Istoria românilor prin călători/Călători italieni și francezi după pacea de la Chiuciuc-Cainargi

Jump to navigation Jump to search
XI. Călători orientali Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga
XII. Călători italieni și francezi după pacea de la Chiuciuc-Cainargi
XIII. Doi călători austrieci: Sulzer și Raicevich


O nouă fază a istoriei fanarioților se deschide cu războiul dintre ruși și turci de la 1768–1769, care se încheie cu pacea de la Chiuciuc-Cainargi în 1774.

Și, natural, faza aceasta continuă asupra unei bune părți din secolul al XIX-lea, mergînd pînă la revoluția de la 1821, pînă la sfîrșitul epocei fanarioților.

O caracterizare foarte scurtă a perioadei acesteia înainte de a trece la expunerea călătoriilor ce se vor înfățișa pe urmă.

De la început trebuie semnalat un lucru: Constantinopolul, Orientul în genere pierde o mare parte din rosturile și influența pe care o avuse pînă atunci. Aceasta nu însemnează că domnii nu sînt și în această perioadă tot foști dragomani ai Porții. S-a întîmplat cîte un Nicolae Mavrogheni care n-a fost mare-dragoman, ci numai dragoman al marinei, dar e un caz cu totul izolat. Domnii aceștia, veniți din mediul constantinopolitan, au, dacă nu din copilărie o educație bizantino-otomană, în schimb tot ceea ce poate veni de la mediul de care au fost încunjurați în toată cariera lor. Prin urmare vorbesc mai bucuros grecește, sînt deprinși cu luxul și cu fastul turcesc și imită strălucirea Porții în toate rosturile lor domnești. Alaiul care se desfășoară la Iași și la București e în totul alaiul sultanilor, cu deosebire că dincolo era putere, iar aici iluzie; dincolo era bogăție, iar aici risipă; tot ce se vede în ceremoniile curții de astăzi e numai o sărăcie față de fastul ce se desfășura la ceremonii de domnii fanarioți, cari se mențineau în fața supușilor lor cel puțin prin prestigiul formelor exterioare.

În ce privește însă mobilarea caselor, obiceiurile vechi sociale, ele se mențin ca și înainte, așa încît, pe lîngă elementele constantinopolitane, atîtea din tradițiile țerilor noastre rămîn neschimbate. Boierii deci sînt aceiași, rosturile nu se schimbă, iar inovațiile care se introduc în ultimul șfert al veacului al XVIII-lea sînt foarte puține și privesc numai chestiuni de amănunte, meritînd abia să fie relevate într-o expunere cu caracter mai general.

Ceva însă din practicile răsăritene dispare în această vreme: înainte domnii noștri atîrnau de anumite persoane foarte puternice, de la Constantinopol, așa încît uneori era numit și cîte un tînăr fără experiență și fără pri cepere, cum au fost fiii lui Grigore Ghica Vodă, cari au domnit în întîia jumătate a secolului, ori fiii lui Mihai Racoviță: Constantin și Ștefan, dintre cari cel dintîi era un om pornit, care a bătut și chinuit pe medicul lui fiindcă-i murise doamna, iar celait, Ștefan, a fost cel mai mare bețiv, care s-a otrăvit bînd apă de melisă, singurul alcool care putea să-i mai facă efect. Oameni ca aceștia nu erau în stare să conducă singuri, să-și poarte corabia carierei lor politice printre stînci așa de teribile cum erau dușmăniile fanarioților. Atunci la Constantinopol era un grec care el era de fapt stăpînul. Astfel Stavrachi, care a fost spînzurat de turci la capătul intrigilor sale. Alteori el făcea parte dintr-o familie însemnată a Fanarului, ca familia Șuțu. Nicolachi Șuțu, pe vremea lui Grigore Callimachi, a condus el rosturile Moldovei, domnul fiind numai o strălucită păpușă tînără, pe care o scotea înaintea acțiunii lui subterane. Și acest Șuțu a isprăvit omorît de turci, plătind în felul acesta fără îndoială și greșelile lui, dar înainte de toate păcatul cel mare de a fi avut o situație preeminentă în lumea grecilor constantinopolitani.

De la 1774 înainte asemenea sprijinitori bizantini ai domnilor nu se mai găsesc, și aceștia sînt mai de sine stătători, neavînd nevoie de o persoană care să-i sfătuiască și să-i apere; sînt oameni mai de ispravă decît înainte; copii de aceștia nedestoinici, neexperimentați, poticnindu-se din greșeală în greșeală, nu-i mai avem. Vor domni oameni cu largă experiență, cum au fost Alexandru Ipsilanti, Costachi Moruzi în Moldova, oameni cari au legături foarte vechi în țară; membri ai acestei familii Șuțu cari căpătaseră, decenii întregi, practica lucrurilor publice. Se adauge acel Mavrogheni, un al treilea Callimachi, un Hangerli, un Caragea, „parveniți” între cei cu drepturi, și ei nu mai sînt comanditați de particulari cari n-au numele și prestigiul trebuitor pentru a se instala ei ca domni în ambele scaune românești.

Dar pe lîngă aceasta – și astfel ne apropiem de călătorii despre cari va fi vorba – în epoca fanariotă este și o influență occidentală mult mai pronunțată decît influența anterioară.

În timpurile cele mai vechi venea aici curentul din Polonia, din Ardeal, din Italia și în special din Veneția. De atîtea ori s-au putut observa în descrierile de călătorie influențe occidentale amestecate cu cele orientale pentru a produce o civilizație particulară. De la 1774 înainte influența occidentală capătă însă un caracter deosebit, devenind franceză.

Limba franceză, cultura franceză se răspîndiseră asupra întregii Europe pe vremea strălucită a lui Ludovic al XIV-lea; asupra Orientului ele s-au întins ceva mai tîrziu.

