grija oaspeților, cărora li se dă o masă acolo, la Frumoasa. Călătorii pleacă apoi în Polonia, petrecuți cu cinste pînă la hotare.

Pe atunci era foarte greu ca o scrisoare diplomatică să meargă sigur, și domnii noștri, făcînd această îndatorire reprezintanților europeni din Constantinopol, deveneau foarte prețioși pentru ei, în afară de faptul că mare parte din informațiile Porții asupra lucrurilor din Europa veneau prin acești observatori ai împărăției. Dealminteri ai noștri chiar aveau pe atunci preocupații pe care nu le cunoaștem pînă atunci. Cronicile încep să cuprindă informații privitoare la lucrurile europene: Constantin Căpitanul Filipescu vorbește de Cristofor Columb și de Luther; urmașul lui, Radu Popescu, pe vremea lui Nicolae Mavrocordat, dă știri despre lucrurile apusene, din Germania, din Franța; în Moldova, Ioan Neculce, hatmanul lui Dimitrie Cantemir, comandantul armatelor moldovenești în lupta de la Stănilești, care pe urmă a întovărășit pe stăpînul său în exilul rusesc și a stat o bucată de vreme acolo, pomenește, nu numai de lucrurile din Rusia, pe care le putea cunoaște direct, ci și de lucruri generale europene.

Dar interesul apusenilor revine asupra noastră pe altă cale: războiul între turci și casa de Austria, purtat tot de Eugeniu de Savoia, care a dat împăratului, o bucată de vreme, victorii pe care cu generali specialiști poate nu le-ar fi repurtat. În noul conflict, care se mîntuie cu pacea de la Belgrad (1739) și prin care am recăpătat Oltenia pierdută la pacea din Passarowitz (1718), s-a amestecat și Rusia. Rușii au intrat în Moldova cu generalul Münnich, care a lăsat și o descriere a campaniei […]

În războiul acesta rușii erau foarte siguri că Moldova va încăpea în stăpînirea lor, precum austriecii erau siguri să poată reuni cu Oltenia principatul muntean întreg[2]. N-au izbutit, căci a venit intervenția puterilor neutre din Apus, între altele intervenția engleză, și aceasta a adus, după „beizadelele” despre care a fost vorba, prin 1737–8, alți călători englezi.

Unul dintre dînșii este agentul Fawlkner, în legătură cu reprezintantul Angliei la Petersburg și ministrul aceleiași puteri la Constantinopol. Altul, John Bell d‘Antermony, însărcinat cu serviciul de curier, care, spre deosebire de ceilalți, a făcut însemnări, foarte scurte, despre călătoria lui.

Venind din Rusia, a trecut în Moldova, pe la Țicanovca și Soroca. Aceasta-i pare „un oraș plăcut așezat pe Nistru”, cu „un turn vechi, avînd cîteva tunuri neîntrebuințate”; locuitorii sînt „moldoveni, intre cari se află puțini greci, evrei și turci“. Împrejur sînt sămănături și pășuni bogate. Comandantul, grecul Petrachi, se arătase foarte primitor, oferind vin, fructe și mijlocind pentru pașport.

La Cainari află golul lăsat de ciumă. Lîngă Măgura trece Prutul, și e în ianuar 1748 la Iași. Spune că orașul e încunjurat cu vii, al căror produs, slab se vinde în Polonia. Are 2–3 000 de case, ceea ce ar însemna o populație mai mică de 20 000 de oameni, deci foarte mult scăzută față de ce era înainte. Curtea e „o veche clădire gotică, din piatră și cărămidă”.

Domnul, tot Grigore Ghica, dealtfel foarte amabil, recomandă călătorului englez să se ducă la pașă de Bender, care comanda pe Nistru, pentru continuarea călătoriei. S-a dus deci, prin Volcineț, și „satul” Chișinău, pe drumuri bătute de tatari, la pașă, și a obținut ceea ce voia. Cu un căpitan bosniac, „boșneag”, și doi ostași moldoveni Bell pleacă într-acolo.

Pe la Căușani, plin de tatari, foarte de treabă, după părerea lui – bătrînul la care a găzduit, fost prizonier la ducele de Lorena, întreabă despre casa de Lorena și vorbește franțuzește, explicind că pilaful lui de orz nu e ca acel din Franța –, se trece prin două sate musulmane din Bugeac pentru a se ajunge la Ismail, cu locuitori turci, cari-i dau casă bună, pîne bună, și bun vin. Și primirea la Tulcea-i place, și semnalează „vechiul castel părăsit”. Babadagul e un „mare oraș”, într-o vale „foarte roditoare”, și aici ar fi fost Tomi[!] a lui Ovidiu. Urmează pe la „Kaybaly”, „Dauna-Kew” (Dunachioiu?), Cobadin, Bazargic, „locuită de turci, greci și bulgari”, pentru a intra în Bulgaria.

La întors apoi, pe la Galați, Ghica-i dă iarăși o bună întîmpinare, și suita-l conduce pînă la hotarul țerii. Tot pe la Soroca se face trecerea.

Venim acum la ceea ce nu spun izvoarele, adecă la încercarea de caracterizare a acestei întîi perioade din stăpînirea fanariotă în țerile noastre.

Epoca fanariotă înseamnă ea oare un singur lucru, care se menține de la 1709 pînă la 1821, o sută de ani și mai bine, sau, în epoca aceasta păstrîndu-se obiceiul de a se așeza pe tronul țerilor noastre prinți greci sau grecizați, unii pe jumătate grecizați numai, cari veneau din Constantinopol, din Fanar, după ce fuseseră funcționari otomani, mari dragomani, sau dragomani ai flotei mai pe urmă, cu tot elementul comun, totuși sînt deosebiri hotărîte de fixat între mai multe faze ale așa-numitei epoce fanariote? Cred că deosebirile sînt destul de însemnate pentru a se putea fixa aceste faze. Și s-ar putea stabili trei, pe care le vom cerceta pe rînd.

În cea dintîi avem fanariotismul de tradiție românească. Ea merge pînă dincolo de jumătatea secolului al XVIII-lea, mai precis pînă la noul război dintre ruși și turci, început în 1768.

A doua se osebește supt foarte multe raporturi de aceasta. Într-însa apar elementele apusene care influențează și asupra noastră și asupra fanarioților inșii. Coloritul nu mai este oriental, ci occidental: ideile filozofice din Apus stăpînesc toată clasa conducătoare de la noi și prin reformele pe care le determină influențează și asupra vieții claselor inferioare. Am putea numi această epocă: a fanariotismului filozofic, și nu în înțelesul filozofiei de catedră și de cărți, ci în acela, special, al „filozofiei” din secolul al XVIII-lea, adecă al raționalismului politic, care crede că societățile sînt ca un ceasornic și oamenii politici trebuie să aibă numai meșteșugul, sigur, de a le face să meargă înainte sau să rămînă în urmă.

