Istoria lui Ștefan cel Mare/Moștenirea lui Ștefan-cel-Mare

 

Moștenitorii lui Ștefan risipiră una cîte una scumpele pietre din coroana pe care o adunase vrednicia vitează și înțeleaptă a părintelui, bunicului și străbunului lor, și prin vina lor Moldova se prăbuși răpede de pe sigura culme de glorie unde o înnălțase acest domn al vremurilor sale. Nedestoinici din fire unii dintre dînșii, aceiași sau alții roși de păcate, ei uitară trecutul și primejduiră viitorul. Dintre dînșii toți, nici-unul nu s’a arătat vrednic de a fi pus alături în recunoștința noastră cu vechiul biruitor cuminte, cuceritor și întemeietor, meșter de biruințe, de așezăminte și de biserici. Cei mici se zgribuliră în cîte un colț din purpura uriașului Voevod, ai căruia strănepoți fură pănă la o vreme sau cutezară a se zice pănă ceva mai tîrziu, cînd se îngropă pe ascuns, ca un trup sîngerat de mînile tîlharilor, amintirea drepturilor din timpurile bune.

Sfiosul tînăr Bogdan, cu fața de voinic scrijelat de războaie și cu sufletul «de copilă», părăsi Pocuția, momit de gîndul trufaș de a se încuscri cu Craiul, de a așeza lîngă dînsul în Scaunul țerii pe însăși sora regelui Poloniei, care era și sora lui Ioan-Albert învinsul din codrii Cozminului, și nu se putea gîndi cu dragoste nici la Moldova ucigătoare pentru neamul ei, nici la legea «grecească», oropsită, din aceste meleaguri, nici la urîtul soț care voia să-i cumpere frumuseța prin înstrăinarea unei părți din stăpînirea părintească. Răspins, într’un chip care-l acoperia de batjocură și rușine, ca Domn și ca om, el aprinse, pețind tot înnainte, o strașnică făclie de nuntă în năvăliri de pradă și nimicire care amintiau anul de după lupta lui Ștefan cu Polonii. Nici cu acestea el nu folosi nimic, și Bogdan-Vodă trebui să se mîngîie cu o căsătorie în țară, fără nici-o altă strălucire decît a farmecului miresei și cu o Moldovă din care el însuși desfăcuse Pocuția, întinsă principesei polone Elisabeta ca un dar de logodnă.

Odată el își duse oștile la Munteni, pe drumul Rîmnicului ca și tatăl său care știa totdeauna de ce pornește cu steagurile, dar se întoarse pocăit după cuvintele de înfruntare ale călugărului sîrbesc, de foarte mare neam, care ajunse Mitropolit al Țerii-Romănești supt bisericosul Radu-Vodă.

Acesta putu să-și încheie zilele în liniște, și sîngele frățesc, cheltuit supt Ștefan numai pentru înnalte scopuri romănești și creștine, nu se vărsă în deșert cu acest prilej de ceartă trecătoare.

Cu Turcii, Bogdan înnoi vechile legături, asigurat ca și tatăl său că pe credința lor, cinstit ținută, se poate răzima viitorul nostru, atît cît ni-l îngăduiau împrejurările măcar.

Bogdan muri încă tînăr, lăsînd ca urmaș al Scaunului care fusese prea larg pentru dinsul, și de unde el zburase fără țintă către două hotare, pe un copil, căruia înțelesese să-i prezică viața dîndu-i numele de Ștefan. Une ori, dacă fiul e mai puțin vrednic, nepotul calcă pe urmele bunicului. Așa va fi fost, se putea crede, cu fiul lui Ștefan-cel-Mare și tatăl lui Ștefan-cel-Tînăr.

Acesta trăi întăiu supt aripele părintești ale unui bătrîn boier ce purta numele de Arbure, și pe care el îl răsplăti apoi tăindu-l și stingîndu-i și neamul prin uciderea, în același ceas, a celor doi copii ce avea. Țara întreagă se mișcă de durere și de mînie la această veste, și pentru cea d’intăia oară după anul de întemeiare din 1457 un Domn al Moldovei avu în față un steag al țerii îndreptat împotriva lui.

