Istoria lui Ștefan cel Mare/Cei din urmă ani din viața lui Ștefan-cel-Mare

Jump to navigation Jump to search
Cartea IV. Luptele cu turcii Istoria lui Ștefan cel Mare de Nicolae Iorga
Cartea V. Cei din urmă ani din viața lui Ștefan-cel-Mare
Cartea VI. Moștenirea lui Ștefan-cel-Mare



I. LUPTELE CELE D’INTĂIU CU POLONII.[modifică]

Viața lui Ștefan capătă acum o întorsătură hotărîtoare. Odată cu sosirea bătrînețelor, toate se schimbau pentru dînsul. Prieteni vechi ca Ungurii uitau cu totul de ființa lui, și de sigur că regele Casimir se supăra fără cuvînt pe Sfîntul Părinte din Roma, care, la cererile de ajutor ale Domnului, socoti, neputînd face nimic din partea lui, să-l îndrepte către Corvinul din Ungaria, cunoscut ca un vechiu luptător împotriva Turcilor. Matiaș nu mai era acela ce fusese în tinerețele sale; prins cu totul de războiul apusean, cu Împăratul german, el nu se uita decît în treacăt la împrejurările Răsăritului, pe care le potolise pentru dînsul pacea din 1483, și, cind i se vorbi, în 1489, un an înnaintea morții lui, de un nou șir de lupte pentru Cruce, el arătă, zîmbind în necaz, că, atunci cînd Polonii ridică împotriva lui pe Tatari, el nu poate decît să se bucure de prietenia sigură a Turcilor.

Odată numai, în 1488, el dădu voie Ardelenilor, în mijlocul cărora stătea încă Ștefan Bâthory, acum un om cu totul pașnic, să dea lui Ștefan armele ce-i pot fi de nevoie pentru lupta cu păgînii.

Dușmănia cu Sultanul o încheiase el de bună voie, precum, cu de-asila, fusese silit să o încheie și Domnul Moldovei. Dar soarta, ce are une ori un zîmbet de mustrare și de batjocură, voi ca în ziua de înnaintea morții Craiului, căruia podagra îi pecetluise încheieturile, să se primească vestea că asupra Ardealului se pornește cu siguranță o mare oștire turcească, avînd cu dînsa pe Moldoveni și pe Munteni. Poate cea din urmă măsură a lui Matiaș, care muri la 6 April 1490, fu, astfel, aceia de a trimete de la Curte în grabă pe Bâthory ca să apere granița.

Polonii se bucuraseră atîta vreme de prietenia lui Ștefan care li asigura granița și li făcea atîta cinste. Ei înțeleseseră totdeauna să răspundă la îndatoriri prin vorbe goale și făgăduieli al căror soroc era veșnicia. După ce Ștefan plecase fruntea lui de om mare înnaintea nimicniciei trufașe a lui Casimir și îndoise piciorul său rînit în cortul de deșertăciune de la Colomea care se și ridică de o dată pentru ca toată lumea să vadă ce puternici sînt acei ce se închină Regelui polon, — el se alesese numai cu cele 3.000 de călări din 1485, care nu vor fi petrecut nici toată iarna la dînsul. Pe Hromot îl bătuse el singur; feciorul de Craiu îl ispitise numai venind pănă la Camenița, ca să se piardă apoi în pustiul Tatarilor; anul următor aduse tîrguielile cu Turcii, iar anul 1489, pacea desăvîrșită, deci pentru dînsul plata pe fiecare an a birului lui Petru Aron și înstrăinarea fiului, care se și stînse între păgîni, la 26 Iulie 1496, lăsînd în locul său ca ostatec pe feciorașul său, numit Ștefan după marele bunic.

Nu se răzbună numai faptele rele, ci și nepăsarea. Și nepăsarea Polonilor față de cele mai strașnice nevoi, fată de cele mai mari interese, fată de cele mai sfinte dureri ale Moldovei, care li dăduse tot ce putea să li dea, întrecuse de mult măsura. Ștefan era un om sărac, și mai sărac de la luarea cetăților decît înnainte: din sărăcia lui el trebuia să trimeată acum Împăratului păgîn, ca o chezășie veșnică a păcii, miile de galbeni de aur. El își aduse aminte atunci de vechea datorie pe care o avea Polonia aceasta trîndavă, fată de strămoșii lui, datorie pentru care se amanetase Pocuția ca să fie luată apo: îndărăt la cea d’intăiu împrejurare priincioasă. Va smulge el țerii sale prădate banii cu cari să-și plătească birul? Va lăsa urmașilor Moldova fără Pocuția, așa cum o primise și el de la înnaintași nevrednici? Ștefan se hotări astfel, necruțîndu-și trupul obosit, să culeagă birul la Leși, cari-l siliseră să-l dea, și să întregească țara la Miazănoapte prin cucerirea Ținutului amanetat.

El începu astfel, după războaiele de apărare, cu Turcii, războaiele de răzbunare, cu Polonii.

Lupta se dovedi ușoară. Încă din vara anuluî 1490 Ștefan era în Pocuția fără să fi întîlnit un dușman în cale, căci Polonii, cari se temuseră pănă atunci de Ungurii regelui Matiaș, aveau acum grija moștenirii acestuia. Tatarii arseseră Chievul în 1489 și pricinuiseră pierderi Principelui Albert, trimes împotriva lor; apoi ei veniseră în iarna din urmă pănă pe la Lublin, «și», scrie un povestitor din acel timp, «nimeni nu plecă asupra lor, în toată Polonia». Ștefan veni pe urma Tatarilor, nu ca să prade ca dînșii, ci ca să cucerească.

El începu printr’o solie care merse la Casimir spre a cere ca oamenii domnești să poată trece prin Litvania spre Moscova, al cărei Țar, cuscrul lui Ștefan, se înțelesese cu Maximilian, regele Romanilor, ales și în Ungaria, ca să năvălească în Polonia dacă Regele de acolo ar încerca să împiedece cu puterea așezarea lui Maximilian în Scaunul unguresc. Boierii moldoveni, cari mai aduceau și unele plîngeri, sosiră numai după ce veștile că Ștefan se află în Pocuția ajunseseră la urechile lui Casimir. Acesta răpezi îndată la credinciosul său din Suceava, a cărui faptă nu voia să o creadă,— «cu toate că Măria Ta ar fi spuind pe față că a dat astfel de porunci dregătorilor săi», — pe archiepiscopul de Lemberg și căpitanul de Haliciu, ca să ceară lămuriri și darea înnapoi a cetăților luate cu hapca și fără nici-un cuvînt.

La 15 Mart 1490 Ștefan era acasă încă, în Suceava, unde pregătia lovitura, pe care o vestise poate prin prădăciuni ușoare. El își făcuse încă de la 1487 o nouă Curte pentru luptele cele nouă: Micotă și Reațeș erau acum pîrcălab! de Neamț, Groza, fiul celui d’intăiu, avea grija Orheiului, cu toate că Tatarii erau acum prieteni, dacă nu ajutători — ceia ce n’au fost nici-odată —, Ion Săcară păzește la Roman, Ion și Șteful, fost Pitar, stau în Hotin, doi pîrcălabi pentru o cetate amenințată; Spătarul e Clănău; Boldur, fost Vistier, înlocuitor al Grecului Chiracoia, iea Vornicia și stă, împreună cu vechiul sfetnic care era Logofătul Tăutul, în fruntea boierimi! moldovenești; Andreico, apoi Mate!, Ceașnicii sau Păharnicii, Ieremia Postelnicul, Șandru Comisul, Petru Stolnicul, Andreico Czartoryski Litvanul (Ciortorovschi) desăvîrșesc Sfatul, împreună cu cîțiva boieri veniți mai tîrziu: Isac. Movilă, Frunteș și Dinga.

Ștefan luă îndată,— de-a dreptul sau prin căpitanii săi —, Colomea și Haliciul, și în August el stătea înnaintea cetății Sniatynului. Pe atunci Polonia era cu desăvîrșire lăsată în voia Moldovenilor, a Tatarilor, a țeranilor ruși, răsculați supt o căpetenie cu numele de Mucha. Bătrînul Casimir nu se mișca nici ca în timpul de pănă acum, cînd bătrînețele nu-l amorțiseră cu totul. Luptătorul regal din anii trecuți, Ioan-Albert, om pornit, neprevăzător, dar plin de neastîmpăr și viteaz, trecuse granița pentru a smulge Coroana ungurească fratelui său Vladislav, Craiul din Boemia: căci amîndoi fuseseră aleși de unii magnați unguri, și Albert avea mulți sprijinitori, mai ales în Ardeal, pe care cel puțin îl voia ca despăgubire. În zădar se chemă o oaste care să răspingă pe Moldoveni și să li iea Pocuția: în ziua de 14 Septembre, sorocul de adunare al apărătorilor Poloniei, puțini se vor fi adunat în tabăra de la Bobrka, lîngă Lemberg. Ioan-Albert stătea la Cașovia, în Ungaria-de-sus, Casimir nu îndrăznia să hotărască între cei doi fii, cărora li doria de o potrivă tot binele, și, în sfîrșit, se răspîndise pretutindeni vestea, în stare să îngrozească și pe cei mai îndrăzneți, că Sultanul însuși sosește ca ocrotitor și tovarăș de arme al «Moldoveanului». Acesta-și puse deci ostașii în cetăți și se întoarse fără nici-o pagubă, ca stăpîn al Pocuției, în care pănă atunci nu-i mai fusese dat să calce.

Nimeni nu căută să-l despoaie de cucerirea sa, pentru care el jertfise sînge scump și strămoșii săi plătiseră bani buni. Și în 1491, cei doi feciori de Craiu, dintre cari și unul și altul nu se mulțămia cu o singură Coroană, se luptară împreună în Ungaria, care se dovedia tot mai mult că vrea pe molîul, pașnicul, plîngătorul Vladislav, și nu sufletul de foc și de vrajbă al fratelui celui mic, iubitul mamei sale, Albert. Cu acest cîntec sălbatec în urechi, muri părintele a unsprezece copii, Regele Casimir, la 7 Iunie 1492. Pănă atunci din Polonia nimeni nu căutase a ridica arma împotriva lui Ștefan. Chiar la începutul anului, Regatul, fără călăuză, orbecăind în nenorocirea jafurilor și pierderilor de Ținuturi, amenințat de toți vecinii săi fără deosebire, suferise o nouă dijmuire din partea Tatarilor, cari topiră zăpezile prin focul ce ardea satele pustiite de locuitori. Nici îngroparea Regelui nu fu scutită de această întovărășire de pradă, robie și omor, — căci Tatarii se întoarseră la jaf în vară.