Pe urmă a venit a treia fază, care duce de la 1774, de la pacea din Chiuciuc-Cainargi, pînă la 1812. O scurtă, dar foarte importantă fază a fanariotismului, care este fanariotismul național grecesc, cu spirit de renovare elenică, cu școli în acest sens, cu lecturi însuflețite de spiritul cel nou și cu rezultatele la care se ajunge totdeauna în asemenea cazuri: la reacțiunea întregii societăți românești, care admitea pe fanarioți ca domni cari să facă la Iași și București pe „filozofii francezi”, dar nu pe grecii cu program național grecesc.

În faza întîia familia domnitoare am putea zice că este una singură: familia Mavrocordat, care domnește, fie direct, fie indirect, guvernînd într-un principat sau într-altul, cu Nicolae Mavrocordat, cuj fratele lui, Ioan, îngropat în biserica Sf. Gheorghe Nou din București, lîngă mormîntul fără inscripție care este al lui Brâncoveanu, cu fiii lui, Constantin și Ioan, iar mai tîrziu cu Alexandru, fiul lui Constantin, și cu Alexandru, fiul lui Ioan, acesta cu totul grecizat. Dacă afară de Mavrocordătești au guvernat membri din familia Ghica, Ghiculeștii se coboară după femei tot din Mavrocordătești, și guvernarea lor chiar se datorește legăturii lor cu aceea cari ei hotărau. Avem deci pe Grigore Vodă, pe fiii lui Scarlat și Matei, pe nepotul lui de fiu care a murit în scaunul domnesc, Alexandru, pe fratele lui Grigore, pe alt Alexandru, care, dacă nu i s-ar fi tăiat capul, cum era prinț titular român, pentru serviciile aduse ca diplomat turcilor, ar fi ajuns să ocupe tronurile din Iași și București; în sfîrșit pe Grigore fiul acestui Alexandru.

Nu numai, însă, că Mavrocordăteștii se coboară din Alexandru cel Bun, cum țineau să se știe, dar unul dintre fiii lui Alexandru Exaporitul, tatăl lui Nicolae Mavrocordat, Scarlat, a luat pe fata lui Brâncoveanu și a murit la noi, fiind îngropat la Mitropolia din Tîrgoviște. Nicolae Mavrocordat nu s-a însurat cu o româncă, dar Constantin a luat pe acea fiică a lui Ruset de la care biserica Frumoasa are o admirabilă icoană îmbrăcată în argint; la curtea lui se vorbea românește, și am spus că în corespondența administratorilor de ținut li se impune de domn limba românească. Iar, după bărbați, Ghiculeștii dăduseră doi domni înainte de epoca fanariotă, în secolul al XVII-lea, și legăturile lor de familie toate erau în mediu românesc (Sturdzeștii, de pildă); pe mormîntul de la Pantelimon este o inscripție în românește, pe cînd pe cel de la Văcărești al lui Nicolae Vodă sînt versuri grecești, inscripția de pe frontispiciul bisericii fiind totuși românească.

În ce privește pe boieri, cei din această vreme sînt în cea mai mare parte vechii boieri. Nu se adaugă oameni veniți de la Constantinopol. În instrucțiile lui Nicolae Mavrocordat către fiul său, Constantin, se spune lămurit că țara să n-o guverneze decît cu oamenii țerii și, ca greci, să n-aducă decît pe cîțiva intimi cu cari să stea de vorbă. În fruntea acestor boieri vor fi Ruseteștii și alții, cari aparțin mai vechii aristocrații din această țară.

În cler, o singură dată s-a încercat să se puie un mitropolit grec în Moldova, Nichifor, dascăl domnesc, pe care biserica nu l-a primit; în Muntenia au fost cazuri: după Antim al lui Brâncoveanu, Mitrofan, trăit însă o viață întreagă la noi, și Neofit din Creta. Școlile de preoție erau însă toate în românește. Și, cum am mai spus, limba românească a intrat în slujba bisericii supt Nicolae Mavrocordat. La biserica curții, fiindcă erau adesea patriarhi veniți din Răsărit, din Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Constantinopol, și episcopi străini, dacă pentru ei se făcea și cîntarea în grecește, la o strană, la cealaltă totdeauna se făcea românește. O operă admirabilă de traducere din grecește, nu numai a cărților sfinte, dar și a celor de teologie a ocupat o sumedenie de vlădici, dintre cari unii au căpătat un nume mare, cum a fost Damaschin, de la Rîmnic. Și opera aceasta a fost începută, nu numai cu știința domnului, dar cu voința, cu îndemnul, supt patronagiul lui. Și tipografiile domnești tipăriau cărțile acestea în românește pentru învățătura clerului nostru. Cei dintîi preoți învățați pe cari i-am avut sînt din vremea aceasta și supt influența acestui curent. Așa încit reclamăm aproape jumătate din epoca fanariotă, de la 1709 la 1768, ca fiind, supt numele fanarioților, în întregime a noastră.

În ce privește așezămintele, nimic nu s-a schimbat. Codificațiile mai tîrzii de drept, care nu s-au făcut numai pe baza legilor bizantine, ci și a celor apusene, sînt după această epocă: în tot timpul de care vorbim acuma este rostul nostru judecătoresc, dreptul sprijinit pe obiceiul pămîntului.

Dar domnii fanarioți din acest timp se îngrijesc să aibă registre ținute în regulă. Avem astfel în Biblioteca Academiei Române un enorm volum manuscript care cuprinde ordinele lui Constantin Mavrocordat, rapoartele făcute lui, judecățile pronunțate de domnie, toate redactate, ca stil, românește, și toate avînd ca fond obiceiul pămîntului.

După aceste explicații venim la un călător englez de foarte mare importanță prin situația lui, ca și prin ceea ce spune el, dar mai ales prin ce se spune despre călătoria lui de către cineva care l-a întovărășit și care s-a întîmplat să fie unul dintre cei mai însemnați reprezintanți ai științelor matematice în secolul al XVIII-lea.

Călătorul englez este Porter, iar învățatul care-l întovărășea, de origine din Ragusa, prin urmare slav de sînge, este Boscovich, așezat în Italia, și care a avut o situație eminentă acolo, continuată cu o situație corespunzătoare în Franța.

Și în jurnalul lui Porter și în descrierea lui Boscovich e vorba de aceeași călătorie întreprinsă pe vremea cînd în Moldova era domn Grigore Vodă Callimachi; cu toate acestea, deoarece ambasadorul face însemnările lui dintr-un punct de vedere, iar Boscovich dintr-altul, mult mai pe larg, vom arăta întîi ce spune Porter pentru a trece apoi la expunerea, mult mai bogată, a însoțitorului său.