Aici ele au avut să lupte cu alte influențe, ce se exercitau mai de mult: cu influența italiană, pe lîngă care se adăugiau reminiscențe latine dintr-o epocă mai îndepărtată. Astfel, dacă Ioan Calmășul, zis Callimachi, a ajuns mare-dragoman al Porții și după aceea domn al Moldovei, lucrul se datorește faptului că, fiind din Bucovina, învățase la Liov, la școala latină de acolo. Prin urmare cu o astfel de școală de limba latină putea cineva ajunge, pe la 1750–60, dragoman al Porții și domn în Principate. Puțin în urmă, limba italiană era de cel mai mare folos pentru oricine se destina carierei diplomatice în Orient; de pe la 1770 înainte limba franceză biruie însă.

Sînt francezi cari se instalează în regiunile orientale ca negustori, la Constantinopol, la Adrianopol. Unii dintre dînșii, ca frații Linchoult, – de unde se trage familia Lenș –, au căpătat prin negoț și o influență politică. Influența franceză la noi însă vine mai puțin direct, prin francezii înșiși, pe cît indirect, din părțile răsăritene care o primiseră și o reprezintau. Încă de pe la 1670 ea pătrunsese în Polonia, unde clasa superioară era foarte mult francizată, regele Ioan Sobieski fiind al doilea suveran polon care a luat o soție franceză; literatura franceză se bucura de mare trecere la curtea Poloniei și nobilii poloni în general erau deplin inițiați în cultura pariziană de Curte.

Apoi este și o altă influență care vine prin Rusia, deși a fost foarte mult exagerată, căci rușii din vremea Ecaterinei a II-a erau mult mai puțin atinși de cultura „filozofică” de cum își închipuie cineva: cea mai mare parte dintre ofițerii cari veneau la noi erau din speța lui Patiomchin, iar exemplare care știau limba franceză, și erau deprinși cu cultura Apusului, aceia făceau parte mai mult din societatea internațională, germană, baltică, intrată, ca atîția alți aventurieri din toate colțurile lumii, în serviciul împărătesei. Din cultura apuseană ofițerii ruși au adus jocul de cărți, danțurile mai mult: nepoata lui Patiomchin, contesa Branicka, femeie foarte luxoasă, cu niște diamante extraordinare, a stat la Iași cîteva luni de zile, făcînd o adevărată revoluție în felul de viață al jupîneselor de atunci. Boierii s-au dat mai greu la danțurile noi, femeile mult mai bucuros, spre marele năcaz al soților, cari aveau prejudecățile orientale pe care le cunoaștem în ce privește ultimul act al unui tur de vals.

Dar influența de care e vorba se întinde și mai mult prin agenții diplomatici.

Prin tratatul de la Chiuciuc-Cainargi se prevedea că rușii pot avea agenți la noi, cum puteau, tot după acest tratat, să aibă agenți în oricare punct al împărăției turcești. După oarecare tergiversări, foarte naturale, din partea turcilor, cari nu prea erau mulțămiți cu venirea agenților europeni, s-a numit un anume Lascarov sau Lașcarev ca întîi consul la noi, la 1782. Era un georgian, cunoscînd deci foarte bine Orientul, foarte șiret, foarte brutal, care avea chiar ca principiu că diplomație fără obrăznicie nu se poate. Față de anume boieri ai noștri din secolul al XVIII-lea se pare că sistemul a prins, că omul i-a speriat cu apucăturile lui teribile, și mai ales el i-a făcut să creadă că domnul este ceva de al doilea rang, pe lîngă dînsul, consulul rusesc, care, prin intervențiile la Constantinopol, pe lîngă ambasadorul țarinei, este în stare să aducă în orice moment mustrări pentru purtarea domnului și chiar destituirea acestuia.

Îndată ce Rusia a avut la noi acest agent, care nu era decît un simplu spion, căci cu rușii nu făceam aproape nici un negoț, decît doar cu ceva vin vîndut de negustorii cazaclii, cari în timpuri mai vechi cumpărau de la Mosc dinți de pește și blănuri, Austria, eterna concurentă, chiar cînd era aliata Rusiei, și mai ales atunci, a vrut să aibă agentul ei. A fost instalat atunci un anume Raicevich, de care o să ne ocupăm pe urmă. Iar apoi a venit și cererea pentru instalarea unui consul francez, căci Franța făcea un comerț important cu obiecte de lux în părțile noastre: mătăsării de Lyon și alte lucruri, și, după ce francezii și-au avut reprezintantul, a venit rîndul Prusiei și al Angliei.

Dar, pentru ca domnul să aibă legături cu consulii, ca să poată schimba note cu dînșii, ca să răspundă la întrebările lor și să se împotrivească mustrării lor, trebuiau secretari cari să cunoască limbile apusene. Și, dacă, în vremea veche, domnii noștri aveau secretari pentru limbile latină și ungurească, dacă Vasile Lupu a avut un secretar pentru limba polonă, în epoca aceasta trebuiau secretari de limba franceză, și, cum era natural, acești secretari erau, în cea mai mare parte a cazurilor, francezi.

Avem o serie întreagă de francezi cari s-au așezat pe lîngă domnii fanarioți chiar înainte de 1784; de exemplu Imbault de Montay, pîrcălab de Cernăuți, acel Millot, care a avut și el paza graniței la Prut, de către poloni, cel Linchoult, un de la Roche. Ei au fost înainte-mergătorii altora, împreună cu dascălii de limba franceză de felul lui Carra, care și el ne va ocupa mai tîrziu.

