Sari la conținut

Istoria lui Ștefan cel Mare/Amintirea lui Ștefan-cel-Mare

Cartea VI. Moștenirea lui Ștefan-cel-Mare Istoria lui Ștefan cel Mare de Nicolae Iorga
Cartea VII. Amintirea lui Ștefan-cel-Mare


==I. ȘTEFAN-CEL-MARE LA CRONICARI.==

Cărturarii n’au știut să vorbească după cuviință despre faptele lui Ștefan, căruia-i datoriau însă putința de a scrie în țara lor și pe limba lor. În puținul pe care l-au scris ei, cronicari ce înseamnă anii Domnilor, scriitori bisericești și, tîrziu de tot, cîntăreți, se află foarte puțin despre marele Voevod. Sufletele rătăciau aproape de pămînt în vremuri de întunerec și de neîncredere, în vremuri nerecunoscătoare și obosite, și scrisul nostru nu se putea ridica pănă la înnălțimea Lui.

Cînd, pe vremea lui Vasile Lupu, Vornicul Grigore Ureche prefăcu în romănește spusa săracă a vechilor letopisețe slavonești, el se pricepu numai să înnădească pe lîngă dînsa unele din veștile ce se cuprindeau în povestirile bogate și amănunțite ale trecutului altor neamuri. Despre locurile unde s’au fost dat luptele, despre cetățile de Scaun, despre bisericile înnălțate din porunca lui Ștefan aproape în fiecare oraș al Moldovei, el nu poate să spuie nimic. Ce pune el în scris, nu-l încălzește decît foarte rar și foarte slab, și cugetările lui sînt mai mult gînduri de morală bisericească. Abia la sfîrșit dă el drumul condeiului său greoiu și stîngaciu ca să spuie că Ștefan — al cărui chip adevărat îl putem desluși numai foarte neguros din zugrăveli de cărți sfinte, care dau totdeauna oameni frumoși cu ochii mari și plete lungi bălane —, că Ștefan era «om nu mare de stat», că era «mînios și degrabă vărsa sînge nevinovat», trimețînd din căldura ospețelor de-a dreptul la moarte fără nici-o judecată, el, bunul judecător. Încolo Ureche nu mai mărturisește despre eroul de la moartea căruia trecuseră ceva mai mult de o sută de ani, decît că avea acea vitejie măiestrită și îndărătnică pe care o vedem de alminterea și din desfășurarea războaielor lui.

Cîți au mai scris povestea trecutului moldovenesc s’au mulțămit să întregească după scriitorii străini: Leși și Unguri, izvodul bătrîn al lui Ureche. Numai Ioan Neculce, înjghebînd după alți cincizeci și mai bine de ani o istorie bătrînească a Moldovei mergînd pănă în zilele sale, culege cîte ceva din gura poporului despre cel mai mare dintre vechii Domni neatîrnați și mai lămurește cîte ceva și din partea lui: precum, despre darea Bugeacului de către Ștefan în mîna Turcilor (ceia ce s’a întîmplat numai în 1538), despre păharul de iasp și arcul cu vîrtej ce le-a dat mănăstirii Putna, unde au stat, în turnul de de-asupra porții, pănă la Cazacii prădalnici de supt Domnia lui Constantin Cantemir și pănă la egumenul doritor de petreceri, care, la o benchetuială cu oamenii domnești, a stricat la beție minunea de păhar, «ce era în chipul marmurei albe și a farfuriei». Tot el se face a ști că Regele Casimir ar fi dat lui Tăutu cîndva Ținutul pentru care Ștefan se lupta cu Polonii.