Ambasadorul fusese foarte multă vreme la Constantinopol, unde Anglia a avut totdeauna obiceiul să-și lase reprezintanții atîta vreme cît să deprindă bine rosturile acelui stat.

Plecînd de la Constantinopol, el este întovărășit de mai multe persoane, un englez, Mackensie, un altul, Wakefield, un german, Hübsch, care jucase oarecare rol la Constantinopol, ca reprezintant al electorului Saxoniei, rege al Poloniei.

Am văzut și din călătoria acelor „beizadele” care au fost primite de domn la Frumoasa, că englezii, cel puțin de la o bucată de vreme, aveau gustul cerurilor străine și al țerilor cu aspect straniu, și prin urmare arătau oarecare curiozitate și față de țerile danubiene. Porter a manifestat deci de la început dorința sa de a merge prin Moldova. Fiindcă însă domnul Moldovei, Grigore Callimachi, moștenise ceva din obiceiurile „scumpe” ale tatălui, și trecerea unui ambasador străin, mai ales după experiența cu cei poloni, necesita oarecare cheltuială, el a cerut, din Iași, să se observe ambasadorului, din partea Porții, că țara fusese prădată de tatari, cu cîțiva ani în urmă, fundamental, și ar fi bine ca ambasadorul să ia alt drum. Și atunci Porter a făcut ceea ce orice englez trebuia să facă: fiindcă a spus că merge acolo, a mers, dar, fiindcă n-a dorit domnul să-l primească de bună voie, el nici n-a vrut să știe de dînsul și n-a acceptat nimic din ce i s-a oferit. În jurnalul său[3], Porter spune: „cît despre Alteța Sa, l-am lăsat măreției sale și am neglijat cinstea ori mai curînd turburarea de a-l vedea”. Chiar de la început, atunci cînd i s-au oferit însoțitori, mehmendari, cu toate avantagiile de cai, de gazde, de tain pentru dînsul și suita lui, el făcuse declarația, pe care o notează Boscovich, că „n-a venit să mănînce țara”.

În notele lui, Porter ni arată cum a plecat din Constantinopol, cum s-a îndreptat spre Galați, trecînd prin regiunea dobrogeană. Despre oraș spune că este un „biet sat”. Nefiind un loc mai potrivit, și el a fost găzduit la mănăstirea grecească a Precistei, care avea, pe lîngă obișnuitele beșici de bou pentru înlocuirea fereștilor, și cîteva geamuri de sticlă.

În ce privește vechiul Galați, avem oarecare informații. Am tipărit după o fițuică, căzută în mînile mele, oarecare lămuriri privitoare la portul dunărean în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, și se poate reconstitui după dînsele[4], întrucîtva, aspectul Galaților, cari încep a se ridica mai tîrziu decît Renii-Tamarova, abia pe la mijlocul veacului al XVII-lea: sînt acolo în vremea lui Vasile Lupu bisericile Vovidenia, Sf. Dumitru, Sf. Nicolae, Sf. Voevozi-Mitoc și Sf. Mihail, Sf. Paraschiva și Sf. Gheorghe, Precista, clădită de un negustor local și mărită de alți doi din Brăila, tustrei români, de piatră, cu trei turnuri, pe lîngă clopotniță, și încunjurată cu ziduri de cetate[5]. Armenii aveau o biserică, unde stătea vlădica lor.

Aspectul mai vechi al Galaților n-a fost păstrat din nenorocire. Grecii au schimbat alcătuirea bisericilor de acolo, și au venit pe urmă toate lucrările de edilitate ale lui Mihai Vodă Sturza, așa încît din Galații de odinioară nu s-a păstrat mai nimic, ceea ce este regretabil, mai ales pentru biserici.

De la Galați ambasadorul pleacă pe drumul obișnuit către Iași, fără a vorbi de ce vede pe drum. A putut întîlni doar și păstorii mocani, cari-l interesează foarte mult pe un călător recent, deși-i găsește fără „educație”. Pe vremea aceea mocanii erau în plină prosperitate: se așezaseră în Putna, la Cașin, la Soveja; datoriau visteriei un anume venit și-i țineau la dispoziție „carăle mocănești”, cu care călătoreau și domnii mazili; aveau angajamente în ce privește sarea, și în condica lui Constantin Mavrocordat, mai veche decît călătoria aceasta cu douăzeci de ani, ei sînt pomeniți necontenit, ca niște ciobani foarte dîrji și răi, cari se băteau între dînșii, de la Soveja la Cașin, fiind o veșnică rivalitate între cele două sălașuri. Vechea populație din Vrancea, moșnenii, fusese cu totul acoperită de stratul păstoresc, venit din Ardeal: de aceea li se și zicea mocanilor și bîrsani, pentru că veneau din Țara Bîrsei.

Iașul l-a văzut Porter răpede. Semnalează doar ceea ce era o raritate pe atunci,– și nu se gîndeau apusenii că vor introduce sistemul după foarte multă vreme –, pavagiul de lemn al străzilor. N-a fost găzduit în oraș, la curte, ci la Frumoasa, și el își ride de clădire, găsind-o ridiculă. Nu era ridiculă deloc, cum se va vedea din Boscovich, care avea, ca unul ce se născuse pe malul dalmatin al Mării Adriatice și-și trăise viața în Italia, mai mult gust, și în ce privește o clădire, decît ambasadorul englez.

Înfățișarea grecilor îl jignește pe englez, care vorbește de „vanitatea grecească”. În general toată atitudinea lui este desprețuitoare, de om necăjit.

După aceea ambasadorul își continuă drumul, mergînd spre țara lui.

Venim la descripția lui Boscovich. Ea a fost foarte cunoscută și foarte răspîndită: afară de textul italian, care se întrebuința într-o ediție din 1784, Jurnalul unei călătorii de la Constantinopol în Polonia[6], există o traducere în limba franceză și una în limba germană, după manuscris (ediție franceză din 1782 și alta din 1784; traducere germană din 1780).

Că sînt atîtea traduceri și ediții se explică prin marea valoare a lui Boscovich, care a fost, cum spuneam de la început, unul dintre cei mai eminenți oameni de știință ai secolului al XVIII-lea, așa de prețuit, încît a fost rugat să meargă la Paris și a fost adoptat de lumea științifică franceză, petrecînd acolo cea din urmă parte din viața lui. Ocupațiile lui foarte grele și unele năravuri l-au făcut să înnebunească, dar și-a revenit în fire și a murit ca om stăpîn pe rațiunea lui.