Natural, cu ofițerii armatelor de ocupație, cu reprezintanții diplomatici ai puterilor apusene, cu secretarii de limbă franceză, cu preceptorii, cu cetitul cărților, care se făcea în măsură foarte mare, fiind aduse prin poșta austriacă, – și evident că s-a început cu cele interesante pentru că sînt scandaloase, ca Aventurile cavalerului de Faublas, care se găseau în biblioteca multor doamne, mai ales moldovence –, cu gazetele – și era o sumă prevăzută în buget pentru aceste gazete, care se ziceau „de Viena“, deși erau franceze – se introduce o nouă influență occidentală, care lucrează asupra domnului, dar este primită cu foarte mare plăcere de femeile de atunci, care se interesau de romane, în special de cele pasionale, precum vor fi, mai tîrziu, ale d-nei Staël, de exemplu Corinne ou l’Italie, pe margenile căreia cutare lectoare greacă își însemna părerile despre valoarea morală a personagiilor.

După această caracterizare a epocii venim la călători.

În timpul războiului avem unul singur. E un fost profesor de la Petersburg, Laxmann, de origine germană sau suedeză, care, mergînd prin locurile noastre înainte de încheierea păcii, face observații care nu cuprind detalii prea noi, dar au oarecare valoare pentru caracterizările de ansamblu[1].

El spune că a făcut călătoria cu nespusă plăcere în această țară unde europenii vin rar. „O țară pe lîngă care cele mai bune țeri ale noastre par copii vitregi ai naturii, o țară care, din cauza locuitorilor ei necultivați, trebuie să fie numită, strălucit pustiu. Chiar dacă ar fi cineva așa ca flegmaticul, ca leneșul și prostul asiatic, ar putea totuși trăi mai comod decît cel mai sîrguincios țeran de la noi.” În Moldova de apus sînt „cele mai incomparabile cîmpii, cele mai strălucite pajiști de flori, cele mai frumoase păduri, cele mai bogate mine de fier și de alte metale, cele mai mărețe ape”. De la Cetatea Albă la Bender un rai; treci numai prin vii și cele mai frumoase grădini. Și are oarecare importanță această declarație, căci de obicei se zice că toată cultura care se observă între Tighinea și Cetatea Albă se datorește colonizatorilor de mai tîrziu.

De la Ismail la Chilia e însă cu totul altfel: numai șesuri joase, bălți, coaste de lut gol, cum se întîlnesc și în împrejurimile Galaților, regiuni de stepă.

Această călătorie este cunoscută numai printr-un extras publicat în Corespondența istoricului german Schlözer, din secolul al XVIII-lea. Venim acuma la doi călători italieni pe cari-i vom rezuma iarăși pe scurt, ca să trecem la doi francezi.

Acești doi italieni sînt oameni eminenți în țara lor, de o largă cultură, și de o inteligență deosebită, unul cunoscut cel puțin tot atît cît a fost Boscovich care, cum am văzut, a călătorit înainte de 1769 prin Moldova.

Primul dintre dînșii este Domenico Sestini, care, în două cel puțin din cărțile sale, vorbește mai pe larg de regiunile noastre. În Moldova el n-a fost, ci numai în Muntenia, și-i sîntem foarte bucuroși de călătoria aceasta, pentru că de obicei ceea ce se cunoaște mai bine pentru secolul al XVIII-lea este starea din Moldova, căci drumurile se făceau mai mult pe acolo.

Sestini a fost adus să vie în Țara Românească de o ofertă din partea lui Alexandru Ipsilanti de a-l face secretar și de a da creștere copiilor lui; dar beizadelele Constantin și Dimitrie au fost crescuți de Raicevich, despre care o să fie vorba mai tîrziu.

El ni spune că a cunoscut pe Ipsilanti de la Constantinopol: știa casa de țară pe care o avea la Arnăutchioiu, în apropiere de Constantinopol, și vorbește de mama și de o fată a domnului măritată în familia Manu.

Sestini deci, plecînd din Constantinopol, la 1779, se îndreaptă către Dunăre, sosește la Giurgiu, și merge spre București. Nu pomenește decît de podul de pe Argeș și de aspectul general al regiunii. Ajuns la București, n-are audiență la domn: socoteala pe care și-o făcuse de a ocupa o funcție la curte s-a arătat zădarnică, și atunci părăsește țara, trecînd prin Ardeal spre lumea lui apuseană.

Ni vorbește însă ici și colo de cîteva persoane de lîngă Ipsilanti, de un bucătar francez al domnului, un oarecare Louis Étienne Maynard: Brâncoveanu avuse unul german, pomenit în socotelile sale.

În ceea ce privește știrile despre viața generală în Muntenia, despre mijloacele de exploatare, toate aceste lucruri par a nu fi originale la Sestini, ci luate de la Raicevich, izvorul atîtor călători veniți în urmă.

Sestini nu este însemnat numai prin această călătorie pe care a făcut-o de la Constantinopol prin București în Apus, ci și printr-o altă călătorie pe care a întreprins-o prin Muntenia, Ardeal, Ungaria la Viena. Înăuntru pomenește de multe lucruri foarte interesante și pînă acum nerelevate de nici unul din călătorii apuseni. Astfel, de cultura porumbului: cunoaște două feluri de mămăligi, mămăliga țerănească și cea boierească, cu unt și brînză. Vorbește de „dulap”, de șezătorile de la noi. Are cunoștințe de arheologie, descriind mormîntul lui Neagoe, în vechea episcopie de la Argeș, și dînd și inscripții. Cîtă deosebire între călătorii de odinioară, care, trecînd în fugă, cunoșteau superficial țara noastră, și un om care e în stare să viziteze bisericile, să se oprească în fața mormintelor, să se intereseze de inscripții, să le copie și să le publice destul de binișor!