Dimitrie Cantemir, marele învățat de pe acest timp, nu înțelege și nu iubește pe acela către care trebuiau să se îndrepte cu deosebire ochii unui Domn moldovean ca dînsul, care doria să înnoiască pentru țara sa trecutul de liniște și de mîndrie. Istoricii din Ardeal, cari se iviră în a doua jumătate a veacului, nu coborîră nici-unul din ei asupra lui mai ales dragostea ce o aveau pentru neamul romănesc întreg, pe care voiau să-l înnalțe strălucitor, curățit de rugina trecătoare a clevetitorilor, în lumina prețuirii tuturora. Poeții de pe atunci erau deprinși a scrie, după modeluri franțuzești mai ales, mici flecării sunătoare și bine gătite, asupra iubirilor ușoare și legăturilor puțin trainice și adevărate dintre oameni. Trecutul nostru a fost mai totdeauna închis acestor cavaleri de ietac, mai lungi în bărbi decît în gînduri, și unul dintre dînșii, Matei Milo, a cutezat — în nepriceperea și ușurința lui — să apropie pe Alexandru-Vodă Moruzi, un Fanariot cu anul al Turcilor, de măreața umbră argintie a lui Ștefan străbunul.

II. PANEGIRICUL LUI ȘTEFAN-CEL-MARE.

Dar în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea duhul sfînt al iubirii pentru trecutul mare se cobori asupra unui călugăr care a fost cel d’intăiu cîntăret al lui Ștefan-cel-Mare.

El trăia în Putna chiar, în ctitoria lui Ștefan, care-și dormia somnul cel veșnic între zidurile ei. Aceste ziduri suferiseră multe, din anii îndepărtați cînd le înălțase spre nestinsă pomenire voința cucernică a biruitorului. Pe vremea lui chiar, frumoasa clădire arsese odată pănă la pămînt, în 1484, în primăvara anului cînd Sultanul răpi Moldovei — Ștefan va fi văzut în acest pojar nimicitor, care alesese mănăstirea lui printre toate celelalte, o prevestire — Chilia și Cetatea-Albă. Ea se înnălță însă peste cîtăva vreme tot așa de falnică, și daniile o împodobiră și o îmbogățiră pănă la moartea întemeietorului, care se odihni în cuprinsul ei. Peste ceva mai mult de un veac, cînd Moldova era supusă Turcilor și rău apărată de Domni cari se strecurau ca niște umbre trecătoare, hoți din Bîrgău, în Ardeal — să credem mai curînd Unguri decît Romîni —, se năpustiră asupra Putnei, din care luară tot ce se putea lua și încărca pe caii ce adusese cu dînșii: «argintul și sculele mănăstirei toate, carile au fost făcute de cei Domni bătrîni», scrie cu tînguire Domnul de atunci, tot un Ștefan, Tomșa al doilea. Venind cu Cazacii săi sălbateci în ajutorul lui Vasile Lupu, aruncat din Scaun de Logofătul său, — fiorosul tînăr Timus Hmilnițchi, ginerele Domnului Moldovei, se întări în Suceava, și ostașii săi nesățioși se răpeziră pănă la Putna, pe care o stricară cu totul, după ce o despoiaseră: Logofătul învingător, Gheorghe-Vodă Ștefan, începu din nou lucrul bisericii, pe care n’avu însă mulțămirea de a o vedea isprăvită, căci ea se sfinți abia supt Istrati Dabija, în 1661. Cînd, la sfîrșitul acestui veac, se începu pentru zeci de ani lupta cea mare dintre Turci și Lesi, aceștia din urmă se așezară în mănăstiri, în care ei vedeau numai cetăți de apărare și stăpînire: un Romîn trecut, de dorul Domniei, la Poloni, Davidel, porunci din mănăstirea Putnei, care avu să sufere nespus de mult pe urma unor astfel de oaspeți necredincioși și lacomi, pentru cari și crucea răsăriteană și mormîntul lui Stefan-cel-Mare erau de o potrivă un lucru de batjocură. Poate atunci se scormoni mormîntul lui Ștefan, care fu găsit mai tîrziu fără nici o podoabă pe fărîmăturile oaselor sale: Romîni și creștini de legea răsăriteană n’ar fi cutezat de sigur să tulbure, fie și pentru a căuta podoabe nouă icoanelor, pacea unui mormînt ca acesta.