Boscovich, mergînd prin Dobrogea, vorbește de Babadag, despre care spune că e un sat. După Măcin pomenește Brăila, care apare pentru a doua oară într-o descriere de călătorie mai nouă. Cunoaște pe un fost cleric italian, care-și părăsise ordinul și se făcuse medic, așezîndu-se acolo. Arată că populația Brăilei este foarte ticăloasă, alcătuită de tot felul de canalii (bricconi). Negoțul care se face acolo e foarte însemnat, și călătorul a văzut un mare număr de șeici. Evident că importanța Brăilei de la 1760–70 era mult mai mică decît odinioară, cînd nu se ridicaseră Galații.

În ce privește acele „canalii”, care se întîlnesc și la Galați, iată explicația: aici se adunase o populație răsăriteană, creștină în cea mai mare parte, care se hrănea din tot felul de întreprinderi necurate, populație care abia putea să fie stăpînită de organele administrative în aceste două porturi. Situația aceasta la Galați – ca și la Pera din Constantinopol – s-a menținut pînă foarte tîrziu, pînă prin anii 1830–40, cînd au prins să se așeze aici un număr de greci cinstiți și harnici, de dalmatini, și au început lucrările, atît de importante, de transformare, supt administrația strictă a lui Mihai Vodă Sturza. Într-o epoca mai tîrzie erau foarte temuți în porturile acestea așa-numiții chefaloniți, greci din Cefalonia, cari, supt steagul britanic și ocrotiți de consulul englez, își permiteau tot felul de ticăloșii.

Galații sînt descriși foarte pe larg de Boscovich. El întîlnește aici un ispravnic grec, care primește pe ambasador; fusese cîndva „sclav” la familia Șuțu – Nicolachi Șuțu era capuchehaiaua, dar de fapt stăplnul tînărului domn moldovean–, ceea ce trebuie să însemne numai: om de casă, și-și cumpărase o situație care-i renta, nu din cauza lefii, căci, pe vremea aceea, și la noi ca și în Apus, funcționarii nu trăiau din leafă, ci pentru anumite venituri, socotite oneste, de la persoane care aveau nevoie de dînșii. Pîrcălăbia de Galați l-ar fi costat douăzeci de pungi de bani, ceea ce însemna atunci foarte mult.

Orașul este mărișor, avînd șapte biserici, – de fapt mai multe –, dintre care mănăstirea, unde a fost găzduit Porter. Trei dintre ele erau mari și încunjurate de ziduri. În ce privește populația călugărească, era foarte restrînsă, căci atîtea biserici se închinaseră Locurilor Sfinte, de nu mai ajungeau călugării, și atunci se întîmpla să fie doar cîte doi călugări pentru toate clădirile așa de întinse care încunjurau unele biserici. Astfel decăderea clădirilor acestora nu se datorește numai relei administrații a statului, după secularizare, ci și incapacității grecilor înșiși de a administra cum se cade zidiri așa de frumoase cum le făcuseră ctitorii de pe vremuri.

Biserică latină este una singură. Veneau aici ragusani, sîrbi, dalmatini. Boscovich, el însuși abate, a intrat într-o biserică ortodoxă care nu i-a plăcut neînțelegîndu-i nici planul, nici picturile; icoanele i se par foarte urîte.

Înseamnă apoi comerțul cu grîne, spunînd că e foarte important. Nu numai atît, dar la Galați pe vremea aceea era și un arsenal pentru construirea corăbiilor de lemn ale turcilor. Veneau aici reiși din Constantinopol, cari trebuiau să prelucreze lemnul venit pe plute. Se tăiau copacii cei mai frumoși din regiunea Sucevei și se aduceau pînă la Galați, așa cum pînă în zilele noastre a rămas obiceiul. Mai tîrziu s-au așezat chiar turci pentru aceasta în valea Bistriței. Lemnul ce se aducea, cum se vede din socotelile epocei fanariote, purta deosebite numiri în turcește. Se construia foarte mult și prost, materialul fiind îndată întrebuințat, așa încît corăbiile abia pluteau, cîteva luni și începeau să se desprindă legăturile, dar reisul era încîntat, căci avea parte la cîștig.

Boscovich află într-o mănăstire cărți foarte frumoase, tipărite la Veneția în grecește. Și astăzi la Reni, ca și în biserica Aroneanu de lîngă Iași, la Frumoasa și în atîtea alte locuri se mai întîlnește cîte o garnitură din acest splendid tipar venețian. Pomenind de fereștile acoperite cu bășici de bou, se notează și un foișor frumos, în grădină, unde abatele stă împreună cu ambasadorul. Primirea fusese foarte frumoasă: apăruseră și soldați cari trăgeau salve de puști, dar ambasadorul n-a acceptat.

În calea către Bîrlad, călătorul întîlnește foarte puține locuri sămănate, bogăția țerii fiind atunci în vite, și nu din agricultură. Ținutul i se pare însă foarte frumos. Observă buruieni înalte, flori, ici colo vite, dar rare. În genere, aspectul stepei, mai ales dat fiind momentul cînd venea el: o singurătate, un adevărat pustiu. Pe alocurea cîte un sat. Și se oprește în satele acestea: cercetînd casele, laudă pe țerani, că sînt foarte curate. Cînd și cînd vede cîte un călăraș domnesc care duce scrisori la Țarigrad și curieri de-ai ambasadorilor, căci poșta ambasadorilor cu Turcia se făcea pe la noi. Între alții, curierul Prusiei, deoarece Prusia începe tocmai atunci relații cu Constantinopolul, unde fusese trimes von Rexin ca informator. Curierii aceștia mergeau cu cea mai mare răpeziciune, aducînd știri însemnate, și lumea, cînd vedea că trece un asemenea „călăraș”, părăsea drumul mare și se ascundea în păduri, se înfunda în șanțuri; pentru că obiceiul era să se schimbe calul obosit cu cel dintîi cal care se întîlnea, iar bietul păgubit trebuia să umble mult pînă să-și reia calul viu sau mort. Boscovich povestește chiar despre cutare preot bătrîn care a întîlnit alaiul ambasadorului și, știind ce-l așteaptă, a căzut în genunchi, izbutind prin rugăciuni a fi cruțat.

Ajungînd la Bîrlad, călătorii întîlnesc o cunoștință de-a lor: o grecoaică din Constantinopole, al cării bărbat avea o funcție în țară. În oraș sînt cîteva străzi mai bunișoare, cu case de negustori evrei din Polonia: pe vremea aceea populația evreiască din orașele Moldovei avea deci oarecare importanță. Casele sînt destul de gospodărești, cu fereștile de sticlă.

În curînd emigrația evreiască va forma în Bucovina austriacă un fel de depozit permanent, de unde s-au strecurat încetul cu încetul atîția alți evrei. Dealminteri veneau și pe linia Nistrului. Întîi ca orîndari, avînd în arendă cîrciumile, cu drepturile senioriale, și heleșteele. Căci evreii poloni erau vînzători de holercă sau de horilcă. De la o bucată de vreme o populație evreiască se așeză și în orașe, ca meșteri, mai ales de lucruri apusene, la schimbarea costumului.