Cînd trece în Ardeal, culege lucruri foarte importante pentru viața poporului. În afară de pomenirea cutărui frate al lui Vodă Moruzi, de agentul acestuia la Ocna Sibiiului, de un armean catolic la Orăștie, el citează cîte ceva din viața poporului român de acolo, spunînd că la Sas Sebeș se găsesc români într-o suburbie, că satul Cutul e curat românesc, că la Rușciori vechii „sîrbi” sînt romanizați. La Dobra numără 200 de case românești, la Lugoj sînt „sîrbi, români și nemți“. Descrie aici și o îngropare făcută după rosturile răsăritene și citează cuvinte românești și nume de localități: Vulcanu, Turnișor, Aiud, Vinț, Arieș, Miercurea, Sibiiu, Alba Iulia, despre care zice că este Bălgra din românește. La o cîrciumă, unde se oprește, spune că se zicea Cîrciuma românului. Fiindcă se ocupă și de botanică, întîlnind ierburi pe cîmp, întreabă pe feciorul care-i servea de călăuză cum se numește iarba pe românește și înseamnă cuvîntul[2].

Cel de-al doilea călător italian se bucură de foarte mare trecere în tot Apusul, și, fiindcă era în serviciul împăratului german, i s-a dat tot sprijinul diplomatic pe care curtea din Viena putea să-l acorde supușilor ei. Așa încît Învățatul acesta, Spallanzani, care are lucrări importante în domeniul fiziologiei animale, vine la noi în împrejurări puțin obișnuite. Pe o corabie de stat ajunge la Constantinopol, e primit la ambasadă, i se dă un pașaport; pornit cu ifos deosebit, ajunge la locurile noastre (1786).

Spallanzani venea pentru interese științifice, ca să facă observații mai ales în domeniul plantelor, dar în rîndul întîi în domeniul geologic, adunînd pietre pentru colecția lui de acasă. Pentru București (cu 25 000 de locuitori) n-are nici un fel de simpatie, ci mai mult pentru natură. Observă însă că la noi locuitorii sînt de o omenie deosebită și notează diferența, constatată, cînd din Bulgaria a trecut la noi. A fost întîmpinat cu atîta prietenie, încît se simte adus să facă și considerații etnografice pentru a explica de ce oamenii aici sînt mult mai buni decît aiurea. Căci se luptau între dînșii sătenii ca să-i ofere un adăpost.

Bucureștii i se par neorînduiți și murdari. Trece prin regiunea Ploieștilor, vizitează Slănicul, descriind pe larg ocnele, apoi întră în Ardeal, – descrierea Carpaților e de toată frumuseța întrecînd în pitoresc cele mai alese pagini consacrate de alți călători în această regiune muntoasă. De la Brașov, urmează drumul regiunii miniere, și observațiile lui privesc mai mult munții și pietrele decît oamenii și viața lor[3].

Dealtfel Spallanzani a lăsat mai mult decît s-a publicat, căci din opera lui avem numai fragmente editate cu ocazia comemorației lui.

Cu Spallanzani și Sestini ne găsim în societatea învățaților italieni cari vin în părțile noastre, ori în scop de a se îngriji ca beizadelele să aibă cultură occidentală și, pe lîngă gramatica grecească, oarecare cunoștințe de istorie și de savoir vivre și pentru a culege material în vederea îmbogățirii muzeelor și redactării operelor lor științifice.

Sulzer, așa de bine informat cu privire la lucrurile noastre pe la 1780, mai ales în principatul muntean, pomenește de un abate „Bancini”, întrebuințat cîtva timp la București ca învățător al copiilor lui Alexandru Vodă Ipsilanti.

Și iată că în revista l’Europa Orientale, pe 1922 (II, 3) d. Nino Cortese scoate la iveală, din colecțiile „Societății Napoletane de istorie a patriei“, scrisorile din capitala munteană ale lui Lionardo Panzini către prietenul său, clericul Diodato Marone, făgăduind a da pe urmă un alt document de călătorie din cele mai interesante – dar a cărui publicare a zăbovit pînă acum–, ziarul de drum al tînărului Constantino Guglielmo Ludolf, fiul ministrului napoletan la Constantinopol, acela care se. afla în societatea lui Sestini, al cercetătorului învățat al țerilor noastre, la 1780[4].

Adus de inteligentul și întreprinzătorul fanariot, doritor de a da principatului muntean o nouă legislație, ba chiar și o școală de drept, pe lîngă reforma vieții mănăstirești și o industrie locală, de postav, Panzini înfățișează în prima linie, îndată după sosirea lui la București, la 1776, persoana acestuia.

Tatăl lui, din Trapezunt, n-a ajuns a trece de la boieria românească la dragomanat, care deschidea calea domniei. Alexandru însuși ar fi ajuns postelnic – desigur nu mare-postelnic – „încă de la optsprezece ani“. După femei – o știm și de aiurea – are sîngele Mavrocordaților și, deci, prin el, al vechii dinastii din Moldova.

E „om frumos, de maniere plăcute (cortese) și plin de multă omenie (umanissimo), vorbind bine și franțuzește și italienește“. Și aiurea, în altă scrisoare, se vorbește de toleranța domnului, totuși foarte legat de ortodoxia lui, de firea lui „rațională, lipsită fiind de prejudecățile populare și grosolane“, care ar fi mai ales apanagiul nostru, al românilor. „Privește cu aceeași ochi, și fără părtenire, pe greci, pe catolici, pe armeni, pe luterani, pe evrei, li acordă la toți libertate de conștiință și exercițiul public al religiei lor”, împotrivindu-se la îndemnul preoților de a scoate din oraș sinagoga: protestatorilor el li pune în vedere dacă li-ar fi plăcut lor să fie prigoniți de un domn de altă credință decît aceea pe care o servesc. Cînd patriarhul constantinopolitan, speriat de existența la noi a francmasoniei, aduse de ruși, o fulgeră cu anatema, afurisenia nu se publică[5].