Egumeni prea bucuroși de mese mari, ca Misail Chisăliță, cel ce strică la petreceri păharul lăsat de Ștefan-cel-Mare, scăpîndu-l din degetele sale slăbite de băutură, grăbiră pustiirea minunatului lăcaș de odinioară. Pe la 1750, turnul de la poartă se pleca spre pămînt, străbătut de crăpături adînci, zidul de prin prejur nu mai îndepărta pe nimeni, peste trapezăriile dărîmate și pivnițile umplute cu țerna părăsirii creșteau copaci vînjoși; biserica n’avea acoperămînt și răni de moarte îi crestau păreții; călugării se risipiseră mai toți, căutînd adăposturi mai sigure.

Atunci norocul aduse pe Scaunul de Mitropolit al Moldovei pe călugărul Iacov din Putna, un om sfînt. El cheltui pentru înnoirea desăvîrșită a Putnei toată agonisita vieții sale, și se făcu astfel al treilea ctitor al ei. Cînd un Domn care voia să aibă lîngă sine pe fratele său ca Mitropolit, îl sili să plece, Iacov se întoarse la Putna, de unde pornise, și fu îngropat, peste mulți ani de zile, aice.

Ajutorul de căpetenie al lui Iacov era un învățat călugăr, cunoscător și de slavonește, Vartolomei Măzăreanu. Îi plăceau de o potrivă cărțile bisericești și povestirea întîmplărilor viforoase ale Domnilor de de mult. Mai ales de cînd Iacov îl trimesese în Rusia ca să aducă de acolo tipărituri pentru mănăstirea amîndurora, Vartolomei își cheltuia vremea cu tălmăcirea unor tipărituri ca acestea, cu prescrierea de letopisețe și alcătuirea de condici ale hrisoavelor de danie și întărire păstrate prin deosebitele mănăstiri. Astfel ajunse el să stăpînească pe deplin limba înflorită a laudei sfinților și cunoștința unui timp pe care toate îl amintiau în Putna, cu toate dărîmăturile și înnoirile.

Pe la 1762, Arhimandritul Vartolomei ajunse și egumen al Putnei, în locul lui Pahomie. În Rusia el auzise preoți și călugări meșteri în cuvîntare lăudînd înnaintea mulțimilor smerite, în ziua hramului, viața ctitorilor vrednici de pomenire. Astfel lăudă și el într’o zi de 2 Iulie, între 1762 și începerea războiului apropiat dintre Ruși, spre cari mergea inima lui de călugăr, și Turci, în cari vedea niște păgîni făcători de rău, — pe Ștefan-cel-Mare.

Cuvîntul, de o mare frumuseță, e foarte întins, și se împarte în trei părți, care laudă pe rînd vitejia, dreptatea și iubirea de Dumnezeu a lui Ștefan în vorbe ce se înșiră ca o cunună de mărgăritare pentru fruntea străbunului. El zugrăvește pe Sfîntul Moldovei așa cum a fost în adevăr, ca pe un viteaz fără trufie, «cu picioarele de-apururi pe piatra ajutorului de sus», ca pe un întemeietor, căci «însuși și pănă astăzi țara aceasta cu dreptele lui așezări se ține», ca pe un cinstitor al clerului, care «pleca armele petrahilului». Înfierînd mîndria zădarnică a neamurilor mari, suciturile de șarpe ale lingușitorilor oploșiți pe lîngă Domniile nouă, și alte păcate ale timpului, Vartolomei ajunge să se întrebe, cum se vor fi întrebat atîția cari auziau povestirile poporului despre Ștefan sau rămîneau gînditori asupra slovei letopisețelor: «Oare ne vom mai învrednici și noi a vă ave», voi, vremi ca acelea?

Lauda lui Ștefan-cel-Mare nu se potrivia cu simțirea sfioasă și cugetarea umilă a unor timpuri îngenunchiate, care cutezau să nădăjduiască mult mai puțin decît atîta. Ca tot ce nu era de nevoie în biserică sau pe lingă biserică, ea nu s’a tipărit, și ea se află numai în două manuscripte — dacă ele nu sînt chiar unul și același —, așa încît n’a avut nici-o răspîndire.