Boscovich spune că evreii „sînt îmbrăcați ca în Polonia, cu un fel de anterie negre, lungi, și pe cap o scufiță cum poartă calota lor abații catolici”.

Orașul Bîrlad scăzuse prin prădăciunile tatarilor pe vremea lui Ioan Teodor Callimachi. De la Bîrlad se merge spre Vaslui printr-o regiune foarte frumoasă din cauza pădurilor mari netăiate și a poienilor din mijlocul codrului. Astfel Tîrgul Frumos își datorește fără îndoială numele mai mult încunjurimilor decît caracterului pe care l-a putut avea într-o epocă oarecare. Totul era plin de „iarbă deasă și de flori”.

La Vaslui nu se spune că era populație evreiască, dar călătorul a fost mîncat de păduchi de lemn.

Se merge la Scînteia, vad vechi. Pe aici, în apropierea lașului, se întîlnesc cirezile cele mari ale negustorilor, cari vindeau boii moldovenești pînă departe, și Boscovich laudă extraordinara mărime a vitelor cornute din toată Moldova.

Ajuns lîngă Iași, el se așază lîngă Frumoasa, pe care o zugrăvește cu totul altfel de cum o face Porter: E un palat domnesc frumos mobilat, cu sofale; de o parte clădirea pentru recepție, de alta gineceul pentru femei, ambele cu aurituri pe păreți și sculpturi; plafoanele sînt frumoase. Este și o grădină, care a fost și mai tîrziu îngrijită, dar în cele din urmă distrusă cu desăvîrșire. Heleșteul din împrejurimi folosea foarte mult pentru aprovizionarea cu pește a lașului.

Nefiind îndatorit, ca ambasadorul, să se arăte supărat, abatele a căutat să intre în relații cu domnul, și s-a dus deci să vadă foarte frumosul pavilion făcut cu ocazia mucarerului, a întăririi domnului. La Galați încă văzuse sosind pe capuchehaie cu decretul. Asistă, acum, la serbare.

Din Iași sosește o trupă de călăreți, care se înfățișează foarte bine, și se așază de o parte și de alta, cu steaguri. Domnul se postează, cu fratele, lîngă un chioșc, unde se făcuseră pentru ocazie două corturi, avînd aproape pe secretarul lui pentru limbile străine, de la Roche, iar jos lîngă dînsul și pe secretarul turcesc. Se aduce decretul de mucarer, și domnul îl primește cu cea mai mare evlavie, făcînd gestul de închinare către „împărat”. I se aduce calul dat de sultan. Se cetește porunca acestuia, pe cînd pe deal caraghiosul curții spune glumele lui.

După aceea vine audiența la domn a lui Boscovich, a lui personal, iar nu în calitate de însoțitor al ambasadorului: în timpul serbării, odată cu dulcețile, cafeaua și fumigarea cu curse și odogaciu, el fusese invitat de beizadeaua Alexandru în italienește, de domn în grecește, să-i viziteze la curte. Palatul i se pare vechi, fără nici un fel de gust și rînduială. Intră într-un cabinet curat, unde sînt sofale, dar și o mică bibliotecă cu cărți bune, mai ales de știință. Vede două globuri, unul terestru, altul ceresc; după aceea e dus în odaia mică, unde de la Roche se așază la picioarele lui vodă; sînt și cîțiva curteni în picioare. Se aduc patru scaune pentru Boscovich și suită. Domnul e întovărășit și aici de fratele său, Alexandru, care a fost pe urmă și el domn în Moldova, mai fericit decît Grigore, care, tînăr încă, a fost tăiat după cîtăva vreme, fiind bănuit de turci ca trădător față de ruși. Și unul și altul fac cea mai bună impresie străinului.

El îi și descrie: Domnul era de un caracter destul de blind și amabil, plin de politeță și de deprinderi și sentimente bune. Alexandru, tot așa de bine educat. Domnul vorbește grecește, dar, ni spune Boscovich, mai mult din etichetă, căci știa și franțuzește; Alexandru, care n-avea nici o situație oficială, vorbea în limba franceză. În această odaie se înjghebă o conversație asupra fizicei, asupra camerei optice; vodă cere o mulțime de lămuriri despre niște instrumente noi și se interesează în cea mai mare măsură de ele, cerînd să i se trimeată și lui[7]. Face astfel cea mai bună impresie. Dealminteri un tată ca Ioan Teodor Callimachi, format la școala din Liov, în legătură cu ambasadorii străini, trăit în cea mai bună societate, nu putea să-și crească fiii altfel.

După ce isprăvește audiența, călătorul părăsește Iașii, și, pe drumul obișnuit, se îndreaptă spre Zelescic, unde era frontiera dinspre Polonia. În calea spre Cernăuți trece pe la Șipote, unde era o cîrciumă, pe la Botoșani, care poartă numele vechiului sat întemeiat de un strămoș Botăș; acuma erau 400 de case, ceea ce înseamnă 2 000 de locuitori, și cinci biserici (în margenea orașului biserica lui Ștefan cel Mare, Popăuții, iar, în oraș chiar, cele două biserici făcute de Petru Rareș și soția lui Elena, Sfîntul Gheorghe și Uspenia). Dorohoiul îl pomenește numai: altfel între un oraș și celait nu era cine știe ce deosebire. Cernăuții înșiși sînt descriși, cu albanezii cari stăteau pe lîngă ispravnic și îndeplineau funcțiunea de soldați de poliție. Vorbește de grecii și evreii cari erau pe vremea aceea acolo. Orașul are trei biserici și două sute de case.

Aici a avut prilejul să vorbească mai multă vreme cu ispravnicul de acolo, care era rudă cu un ragusan pe care-l cunoscuse foarte bine Boscovich, din Turcia. Ispravnicul era francez de origine, Millot, și familia Millo se coboară din acest ispravnic de Cernăuți de pe vremea lui Callimachi (erau și alți francezi: Imbault de la Tour, Imbò al nostru, și va fi pe urmă familia Linchoult, care va juca un rol important în părțile acestea). Vorbind deci cu Millo, abatele află o mulțime de lucruri privitoare la Moldova de atunci și la trecutul țerii. Căci Millo este desigur aceea „persoană de spirit și de talent dintre cei dintîi boieri ai Moldovei” despre care vorbește el de două ori. Acesta i-a pomenit și de o cronică veche a Moldovei, care a fost scrisă pe vremea lui Grigore Vodă Ghica (de fapt Amira dăduse o formă grecească unei vechi compilații de cronici moldovenești): de acolo ia știri în ce privește trecutul mai depărtat al Principatului.