Regele Casimir lăsase cinci fii, dintre cari unul părăsise lumea, un al doilea era archiepiscop de Gnesen, cel d’intăiu dintre episcopii țerii lui, iar ceilalți trei voiau de o potrivă stăpînirea, — adecă Vladislav din Ungaria, Ioan-Albert, vestit pentru loviturile sale de sabie, cînd folositoare, cînd zădarnice, date mulțimilor tătărești prădalnice, și un mai mic frate, Sigismund, care avea veniturile Lembergului și Zipsului. Sprijinul bătrînei Crăiese Elisabeta făcu” să se aleagă Ioan-Albert, la 27 August. Dar, potrivit cu orînduiala Regelui mort, Litvania, pe care el o moștenise de la tatăl său, ducele Iagello, trecu asupra altui fiu, Alexandru, și astfel se despărțiră, și în ceia ce privește stăpînitorii, cele două țeri, ce fusese pănă atunci în aceiași mînă, căreia, ce e drept, nu i se supuneau de o potrivă. Aceasta era o împrejurare de cea mai mare însemnătate pentru Ștefan, care avea ceva de păstrat împotriva voinții Crailor leșești.

El căută să ajungă la o înțelegere asigurătoare cu Alexandru Litvanul, prin țara căruia mergeau din cînd în cînd soli la Moscova ca să afle cum mai petrec acolo fiica Elena și micul nepot Ivan, pe cari nu era să-i vadă niciodată aievea. Alexandru se arătă prietenos față de Domnul moldovenesc îmbătrînit în gînduri cuminți și fapte viteze, strașnic dușman, dar prieten credincios și de mare folos. Ca răspuns la trimeterea unui sol cu vestea suirii în Scaun a tînărului vecin, Ștefan porunci, în Ianuar 1493, Vornicului său Jurj și lui Iura fiul Șerbului să arate lui Alexandru cît i-a părut de rău — noi avem voie însă să nu credem — pentru moartea «prietenului său Casimir, Dumnezeu să-l ierte», și ce frumos ar fi dacă prin îndemnul cneazului litvan s’ar ridicai atîtea rude, atîția prieteni ce are el, asupra Turcilor. În Novembre, Woytech Cuciucovici și Fedko Gavrilovici pleacă la Ștefan ca să-i spuie că Alexandru vrea pace și o bună învoială, păstrîndu-se hotarele cele vechi între Moldova și Litvania. Apoi sosesc la Curtea vecină Jurj iarăși și Mihai Pitarul, tot pentru înțelegerea de care era vorba încă de la început. În sfîrșit, prin Woytech și Fedko, prin Jurj și pisarul Matiaș, prin Fedko și Petru Olechnowicz, prin Ioan Pitarul fiul lui Isaia și diacul Toma se trimet vechile acte de îndatorire, întărite prin jurămînt. Ștefan ceru să se aducă unele schimbări, dar la urmă tot se făcu din amîndouă părțile jurămîntul cel nou, poate în 1496. Ștefan făgăduise și amestecul său la Turci pentru a cîștiga de la aceștia cruțarea graniților litvane. Prietenia dintre el și tînărul Alexandru se răzima și pe legături de fa milie, căci soția cneazului Litvaniei era, de la 1495, fata lui Ivan din Moscova, care ajunsese astfel socrul unuia, cuscrul celuilalt.

Altfel stăteau însă lucrurile cu Polonia. Ștefan își ținea căpitanii în Pocuția pe care el era hotărît s’o apere pănă la sfîrșit și pe care Polonii nu înțelegeau cîtuși de puțin să i-o lase, așteptînd numai clipa potrivită pentru a smulge din mînile Moldoveanului, despoietorului țerii lor, «bucata de pămînt ce se întinde de la pădurea de fagi a Haliciului în jos pănă în Nistru și pănă în Munți». Starostele moldovenesc care stătea în Cernăuți, astăzi capitala Bucovinei austriace, Ion Grumază, era pentru acești vecini un spin în ochi, care durea amar și umilia adînc.

Din partea aceasta nu veniră deci nici vești de suire în Scaun, nici amintirea legăturilor strînse ce fusese odinioară între Moldova și Polonia, nici îndemnuri spre înnoirea lor pentru binele Creștinătății. Pentru Ioan-Albert. Ștefan era una cu Tatarii, cu Turcii, cu păgînii aceia cari erau înfățișați ca prietenii statornici și tovarășii de jaf ai «Moldoveanului». În 1493, în anul după începerea Domniei nouă și în Polonia, se strîngeau bani de la locuitorii regatului pentru apărarea hotarelor, așa de mult călcate în timpul din urmă, «de Turci, de Tatari și alți vecini», dintre aceia ce nu se numesc, dar se urăsc cu atîta mai mult. Ioan-Albert nu sămăna, de alminteri, cu tatăl său, «prie tenul» Domnului Moldovei. Cu gîndul să lovească el pe alții, tînărul Craiu nu se lăsa lovit. În același an 1493 el se lăuda că-și păzește așa de bine țara, «încît nu mai pot fi năvăliri atît de lesnicioase cum se făcuse obiceiul». Ștefan nici nu plănuia, din partea lui, asemenea încălcări ale pămîntului leșesc: el luase ce credea că este al său și ce era al său după dreptate — căci banii dați de strămoșii săi nu se plătiseră și zălogul intrase firește în stăpînirea împrumutătorului, — și el nu mai avea arme decît împotriva acelor ce ar fi căutat să-l trimeată în granițele cele vechi.

Siguranța păcii se întări peste puțin, cînd Craiul cel cu scopurile mari, pedepsitorul Tatarilor, dușmanul neîmpăcat al păgînilor, poftitorul Coroanei ungurești, făcu pace cu Sultanul. Solul său era la Poartă pe vremea cînd Turcii cercau Severinul și Belgradul, cînd Sultanul înnainta pănă la Sofia, asupra Ungariei, a cărei pace se mîntuise. Alibeg din Semendria — fratele său murise — și Malcoci, adecă Bali-beg, fiul lui Malcoci, așezat în Vidin acuma, pustietorii Moldovei în 1485, trecură prin Oltenia în Ardeal și fură striviți și săgetați în munți de Romînii olteni și ardeleni de lîngă pasul Turnului-Roș. În April 1494 se jura la Constantinopol asupra unei păci pe care Ioan-Albert, cu toate că-l prădase abia dăunăzi Tatarii, o întări prin jurămînt, în Iunie.

Ea trebuia să ție trei ani turcești, deci numai pănă în 1496. În acest an, prevăzîndu-se jafuri pentru sfîrșitul sorocului făgăduit, Ioan-Albert strîngea iarăși bani ca să-și plătească ostașii. Tatarii, după deprinderea lor, apucaseră înnainte și, nu numai că dijmuiseră unele părți ale Poloniei, dar arătau chiar că voiesc să rămîie acolo Pentru a întîmpina mai bine un viitor, care putea să fie greu, Polonia și Litvania se legau a sta totdeauna alături, cum fuseseră atunci cînd același om le cîrmuia pe amîndouă.

II. LUPTA DE LA DUMBRAVA-ROȘIE.[modifică]

În loc să aștepte pe păgîni, Ioan-Albert, sfătuit de trufia, de neastîmpărul, de lăcomia lui, pe de o parte, iar, pe de alta, de un foarte învățat Italian pripășit la Curtea lui, Ioan Buonaccorsi, ce-și zicea Callimachus — un mare făuritor de planuri zădarnice și costisitoare —, se hotări să se arunce el pe neprevestite asupra dușmanului veșnic al țerii sale. Alexandru Litvanul îi arătă, mai tărziu, în 1496, ce bine ar fi dacă s’ar căpăta îndărăt de la păgîni Chilia și Cetatea-Albă, gurile în mare ale negoțului Poloniei și Litvaniei, dacă astfel s’ar pune din nou înnaintea Tatarilor vechea graniță a Nistrului cu vadurile bine apărate. De pretutindeni veniau știri strașnice despre un nou avînt al Turcilor ce se pregătește pentru a sfărma cine știe ce puteri creștine. În Croația periseră peste 5.000 de Unguri, cărora li se tăiase nasurile pentru a sluji drept dovadă a sălbaticei isprăvi păgine; o sumedenie de oameni din această tară căzuseră în robie. La granița sîrbească se țeseau într’una vicleșuguri, și Pavel Chinezul putea s’o apere numai înfrîngînd sălbătăcia prin altă sălbătăcie. În munții Albaniei umbra lui Scanderbeg îndemna iarăși la luptă pe falnicii săi Arnăuți, cari se scuturau din robie. Venetienii, cari simtiau că ochii Sultanului apasă lacomi asupra orașelor lor din Morea, arătaseră, printr’o solie de cinste, încă de la suirea în Scaun a lui Ioan-Albert, ce sarcină ar fi mai potrivită pentru dînsul, și ei aveau galbeni buni și mulți, cari ispitiau. Din Roma venia, în sfîrșit, glasul de îmbărbătare, cuvintele de binecuvîntare ale Sfîntului Părinte.