Ipsilanti e un om deosebit de cult, „cu adevărat de judecată, de lectură și de pătrundere”. A învățat limba italiană cetind opera, lirică și dramatică, a vestitului abate Metastasio. Deci, mergînd Panzini, în afaceri, la Viena, el duce poetului serbătorit o scrisoare domnească, „de salutare și de recunoștință”, în mai 1777. Răspunsul lui Metastasio către acela care, prin asemenea gesturi, voia – o spune emisarul lui – să „se ia pe urmele eroinei nordului“, Ecaterina a II-a, depărtează cu eleganță laudele aduse talentului universal apreciat, mai ales că judecătorul princiar poate fi deprins, ca grec, cu „armonia originală a marilor cîntăreți din Smirna, din Ascra, din Teos, din Teba și din Siracusa”, a „vechilor izvoare venerate” ale scrisului modern, „întrucît îngăduie în zilele noastre enorma schimbare de gust, de obiceiuri și de idei întîmplată în lungul încunjur al veacurilor”. Și la complimentele primite el opune discrete complimente pentru acela care prin „calitățile-i sublime” e vrednic de tronul ce ocupă.

Planurile reformatorului fanariot sînt foarte întinse. „Deși principe mic și necunoscut de trei sferturi din Europa, el își caută gloria în ceea ce ar trebui să fie obiectul ambiției tuturor suveranilor. Vrea să facă a-i înflori din nou statul, îi place să-l ridice din ignoranța și barbaria de care a fost pînă acum năvălit. După ce a orînduit sistemul politic inferior al Principatului, după ce a asigurat libertatea personală și reală a supușilor săi, ușurîndu-i de enormele greutăți și lucruri arbitrare supt care zăceau, învățîndu-i puțin cîte puțin cu [i]deea de ordine și de rînduială, făcîndu-i să primească dulcele jug al unor legi înțelepte, drepte și blînde, Însuflețind agricultura, industria și negoțul, după toate acestea răvnește să-i facă a gusta laptele științelor, să trezească în ei voința de a se instrui, de a se lumina și de a ieși din noroiul și rugina în care se află cufundați de mai multe veacuri. A înălțat o școală publică, li place s-o înzestreze cu un număr potrivit de instrumente și mașini de fizică. Vrea să se prevadă, mai puțin pentru folosul lui decît al publicului, cu o bibliotecă.”[6]

Doamna, născută Moruzi, dama di molto garbo, e „foarte afabilă și foarte iubită”, deși cultura-i n-o ajută a vorbi decît grecește. Fiica ei, domnița, la principessina, „foarte frumoasă“ și deșteaptă, se trudește a învăța franțuzește. „Juvaiere prin inteligență (indole) și sîrguință”, fiii lui Vodă, Constantin și Dimetrie, învață aceeași limbă, iar italienește știu puțin de mai înainte, așa încît în mart 1776 cel dintîi scria bine în limba învățătorului său, pe care-l ajuta pentru limba franceză secretarul domnesc.

Țara e descrisă cu admirație, însemnîndu-i-se bogățiile, deasupra și dedesuptul scoarței pămîntului. Grînele, brînza, untul, carnea sînt de întîia calitate; vinurile după patru-cinci ani biruie pe ale Italiei; nucii formează păduri; nu lipsesc nici castane mărunte și de soi prost. Cunoaște și admistrația și știe că ispravnicii olteni sînt numiți de banul Craiovei[7]; i s-a spus că erau odată în județe căpitani militari, cari atîrnau de spătar, nu de ispravnici[8], și abia acum Ipsilanti i-a subordonat, deși numirea lor se face ca mai înainte, autorității cîrmuitorilor civili. Și acest domn schimbă o dată pe an pe toți dregătorii afară de aceia ai curții sale[9], nu poate face altfel în condițiile stăpînirii sale.

Bucureștii, cu 7 000 de case și 20 000 de locuitori, de multe rase, între cari ceva sași ardeleni, cîte unul, doi italieni și francezi, „sînt alcătuiți într-un chip de care nu-și poate face cineva o idee. Afară de un cartier unde sînt adunați toți negustorii și care e clădit nemțește, tot restul are înfățișare de sat”, cu casele risipite în mijlocul grădinilor, cu străzile podite în așa chip „de-i trece cuiva obstrucția de mațe și după ce-a avut-o zece ani, în șir”. Bisericile, cam trei sute la număr, sînt foarte mici, de ar trebui cinsprezece pînă la douăzeci ca să facă o mănăstire mijlocie din Italia. Multe case distruse de război nu s-au mai refăcut. Cît privește alte orașe, la Tîrgoviște ar fi abia douăzeci, treizeci de familii, Buzăul e total ars de ruși, episcopul stînd la București.