III. ȘTEFAN-CEL-MARE ȘI ȘCOALA LITERARĂ NOUĂ.

[modifică]

A trecut apoi mai bine de jumătate de veac, și numele lui Ștefan-Vodă nu s’a mai pomenit în scrise romănești. Bucovina intrase în stăpînirea Austriei, și măsurile de orînduire a mănăstirilor luate de Împăratul Iosif hotărîseră că în mănăstirea Putnei vor locui numai douăzeci și cinci de călugări, romîni și, de-acuma ‘nnainte, firește și ruteni.

La 1812 se întorcea însă în Moldova Gheorghe fiul protopopului Lazăr Asachi, după ce învățase în Roma multe lucruri și se încălzise de un foc patriotic pe care nu-l aveau mulți pe această vreme. Gheorghe Asachi era și un poet, un puternic și mîndru poet, care vorbi în versuri de lucruri pe care cetitorii le găsiseră pănă atunci numai în cărțile de istorie și de limbă ale Ardelenilor, din care se trăgea neamul mamei lui.

Dar din avîntul tinerețelor lui Asachi nu rămase decît hărnicia. El tipări un chip al lui Ștefan-cel-Mare după acela de la Putna, făcut din nou in zile tîrzii; el înfățișă într’un tablou pe Ștefan dînd în clipa morții sfaturi înțelepte fiului său; el cîntă și în romănește și în franțuzește — și foarte slab în amîndouă limbile — întîlnirea viteazului învins cu mamă-sa, neînvinsă, la Cetatea Neamțului, și atinse în Nuvelele sale istorice anumite împrejurări din viața Voevodului. Dar nu-l înțelese și nu-l înfățișă nici-odată după cuviință.

Tablourile lui Asachi sînt din 1833, poesia despre tăria de suflet a «Doamnei Elena» a fost tipărită în 1841 în revista lui Asachi, Spicuitorul, care ieșia în romănește și în franțuzește pentru ca să răspîndească și în străinătate numele întemeietorului ei. La 1837, Mihai Kogălniceanu, un om de o înnaltă și largă înțelegere, tipăria la Berlin o parte din Istoria Romînilor în franțuzește, care a fost însă cetită și de ai noștri. Peste trei ani, întors în țară, el începea să scoată la lumină izvoarele trecutului moldovenesc, în a sa Archivă romanească. După alți trei ani, Kogălniceanu se dovedia un mare cuvîntător, vestind de pe catedra sa de la Academia Mihăileană, — de unde fu aruncat jos îndată, de o Cîrmuire care nu putea face altfel —, evanghelia cea nouă de credință în neam. «Inima mi se bate cînd aud rostindu-se numele lui Alexandru-cel-Bun, lui Ștefan-cel-Mare, lui Mihai Viteazul… Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decît lupta de la Termopile, și izbînzile de la Racova și de la Călugăreni îmi par mai strălucite decît acele de la Maraton și Salamina, pentru că sînt cîștigate de către Romîni… Baia, un sat ca toate satele pentru străini, pentru Romîni are mai mult preț decît Corintul, pentru că în Baia, avanul rigă al Ungariei, Matei Corvinul, viteazul vitejilor, Craiul Crailor, cum zicea Sixt al IV-lea [Papa], rînit de sabia moldoveană, fu pus în fugă și uită drumul patriei noastre!».

În asemenea cuvinte nu se mai vorbise de zilele vechi ale Romînilor, și, ținîndu-se samă de deosebirea timpurilor, ele pot fi puse alături, întru mărirea lui Ștefan, cu laudele bisericești ale călugărului Vartolomei din Putna. La 1845 începeau să se împartă cele d’intăiu coli din marea și, pentru acea epocă, măreața culegere a Letopisețelor, din care se alcătuia, de la un bătrîn povestitor la altul, povestea Moldovei luptătoare, chinuite și umilite: Ștefan părea că iese din mormînt, buciumîndu-și isprăvile pentru a-și îndemna urmașii, din rîndurile cumpănite ale Vornicului Ureche, înnainte-mergătorul marturilor trecutului.