Ceea ce e mai ales important în notele pe care le-a comunicat Millo e constituit, în afară de informațiile privitoare la limbă, de acelea despre Suceava, spuindu-se că ar fi fost treizeci de biserici în afară de castelul de acolo. Sînt informații financiare și economice, puține, dar de o mare importanță, dată fiind personalitatea aceluia care le-a dat și care era în putință de a fi bine înformat. Ni se spune că în Moldova erau 150 000 de oameni, trebuie să fi înțeles 150 000 de contribuabili. Veniturile fuseseră odinioară de 2 700 pungi a 500 lei fiecare, și scăzuseră la 1 700, așa încît țara era în plină decădere economică. În Muntenia se strîng 5 000 de pungi. Ele sînt menite în cea mai mare parte turcilor. Mucarerul singur era plătit cu 600 de pungi din venitul de 1 700, și se dădeau 200 de pungi șeiculislamului, șeful religiei turcești.

Originea acestor venituri nu ni se dă: o cunoaștem din izvoarele anterioare. Se vorbește de văcărit, o dare pe bogăția de căpetenie. Boierii nu voiau să-l plătească, și de aici o luptă întreagă contra văcăritului. În afară de venitul domnului existau veniturile mitropolitului, care erau de patruzeci, cinzeci de pungi. Preoții dau fieca; doi lei la mitropolie.

Asupra producției țerii se fac observații interesante. Pe an se vînd 40 000 de boi grași, mai ales prin Silezia, căci Danzigul își pierduse importanță. Se ia un preț relativ mare, 10 galbeni boul, și se capătă de aici un cîștig de 1 500 de pungi pe an. Ca obiect important de comerț vin apoi caii, în număr de 10 000 cu 20–30 ughi calul: remonta prusiană și cea daneză se făceau în părțile noastre ceva mai tîrziu, caii aceștia moldovenești fiind întrebuințați pentru cavaleria ușoară. Pe lîngă aceasta se vindeau 200–300000 de berbeci, mai ales la Constantinopol, și era foarte căutat mai ales un fel de berbece chivergic, care forma deliciul gurmeților turci. Urmează mierea și ceara, care se vindeau pînă în Veneția, aducînd un venit de 1 000 de pungi pe an. În ce privește grîul, se exportau 300 000 de chile pentru Constantinopol. În afară de aceasta se căutau: lemne, său, pește, pastramă, brînză, unt, vin și blănuri.

Din producția aceasta țeranii cîștigau cam puțin, însă era o măsură pe vremea aceea care venea în avantagiul țeranului: cel sărac se sprijinea pe cel bogat, prin sistemul cislei, un fel de solidaritate țerănească care a fost distrusă. O cislă țerănească, dacă avea bogăție în vite, putea să deie, deci, și pînă la 100 de lei pe an; se cereau numai opt lei de la fiecare. Cînd țeranul nu putea plăti, plătea boierul, proprietarul de moșie, satul Întreg trebuind să răspundă o anumită sumă visteriei, diferent de situația fiecărui membru.

Călătorul englez de care vine vorba acum n-are situația politică, nici valoarea culturală a înaintașului său, Porter, nici cunoștințele unui Boscovich; este însă un tip foarte cunoscut în Apus, lordul Baltimore, care a isprăvit rău, după o viață întreagă de aventuri. Faima lui se sprijină numai pe descrierea călătoriilor, care la un moment l-au dus și în Moldova, și cartea lui a fost așa de răspîndită înoît, din anii 1776–8, s-a dat o traducere rusească[8]. Descrierea lui Baltimore este scurtă, iar partea care ne privește pe noi, fără mare importanță.

Merge prin Dobrogea, și relativla această țară se pot culege știri și de la dînsul. Dealminteri, în ce privește lucrările dobrogene, mai este ici colo cîte ceva de descoperit. Acum cîtva timp, în Analele Dobrogii, care se tipăresc la Constanța, d. Vîlsan, profesor de geografie la Universitatea din Cluj, analiza o foarte interesantă hartă austriacă, tocmai prin anii 1770, în care un număr mare de localități – numai sate – și înfățișări ale solului se prezintă în formă românească. Dunărea apare deci ca „Dunere”, și se constată apoi o mulțime de genetive românești. Alte nume nu se lămuresc tocmai bine, dar se poate bănui forma românească. Autorul se întreabă dacă aceasta nu este un document al vechimii noastre în deosebitele puncte dobrogene însemnate cu numele acestea în limba noastră. Este și o altă ipoteză: se poate întîmpla ca această hartă austriacă, care, în ce privește Bulgaria răsăriteană și Dobrogea, este făcută, evident, după o hartă rusească, să fi fost alcătuită după o hartă românească, – ceea ce ar însemna că existau studii de cartografie românească în epoca aceea, lucru care nu e imposibil, pentru că vestita hartă a țerilor noastre, făcută de Rigas, cel care a scris Marseillesa grecilor și a jucat un rol așa de important pentru trezirea conștiinței naționale grecești[9], este făcută după altă hartă, a unui învățător din familia domnului Moldovei de prin anii 1760–70, care era Iosif Moesiodax, adecă dac din Moesia, căci pe harta lui Rigas se însemnează că Cernavoda este locul de naștere al lui Iosif, și, cum Cernavoda, ca și toate localitățile din dreapta Dunării în Dobrogea, a fost locuită de români, e extrem de probabil că acest călugăr era și el român, și astfel însemnările în românește ale acestuia ar fi fost la dispoziția cartografului rus pe care l-a întrebuințat cartograful german.

Revenind la călătoria lui Baltimore, el trece din Dobrogea, fără să dea știri importante, și ajunge la Galați, pe care nu-l descrie.

Continuîndu-și drumul, călătorul străbate un ținut de păduri, unde fuseseră lăcuste și sămănăturile erau complet distruse; el întîlnește sate care i se vor fi părut fără importanță. Despre Bîrlad și Vaslui nu se spune nimic alta decît că sînt „niște biete tîrgușoare”. Intră în pădurea cea mare care ducea la Iași, și din care a Dobrovățului este numai o parte – de aceea localitățile cu numele de „Poiana” și blidarii cari făceau în poieni blidurile de lemn, ce atingeau lașul. Constată o scădere, la care ne putem aștepta, în ce privește numărul populației; dar cifra de 2 000 de case, pe care o dă, pentru locuințile „moldovenilor, evreilor, armenilor, grecilor și țiganilor”, mi se pare greșită. El vorbește, cum fac toți călătorii, de lucruri care băteau mai mult la ochi și în special de pavagiul de lemn al străzilor principale, apoi de înfățișarea caselor cu un rînd, joase, fără mobile, zice el, deși chiar în Apus, pe vremea aceea, mobilele erau mult mai puține ca în timpul nostru. În ce privește clădirile de cărămidă, este întîi curtea domnească, încunjurată cu ziduri, cu bastioane.