El învinse, și atîția sfetnici ai părintelui său, ai bunicului chiar, își pierdură capetele ca și Arbure pe care voiseră să-l răzbune într’o zi fără noroc, sau se împrăștiară prin străinătatea care nu mai primise de mult pribegi, nemulțămiți din Moldova. Ștefan domni singur de acum înnainte, fără să-și poată găsi o țintă pentru netăgăduita vitejie și hărnicie ce moștenise, fără să poată descoperi un drum pentru avîntul pornit al tinerețelor sale. Lovi odată pe niște Turci cari se întorceau din Polonia, dar lăsă ca Ungaria să se prăbușească, acoperind și vecinătatea supt dărîmăturile ei, în marea luptă de la Mohâcs, în care Soliman-cel-Mare, Sultanul Răsăritului păgîn și creștin, înnecă în baltă, cu tînărul Ludovic al II-lea, tronul de mărire al lui Matias Corvinul. Ca și tatăl său, el făcu războaie pentru nuntă, și ca și dînsul el trecu hotarul Milcovului pentru o biată gîlceavă fără însemnătate, încercînd să zguduie puterea nouă a viteazului Radu-Vodă de la Afumați, fiu al Radului din 1507, — numai pentru a-i putea lua nevasta, pe care o voia mai bucuros decît pe nevasta sa, sora aceleia. Doamna și-ar fi răzbunat otrăvindu-l, și astfel peri, fără să fi ajuns la vîrsta bărbăției, Ștefăniță copilul, cel d’intăiu Domn al Moldovei care după 1504 purtase numele glorios de Ștefan-Vodă.

Boierii înțeleși cu otrăvitoarea chemară un stăpînitor dintre pribegi, căci fratele mai mic al lui Ștefăniță, Petru, murise cu cîteva luni înnainte de acesta. Și pe pribeag îl chema tot Petru; mamă-sa era o tîrgoveață din Hîrlău, în casa căreia poposise une ori ca oaspete iubit Ștefan-cel-Mare, care însemnase pe copil cu semne de recunoaștere ce-l îndreptățiau să rîvnească Domnia. Pănă atunci i se zisese Rareș, după numele soțului mamei sale, dar erau destui cari să știe ce scump e sîngele său pentru ca el să vadă nevoia de a-și cruța viața fugind în Polonia, de unde se întoarse abia acum ca să stea unde stătuse părintele său.

Petru-Vodă Rareș sămăna cu Ștefan la gînd și faptă: gîndul îi era înnalt și cuprinzător, iar fapta fulgerătoare. Mari însușiri, pe lîngă care nu se întîlnia însă și aceia, și mai neobișnuită, care dă, mai ales, între oameni izbînda necontenită și roditoare, bătrînetele senine și recunostinta urmașilor: anume măsura, judecata dreaptă și cumpănită. De aceia viata lui Petru, Domnia lui de vre-o douăzeci de ani — timp în care pot încăpea multe fapte mari! — n’au fost o tragedie zguduitoare și măreață care se încheie prin împăcarea sufletelor, ci un zbucium de fiecare zi, plin de groază și duioșie, și mîntuit prin umilința unor lanțuri care împiedecă mînile și strivesc inima.

Ei s’a amestecat întăiu în Ardeal, unde se luptau doi puternici pentru Coroana Ungariei, culeasă pătată din mocirla roșie a înfrîngerii de la Mohàcs. Ar fi putut să lege de dînsul, ca Ștefan-cel-Mare, pe Secuii deprinși să asculte de porunci venite din Moldova, ar fi putut să cîștige pe Romînii din Ardeal, coborîți de slăpînitorii străini ai țerii în rîndul dobitoacelor de muncă, povară și petrecere, pe acei Romîni ardeleni pentru cari Ștefan întemeiase episcopia Vadului în unghiul de spre Baia al Ținutului. Lui i se păru că e mai folositor să puie mîna pe bogata și tarea cetate de hotar a Bistriței, care se înfiora de mîndrie săsească supt stăpînirea Moldovenilor și scăpă la cel d’intăiu prilej, blăstămînd zilele nenorocite ale robiei. În zădar zdrobi vrednicul fiu al marelui tată pe Sașii regelui Ferdinand în lupta de lîngă Feldioara — ale cărei ziduri amintesc și astăzi această ispravă străbună —, în zădar împresură Brașovul, în zădar străbătu el, prădînd și amenințînd, Ardealul. Lipsia din aceste fapte îndrăznețe, zgomotoase și scînteietoare, socoteala cea bună, rostul cuminte, «mintea Moldoveanului cea de pe urmă». Stăpînirea lui în colțul ardelean vecin cu păsurile prin care trecuseră întemeietorii țerii sale, se risipi în fum peste cîtăva vreme, și însuși trăi în de ajuns pentru ca să-i vadă sfărîmarea.