Vladislav al Ungariei era învinuit de supușii săi că e prea slab, prea suferitor față de orice jignire. El plecase în 1494 la Leutschau ca să se întîlnească cu frații săi, să-și ierte unul altuia toate greșelile, să-și împartă tot ce mai aveau de împărțit, să-și unească, pentru pace ca și pentru războiu, regatele și stăpînirile și să fie buni frați în fruntea unor țeri surori, pentru binele Creștinătății răsăritene: cardinalul Frederic serbă liturghia de împăcare și iubire înnaintea vlăstarelor lui Casimir, al cărui suflet se însenină în sfîrsit. La întoarcerea de la această întîlnire, în care crescuse inima tuturor Iagellonilor, Domnii Răsăritului, de la Adriatică la Marea-Neagră, Vladislav merse în Ardeal, unde strînse birurile și lăsă toată grija unui singur om, Bartolomeiu Drágffy, din sîngele lui Dragoș Moldoveanul, un aspru Romîn din Maramureș, care știa să facă pace, trăgînd în țapă pe turburătorii ei; apoi el se întîlni în Banat cu cellalt Romîn de strajă la hotare, cu viteazul și cumplitul Pavel Chinezul, și el un Țepeș binefăcător. Îndată Bartolomeiu și Pavel trecură Dunărea, arzînd Semendria: ei culeseră o pradă cum nu se mai pomenise de mult și băgară groaza pănă și în Constantinopol. Pavel muri în toamnă, după întoarcere, cu aceiași mulțămire cu care murise Iancu-Vodă, — cel d’intăiu dintre Romînii cei mari ai veacului ce sta să se încheie acum,— cînd despresurase Belgradul. Pacea se învoi Turcilor în 1495 numai pe trei ani, deci pănă în 1497, cînd se mîntuia și pacea lui Albert.

În sfîrșit prădăciunea la care fusese supusă Țara-Romănească în 1493, amenințările Vidinenilor lui Malcoci în 1494, trezirea spre lupte a celor doi prooroci ai peirii, Malcoci tînărul și bătrînul Ali, care-și smulgea barba de mînie cînd nu-i ajungea sîngele vărsat, puseseră pe gînduri, și pe bietul Vlad Călugărul, care rîvnia iarăși către o călugărie liniștită, și pe Ștefan, care tresări simțind cum se apropie furtuna. Trimețînd la Turci în 1496, el cercetă cu solie în același timp pe Munteni, — de cari nu voise să știe atîta vreme, pentru că Domnul lor îl trădase și-l păgubise. Se zice că între cei doi Domni se făcu o înțelegere și că ei ar fi făgăduit Ungurilor 20.000 de oameni pentru războiul creștin. Și care putea să fie în adevăr cea mai sfîntă nădejde a bătrînului din Suceava decît să vadă iarăși fluturînd steagurile sale cu chipuri de sfinți creștini pe zidurile vechi ale Cetăței-Albe, în cuprinsul Chiliei înnălțate de dînsul, să întinerească o clipă luptînd cu vrăjmașii din tinerețele sale și apoi, văzîndu-și cu ochii mîntuirea, Domn creștin între Domnii creștini, biruitor între biruitori, să plece liniștit pe lumea pe care se duseseră strămoșii săi?

Ștefan va fi fost încunoștiințat din vreme de hotărîrea lui Ioan-Albert, care voia să dea înnapoi Moldovei, Poloniei, Creștinătății Chilia și Cetatea-Albă. Pe cînd se îndreptau spre tabăra din Lemberg magnații Poloniei Apusene și ai celei Răsăritene, Mazovienii, Silesienii, cavalerii Ordinului Teutonic, călugării înnarmați din Prusia, cu cari se ciocniseră în alte timpuri Moldovenii lui Alexandru-cel-Bun, Domnul se cobori spre Dunăre, și-l găsim în Curțile din Vasluiu,—lîngă locul celei mai vestite biruinți ce cîștigase asupra dușmanilor ce erau să simtă din nou puterea brațului său, — în zilele de 13 și 19 Mart 1497.

Craiul zăbovi însă. În loc să înceapă fulgerător un războiu de primăvară, el se puse în mișcare abia în Maiu, după ce trimesese un sol la Poartă ca să înșele pe Turci. La 19 ale lunii, el își făcu intrarea în Lemberg, unde se făceau pregătiri mari pentru acest drum de cucerire, ce putea să crească iarăși bogăția orășenilor de aici, vechi negustori prin Moldova. Abia la 1-iu Iunie se ridică de departe Hans von Tiefen, Marele-Maiestru al Teutonilor, cu șirurile grele ale cavalerilor săi purtători de cruce. Numai în cea de-a doua jumătate a lunii ostile se îndreptară spre Nistru.

Ștefan trimese înnaintea oaspetelui său dorit pe Vistierul cel nou Isac, un boier mai tînăr, care avea această dregătorie numai din anul 1491: acesta se întoarse cu o solie regală de lămuriri. Se spuse prin cei doi Trimeși, Creslau Kuroswanski și Nicolae Podlodowski, pe cari Ștefan nu-i mai văzuse pănă atunci, că mîntuitorii Moldovei se apropiau. El mulțămi Craiului că s’a gîndit la nevoile lui și-l sfătui să se grăbească a străbate prin valea Nistrului, din partea Tatarilor sau din partea lui, spre Dunărea-de-jos; cînd Polonii vor fi acolo, se va înfățișa și el în lagărul lor și vor lupta frățește luptă creștinească. Cu acest răspuns plecă Isac, a doua oară, și vechiul credincios al Domnului, Logofătul Tăutul, care se întorsese abia de la Constantinopol. unde va fi fost pentru același scop ca și solul leșesc. Trimeșii Regelui veniau plini de daruri, și oamenii domnești aduceau și ei daruri viitorului dezrobitor al cetăților de la Dunăre.

Cei din urmă ajunseră în tabără pe la sfîrșitul lui Iulie, cînd se vedeau acum rîpile înnalte ale Nistrului, la gura căruia, hăt în jos, Ienicerii păziau în Cetatea-Albă. Craiul se arătă foarte binevoitor pentru cei doi boieri fruntași ai Moldovei, dintre cari unul păstra pecetea și cellalt Vistieria țerii. Dar, întîrziind răspunsul — într’o cale ca aceasta sînt doar atîtea grijii —, el îi luă cu sine mai departe.

Nistrul trebuia trecut la Camenita, dacă era să se aleagă drumul prin Moldova, unde Ștefan făgăduise că va da hrană destulă prietenilor săi. Isac și Tăutul văzură cu mirare că oastea se oprește la satul Mihalcea, mult mai sus, și trece prin vadul de acolo, de unde se putea cobori drept la Sniatynul Pocuției, atingînd pe această cale, scurtă și sigură, Prutul.

Dar Pocuția era tocmai vechea pricină de vrajbă între Polonia și Moldova, care se chema că se luptă acum umăr lîngă umăr împotriva păgînilor.

Din vederea locurilor de aici, cetătilor ce-și schimbaseră stăpînul, satelor înfloritoare care secerau pentru alții grîiele de aur, nu puteau să răsară decît păreri de rău, porniri răzbunătoare, amintiri de mînie. Și, iarăși, dacă era un drum pe care Ștefan n’ar fi voit să-i treacă prietenul cu cele 50—80.000 de oameni, cu carele fără de număr, care se socotiau cu miile, cu tunurile zguduitoare ale căror guri largi făgăduiau sfărîmarea zidurilor vrăjmașe, — apoi acel drum era drumul Pocuției. Ce căuta prin Pocuția omul acesta pe care Ștefan îl cunoscuse în 1487 ca ușuratec și trufaș, gata să urmărească oricînd ceia ce nu putea să ajungă? Era poate un dușman, ale cărui asigurări, a cărui frăție războinică, a cărui iubire pentru Creștinătatea ce sufere nu erau decît minciuni, vicleșuguri ticăloase, momeli de trădător care vrea să răpească o țară, vrednică de cinste și recunostintă, fără a cheltui sînge și a înfrunta primejdii? Era tînărul leu leșesc numai o sălbatecă vulpe litvană, ca strămoșii săi păgîni? Dacă era așa, Moldova știa lațurile prin care se prind astfel de vietăți făcătoare de rău!

Răspunsul îl dădu Măria Sa Craiul, apărător și răzbunător al Crucii. Cînd ajunse la Coțmani, de unde începea Ținutul Sepenicului, alipit de mai multă vreme la Moldova, el puse în lanțuri pe soli și-i trimese înnapoi la Lemberg. Aceasta însemna războiul.

Ștefan îi află rostul de la prietenul său din Ardeal, Voevodul Bartolomeiu, sau Birtoc, ruda sa, precum și de la oameni cu priință din Polonia însăși, din Lituania, unde Alexandru era prea încurcat cu Tatarii și se temea prea mult de Muscal, ca să-și poată trimete la timp ostașii în tabăra regală. Taina era aceasta: Sigismund din Zips vedea pe un frate al său rege de două ori, în Boemia și în Ungaria, pe un al doilea, rege polon, pe un al treilea, cneaz litvan, pe un al patrulea căpetenie a Bisericii din Polonia, și i se părea că lui i se face o nedreptate. Dacă ar fi fost el la Dunărea-de-jos, ce strălucite slujbe n’ar fi putut aduce tuturor vecinilor săi și ce frumoasă n’ar fi fost această mare Împărăție iagellonică, legată prin jurăminte, care s’ar fi întins fără nici-o întrerupere de la hotarul Veneției pănă la granițele Moscoviei, zid de fier înnaintea Turcilor, Tatarilor, Muscalilor, înnaintea tuturor păgînilor și necredincioșilor? Deci, înnainte, pentru întemeiarea Scaunului lui «Sigismund Voevod, prin mila lui Dumnezeu Domn al țerii Moldovei». — Domn străin pentru scopuri străine!

Domnul cel adevărat și legiuit, Domnul romănesc al Moldovei, era în Suceava cînd îi sosi vestea. Deci nu era de ajuns că Leșii aceștia-i smulsese un jurămînt după altul, că-i plecase genunchii spre închinare în cortul de la Colomeia, ca-l lăsase singur în mijlocul Turcilor, că-l uitase, că se gîlceviau cu dînsul pentru o țară a cărei răscumpărare din datorie n’o puteau plăti, că-l pîriau pretutindeni ca prieten al păgînilor. că-i aruncau în sarcină orice jaf, orice pagubă făcută în țara lor, — acum voiau să-i răstoarne Scaunul Domniei, să-i iea în stăpînire țara, să-i dezrădăcineze legea, să sfarme viitorul neamului său și să-i arunce bătrînețele pe drumurile mari ale pribegiei? Se hotări deci la o luptă fără cruțare, care să rămîie ca o pildă veșnică pentru oricine s’ar încumeta să atingă neatîrnarea, să batjocurească mîndria Moldovei, să caute stîngerea neamului romănesc.