Era natural ca Baltimore, dată fiind lipsa-i de orice caracter oficial și de importanță politică, să nu fi cerut audiență la domn, și deci nu poate să ne lămurească asupra aspectului interior al curții românești.

Supt raportul clădirilor, mai vorbește de treisprezece mănăstiri, dintre care una de călugărițe. O mănăstire de călugărite era la Socola la început, înainte de a se întemeia aici seminariul de către Alexandru Moruzi, la începutul veacului al XIX-lea; biserica de acolo e clădită de una din fetele lui Alexandru Lăpușneanu, al cării chip se și vede încă în clădirea cu totul prefăcută. În Iași mai este un Mitoc al Maicelor, în centrul orașului, pentru găzduit călugărițele care vin în afaceri, dar nu cred că Baltimore se gîndește la Mitoc. Afară de aceasta sînt einsprezece biserici – numărul este prea mic –, afară de cele două armenești, dintre care una foarte veche, deși nu, cum s-a crezut, din secolul al XIV-lea.

Este apoi și o singură sinagogă, ceea ce înseamnă că, deși era o populație evreiască, nici pe departe ea nu putea fi așa de numeroasă ca pe timpul nostru. Atrage apoi atenția asupra frumoasei clădiri a băilor, despre care se pomenește încă de la sfîrșitul veacului al XVI-lea: băile acestea fuseseră înnoite de Vasile Lupu. Ele erau împărțite pentru bărbați de parte și femei de altă parte. În Bahlui se spălau cămășile.

Se menționează și prăvăliile, de lemn și de zid, în care se vinde marfă din „Italia, Germania, Turcia, Rusia și Polonia”.

Ca moravuri, despre femei spune că sînt foarte frumoase, dar reflecțiile despre moralitate arată mai mult ce căuta el decît ce se oferia oricui.

În afară de acestea Baltimore are, natural, cîteva știri în legături cu călugării străini catolici, cari nu și l-au adăpostit la dînșii. fiind găzduit într-o căsuță unde n-a putut să doarmă, nu numai de ploșnițe, dar și pentru că, fiind acolo hanul după moda orientală, în aceeași clădire era grajdul, așaîncît o vacă trecea cu capul peste păretele despărțitor.

La călugării franciscani, – mănăstirea era dedicată Sfîntului Anton de Padova – găsește vin cu trei lei sticla și întîlnește oameni cari vorbeau latinește, italienește, grecește și rusește. Unul din ei, Luca, era din Marsilia. Stă cu dînșii de vorbă, ba se pare că li și recitează versuri englezești. Dar părinții îl întreabă – cel puțin așa i se pare – dacă Londra e în Anglia sau Anglia în Londra.

Printre unguri avem un călător, pe care-l întîlnim la 1767 între tovarășii lui Francisc Rákóczy, baronul de Tott.

Tatăl murise la Rodosto; fiul a fost trimis în Franța și a fost crescut în Paris, unde, încă din vremea războiului de treizeci de ani, ca și în timpul lui Emeric Tököly, înaintașul ca rege unguresc al lui Rákóczy, simpatiile erau pentru rebelii unguri contra imperialilor. De la Versailles, în momentul cînd francezii au fost din nou amestecați în afacerile Poloniei, căci se pregătea întîia împărțire a regatului, Tott tînărul a fost trimis la hanul tatarilor, pentru a pregăti expediția împotriva rușilor după încălcarea teritoriului otoman și începerea turburărilor care au deschis războiul continuat apoi pînă la pacea de la Chiuciuc-Cainargi.

Iată ce ni spune, în Memoriile sale asupra turcilor și tatarilor, care au ieșit în trei ediții și au fost traduse și în limba germană, acest de Tott, care va juca un rol și la Constantinopol, unde a întemeiat cel dintîi fonderie de tunuri, și marii demnitari turci veneau să admire cum ungurul știe să fortifice castelele de la Rumili-Hisàr și Anadoli-Hisàr. Plecat din Paris, în iulie, el trece pe la Viena, ajunge la Brașov, pentru a se îndrepta spre Căușani, unde se adunau tatarii în vederea expediției proiectate. Merge la Zvaniec sau Zvancea pentru ai noștri, unde-l trec ienicerii peste apă în Moldova, apoi vine la Hotin. Aici pașa-i dă flori și fructe; el stă într-un chioșc cu vameșul și vorbește cu dînsul despre veniturile acestei vămi; i se povestește cum au fost pe acolo doi francezi cari au renegat, trecînd la islam, și au ajuns să joace la Constantinopol un rol oarecare, precum, dealminteri, la începutul secolului, vestitul Bonneval se prefăcuse în pașa turcesc. Este găzduit în casa unui evreu din suburbii; i se pune o pază de ieniceri la ușă, pentru cinste; face anume cumpărături, și, pentru că evreul de la care tîrguise îi ceruse un preț prea mare, negustorul a fost bătut. Dealtfel toată povestea lui insistă asupra sistemului bătăii, generalizat la turci în dauna raialelor.

De la Hotin, Tott pleacă la Iași. La cel dintîi sat ajunge să cunoască sistemul de torturare al localnicilor; însoțitorii lui iau două oi, și, cînd a vrut să le plătească, i s-a spus că nu este necesar. Cînd a fost apoi să treacă Prutul, s-au rechiziționat cam trei sute de moldoveni ca să ajute la operație: țeranii au fost siliți să poarte carăta pe umeri; patru din ei se așază supt roți, pe plută. Cînd a cerut lămuriri cum oamenii aceștia se hotărăsc să piardă atîta vreme ca să facă asemenea lucruri grele, i se spune că așa e obiceiul, căci, „ils veulent être battus”.

Moldova i se pare o țară foarte frumoasă, care samănă foarte mult cu Burgundia, dar e foarte nenorocită din cauza sistemului de a fi arendată la greci. În felul acesta impozitele au crescut cu douăzeci și cinci la sută, și în luna octombre se lua al unsprezecelea sfert de bir, în loc de a fi, ca la început, a patra rată din birul pe un an.

Domn era atunci Grigore Callimachi, pe care-l cunoaștem din călătoria lui Boscovich, cu gustul lui pentru știință, cu cărțile pe care le cerea în străinătate, cu globurile lui terestre și cerești. De Tott va fi prezintat domnului de către secretar.