De la Poloni Rareș avea să ceară Pocuția. El urmă față de dînșii purtarea lui Ștefan. Ceru dreptate, judecată și, în așteptarea ei, luă în stăpînire cu arma Ținutul pentru care era cearta. Și el prin hotărîrea lui răpede aruncă pe vecinii de la Răsărit și Miazănoapte în nedumerire și încurcătură față de mijloacele ce trebuiau întrebuințate. Petru-Vodă făcu însă marea greșeală de a înnainta prea mult pe pămînt străin, de a merge pe drumuri deschise, de a primi o luptă învățată, în cîmpia netedă, cu pedeștri împotriva pedeștrilor, cu călărime împotriva călărilor, cu tunuri împotriva tunurilor. El fu bătut astfel în 1531 la Obertyn, pierdu Pocuția, pierdu cinstea și încrederea boierilor, dar nu lăsă nici după aceasta, îndărătnic cum n’a mai fost altul, nădejdea stăpînirii în Pocuția.

Pentru ca să se încerce și mai departe, i-ar fi trebuit o deplină siguranță despre Turci. Aceștia însă erau obosiți de plîngerile ce veniau necontenit la Poartă pentru purtările Moldoveanului, și, văzîndu-l așa de neastîmpărat, așa de harnic în căutarea dușmanilor, ei se temeau să nu se întoarcă într’o bună zi și asupra lor, urmînd și întru aceasta faptele părintelui său. Marele Sultan Soliman, cuceritorul Ungariei, veni în 1538 ca să cucerească și Moldova.

I-ar fi stat bine fiului lui Ștefan-cel-Mare să lase neamului romănesc măcar amintirea unui al doilea Războieni, pentru ca să se mîndrească pe urmă. Ca să se poată bucura însă de cinstea învinsului fără fugă și închinare, i-ar fi trebuit lui Petru iubirea boierilor, cari să moară în numele său, precum părinții lor muriseră în numele iubit al lui Ștefan-cel-Mare. Dar el n’avea această iubire, și boierimea-l părăsi, primind la Suceava cu pace și cu umilință pe Împăratul din Țarigrad, care li dădu ca oblăduitor pe un Ștefan-Vodă de batjocură.

Lumea-l știa că e fiul rămas la Constantinopol și crescut în obiceiurile de acolo, — pănă într’atîta încît era bănuit că-și schimbase și legea, — al lui Alexandru fiul lui Ștefan-cel-Mare. El însă, un slăbănog și un nerușinat, socoti că-și înnalță nemernicia numindu-se în hrisoavele sale fiu al marelui Domn. Aceiași boieri cari își plecase frunțile de trădători înnaintea lui Soliman, cerură lui «Ștefan-Vodă fiul lui Ștefan» să dea înnapoi Moldovei pămînturile hrăpite de Turci la suirea lui în Scaun: toată tara dintre Prut și Nistru în apropierea Dunării-de-jos, și, în sus, pănă la Tighinea, din care Turcii făcură marea lor cetate a Benderului. Bietul om nu putu săvîrși această minune, pentru care ar fi trebuit altfel de Ștefan-Vodă, și el fu măcelărit în odăile sale domnești. Deci, după Ștefan-cel-Mare mort la Suceava în glorie, în ascultare și iubire, veniseră pe rînd Ștefan cel Tînăr care perise de otravă și Ștefan Lăcustă (numit așa după încă un biciu dumnezeesc din zilele sale), care perise de sabie. Cel d’intăiu fusese dus din Hotin la Putna, unde mormîntul său se ridică lîngă al bunicului; acestălalt Ștefan, nepot de fiu și el al aceluiași bunic, fu îngropat în pripă într’un loc ascuns, a cărui amintire se pierdu. Abia trecuse treizeci de ani de la moartea apărătorului Moldovei.

Ucigașii bietului Lăcustă făcură Domn pentru toate placurile și poftele lor pe boierinașul Cornea, care-și aduse aminte deodată că e fiul lui Bogdan Orbul, și se numi în hrisoave și legături cu străinătate cu numele lui Alexandru-cel-Bun.