La vadul Prutului, lîngă Cernăuți, de unde plecase starostele, Polonii primiră de la o strajă, trimeasă anume pentru aceasta, o salutare de săgeți. Dar, cînd se trecu apa, nici un dușman nu stătea în față ca să taie drumul. Ștefan primi încă în Suceava, la 27 August, pe cei d’intăiu prinși căzuți în mîna străjerilor de la Prut; erau șese: trei plecară la Constantinopol, de unde se putea cere cu toată dreptatea un ajutor, acum cînd creștinii veniau cu astfel de gînduri în Moldova, — căci, mai presus de orice este și va fi totdeauna neamul! Ceilalți trei se suiră în spînzurători, cărora de acum înnainte, zi de zi, li aduseră hrană pîndarii din codru, vînătorii oaspeților celor răi. Apoi, în aceiași zi, lăsînd grija Sucevei lui Luca Arbore, Ștefan călări în grabă spre Roman. Aici era mai aproape de munți, prin păsurile cărora aștepta să-i vie Secuii, de cari nu se despărțise nici-odată, și Voevodul Birtoc însuși, cu toate puterile lui. Aici își chemă în tabără țeranii. Aici fură poftiți să alerge Turcii din cetățile dunărene, despre mîntuirea cărora prin Poloni fusese vorba pănă mai ieri.

Într’o Duminecă, la 24 Septembre, Leșii ajunseră la Suceava. Ce drum frumos în răcoarea munților, în blîndeța zimbitoare a celor d’intăiu zile de toamnă, în margenea satelor albe, care se înroșiau de flăcări și a bisericilor sfinte, din care se dădeau jos icoanele și se prădau odoarele; supt dealurile încă verzi, pe potecile codrilor plini de susur, de zuzăt, de șoapte! Sigismund Voevod venia cu noroc în țara roditoare, pașnică și proastă a Moldovei.

După două zile, cînd se orînduiră cele patru tabere și se așezară carele în jurul corturilor, tunurile începură să bată în cetate, tunuri cum nu se mai văzuse prin aceste părți, căci unul cerea patruzeci, iar altul cincizeci de cai ca să fie mișcate din loc. Cîteva ghiulele de-ale acestora să lovească în porțile de stejar, și ele se vor deschide pentru intrarea mîndră a noului stăpînitor de neam bun și de vestită viță! Dar zidurile se arătară mai tari decît cum se credea, și ele ținură bine la prubă; «Valachii» cari săgetau din dosul lor sau trăgeau cu sinețele, ba chiar împroșcau și ei din tunuri, mai mici, dar bine întrebuințate, erau oameni neînfrînți și foarte ageri, cu adevărat neadormiți, căci ei dregeau în ceasurile jerfite ale nopților pagubele pe care dușmanul le putea face ziua. În zădar deschideau Polonii poartă de intrare pentru Sigismund; Moldovenii o zidiau înnapoi pănă în revărsatul zorilor, grămădind pietre, cărămizi și lemne.

Așa trecură două săptămîni, și în tabăra așa de bucuroasă la început, așa de îmbătată de jafuri, foametea începu să-și arate chipul supt și sarbăd. În sus și în jos, dincoace și dincolo de Siretiu, țara era pustie; grînele secerate stăteau la loc bun, iar oamenii, afară de nevolnici, se aflau la Roman, între două ape, a Moldovei și a Siretiului, în apropierea muntelui, în jurul lui Vodă. Suceava nu se putea lua fără să se înfrunte zilele reci care se grăbiau; drumul înnainte era închis și de primejdia Moldovenilor și de a Turcilor. Înnapoi însă, cu toată rușinea, putea să se întoarcă cineva, bătut, fără să se lupte. Da, — însă numai cu voia lui Ștefan.

Această voie o ceru Birtoc Ardeleanul, care sosise cu cîteva mii de oameni, ca să împiedece o luare a Moldovei de către Poloni, pe care avea cine s’o oprească. Poate că el nici nu ceruse voia Craiului său, care totuși se luptase și el odată cu acest frate fără astîmpăr, fără măsură și statornicie care era Ioan-Albert. Dar Voevodul Ardealului nu doria să verse sînge creștinesc, căci între Ungaria și Polonia se făcuse în 1492 o legătură mai ales împotriva Turcilor, ci sosise ca să împiedece și pe alții de a-l vărsa.

El se înțelese de-a dreptul cu Regele polon: acesta trebuia să se ridice d’innaintea Sucevei fără nici-o întărziere și să se întoarcă înnapoi pe unde venise. Cererea se primi cu bucurie, și se spune că Ștefan, căruia-i plăcea batjocura care umilește pe cei prea încrezuți, ar fi dat dușmanului său sfatul cel bun de a merge tot pe drumul mare și de a nu se încurca prin pădurile, vestit de rele, ale Moldovei, unde i s’ar putea întîmpla ceva neplăcut din partea atîtor oameni fără căpătăiu ce locuiesc mai bine decît acasă în desișul fagilor Bucovinei.

Ioan-Albert nu fusese învățat îndestul prin isprava sa de pănă acum. Era zorit să ajungă în sfîrșit în țara sa primitoare, unde sînt petreceri potrivite pentru un om de vîrsta sa, unde e hrană și băutură din bielșug și cîntecele plutesc prin aierul greu de mirezme al odăilor de ospăț. Apucă de-a dreptul prin codri, ale căror poteci se suiau pe înnălțimi, care se rupeau apoi în coaste prăpăstuite. Se înnainta încet, cu atîta mulțime obosită și sigură de pace. Pănă în codrul Cozminului, dincoace de Cernăuți, lîngă rîpa Derehluiului, se cheltui o săptămînă în capăt.

Miercuri sara, oastea ajunse, cu Craiul bolnav, zguduit de frigurile mustrării de cuget și ale mîndriei rănite, în margenea dumbrăvii pe care el venia s’o boteze cu sîngele ostașilor săi: Dumbrava Roșie. Copacii fremătau în noapte ca o amenințare și trunchiurile prin care trecuse limba fierăstraielor se clătinau ca, odată, la Crasna sau la Sepenic, în zile de mare nenorocire pe care le uitaseră bătrînii și nu le pomeniseră tinerii. Cărările erau înguste și gloata multă: pănă la căderea nopții se putură strecura numai călării din Ținuturile Poloniei apusene, cari fură lăsați a străbate cele două leghi de pădure și a-și face iarăși tabără de cealaltă parte, la Cozmin, în vale. Regele, cu cei mai mulți dintre ai săi, petrecu noaptea — ultima noapte pentru multe mii de oameni și pentru atîția fruntași cari aveau acasă curți domnești, supuși și bogății de tot felul — în tabăra cea veche.

A doua zi, cînd Moldova serba pe Sfîntul Dumitru, trîmbițele dădură semnalul de plecare. Pe rînd intrară în codrul cuprins de neguri și înfiorat de un vînt rece ca fiorii morții tunurile greoaie, carele, straja, Craiul bolnav, dus într’un leagăn, călăreții Poloniei Răsăritene, cari știau mai bine ce sînt Moldovenii, oastea cu plată și gloata.

Ioan-Albert ajunsese acum la mijlocul drumului, cînd chiotul obișnuit al Moldovenilor se înnălță pe neprevestite, încremenind rîndurile polone. Un vînt de primejdie zgudui codrul, și în urma Regelui zidul de arbori căzu la pămînt, tăind poteca. În zborul nebun al săgeților, țerănimea, Curtenii, boierii, în frunte cu Domnul însuși, se aruncară asupra drumeților din coadă. Ei nu încercară măcar să se lupte, ci se închiseră în lagăr, ca într’un staul, pe care-l împresură lupii. Măcelul se săvîrși aici, fără învierșunare, cu rînduiala unei pedepse ce se îndeplinește.

Regele smulse atunci cea mai frumoasă parte din călărimea sa ca să scape pe cei cari muriau. Înnaintea călăreților greoi, în legăturile de oțel ale cărora se rupeau, scînteietoare, razele soarelui de amiazi, Moldovenii se dădură în lături, umplînd văzduhul limpede cu nenumărate săgeți. Nenorociții închiși în tabără se răpeziră atunci’ în pădure, unde găsiră alți nimicitori de vieți. Împlinindu-și sarcina lor mîntuitoare, călăreții intrară înnapoi în codru, care era singura cale spre tabăra cea nouă, spre șes, spre lumină și siguranță. Din toate părțile însă pîndia primejdia: mulțimile înnebunite părăsiră tunurile, carele, armele mai grele, cei din urmă călcau în picioare pe cei d’intăiu, pe cînd sprintenii luptători romîni, strecurîndu-se printre trunchiuri, aruncau laturile și învîrtiau securile și topoarele, fără cruțare. Codrul își pierduse drumul, înnăbușit de morți, de uriașe sfărîmături stropite cu sînge, și soarele, apuind asupra acestei grozăvii, părea că aprinde un rug din vechile vremuri sălbatece.

Regele se odihni — de o jalnică odihnă — la Cozmin, satul de lîngă pădure, și mai trecură cîteva zile pănă putu să ajungă iarăși la vadul Prutului de la Cernăuți, pe unde venise așa de fălos cu cîteva săptămîni în urmă. Polonii nu mai știau de unde să se păzească, atîtea brațe avea moartea pentru a-i ajunge. Ziua și noaptea, cete de călăreți se aruncau, chiuind de bucurie, ca vînătorul cînd descopere fiara, asupra bieților fugari, cari se dădeau în dosul carelor ce mai păstraseră. Întunerecul nopții era spintecat de miile de limbi de flacără ale buruienilor și miriștilor aprinse pe care vîntul le zoria din urmă, făcîndu-le să alerge spre dușmanul țerii, — al pămîntului și al oamenilor,— ca niște uriași șerpi roșii. Trecerea Prutului se făcu la 30 ale lui Octombre cu multă greutate, căci Moldovenii nu părăsiseră o clipă pe învinși, și rîul își primi și el partea lui de morți. Cu o zi înnainte, pe cellalt mal, puțin mai sus, Vornicul Boldur nimicise la Lențești pe toți Mazoviții, ce veniau să primească pe Regele lor învins, și muriră pănă la unul fără să-l vadă în toată strălucirea rușinii sale. Străbătînd Pocuția ca un fulger, Ioan-Albert ajunse la 12 Novembre în Lemberg.