Trecutul Principatului n-a rămas necunoscut preceptorului beizadelelor. Începe cu Șerban Cantacuzino, care ar fi ajuns „spaima turcilor”, cu măcelărirea lui Brâncoveanu și a copiilor lui, cu peirea celor doi Cantacuzini, pentru a osîndi domnia, ce urmează, a fanarioților. Un înaintaș al ei e Grigore Ghica I-iu, ai cărui ani de stăpînire-i cunoaște exact și care ar fi început regimul „apăsărilor, violențelor și stoarcerilor”. Alexandru Mavrocordat Exaporitul introduce noul sistem al cîrmuirii prin greci, cari n-au pentru țară mila pe care, oricum, vechii domni naționali n-o puteau dezrădăcina cu totul din inimile lor. Nici o învinuire nu i se cruță lui Nicolae fiul Exaporitului, „flagelul Țerii Românești”, deși „filozof” și autor al unei scrieri de morală. Darul, pe care l-a făcut țerii, al bibliotecii lui nu mai dăinuiește, căci a fost prădat „în mai multe rînduri și mai ales în ultimul război, în care rușii și alții după pilda lor au luat (trafugato) o cantitate mai mare de cărți și mai toate manuscrisele”. Așa au pățit și bibliotecile mănăstirilor, pline de lucruri istorice, „pierzîndu-se mai ales manuscrisele, spre paguba acestei țeri, care nu mai știe unde să dea urma amintirilor și privilegiilor sale”[10]. Seria domnilor secolului al XVIII-lea urmează apoi, precisă. Stăpînirii de doi ani sau mai scurte, pînă la șase luni; ruină completă a Principatelor, din cauza lăcomiei turcești, care trebuia satisfăcută prin aceste instrumente. Darul special pentru întărirea în scaun, care se lua o dată la trei ani, e cerut acuma numai la doi, ba la un an și la aceleași șase luni, pe cînd tributul însuși s-a ridicat de la „12 000 de ughi sau 50 000 de piaștri“, în „secolul al XV-lea“ pînă la o mie de pungi sau 500 000 de piaștri. Domnul poate strînge două milioane de piaștri (1 300 000 de galbeni) pe an, Ipsilanti mulțămindu-se, în cruțarea lui, și numai cu 1 200 000, din cari doar 500 000 merg la turci[11]. Nu se uită nici pustiirea țerii de către beligeranții creștini […]. Uciderea lui Grigore Ghica al Moldovei e descrisă pe larg, cu spaimă, arătînd că pe Ipsilanti numai sărăcia-l ferește de aceeași soartă[12]. Trimesul turc trecuse și pe la dînsul, cetind chiar un firman de asigurare, Ghica avea mai puțin decît cinzeci de ani. Fiul mai mare, din trei, și vărul acestuia ar îi fugit în Rusia.

Populația a scăzut astfel foarte mult. Ar fi fost odată 200 000 de familii, adecă un milion de locuitori în Țara Românească; acum abia 70–80 000 de familii, plus alte „20 000” de familii de țigani[13]. O mare parte din țară, mai ales spre Dunăre, rămîne necultivată. Mai pline sînt părțile de către munte, și pentru că de acolo se poate fugi în Ardeal[14]. „Apăsările de nesuferit au forțat cea mai mare parte dintre locuitori să-și părăsească pămîntul țerii și să se adăpostească în Ardeal, în Banatul Timișoarei și în vecinătatea Belgradului, unde sînt mai mulți români decît în Țara Românească, deoarece vechii băștinași din acele ținuturi, cari sînt și ei de origine românească, cu aceeași limbă, aceleași obiceiuri și acelaș fel de a se îmbrăca, au crescut în număr prin acei cari s-au refugiat acolo din Țara Românească și din Moldova, care și ea cuprinde o parte din același popor[15]. Cei rămași lucrează pămîntul ca pentru alții, primitiv, fără îngrășăminte.

Boierimea i se pare biografului lui Giannone, vestitul istoric napoletan, incultă, afară de postelnic, dintre grecii lui vodă, care, acesta, ținea și occidentali pe lîngă dînsul: secretarul, hirurgul, un florentin, și profesorul de franțuzește al fiilor domnești[16]. Ceilalți sînt „copii cu bărbi lungi”, potentissime bestie, care nu-și cetesc nici cărțile lor grecești și se miră înaintea unui volum gros, în care bănuiesc îndată vreo „gramatică”[17].

„Între dînșii vorbesc grecește. Limba românească nu se vorbește deloc la curte, unde cea mai mare parte din dregătorii cari o alcătuiesc sînt greci constantinopolitani, cari, ori n-o înțeleg, ori evită de a o vorbi.”[18] În această lume cel mai respectat erudit e bătrînul dascăl modest, Neofit Cavsocalivitul, care și-a întrebuințat cea mai mare parte din viață cu o prelucrare a gramaticei lui Teodor de Gaza. Limba franceză începe abia a se răspîndi, și de pe urma petrecerii rușilor, și pentru moment ea nu poate face concurență celei grecești[19].

Ce se poate aștepta de la un asemenea popor, scrie învățatul italian care se despărția de noi la 1778 fără a putea să-și îndeplinească gîndul de a reveni în 1779? Nimic, atîta timp cît apasă asupra lui două tiranii străine. El putea să vadă însă principiul de însănătoșare în refuzul absolut al românilor de a se confunda sufletește în cultura grecească, năvălitoare și copleșitoare. „Român și grec nu sînt sinonime, ba încă înfățișează ideea a două popoare cu totul deosebite ca legi, limbă, obiceiuri și situație naturală și politică.” Pe aceia cari vin la noi ca în India sau America, pe boierii trufași cari prețuiesc aceste locuri numai pentru cîștigul ce pot da, un instinct atotputernic îi răspinge,– și el era să se prefacă răpede într-o conștiință națională puternică.

Francezii cari au venit la noi în această epocă sînt iarăși doi: Carra și Hauterive.

Carra (1743–93) a jucat în viața politică a Franciei un oarecare rol. În timpul revoluției franceze, după călătoria lui în Orient, din emigrant sărăcuț el s-a ridicat, cum s-au ridicat atîția alții, la o importantă situație politică și, cum iarăși s-a întîmplat cu mulți în aceeași epocă, a plătit cu capul înălțarea sa răpede, isprăvind pe eșafod.

Rolul lui în revoluție, afară de amestecul în revolta de la august, fără îndoială că nu este deosebit de însemnat; cu toate acestea a fost unul din aceia cari au ieșit la iveală dintre mulți ambițioși cari se îmbulzeau să influențeze asupra soartei Franciei turburate.

La noi a venit ca și Raicevich și ca și Sestini. Raicevich, negustor, isprăvi ca diplomat, trecînd prin cărturărie. Sestini căutase numai o funcție de pedagog, ca și un german, de care ne vom ocupa în alt capitol, împreună cu Raicevich, și anume Sulzer.

1 I se oferise a fi preceptor al copiilor domnești. Astfel se așază în Moldova: Țara Românească o cunoaște numai indirect, foarte puțin.