Peste cîteva luni însă, capul său ușuratec, care se încununase pentru o moarte înnainte de vreme, cădea din porunca lui Rareș, care plecase din ascunzătoarea sa ardeleană și căpătase din nou, ca o desprețuită pomană turcească, cerșită de dînsul în genunchi, cu cenușa pocăitului pe creștet, Domnia moldovenească pe care o dobîndise întăiu din partea țerii, în numele sfînt al părintelui său Ștefan-cel-Mare.

Era cel d’intăiu Domn al Moldovei venit de la Turci, cu oaste turcească, împotriva boierilor și fără știrea țeranilor. De sigur cea mai mare înjosire petrecută după moartea învingătorului păgînilor.

Domnia lui de-a doua ținu numai opt ani. Petru nu mai era el însuși, vînătorul neobosit de cuceriri la toate hotarele, ci o unealtă supusă a Sultanului. Sufletul său mîndru perise în ziua cînd el trebuise să iea drumul Ardealului, ca fugar, rătăcind zile de spaimă și nopți nedormite prin pădurile muntelui. Sabia sa nu se mai înnălță nici odată pentru el și pentru țara și neamul său.

Avuse mai mulți fii, dintre cari doi ajunseră să domnească. Cel mare se chema Ilie, ca și orbul fiu al lui Alexandru-cel-Bun. El crescuse mai mult la Constantinopol, unde tatăl său fusese silit a-l trimete ca zălog. Se întoarse mai turc decît Ștefan Lăcustă, și peste cîțiva ani el se coborî din Scaunul Moldovei pentru a pune pe capul său nebun — rușine a rușinilor pentru el și seminția sa! — cealmaua lepădaților de lege. Cu mai puțin de cincizeci de ani în urmă, Moldova o stăpînia Ștefan-cel-Mare, apărătorul credinții.

Pe fratele mai mic și urmașul lui Ilie îl chema Ștefan, după numele străbunului. Acest nou ȘtefanVodă era un stricat, care-și făcea rîs de casele boierilor săi: ei îl uciseră, prăbușind asupra-i cortul în care se găsia la Țuțora, în cîmp, din jos de Iași, într’o zi caldă de Septembre. După Ștefan otrăvitul, după Ștefan înjunghiatul venia acest al treilea Ștefan, strivitul. Și de departe lumină asupra acestor priveliști de ticăloșie și nelegiuire, cu raze ca niște lacrămi, chipul de sfînt al lui Ștefan-cel-Mare.

Elena, fată de Despot sîrbesc, văduva lui Petru Rareș, își logodi în grabă fata cea mai mică, Ruxanda, după boierinașul Joldea, care va fi simțit și el că sîngele lui e acum al lui Ștefan-cel-Mare, și nu al unui părinte de rînd. Peste cîteva zile îl gonia într’o mănăstire, însemnîndu-l la nas — pe acest Ioan-Vodă —, un fiu din flori al lui Bogdan Orbul, născut cu o femeie din Lăpușna, peste Prut.

Lăpușneanul își zise Alexandru-Vodă, după Alexandru-cel-Bun, iar pe fiul său cu Ruxanda, smulsă de la bărbatul ei călugărit, îl numi Bogdan, după bunicul acestuia. Alexandru se lupta cu un vîntură-țară Grec, Vasilic Heraclide, care izbuti, bătîndu-și joc de toate drepturile și de toate datinile, pe care nu le putea înțelege, să iea Moldova, unde fu al doilea Ioan-Vodă. Peirea străinului de neamul domnesc, de neamul romănesc și de lege veni de la boieri, cari se deprinsese a ucide Domnii, pe cei legiuiți ca și pe ceilalți. Tomșa Hatmanul se făcu el stăpînitor în locul Grecului de lege pro testantă, nemțească, și i se păru că numele lui Ștefan-Vodă s’ar potrivi pentru dînsul. Dar Turcii ce veniau cu Alexandru, îl goniră în Polonia, unde totuși el prădase. Aici i se tăie capul în închisoare. Al patrulea Ștefan-Vodă, cel descăpățînat.

Alexandru-Vodă se scăldă în sînge, orbi ca o pedeapsă a lui Dumnezeu și peri în durerea lui și în blestemele altora: se zice că Doamna lui l-ar fi otrăvit, precum otrăvise pe bărbatul ei Doamna lui Stefăniță.