Așa ieșiră Polonii din Moldova, și o astfel de ieșire ticăloasă să o aibă în vecii vecilor toți oamenii nedrepți și lacomi cari vor călca pămîntul muncit al țerii noastre ca să ni stîngă neamul! Adincurile codrilor și rîpelor să nu ajungă pentru a li cuprinde trupurile sfărîmate, și buruienile pustiului să se ridice pe mormintele lor! Căci pămîntul e al acelui care l-a lucrat din neam în neam, și a se atinge de dînsul, e cea mai neiertată faptă de hoție ce se poate săvîrși într’un ceas blestemat.

Polonia trăise un timp în liniște, nu numai fiindcă-și avea pacea cu Turcii, ci fiindcă Moldovenii îi erau prieteni. Dușmănia cu Moldovenii era un foc nestîns pentru Rusia și Podolia, Ținuturile mărginașe, și ea deschidea Turcilor și Tatarilor trecătoarea pănă în adîncul Regatului.

Așa se întîmplă după lupta din 1497, după încercarea nesocotită de a ucide pe bunul străjer de la hotare.

Malcoci-beg sosi în Maiu 1498, ca un strașnic oaspete, și in ziua de 13 Maiu orășenii din Lemberg, ale căror nopți erau luminate de focul ce înghiția satele și tîrgurile neîntărite, văzură cu ochi îngroziți raitele sălbatece ale celor 40.000 de Turci cari încunjurau cu poftele lor bogata cetate. Ca unii ce erau grăbiți să prade aiurea, ei se făcură nevăzuți chiar a doua zi.

Ștefan veni la sfîrșitul lui Iunie, pe o cale unde Turcii nu făcuseră încă pustiul. Liovenii îl văzură și pe dînsul sosind de spre Podhaecz și Buczacz.

Și amenințările lui se ridicară către dînșii. Apoi el se îndreptă spre Nistru, îl trecu iute, cu boierii și ceilalți călăreți ai săi, străbătu prădînd Ținutul Haliciului, se înfățișă iarăși ca stăpîn in Pocuția, unde în zădar venise Craiul în anul trecut, și se întoarse acasă fără nici-o pierdere. Oameni de-ai săi ajunseseră și la margenea Litvaniei, unde arseră cetatea Braclaw.

Polonia era așa de jos căzută cum nu se mai pomenise poate de două veacuri, din vremurile de mai înnaintea lui Casimir cel d’intăiu. Regele stătea în Cracovia și se încunjura de ziduri nouă, pe cînd de jur împrejur îi ardea țara și robii mergeau în șiruri nenorocite după caii jefuitorilor. În Litvania, care nu îndrăznise să se lupte în 1497, o parte din magnați se ridicase asupra cneazului Alexandru, și întreaga țară era în fierbere și risipă.

Atunci iată că la sfîrșitul lui Iulie veniră Tatarii în Podolia, ca un puhoiu de foc. Ioan-Albert ieși împotriva lor la 7 August abia, dar înnaintă așa de încet, cu ostași cari sfărmau ce mai rămăsese, încît năvălitorii se întoarseră cu prada întreagă.

Iulie fusese al Tatarilor. Novembre aduse pe Turci, al căror număr fu crescut de nemărgenita groază pănă la 70.000. Ei apucară drumul Haliciului și cuprinseră toate părțile vecine într’o lungă îmbrățișare de moarte. Gerul singur putu să-i gonească și să-i pedepsească pentru fărădelegile lor, — un ger grozav, care el însuși era pentru țară o mare nenorocire.

Ioan-Albert trebui să se coboare la pace.

Ștefan i-o dădu bucuros. În sufletul său el rămăsese tot omul de la 1475, prietenul și apărătorul Creștinătății, mai presus de folosul căreia el punea numai nevoile de viață ale neamului său. În 1492, el nu voise să lase pe Tatari a-i străbate țara pentru a merge asupra Ungurilor și, după sfaturile sau de frica lui, Vlad Călugărul nu se înduplecă să plece, spuind că se teme de dușmanii de peste munți. Cu inima frîntă numai, chemase el, în 1497, 2.000 de Turci, pe cari-i întrebuință foarte puțin și-i trimese cît mai răpede îndărăt. În Maiu 1498 nu fusese el acela care trimesese pe Malcoci, ci acesta venise singur din cuibul Cetății-Albe, bucuros că dușmănia dintre Moldoveni și Poloni îi deschide drumul spre îmbogățirea prin jaf. Dacă Ștefan însuși înnaintase în Polonia, el înțelegea să-și răstoarcă astfel numai paguba ce i se făcuse în 1497, și trebuie să se ție în samă că el nu s’a mai întors înnapoi să prade; el voia apoi să se arate ca stăpîn în Pocuția, pe care Regele căutase a i-o smulge în anul trecut. De prădăciuni tătărești prea aproape de dînsul, firește că nu era bucuros de loc. Iar cu ce ochi privise deprinderea ce părea că-și făcuse Turcii de la Dunăre de a lovi într’una Polonia, dovedește cursa pe care o întinse celor din Novembre, cari, străbătînd Moldova in mijlocul iernii albe, fură ajunși din urmă de Leși neobișnuiți, cari aveau iuțeala Tatarilor și o vitejie ageră ce nu se întîlnia pe această vreme la supușii lui Ioan-Albert. Urmăritorii nu cruțară pe păgîni. Ei erau Moldovenii lui Ștefan, cari, puind pe dînșii haine străine, păstraseră toată hărnicia lor războinică.

Trei soli unguri, Trimeși ai Craiului Vladislav, sosiră în Polonia chiar din vara anului 1498, cînd Ștefan se afla încă pe pămîntul prădat al dușmanului, pentru ca să aducă o pace de obște, prin care s’ar fi putut pregăti viitoarele lupte împotriva păgînilor, de care în Apus se vorbia tot mai mult, cu cît corăbiile Turcilor turburau mai tare mările și amenințau porturile. Ungurii se speriaseră și ei de învierșunarea loviturilor pe care Turcii și Tatarii le îndreptau asupra Poloniei și, fără a se mai gîndi la înnăsprirea legăturilor cu această țară în 1497, și ei cerură ajutor Germanilor, la dieta de la Friburg, pentru toată Creștinătatea răsăriteană amenințată de o cumplită și grabnică peire.

Încă de la 20 Iulie se încheiați înțelegeri între Polonia și Moldova, pe care rămînea acum ca Ștefan să le întărească, apoi altele între Polonia și Ungaria, și tot așa între Litvania și Ungaria, — care țintiau deopotrivă la o luptă puternică și unită împotriva Turcilor, dușmanii tuturora.

În primăvara următoare veni pentru iscălirea învoielii hotărîtoare o altă solie ungurească, în fruntea căreia stătea Dominic, episcop de Oradea-Mare, poate acel care venise la Ștefan în 1475, atunci cînd era numai preposit de Alba, și Căpitanul Bosniei. Ștefan însuși, care nu răspinsese împăcarea ce nu fusese cerută de dînsul, alesese pentru a merge la Craiu și la Cneaz pe bătrînul pîrcălab Hărman și pe Ivanco Pisariul.

Pacea se făcu la 19 April 1499, — cu Ioan-Albert, ca și cu Alexandru Litvanul și cu Sigismund care se visase Domn în Moldova; ea trebuia să se întindă și asupra urmașilor tuturor părților. De o atîrnare a Moldovei față de Polonia ca pe vremea lui Casimir, nu se vorbește nimic, și nici-odată Ștefan n’a făcut o altă învoială de acest fel cu Ungaria. El era acum — afară de birul ce dădea Turcilor — un stăpînitor cu totul neatîrnat.

Pagubele se vor uita și de unii și de alții, spunea mai departe învoiala aceasta hotărîtoare. Prieteniile și dușmăniile se vor împărtăși. Unul va apăra pe cellalt. Fugarii și Domnișorii moldoveni nu se vor oploși în Polonia, dar Domnul poate intra orîcînd în această țară, cu voia de a se întoarce cînd va crede de cuviință. Negoțul va fi slobod — cum îngăduise, de altminteri, Regele încă de la 4 Ianuar, cînd pacea era pregătită în destul. Afacerile de hotare se vor judeca de căpitanii din Camenița, Hotin și Cernăuți. Polonii vor ajuta încă de pe acum pe Ștefan, dacă Turcii se vor ridica asupra lui. Iar, cînd va da Dumnezeu și vor porni creștinii asupra lor,—regele Ungariei pe Dunăre, cu Muntenii, regele Poloniei pe la Oblucița,— el, Ștefan, sau, fiind dînsul bolnav, fiul Bogdan ori vre-un boier de frunte își vor scoate oștile pentru același scop mare și sfint. Peste cîteva săptămîni, la 12 Iulie, Ștefan întăria această pace din Hîrlău, unde serbase în 1497 biruința lui asupra lui Ioan-Albert.

III. LUPTA DIN URMĂ PENTRU POCUȚIA.[modifică]

După pacea cu Moldova și unirea cu Vladislav, urmă, în Maiu 1499, întărirea legăturii cu Litvania. În Ungaria se aștepta să sosească soli ai Veneției, ai Papei, ai regelui Franciei pentru a face un singur mănunchiu al tuturor creștinilor împotriva păgînătății. Ioan al Moscovei vorbi și el, tot în 1499, de o astfel de luptă pentru Cruce. Anul 1500, care prevestia un veac nou, părea menit să înceapă cu un mare războiu de isgonire a Turcilor.