În Iași domnea atunci Grigore Ghica, fiul lui Alexandru fostul mare dragoman al Porții, executat pentru că a încheiat pacea de la Belgrad cu austriecii, un spirit distins și practic, avînd anumite concepții de reforme. A întemeiat și o fabrică de postav lîngă Iași, la Chiperești, precum Alexandru Ipsilanti întemeiase pe a lui în Muntenia, la Afumați, pe lîngă o fabrică de hîrtie, „hardughia”.

Căutînd să introducă îmbrăcămintea din stofa „națională”, el se îmbrăca însuși în asemenea stofă. Grigore Ghica deci, în dorința de a-și crește copiii după normele culturii apusene, a chemat pe Carra ca secretar, reținîndu-l o bucată de vreme la Iași. A plecat nu știm exact din ce cauză, dar foarte nemulțămit, și a întrebuințat experiența lui pentru a ne prezintă în chipul cel mai dezagreabil.

Cartea lui despre Istoria Moldovei și a Munteniei[20], ceea ce este un titlu pretențios, fiindcă despre acestălalt principat nu știe direct decît prea puțin, a avut două ediții la distantă de cîțiva ani.

În ceea ce privește informația lui asupra trecutului românesc, ea este foarte sumară. Cunoștea scrierile lui Cantemir, ale generalului rus Baur, care a dat o descripție a țerilor noastre după notele boierilor, a răsfoit și ceva din cronicile Moldovei, dar le-a înțeles așa de prost, încît din Bogdan Vodă al nostru face o rudă a lui Bogdan Hmilnițchi, hatmanul cazacilor din secolul al XVII-lea. Are, din cronici, informații despre antichitățile găsite la Suceava și se trudește să înfățișeze istoria mai veche a neamului nostru.

Dar toată partea aceasta istorică este fără importanță. Pe lîngă dînsa avem o descriere sumară a țerii, pe care o găsește frumoasă, spunînd că anume regiuni de la noi samănă cu Champagne și Burgundia. Îi place cu deosebire regiunea muntoasă, mai puțin impunătoare decît munții Elveției, dar mai zîmbitoare. Vorbind despre populație, o socotește la 500 000 de oameni, și aici se potrivește cu Raicevich, care afirmă că în amîndouă țerile ar fi un milion de locuitori. Țeranii, spune el, se înfățișează în sate mizerabile, și el își face rîs de dînșii supt toate raporturile. Hora i se pare cu adevărat sălbatecă, și nu găsește, într-un cuvînt, absolut nimic bun la un neam care a avut marele defect de a nu se fi plecat adînc înaintea lui și de a nu-l fi plătit după dorință.

Cartea acestui călător a fost întrebuințată însă mult. Ea a fost tradusă și în românește, pe la 1850, de Nicolae Orășeanu cel cu Nichipercea și cu satirele politice. În cartea mea franceză despre Relațiile dintre Franța și români (Iași 1917; Paris 1918), am arătat cît de puțină dreptate avea Carra, chiar comparînd starea lucrurilor de la noi cu aceea de la el de acasă, să ni găsească atîtea defecte. Țeranul francez, înainte de revoluție, cum se vede din scrierile călătorului englez Young, foarte deseori citat, se hrănea și cu pîne din scoarță de copac, iar, în ce privește viața curții pe vremea doamnei de Pompadour, era fără îndoială ceva mai imoral[ă], deși mult mai sulemenită peste imoralitatea ei, decît viața din casele noastre boierești, unde chiar grecii nu erau așa cum îi înfățișează anumiți străini. Unul dintre aceștia care nu întră în rîndul călătorilor, fiind așezat cu dregătorie în țară, Alexandru Calfoglu, pe la 1790, a scris o poemă despre Principate, în care, batjocorindu-ne, ținîndu-ne de rău pentru că sîntem prea luxoși, pentru că nu facem economii, pentru că sînt prea puțin legați între dînșii soțul, soția și copiii, pentru că se desfac prea ușor căsătoriile, arată un lucru: că la înseși aceste familii grecești din Constantinopol, ca și, dealtfel, în toată Peninsula Balcanică, moravurile erau cu mult mai bune de cum și le închipuie mulți dintre vizitatorii străini.

E o plăcere a se trece de la Carra la contele Alexandru de Hauterive (1754-l).

El a venit, tot ca secretar al domnilor noștri, la 1785, chemat de Alexandru Constantin Mavrocordat. Călătorește de la Constantinopol în societatea soției domnului, și Hauterive are un sentiment particular pentru femeile frumoase de la noi, așa încît poate lor trebuie să li mulțămim pentru aprecierile măgulitoare pe care le face asupra țerii. Doamna, ni spune el, este o persoană de o grație deosebită; mai tîrziu va vorbi de boieroaicele noastre tot în felul acesta: deocamdată însă de o doamnă Caragea și de alte persoane plăcute din suită, plîngîndu-se de feregelele turcești care-l împiedecă de a distinge regularitatea trăsăturilor acestor persoane din suita femenină a doamnei.

Ajuns la Silistra, trece la Călărași și vorbește de fel de fel de lucruri pe care le întîlnește pe drum. L-a interesat să vadă copii jucîndu-se cu zmeul, dar ceva care i-a făcut mai puțin plăcere a fost cantitatea enormă de purici cari l-au mîncat într-o noapte înainte de a ajunge la Iași: „un million de puces affamées”. După aceea ajunge la Slobozia, de fapt Slobozia lui Ienachi, care întemeiase mănăstirea și deschisese o „slobozie», adecă un sat unde cel ce venea să se stabilească era scutit de bir o bucată de vreme. Aici a rămas numai o noapte. Trece apoi la Focșani.