În ce privește orașul, i se pare în stare foarte rea. A intrat noaptea într-o trăsură aurită, cu secretarul care-i spune fel de fel de lucruri ce nu-l interesau. Se miră și el de podurile de pe uliți, și rostul lor nu-l înțelege pe deplin. Fusese un foc mare în Iași, și se vedeau case arse în toate părțile. Călătorul a fost găzduit la misionarii catolici, la franciscani. Domnul trimete să-i facă un compliment în chiar ziua sosirii. (A doua zi reprezintantul turcesc a stîrnit un zgomot infernal, de ce nu l-au primit separat pe dînsul: i s-a trimis un cal și patru ciohodari ca să aibă audiență deosebită și cu această ocazie să capete un dar special din partea nenorocitului voevod al Moldovei.) Cînd a fost introdus de Tott însuși la domn, erau pregătite două fotolii îmbrăcate în stofă roșie: unul pentru dinsul, dar el n-a vrut să ocupe locul. S-a servit ca de obicei sorbet licvid și dulceți; călătorul a fost stropit cu apă de trandafiri; i s-a fumigat părul.

Atît. Doar dacă de Tott vorbește puțin și de originea noastră și spune că sîntem o colonie romană, că limba noastră este de origine latină. La plecare i se dau doi ieniceri și mehmendarul, cari, pe la Chișinău, îl duc în Bugeac, unde vede întîia oară cămile. La Căușani îl primește fiul hanului, care-și ocupa vremea cu vînătoarea. E introdus într-o odaie fără geamuri, care doar iarna se înlocuiau cu hîrtie. Și de aici se duce la Baccè-sarai, reședința de căpetenie a hanului.

E întîia călătorie a lui de Tott. Pe lîngă aoeasta călătorul a mai venit prin locurile noastre a doua și a treia oară. Precum, cînd se pregătea expediția împotriva casei de Austria, de ungurii refugiați la noi, se dase altui călător misiunea de a merge la Hotin pentru ca să vadă ce se petrece acolo; în acest an 1767 exista o mișcare a polonilor în părțile Hotinului, și erau aici refugiați nobili poloni de foarte mare importanță, trimeși să combine expediția turcească cu o mișcare a polonilor.

De Tott trece deci spre Hotin, unde găsește pretutindeni locuitori fugiți. Se oprește la Dăncăuți, și petrece cu Branecki și Potocki, cari aveau vin de Tokaj. De aici se ajunge la Prut, pe o vreme foarte aspră. Rîul era în parte înghețat; un turc bătrîn cade cu căruță cu tot în Prut. Apoi, într-o trăsură cu șase cai, călătorul e dus la Botoșani, care pe vremea aceea avea 7–8 000 de locuitori. Pregătindu-se războiul împotriva rușilor, veniseră aici spahiii, și, cum erau foarte nedisciplinați, pe această vreme de totală decădere a armatei turcești, populația speriată fugise să caute adăpost într-o mănăstire din apropiere, probabil Popăuți. Prin oraș ienicerii își făceau de cap, și toată lumea era îngrozită. De Tott se oprește la casa unui boier, care lipsea, însă datoria de ospitalitate era așa de mare pe acel timp la noi, încît oaspetele s-a riscat să treacă prin tîrg numai pentru ca să fie cineva care să-i îngrijească musafirul.

Tînărul călător se apucă să facă el ordine, socotind că, fără a cunoaște limba țerii, dar știind turcește și grecește, o să poată potoli toată mulțimea înspăimîntată. La mănăstire a început să vorbească lumii, dar, nimeni neținînd samă de ce spunea, a părăsit mănăstirea, fără să fi ajuns la nici un capăt[10].

De la Botoșani se îndreaptă spre Iași. Aici începuseră turcii excesele lor; mitropolitul se pare că fusese insultat, ca și rabinul. De la Iași, după o întrevedere cu polonii, călătorul se îndreaptă spre Chișinău; zăpada fiind mare, se întoarce însă la Căușani.

Pe lîngă aceste două călătorii mai este și o a treia.

De la Căușani, de Tott pleacă îmbrăcat tătărește, în cursul ostilităților împotriva rușilor, pentru a se duce la Constantinopol. Se coboară în Basarabia propriu-zisă, în Bugeac.

E primit bine. Toată populația din cutare sat s-a înfățișat, cerînd fiecare să-l adăpostească. După dialogul lui cu acela care l-a găzduit, se pare că e vorba de tatari, dar erau foarte multe sate românești, dispărute pe urmă, în regiunea Bugeacului: în harta lui Rigas, de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, se întîlnesc numiri geografice care au perit.

Din satul unde a poposit, de Tott se îndreaptă spre Ismail, unde era să treacă vadul. De partea cealaltă stăteau evrei făcînd comerț de grîne și mai ales de piei, care se pregăteau după un sistem deosebit, și tot malul Dunării era plin de tăbacari cari lucrau pielea scumpă, așa-zisă de „chagrin”. De aici se merge la Tulcea, printr-o pădure cu copaci mărunți, păstrată pînă acum. Fiul guvernatorului se pusese, afirmă de Tott, în fruntea unei bande de hoți și turbura pe negustori, dar călătorul pretinde că a fost de-ajuns să descarce un foc de pușcă pentru ca banda să fugă.

De aici el se înfundă în lumea turcească. Ceea ce spune mai departe despre turci, ca și ceea ce a povestit despre tatari, formează un izvor esențial pentru cunoașterea lumii musulmane în acest timp.

Note[modifică]

  1. Kogălniceanu, Letopisițe, III, p. 166–7.
  2. Voyages depuis St. Pétersbourg en Russie dans diverses contrées de l‘Asie, III, Paris, 1766; de aici în Codrescu, Uricariul, XXIV, p. 215 și urm. Cf. Iorga, Histoire des relations anglo-roumaines, p. 53 și urm.
  3. Turkey, its History and Progress, London, 1814; la Beza, Papers on the Rumanian people and literature, Londra, 1920, p. 25–6.
  4. Studii și documente, XVI, p. 223 și urm.
  5. La Motraye înșiră bisericile Panaghia, Precista, Sf. Ioan, Sf. Nicolae, Sf. Dumitru, Sf. Mihai (era un oraș rău clădit și cu puțini locuitori).
  6. Giornale di un viaggio da Constantinopoli în Polonia, Bassano, 1784. Reprodus în Uricariul, XVI, p. 254 și urm.
  7. Comenzi de.hărți și globuri în Iorga, Documente Callimachi, II, p. 239, 315, 319, 324, 341, 345. Bătrînul Ioan Callimachi doria de Thealrum Europaeum sau de Enciclopedie; ibid., p. 307, 390, nota I.
  8. Și după această traducere, Hasdeu, în Arhiva istorică, l-a dat în versiune românească.
  9. Harta e foarte cunoscută și adesea folosită; am reprodus-o în șase bucăți în volumul II din Documente privitoare la familia Callimachi.
  10. În ediția în folio se dă o vedere a Botoșanilor.