În pacea sa de la 1499 Ștefan nu lua îndatoriri zădarnice, ca să înșele pe creștini, cum, bună oară, cu doi ani în urmă, aceștia îl înșelase pe dînsul. Goana din anul 1498 îi făcuse iarăși poftă a lupta cu păgînii, și înnaintea ochilor săi se ivi din nou strălucitoarea ispită pe care i-o vrăjise și Ioan-Albert prin făgăduielile sale, a Chiliei și Cetății-Albe, curate, tari, bogate, supt umbra ocrotitoare a steagurilor moldovenești. Scrisorile pe care i le trimese Papa, și lui și vecinului Radu, îndemnurile Venețienilor, siguranța că nu-l va împiedeca nimeni dintre vecinii de aceiași lege, că Pocuția, pe care o cere el la sfîrșitul anului de la IoanAlbert, nu va fi lovită în lipsa lui, că Litvania, pe care umbla să o împace cu Muscalii, îi va fi cu prietenie în războiul cel nou, — toate acestea întăriau avîntul sufletului său, cel din urmă avînt de lupte pentru Creștinătate.

Turcii nu socotiau totdeauna bine cînd era vorba ca ei să iea bani. Un Trimes împărătesc veni la Ștefan ca să-i ceară birul cu două luni și jumătate înnainte; în loc de a i se da sacii de aspri, cari să facă «rămășița de 500 de galbeni», i se tăie nasul și i se scoaseră ochii,—un mijloc cumplit, dar nu tocmai rar, de a răspinge o cerere nedreaptă. Pe aceiași vreme, o ceată de Moldoveni, călăuzită de viteazul cel mare din acele zile, de învingătorul de la Lențești, Vornicul Boldur, se ivi supt zidurile cetăților de la Dunărea de jos, aruncînd săgeți aprinse. Focul nu se lipi de piatra întăriturilor, dar Moldovenii se întoarseră cu o pradă bogată din încercarea lor îndrăzneață.

Îndată Ștefan trimese doi Frînci de la Curtea sa ca soli la Venețieni și la Papa. Alți doi oameni domnești, boieri de frunte, avînd un frumos alaiu de șeptezeci de călăreți, împreună cu un însoțitor din partea Voevodului ardelean, veniră la Craiul unguresc în Ianuar 1500; ei stătură la el pănă în luna următoare, cerînd ajutor pentru primăvară. Un nou sol moldovean sosi în Veneția în Mart 1502, dar încă din Septembre 1501 Ștefan, lăsat numai cu puterile sale, făcuse pace cu Sultanul, și, cînd, în Decembre 1503, soli turcești veniau în Polonia pentru întărirea unei păci, care, precum ei singuri spuneau, se încheiase mai mult de frica Moldovenilor, ei apucară drumul prin Suceava. Cei patruzeci de oameni în haine de postav aurit, urmați de slujitori îmbrăcați în mătasă, se înfățișară, avînd în fruntea lor pe un Sinan-bei, văr cu Pașa Herțegovinei, a doua zi după Sfintul Ștefan, înnaintea Ștefanului moldovean.

Prin astfel de priveliști de cinste rămînea ca acesta să se mîngîie pentru cetățile ce nu mai erau să se întoarcă la dînsul, nici la urmașii din sîngele său. Birul, urcat la 4.000 de galbeni — al Țerii-Românești era de 8.000 și fiul de călugăr de acolo, evlaviosul întemeietor de biserici, Radu, trebuia să meargă la Constantinopol la fiecare trei ani ca să sărute mîna Împăratului păgîn, — nu mal suferi nici o întrerupere. Ba încă, Ștefan stătu la mijloc, împreună cu Munteanul acesta Radu, ca să se facă pacea din 1503 între creștinii din Răsărit și Sultan.

Din altă parte, pe cînd corăbiile Sultanului luau Veneției Coronul și Modonul și Apusul se pierdea în lupte lăuntrice, Ioan-Albert trimetea un sol la Turci și alt sol venia de la Baiazid: el stătu în Cracovia din Februar pănă în April 1500. Apoi, în Iunie și în August, două iurușuri tătărești, mai nimicitoare decît cele ce fusese săvîrșite pănă atunci, luară bietului Rege ori ce gust de a-și cerca norocul împotriva Craiului-Nou al lui Mohammed.

Bătut, umilit, ținut de rău de toată lumea, el plăti mai scump decît orice vinovat, greșala sa din 1497. Omul puternic de odinioară, uriașul războinic, se cobori fără de vreme în mormînt, omorît de o rușine pe care n’o putea suferi. El muri în Prusia, unde plecase pentru a sili pe noul Mare-Maiestru, ales în locul celui ce murise la Lemberg în 1497, să i se închine, — la 17 Iunie 1501. Cu cîteva săptămîni înnainte, Ștefan, care nu dăduse Pocuția îndărăt și nu înțelegea să o deie, rămînînd să se judece pentru dînsa, — izbutise a face să se taie la Czichow, înnaintea oamenilor săi, capul lui Ilie fiul lui Petru Aron. Această faptă, fără păreche pănă atunci, era o nouă și strălucită dovadă despre puterea Domnului Moldovei, despre frica pe care o coborîse el în inimile unor vecini cari nu se coboriau ușor la măsuri ca acestea.

Urmașul lui Ioan-Albert fu Cneazul Alexandru. Acestuia îi era, ca rege polon, tot așa de dragă Pocuția, «bucata de pămînt» de care vorbește cu atîta dragoste Ștefan, ca și fratelui său. Cu tot amestecul de mijlocire al Ungurilor cari trimesese pentru aceasta, în 1500, pe Emeric Csobor, el ar fi pus pe Ștefan înnaintea unui războiu, dacă războiul cu Moscova nu l-ar fi oprit în loc cît mai trăi Moldoveanul.

Precum făcuse și la alegerea sa în Litvania, noul Craiu leșesc trimese la Ștefan un soi de cinste ca să-i vestească suirea sa în Scaunul părintesc.

Ștefan făcu daruri omului regal și-l întovărăși la întoarcere cu un boier al său, care cerea și voia de trecere pentru diacul Șandru, ce mergea la Muscali, la cuscrul Ivan.

Regele nu îngădui pe Șandru să se ducă la Moscova. Prin alți Trimeși ai săi, Nicolae de Camenița, castelanul de Sandomir și căpitanul Cracoviei, el făcu aspre mustrări unui om care nu era deprins să le asculte și obișnuia a răspunde altfel decît prin solii la dînsele. După cuvintele Regelui, Ștefan ar fi întrebuințat timpul de nesiguranță ce se strecurase între moartea lui Ioan-Albert (17 Iunie) și alegerea, sosirea și încoronarea, abia tărziu, la 12 Decembre 1501, a lui Alexandru, pentru a face la hotare prădăciuni vrednice de un dușman și de un păgin. I se mai spuse că el, Domnul, ține fără drept în mînile sale Pocuția, atunci cînd pămîntul adevărat al Moldovei se oprește la Colacin; că el nu-și îndeplinește îndatoririle luate, atunci cînd de hatîrul lui s’a tăiat fără vinovăție capul lui Ilie-Vodă, că el ar cere în zădar să i se dea pribegii Ivașco și Ioan, cari nu fac rău nimănui și sînt pașnici locuitori ai Regatului. Mai departe, se făcu plîngerea că el smomește la dînsul oameni de pe pămînturile Craiului, că nu cere de la negustori numai vămile cuvenite, și mai ales că nu se gîndeste la bătrîneta lui înnaintată și la folosul ce ar avea fiul lui, Bogdan, începîndu-și, mîne-poimîne, Domnia ca un prieten al Polonilor, cari au fost totdeauna ocrotitorii siguri și de folos al Moldovei.

Nu știm ce va fi răspuns Ștefan la aceste tînguiri aprige. În unele lucruri el va fi fost gata să îndrepte, dar de Pocuția nici nu voi să audă. El se arătă însă gata să se judece, așa cum se judecau în Moldova oamenii pentru cite o moșie: să-și «puie zi» amîndouă părțile înnaintea cuiva pe care Ștefan îl privia ca mai mare decît dînsul și decît Alexandru, înnaintea Craiului unguresc Vladislav; atunci să-și arăte fiecare «cărțile», documentele ce are, și oamenii lui Vladislav, în numele stăpînului lor, vor face judecata dreaptă și vor întări pentru totdeauna «bucata de pămînt» aceluia cu care se va găsi dreptatea. El alese sorocul de 29 Septembre, ziua Sfîntului Mihai la catolici. Apoi trimese știre la Buda despre cele întîmplate, cerînd ca mijlocitorii să vie la timp, de la Craiul care rîvnise și el moștenirea lui Ioan-Albert și cu care Moldova urmă să fie în legăturile cele mai strînse.

Una din părți lipsi la judecată, aceia care se aștepta să piardă. Ștefan privi pe Leși, după datina pîrilor pentru pămînt în Moldova, ca «rămași de judecată». Va să zică Pocuția îi era întărită lui. El se hotări să o iea cu adevărat în stăpînire, să-și așeze căpitanii în cetăți, să puie pietre cu bourul moldovenesc, «hotare neclătite», de-a lungul hotarelor și să strîngă veniturile. Căci pînă atunci el lucrase cu sfială în această tară nouă a sa, făcîndu-se că «o lasă pustie», pănă ce se va hotări într’un chip statornic asupra drepturilor fiecăruia.

Împrejurările erau din cele mai potrivite pentru această măsură de asigurare. De mult încă Țarul Ivan pîndia Ținuturile mărginașe ale Litvaniei, pe care ar fi voit să le adauge la stăpînirile sale. El era un Domn drept-credincios, ortodox, și mulți dintre puternicii Litvaniei, cei mai mulți dintre locuitorii acestei țeri erau și ei de această lege, și simtiau aceasta cu atît mai tare, cu cît Alexandru prinsese a prigoni pentru ortodoxie, căutînd să cîștige țara sa pentru Scaunul din Roma. Nici soția lui, Elena, fata lui Ivan, nu scăpă de îndemnurile, une ori amenințătoare, al Regelui, care, între atîtea greutăți de pe lumea aceasta, mai găsia vreme pentru a urmări mîntuirea sufletului supușilor și familiei sale pe lumea cealaltă. Ivan se umplu de mînie cînd auzi ce-i sufere fata la Curtea ginerelui catolic. Ciocniri începură să se întîmple la hotare, vestind un războiu crîncen.