Toată regiunea munteană i se pare că samănă cu ținutul de dealuri frumos, dar sărac, din Franța care este Beauce și Sologne. Mănîncă mămăligă, vede hore în sate, iar la Vaslui zugrăvește – căci era un om de mare talent care a scris mult și a ajuns să joace un rol politic în Franța – o fată de țară care cosea: „nici ducesele noastre“, zice el, „ne brodent pas avec une plus jolie main, avec un plus beau bras et avec une aisance plus noble”. Vasluiul însuși avea mai mult o populație negustorească de evrei; locuințele i se par mai degrabă niște „niches de bouc” decît case omenești.

Această populație de negustori străini – specială Moldovei – i s-a părut că samănă cu niște „capre Angora”.

Hauterive aruncă apoi o privire generală asupra Moldovei într-o a doua operă a sa intitulată La Moldavie en 1785.

În această de-a doua carte, într-un pasagiu foarte interesant, el spune că țerile acestea merită laudă supt toate raporturile, și supt raportul oamenilor de sus, ca și al celor din clasele de jos, dar cine spune altfel va fi dat el cel dintîi, desigur, motive de plîngore celor despre cari vorbește cu amărăciune. Se pare că face o aluzie la Carra, și, dacă este așa, dojana este meritată pe deplin.

În sfîrșit Hauterive face un memoriu despre Alexandru Ipsilanti, care a fost dăruit regelui Carol și cedat apoi Academiei Române, care l-a publicat în text francez și în traducere românească (Moldova în 1785).

Este desigur cea mai remarcabilă operă datorită unui călător prin țerile noastre în secolul al XVIII-lea. O parte de introducere istorică e cu mult mai bine informată decît la aceia cari au scris înainte de dînsul. Hauterive are simpatii reale pentru trecutul nostru; lui Ștefan cel Mare îi spune românește „Ștefan Vodă”. Ajungînd la timpul de față, el zugrăvește pe țeran cu o deosebită iubire, înfățișînd anume scene caracteristice pentru firea lui. Cînd vine la judecată înaintea domnului sau a boierilor, săteanul e, la început, foarte sfios, de s-ar crede că nu va fi în stare să-și expuie pricina, dar, cînd începe a Vorbi, în cuvîntarea lui se simte ceva din vechea elocvență a Romei. Prin situația lui de secretar domnesc, autorul era în măsură să fi văzut astfel de scene.

În ce privește viața de familie, ea i s-a vădit deosebit de curată, răzimată pe respectul dintre soț și soție, pe respectul copiilor față de părinții lor. Recunoaște că este o situație rea a țerii, dar știe că e datorită extorsiunilor turcești, fapt foarte ușor de înțeles într-un timp cînd această împărăție, care odinioară folosea de pe urma expedițiilor ce făcea din fiecare primăvară pînă în toamnă, acum, bătută pretutindeni, e redusă a se hrăni din contribuțiile ce apăsau asupra nenorociților rămași în mîna ei.

Hauterive găsește, fără îndoială, rea administrația și cată a indica mijloace de îndreptare. Față de propunerea pe care o făcuse Carra, total neaplicabilă, de a se aduce coloniști din Olanda și Saxonia, el propune să se cheme numai de aceea din anume părți din Italia, cari ar da locuitorilor exemple de mai bună gospodărie. Dacă lucrul s-ar fi făcut pe la 1180 sau 1200, cum s-a făcut cu sașii aduși din Ardeal, sau, cinci veacuri mai tîrziu, cu coloniștii aduși în Banat de austrieci și cari au contribuit foarte mult să crească dezvoltarea gospodăriilor românești, s-ar fi putut, dar cu o țară care a trăit o viață întreagă autonomă și se afla în împrejurările speciale Moldovei clin veacul al XVIII-lea, aceasta era imposibil. Scriitorul răspinge cu totul ideea că o cucerire străină ar face să renască țara – alții erau de această părere: n-ar avea nici un folos aceia cari s-ar așeza aici, neputînd să fabrice ei înșiși lucrurile pe care le cere țara. Pe lîngă aceasta rușii ar avea de adversari permanenți pe austrieci și vice-versa. Țerile acestea i se par lui că se pot ridica numai prin mijloacele lor proprii, și aceste mijloace el le găsește într-o nouă așezare administrativă și fiscală.

Desigur că, dacă împrejurările ar fi fost altele în Moldova, dacă Alexandru Mavrocordat, în loc să fi domnit cîteva luni ar fi fost domn pe viață și dacă Hauterive s-ar fi bucurat permanent de sprijinul lui în Moldova, s-ar fi putut face ceea ce, în Odesa, un nenorocit sat sălbatec a putut să se îndeplinească printr-o activitate de douăzeci de ani a ducelui de Richelieu. Hauterive a trebuit să plece, dar cartea lui rămîne cel mai distins document de înțelegere binevoitoare pe care vreun străin l-a dat pînă în timpul nostru despre țerile românești.

Note[modifică]

  1. Engel, Geschichte der Wallachey, Bibliografia, p. 70.
  2. V. studiul mieu în Arhiva societății științifice și literare din Iași, IV; Calendarul Ligei Culturale pe 1911, p. 99 și urm.
  3. V. Gazeta Transilvaniei, martie 1921, după Campanini, Spallanzani, Viaggio in Oriente, Turin, 1888.
  4. Se va publica de d. Andrei Otetea, pentru Academia Română.
  5. P. 161-5.
  6. P. 162-3.
  7. 3P. 161.
  8. 4 Ibid.
  9. 5 P. 169.
  10. P. 173.
  11. P. 174 și nota I.
  12. P. 176-8.
  13. P. 168, 174.
  14. Cf. p. 168 si 174.
  15. P. 168.
  16. P. 164.
  17. Idem.
  18. P. 166.
  19. P. 170.
  20. Histoire de la Moldavie et de la Valachie, avec une dissertation sur l‘état actuel de ces deux provinces, Iași, 1777; a 2-a ediție Neufchâtel 1781. Tot de el și Essai particulier de politique, dans lequel on propose le partage de la Turquie européenne, Constantinople (de fapt: Paris), 1777.