Bogdan-Vodă, urmașul, se dădu petrecerilor, peți în Polonia cu zgomot și ceartă, fu rînit și oprit în prinsoare acolo.

Atunci Turcii dădură Moldova, fără să întrebe pe nimeni, cuiva care nici nu domnise nici-odată, lui Ioan giuvaergiul din Constantinopol, fecior de Armeancă din tară. El îsi zise fiu al lui Stefănită, și a lăsat amintirea unor lupte cu aceiași Turci, așa cum nu se mai pomenise de mult în istoria țerii. Ajutat de Cazaci, el prădă Bugeacul și Țara-Romănească. Muri ca un viteaz, vînzîndu-și scump viața. Oasele sale, sfărîmate de goana cămilelor, de care-i fusese legate mînile și picioarele, rămaseră pe cîmpul măcelului celei din urmă din oștirile sale, iar capul său crunt se bătu pe poarta Curții domnești a Bucureștilor. Dar ca să se ajungă acest scop, nu venise în țara, de unde un Sultan ca Mohammed al II-lea nu putuse dezrădăcina pe Ștefan-cel-Mare, nici măcar beglerbegul Rumeliei.

Și, fiindcă războaiele se judecă după scopul căruia i s’a închinat jertfa de vieți, nu trebuie să se uite că Turcii nu avuse înnaintea lor pe un apărător al țerii, neamului și legii, de care Ioan era pe jumătate străin, ci pe un Domn dorit de stăpînire îndelungată, care-și apăra cuca împotriva acelor ce i-o dăduseră și voiau acum să i-o smulgă.

Ioan, zis cel Cumplit, fiindcă se înfruptase prea mult din sîngele boierilor, fusese mazilit, bătut și spîrcuit pentru a se face un loc de Domnie lui Petru-Vodă, fost Domn al Țerii-Romănești. Și acesta era un trimes de-a dreptul din Țarigradul Împăratului. Dar ceia ce era și mai înjositor, ceia ce însemna încă o treaptă de umilință pe care o coboria țara, era faptul că Petru nu se putea numi fiul unui Domn moldovenesc, cum fusese sau stăruise că sînt cîți veniseră înnainte de dînsul în vechea Suceavă sau în Capitala cea nouă a Iașilor. Numai mamă-sa, Chiajna, soția lui Mircea-Vodă Ciobanul, Domn muntean, fusese din neamul lui Ștefan-cel-Mare, și Petru, căruia i s’a zis Șchiopul, om beteag și bun, purta numele lui Petru Rareș, tatăl Chiajnei. Dar, după judecata acelor vremuri, țara privia pe acest nou Petru-Vodă ca pe un străin, pus cu de-a sila de alți străini într’un loc ce nu i se cuvenia după dreptul cel vechiu. Și de-aceia în Domnia lui d’intăiu veniră necurmat de la Cazacii Niprului, amestec de luptători strînși din lumea largă, tot flăcăi frumoși cari ziceau că sînt Ioan-Vodă, dreptul moștenitor, care n’ar fi perit pe sîngerosul cîmp al ultimei sale înfrîngeri; ba odată veni și un «Alexandru-Vodă», fratele lui Ioan, pe cînd se mai ațineau de peste hotar fii de-ai lui Lăcustă și de-ai lui Alexandru Lăpușneanu, — alți «drepți moștenitori».

După cîțiva ani, iarăși Turcii singuri, și fără să întrebe țara, trimeseră un Domn nou al Moldovei, pe un fiu al lui Rareș cu o Săsoaică din Brașov, care cîștigase pe vremea împresurăm acestei cetăți de către Moldoveni inima, lacomă și de altfel de cuceriri, a lui Petru-Vodă. El se numi și ca Domn cu numele său din copilărie de Iancu: un ciudat Iancu-Vodă, cum încă n’a mai fost vre-o-dată în Moldova. La rîndul lui, el fu schimbat în folosul lui Petru, căruia i se ceru îndată un bir mai mare și decît acela ce crescuse nespus de mult în veacul de la moartea lui Ștefan-cel-Mare; sărmanul creștin era milos pentru suferințile săracilor, așa încît fugi la Nemți, sătul de atîta cinste, și muri la dînșii, de dorul țerii.