Ștefan ținea întăiu cu Ivan, care era de legea sa și care ridicase încă din 1498 pe Dimitrie, fiul fiului său și al Elenei din Moldova, la rangul de moștenitor al său. Soliile curgeau și acum necontenit de la Suceava la Moscova și de la Moscova la Suceava. În 1498—9, Țarul mijlocise, prin oamenii săi Bersen și Balița, ca să se încheie pacea, care ținea de atunci între cuscrul și ginerele său. Cînd dușmănia între Ruși și Litvani începu să se cunoască, și Ivan și Alexandru, unul în puterea înrudirii, cellalt în puterea legăturii din 1499, cerură ajutorul puternic al Moldoveanului, Ștefan încercă, la rîndul său, să împace pe cei doi prieteni cari nu se înțelegeau; diacul Șandru merse în 1502, împreună cu boierul Toader feciorul Isaii, la Moscova. I se răspunse aici că Alexandru e vinovatul, fiindcă nu lasă pe soția lui, Elena, și pe atîția alții să creadă și să se închine așa cum au apucat. Încercarea de împăciuire nu izbutise.

Mulți vor fi crezut că Ștefan se va da de partea lui Ivan, care începu peste puțin războiul, încă pe timpul verii. Cumintelui Domn i se va fi părut însă că toate aceste lucruri se petrec prea departe și că nu-l privesc de-a dreptul pe dînsul. Pe urmă, dacă interesul său cerea să se unească mai bine cu Muscalii, se întîmplâ la Curtea lui Ioan, un om pornit și sălbatec, ceva care împiedecă pentru totdeauna orice prietenie din inimă. Țarul avea o soție tînără, Sofia, din neamul împărătesc al Paleologilor din Constantinopol, și din această a doua căsătorie i se născuse un fiu, Vasile, pe care firește că mamă-sa doria să-l vadă Țar în locul lui Dimitrie, fiul fiului vitreg și al Moldovencii. Încă din 1499, Sofia izbutise a face pe soțul ei să-i ierte greșala de răzvrătire și planuri viclene de care se făcuse vinovată. Peste trei ani, tocmai în 1502, în luna lui April, mînia lui Ivan căzu de o dată asupra surorei și nepotului, cari pierdură în acea zi nenorocită, și pentru totdeauna, și iubirea Țarului, și libertatea, și viitorul de stăpînire pe care-l visaseră pănă atunci. Ei fură zdrobiți de această cădere neașteptată, și muriră înnainte de vreme:

mama în 1505, iar fiul în 1509, — cîțîva ani abia după moartea părintelui și bunicului din Suceava, a cărui inimă sîngerase de durerea copiilor pe cari nu-i putuse apăra, nici ajuta.

Într’o nouă solie, de prin Maiu-Iunie 1502, a diacului Bohusz, Alexandru arătă lui Ștefan, ca să-l întoarcă spre dînsul, ce cinste se face la Moscova, Elenei și lui Dimitrie, și-i ceru cu stăruință ajutorul împotriva Muscalilor, fără să mai pomenească acum de acea Pocuție, începătoare de vrajbă.

Dar Ștefan nu era omul care să-și încurce țara în lungi și grele războaie ca să răzbune jignirile ce i s’ar fi adus lui ca om. Pe de o parte, el îndemnă încă odată la pace pe Alexandru, iar, pe de alta, prin același diac Constantin, el aminti Țarului datoria cea mare către Creștinătate, care e mai sfîntă decît aceia către legea pravoslavnică.

Pe atunci, după luarea de către Turci a cetăților venețiene din Morea, Apusul se îndemna iarăși pentru lupta de răscumpărare, și în Răsărit se primiau scrisori lungi, cu făgăduieli de toată frumuseța, de la Venețieni, de la Papa și de la Împăratul din Germania. Ungurii bătuseră pe Turci în Bosnia, și în același an, la 12 Maiu 1501, se vestia în adunarea din Pesta începerea războiului sfînt cu învinșii. În primăvara lui 1502, noii apărători ai graniței de miazăzi, Ioan Corvinul, fiul Craiului Matiaș, Căpitanul din Banat, Ioja de Som, care înlocuia pe Pavel Chinezul, și urmașul lui Birtoc Drágffy în Voevodatul Ardealului, Petru de Pösing, luau Vidinul — o mare biruință, care avu un răsunet pretutindeni —, apoi Cladova, în fața Severinului, care și acesta se afla pe atunci în mîna Ungurilor, și flăcările aprinse de călăreții lor se prelinseră pe zidurile Nicopolei: vechile cuiburi de pradă turcești plătiră astfel paguba pe care o făcuseră, atunci cînd din ele stăpîniau, amenințau și prădau frații Mihalogli și Balibeg fiul lui Malcoci, duși aiurea sau trecuti din această lume.

Ștefan scrise astfel lui Ivan, care-și strîngea toate puterile asupra Litvaniei, că «toți Craii și toți domnii creștini și toate țerile frîncești ale Apusului se unesc și se gătesc a sta împotriva păgînului, și ar fi bine ca și tu, în loc să te cerți cu creștinii, să te ridici cu dînșii asupra păgînimii».

Cuvintele acestea nu fură ascultate. În cursul verii, Muscalii loviră Smolenscul. Toate puterile Poloniei erau strînse la această graniță, și Regele însuși plecase în Litvania, din Maiu încă, lăsînd Regatul în sama fratelui său, cardinalul Frederic, un om slab de suflet și bolnav, care avea numai cîteva luni de trăit. Abia se încleștase războiul cu Ivan, și vechiul prieten al acestuia, Hanul din Crîm, Mengli-Ghirai, care nimicise cu totul puterile Hanului de la Volga, prietenul lui Alexandru, Seid-Ahmed, silindu-l a căuta un adăpost în Cetatea-Albă, apoi în Chiev, — se aruncă asupra Poloniei. Într’un singur avînt, Mengli-Ghirai pătrunse în Septembre pănă la Sandomir, fără să întîmpine un singur dușman, și se întoarse înnapoi tîrînd după dînsul la 40.000 de robi.

În Polonia era o nespusă groază. De jur împrejur stăteau numai dușmani, și mijloacele pentru a-i răspinge, pentru a-i împiedeca de a năvăli și păgubi lipsiau cu totul. Frica de Ștefan nu era cea mai slabă în sufletul acestor bieți oameni îngroziți. După Muscal, după Tatar, ei așteptau acum pe strașnicul Moldovean, ca să desăvîrșească peirea țerii lor. Încercarea cu Ivan în Litvania îi încredințase că Rutenii, de limbă rusească și de lege ortodoxă, nu sînt bucuroși de stăpînirea polonă și catolică. Ei vedeau numai trădători între aceștia, și bănuieli de același fel cădeau și asupra unor dregători de margene, despre cari se zvoniau lucruri rele. Se credea astfel, în Septembre 1502, că Ștefan are înțelegeri la Camenița și pănă la Lemberg, care și-ar deschide bucuros porțile înnaintea lui, și se luau ce măsuri se puteau lua, împiedecîndu-se, între altele, negustorii moldoveni de a veni in număr prea mare.

În sfirșit, lucrul de care se temuseră, se întîmplâ. În Octombre Moldovenii se revărsară asupra Pocuției. Dintru întăiu se auzi că Ștefan a întețit numai niște «dușmani» — erau acum așa de mulți, încît nu li se mai dădea de capăt și de nume! — asupra Regatului. Se vesti pe urmă că Ștefan însuși, cu Turci și Ruși, adecă Ruteni, vrea să puie mîna pe Haliciu, pe Buczacz, prădat de dînsul în 1498, pe Czerwona, pe Iaszlowiec și pe o cetate care i-ar fi fost în adevăr de mare folos, Camenita cea puternică. Regele era chemat să vie răpede înnapoi, lăsînd grija Muscalilor din Litvania, căci altfel el va pierde Podolia toată, malul cellalt al Nistrului, care se va preface și el în pămînt moldovenesc.

Dar aceste știri nu erau adevărate. Ștefan nu era, nici în tinereța sa, dintre aceia cari fac cuceriri ca să le dea apoi îndărăt. Era să pornească oare acum, în zilele sale albe, zboruri nebune asupra pămînturilor străine? Nu, el venise numai să-și iea toată țara sa a Pocuției: el așeză aici ca staroste pe Clucerul Hrincovici și ca vameș pe Chiracola, poate, Vistierul de odinioară. Granița o însemnă, cum știa el că-i scrie în zapise, mai jos de Haliciu, la o milă și jumătate depărtare. Vămile i se plătiră lui de acum înnainte. Țeranii de aici, Romîni și Ruși, fură poftiți, după obiceiul din Moldova, să-i vie în tabără la Colomea, unde stătea orînduind,— fiecare cu calul și armele sale; și îndată el avu numai din această cucerire a sa trei mii de ostași. La 2 Novembre 1502 sosi la Lemberg Trimesul domnesc Ilie Steclea ca să poftească pe negustori a-i veni iarăși în țară, în cea nouă ca și în cea veche, fără nici-o teamă și fără nici-o grijă, căci «el nu vrea să aibă războiu cu Craiul, ci și-a luat numai țara bunicului său, care i se smulsese mai de mult cu puterea».

Însă, iarăși, el era gata să se judece, dacă, precum se zicea în Moldova, Alexandru n’ar fi fost mulțămit cu «legea» d’intăiu, ci ar fi cerut «lege peste lege», care trebuia să se deie oricînd, după datină. Iarăși el trimese un sol la regele Vladislav ca să-i arăte că «și-a pus oamenii în acea țară», în «bucata de pămînt» de supt Haliciu. De la Unguri, cari nu ținură de rău pe prietenul lor, mai bun și mai folositor decît Polonii, sosi iarăși un judecător, anume Marcu Fîrtat. Sorocul asupra căruia se învoi Ștefan cu dînsul fu acela de 2 Novembre 1503, cînd trebuiau să vie din Polonia, de la Cardinal, care se plînsese amar lui Ștefan pentru călcarea păcii, Iacob de Buczacz, iar, de la Vladislav, Ștefan Telegdy, Francisc Balassa și Emeric Csobor. Însă iarăși, Trimesul polon nu sosi la vreme.