Avuse un fiu Vlad, numit ca la Munteni, dar pe al doilea copil al său, un copil de dragoste tîrzie și neiertată, cu o roabă, îl numi Ștefan, binecuvîntîndu-l astfel pentru un mare viitor domnesc. Copilul întovărăși pe tatăl său în pribegie: o minune de băiețaș cu ochii mari albaștri, gura mică și lungile plete de aur. El muri la optsprezece ani, într’o rece zi de primăvară din Alpi, de oftică și de podagră, într’o țară și într’o lege care nu erau ale lui. După Ștefanii periți de morți strasnice, un Ștefan de suferințe blînde, cosit de o moarte zîmbitoare înnainte de vîrsta bărbăției. Era al cincilea după Ștefan-cel-Mare și domnise și el cîțîva ani, întărit de Turci pe lîngă tatăl său bătrînul.

Noul Domn, la sfîrșitul veacului, fu Aron, copil nerecunoscut al lui Alexandru Lăpușneanu, căruia-i sămăna, fiind rău și lacom. Acest Aron-Vodă se făcu, de groaza cererilor turcești, tovarășul de luptă al lui Mihai Viteazul, mîntuitorul prin sabie, răsărit în Țara-Romănească. Dar nici așa, ca luptător pentru cruce, el nu plăcu boierilor, și aceștia ajutară pe Hatmanul Răzvan, un om de ispravă în războaie, să se facă Domn. Răzvan se gîndi că e cu adevărat fiul lui Petru Șchiopul, care și-ar fi încălzit inima de slăbănog la ochii de foc ai Țigancei ce născu în Răzvan un prunc domnesc. El își zise, ca unul ce ridicase arma pentru neatîrnarea de păgîni și ajutorul creștinătății, Ștefan-Vodă. Peste cîteva luni Polonii îl goniră, puind — pentru întăiași dată, ceia ce însemna o nouă înjosire — un Domn al lor, care nu era, nici după tată, nici după mamă, coborîtor al vre unui Voevod din Moldova sau din cealaltă tară cu stăpînire romănească, pe boierul Movilă: Ieremia-Vodă. Răzvan cercă să-și capete înnapoi Scaunul, dar fu învins și căzu în mînile unui dușman care nu era plecat să-l ierte. Al șeselea Ștefan-Vodă peri zvîrcolindu-se în vîrful țepei.

Neamul Movileștilor, închinat și Turcilor și Polonilor, plătind bir și pocloane în două părți, închinîndu-se umil la doi Dumnezei, neam turcit și leșit, dădu pe Ieremia-Vodă, pe Simion, pe Constantin, pe Mihăilaș și Alexandru, pe Moise și pe Miron Barnovschi Movilă. Odată Turcii aduseră pe un nou stăpînitor, care se făcea fiu al lui Ștefan-Vodă Tomșa, și-și zicea și el Ștefan. Acest al șeptelea Ștefan-Vodă era un bătrîn viteaz, crud și temut. El domni de două ori, fu mazilit pentru totdeauna și muri la Constantinopol.

Pe rînd se strecurară în Moldova Radu Mihnea, fiul nepotului de văr al lui Petru Șchiopul, Alexandru fiul lui Iliaș și nepotul de fiu al lui Lăpușneanu bătrînul, și, pe lîngă acești «moștenitori legiuiți», un Croat catolic, care slujise pe Turci la pacea cu Germanii: Gașpar-Vodă Gratiani. Pentru întăia oară după Despot, întărit de Turci după ce se așezase prin arme însă, Moldova primia de Domn pe cineva care n’avea nici legea nici neamul locuitorilor ei. Ca și Ioan-Vodă el se ridică asupra Turcilor, sprijinit de Poloni, fu învins, și doi boieri îl uciseră în fugă.

Un străin, un Grec, cel d’intăiu Grec în Scaunul țerii, Grec după tată și după mamă, de și botezat cu un nume romănesc, fu Lupul, care-și zise ca Domn Vasile-Vodă. El domni mult și cu strălucire, purtînd și războaie, pentru lăcomia sa,—căci voia încă un Scaun domnesc, — cu Muntenii. În trufia lui, el visă că și urmașii săi, din neam în neam, stăpînesc în Suceava și Iași. Astfel el boteză pe fiul său din căsătoria a doua cu o foarte frumoasă Cerchesă, rudă a Hanului, Ștefan. Ștefăniță și ajunse Domn. Boala lîngorii, de care murise Ștefan al lui Petru-Vodă, stînse și pe Ștefan fiul lui Vasile Lupu, pe acest tinerel Ștefan-Vodă al optulea.