IV. MOARTEA LUI ȘTEFAN-CEL-MARE.[modifică]

Ștefan era bolnav pe această vreme, de boala pe care i-o dăduse ostenelile sale războinice, nopțile de iarnă nedormite în lagăr, petrecerea îndelungată în umbra umedă a codrilor prieteni, goana peste cîmpii în bătaia furtunilor și supt căderea ploilor de primăvară și de toamnă și a zăpezilor moi. Încă din Februar 1501 veniseră la Veneția doi oameni de-ai lui, Frînci, ca să cumpere niște stofă scumpă de aur și să tocmească un medic, căci medicii venețieni erau pe atunci vestiți în lumea întreagă. În August 1502 abia, ajunse la dînsul Matei din Murano, medicul dorit, care-l găsi chinuit de podagră, dar, altfel, «voinic pentru vrîsta sa», și în stare să mai călăuzească ostași, cum făcu peste cîteva luni. Matei, care se îmbolnăvise pe drum, boli într’una și muri în Moldova, iar, cînd Ștefan trimese după alt medic, în Octombre 1503, mînile și picioarele-i erau înțepenite; solul său, întrebat asupra boalei, arătă că «numai mînile și picioarele nu poate să le miște, dar, altfel, n’are nimic». Ieronim de Cesena plecă spre Moldova, unde mai venise pe rînd, pentru ca să încerce mîntuirea bolnavului, un medic din depărtatul oraș german Nürnberg, Ioan Klingensporn, un Evreu de la Hanul Tatarilor și un bărbier unguresc din Buda.

În 1503 murise, de o boală urîtă, care nu era a unui viteaz, nici a unui preot, cardinalul Frederic. În toamnă regele Alexandru, care oprise războiul cu Moscova printr’o pace foarte puțin aducătoare de cinste, se întoarse în Polonia și, în loc să stea la vorbă cu Ștefan, precum făgăduise la 17 Octombre, el chemă o dietă la Lublin, în cele din urmă zile ale lunii. Aceasta luă măsuri pentru ca să smulgă îndărăt Pocuția, tocmind luptători pentru primăvara următoare.

Dar, cu toate laudele Polonilor, nu se făcu nici-o ispravă decît poate aceia, foarte ieftenă, a prădăciunilor de hotare, care nu speriau pe nimeni. Un războiu cu Ștefan, supt steagurile crăiești, un războiu mărturisit, nu se putea face acum și pentru aceia că amîndoi Iagellonii, și cel din Ungaria și cel din Polonia, care trimese la Turci pe vechiul cunoscător al lor, Nicolae Firley, făcuseră pace cu Sultanul, întărind-o în vara anului 1503. Și apoi ar fi îndrăznit slăbănogul Alexandru să încerce o luptă care ieșise așa de nenorocit unui viteaz ca Ioan-Albert? Doar nu trecuse nici zece ani de la măcelul din codrii Cozminului, și oasele morților înnălbiau încă poienele Dumbrăvii-Roșii. La sfîrșitul lui Novembre 1503, soli ai lui Ștefan veniau la Craiul polon; în Decembre oameni de-ai lui Alexandru se duceau la Vladislav în afacerea Pocuției. Se spune lămurit că pe atunci se așteptau și boieri din partea Domnului Moldovei. În Februar 1504, un Trimes unguresc venia spre Suceava unde se zvonise de oarecare mișcări tătărești. Cit de puțin se gîndia Craiul la o luptă cu Ștefan, dovedește și plecarea lui în 1504 ca să iea jurămîntul în Prusia. Cît trăi Ștefan, Pocuția, «bucata de pămînt», rămase țară moldovenească.

Mărețul patriarch își petrecu deci în liniște cele din urmă zile ale vieții sale, pregătindu-se prin odihna de aici pentru odihna cea mare. Cineva care l-a văzut pe acest timp, ni-l înfățișează ca «un om foarte cuminte, pe care nu-l poți lăuda în de ajuns, foarte iubit de supușii săi, fiindcă e plin de îndurare și judecător drept; e foarte ager și darnic și, dacă n’ar fi boala lui, pentru vrîsta ce are, e încă puternic». Lîngă dînsul stătea în Suceava, gîndindu-se cum să asigure moștenirea fiului ei, Doamna Maria, a cărei mamă se stînsese de curînd, în 1500. Bogdan, fiul ei, trecuse de douăzeci de ani: el era «orb», fiindcă pierduse un ochiu luptîndu-se; «era sfios ca o fată mare și om viteaz, cu purtări bune și avînd în jurul lui tot oameni ca dînsul».

În boierime se schimbase puțin: la Hotin, după Mușat, erau Toader și Negrilă, Ieremia și Dragoș păziau la Neamț, Ivanco și Alexa la Orhei, Costea în cetatea cea nouă de la Soroca, altă piedecă pentru Tatari, Ion Grumază la Cernăuți, și la Roman era Șandru. Tăutul trăia, și poate tot așa bătrînul Hrăman, bătrînul Șteful, foști pîrcălabi amîndoi, bătrînii Duma fiul lui Vlaicu și văr al Domnului și Duma zis Brudur. Dar Jurj era Vornic în locul lui Boldur, care trecuse în rîndul tovarășilor pe cari Ștefan îi mai vedea numai în amintirile sale. Cozma Șerpe se adăugise la sfetnicii din anul Cozminului. Grija Sucevei o avea tot Luca Arbure. Toți, spune un străin, un Venețian, bun judecător de oameni, care i-a văzut, «viteji și harnici, nu să stea pe saltea, ci să lupte în tabără». Mitropolitul era Gheorghe, Vasile păstoria la Roman, iar în Rădăuți ținea cîrja tot Ioanichie, cel d’intăiu episcop al acestui Scaun, întemeiat de Ștefan.

Țara se întremase cu totul: an de an se înnălțau falnicele lanuri, și mii de mii de oi și vite străbăteau pășunile grase ale Moldovei. Orașele fusese împo dobite pe rînd cu frumoasele biserici de piatră săpată, înflorite cu fluturi de smalț verde și galben, de maieștrii lui Ștefan, cari totdeauna aveau de lucru undeva. În ele se întîlniau Nemții, Armenii din Lemberg, Sașii din Ardeal, Grecii și Turcii cari veniau de la miazăzi, lăsînd bogăție în urma lor.

Noul Domn muntean — care înlocuise în 1497 pe Vlad Călugărul, mort, — Radu, privia pe Ștefan ca pe un părinte. În Ardeal pîrcălabii moldovenești stăteau în Ciceu și în Cetatea-de-Baltă, pe care Domnul o căpătase pe la 1478. Nimic nu tulbura de la moartea lui Matiaș legăturile bune cu Ungurii. Turcii din cetățile de la Dunărea-de-jos se stîmpărase; Mengli-Ghirai, Hanul Crîmului, socrul lui Selim, fiul cel mai mare al Sultanului, care stătea la Caffa, uitase drumul Moldovei. Numele «Moldoveanului» era cunoscut cu cinste în lumea întreagă, și Polonii înșiși, dușmanii bătrînețelor sale, recunoșteau fățiș ce putere cuminte pleacă din sufletul acestui om cum nu se găsește ușor un altul.

Căldurile verii deschiseră rana de la Chilia, și fierul ars al medicilor nu folosi la nimic. Ștefan simți că moare, dar gîndul său nu se întunecă și voința lui de fier nu suferi nici-o slăbire. Ca și înnainte, toți stăteau încă supt farmecul lui.

Auzise că boierii nu se înțeleg asupra urmașului său, că unii voiesc pe Bogdan, iar alții socot că ar fi mai drept să domnească Ștefan, fiul lui Alexandru, — nepotul domnesc din Constantinopol, ca unul ce venia în locul fiului celui mai mare; întetitori ar fi sămănat vrajbă între cei d’intăiu și cești din urmă. Lui Ștefan i se va fi părut că vede luptele nemernice de după Alexandru-cel-Bun, frămîntarea sălbatecă și nelegiuită pe mormîntul părintelui, bunicului adormit. El nu voia însă ca mormîntul să-i fie stropit cu sîngele său și al neamului său, ca țara pe care o ridicase așa de sus, să se prăvale iarăși în prăpastia păcatelor.

Boierii se zbăteau în lupta alegerii noului Domn,— cînd Domnul cel vechiu se ivi înnaintea lor pe cîmpul de adunare. De pe patul de moarte, el stăpîni ca de pe Scaunul său de poruncă, Întețitorii își pierdură capetele în clipă. Împăcați prin frică și prin înduioșare, ceilalți aleseră pe Bogdan Voevod, și ei fu înnălțat în Scaun supt ochii umezi ai părintelui său, care asigurase astfel și viitorul țerii.

Peste două zile, la 2 Iulie 1504, Ștefan muria, după ce domnise «patruzeci și șepte de ani, două luni și trei săptămîni», Domn adevărat, viteaz, cuminte și iubitor de țară și de neam, din clipa întăiu pănă în cea din urmă. El fu îngropat la Putna, supt piatra de marmură ce-și pregătise și care se vede pănă astăzi.

Într’însul găsise poporul romănesc cea mai curată și mai deplină icoană a sufletului său: cinstit și harnic, răbdător fără să uite și viteaz fără cruzime, strașnic în mînie și senin în iertare, răspicat și cu măsură în graiu, gospodar și iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici-o trufie în faptele sale, care i se par că vin printr’însul de aiurea și de mai sus. Si cu cît se vede această icoană mai limpede, cu cît se înțelege mai desăvîrșit și se iubește mai mult, cu atîta și viitorul se vestește mai bun, — căci atunci neamul merge pe drumul strămoșului cuminte.