După el și înnainte de dînsul veniră boieri de țară, ca Istrati-Vodă Dabija, un bun bătrîn bețiv, ca Vodă Petriceicu, care se chema Ștefan poate după numele lui Ștefan Lupu, un om vioiu, războinic, iubitor de creștini, — al noulea Ștefan-Vodă, care peri în pribegie fără nădejde, la Poloni. Apoi Cantemir-Vodă bătrînul, un ostaș cumpănit în hotărîrile sale, și fiii lui, Antioh și Dumitru, care chemă pe Ruși în 1711 împotriva Turcilor și fugi odată cu dînșii, fără să mai vadă Moldova, căreia-i făcu cea mai mare cinste cu scrierile sale; Mihai Racovită, care dădu celui de-al doilea fiu al său numele mare de Ștefan: Ștefan Racoviță nu ajunse a domni în Moldova și muri, încă tînăr, de beție, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, ca Domn muntean.

Între ei se vede o clipă Iliaș fiul lui Alexandru Iliaș și ultimul coborîtor al lui Ștefan-cel-Mare. Trăit între Greci, dintre cari a fost de sigur și mama și bunica sa, el știa abia romănește și a murit bătrîn, sărac, uitat, între Grecii din Constantinopol.

Grecii aceștia, oameni siguri pentru Turci, ajung a stăpîni moștenirea lui Ștefan-cel-Mare. Mavrocordăteștii, cari se coboriau dintr’o fată a lui Alexandru Iliaș, Casandra, mama Sultanei, soția lui Alexandru Mavrocordat, Tălmaciul Porții; Ghiculeștii, al căror bunic, Grigorașcu, ținuse pe Maria Sturdza. Și unul și altul din aceste neamuri aveau o obîrșie romănească în parte. Callimachii, cari începură a domni pe la 1750, erau coborîtorii Orheianului Calmășul și al unei Cîmpulungence.

Numai pe urmă, după 1774, veniră Greci curați, printre vlăstarele nouă din cele trei neamuri înrudite cu poporul romănesc sau pornind de-a dreptul din el. E vremea cînd se înnalță asupra noastră familiile: Ipsilanti, Moruzi, Suțu, Carageà, Hangerli. Vremi grele, în care toată povara Împărăției turcești slăbite, scăzute, putrezite, dar din ce în ce mai lacome, apasă pe umerii țeranului romîn. Țara fu ruptă în bucăți, ca trupul lui Ion-Vodă: Austria luă în 1775 Bucovina, cu Scaunul sfînt al Sucevei și mormîntul sfînt al Putnei, iar Rusia, în 1812, Basarabia, cu Hotinul, cu Soroca, cu pădurile din Lipnic, marture ale luptei lui Ștefan-cel-Mare cu Tatarii, cu cetatea din Orheiu, cu vadul din Tighinea, cu zidurile din Chilia și Cetatea-Albă, — care nu s’au mai întors nici-odată la noi.

De la 1822 avurăm iarăși Domni de tară, cari se păstrară pănă la Unirea Principatelor în 1859, cînd din Moldova și Țara-Romănească, două țeri din Romînime, se făcu Romănia.

La 1877, patru sute de ani după luptele de la Podul-Înnalt și Războieni, Romînii, supt Principele Carol, smulseră neatîrnarea lor, într’o nouă luptă biruitoare cu Turcii. În 1875, se pomenia un veac de la înstrăinarea Bucovinei, și Romînimea venită din toate unghiurile locuite de dînsa îngenunchiase în 1871, cu toată cuviința tristă a celui ce se închină strămoșilor pe pămînt străin, înnaintea mormîntului lui Ștefan-cel-Mare, la împlinirea de patru sute de ani de la clădirea Putnei.

În 1881 se proclamă Regatul romănesc. O conștiință nouă străbătea întreg poporul nostru, și de atunci ea se întărește necontenit. Și această conștiintă, uimită de focul orbitor al lui Mihai Viteazul, cere sfaturi de întemeiere înțeleaptă de la cellalt străbun, de la Ștefan-cel-Mare.