Atunci Moldova văzu ce a fost, și fu cuprinsă de rușine și de jale. Pe cît îngăduia censura într’o țară stăpînită de Domn și de consulul rusesc, mai mare decît dînsul, toți cei ce-și simțiau chiemarea de a împărtăși prin scris frumos gînduri sănătoase și folositoare, se închinară înnaintea strălucirii moarte a veacurilor voinice: și Alecu Russo, care nu uită pe «voinicii ce dorm la Valea-Albă» și nu doria ca Ștefan să se întoarcă pe pămînt căci s’ar da înnapoi de mînie înnaintea celor ce nu mai aveau sufletul lui și nu-i mai vorbiau limba lucie ca un ascuțiș de sabie încercată; și Costachi Negruț (Negruzzi), și poetul tinerimii vioaie, încrezătoare și setoase de luptă, Vasile Alecsandri.

Într’un calendar din 1845—după ce ieșise în parte Letopisițile — Kogălniceanu sau Russo scrie, zugrăvind lupta lui Ștefan la Baia: «Romînul îi atribuie tot ce-i pare curios, mare, vitejesc și chiar neînțeles. Orice cetate, orice zid, orice val, orice șanț, întreabă-l cine l-a făcut: el îți va răspunde: Ștefan-cel-Mare. Orice pod, orice biserică, orice fîntînă, orice curte sau palat vechiu, el le va raporta eroului său. Orice bunătate, orice așezămînt ale căruia rămășițe mai trăgănează pînă astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la cale înțelepte, Ștefan-Vodă le-a urzit. În sfirșit, acest Domn pentru Moldoveni resumă toate isprăvile și instituțiunile făcute în cinci veacuri, de atîția stăpînitori».

IV. ȘTEFAN-CEL-MARE ÎN LITERATURA POPORULUI. POMENIREA LUI ÎN TIMPURILE DIN URMĂ.

[modifică]

Poporul era întrebat deci și el despre Ștefan-Vodă, după ce vorbiseră despre dînsul însemnările cărturarilor mai apropiați de dînsul. Țeranul din munți și văi, din păduri și de pe malul apelor nu știa nici ziua luptelor, nici anii și nici veacul, căci mai marii lui cuprind mai multe veacuri, nesfîrșit de multe, cu trupul lor de uriaș; el nu știa nici numele boierilor, sfetnicilor, Doamnelor și iubitelor care nu luaseră loc lîngă dînsul înnaintea lumii; el nu putea să deosebească o luptă de alta, ba nici-un dușman de cellalt; el nu văzuse nici-un hrisov de la marele judecător, nu ajungea să-și însemne nici-una din datinele la începutul cărora stătuse voința lui; nu cetise măcar una din pisaniile ce stăteau in fruntea bisericilor durate în cei patruzeci și șepte de ani de Domnie.

El știa atît, în marea lui nenorocire și în adîncul lui întunerec, pănă la care ajungea însă, cu mîngîiere și făgăduieli, o rază bună din acel veac mare, că neamul său a dat cîndva,—dăunăzi, peste trei sute de ani sau cu o mie alții în urmă, — un om minunat, un sfînt cum nu mai poate răsări altul: el era izvorul a toată vitejia, el era fîntîna tuturor dreptăților, el era marea bunătăților. Pămîntul Moldovei nu fusese al lui numai atunci cînd oamenii de de mult îl putuse vedea; el rămăsese al lui în vecii vecilor, cu toți oamenii ce se îngropau pe rînd, și, în clipe grele, suspinul și rugăciunea se suiau la dînsul ca la Dumnezeu: «Săracul Ștefan-Vodă, unde-i să vadă?!».

Poporul, înnaintea căruia stătuseră largi deschise ușile lui, îl chemase la dînsul prin povestea lui iubitoare, care născocia înlocuind adevărul de care n’avea nici-o știință: Ștefan nu fusese fecior de Domn, ci copilărise între băiețașii și băietanii satelor, și se arătau la Borzești, în Ținutul Bacăului, unde i se înnălța frumoasa biserică, locurile care-i văzuseră jocul de vitejie. Învîrtise în mîni ca ale Făt-Frumosului care glumește cu armele grele ale zmeilor, un buzdugan ieften, tăiat din trunchiurile străvechi ale codrului. El străbătuse în peșteri ca să ucidă urșii, așa precum alții de vrîsta lui prindeau fluturii strălucitori de-asupra florilor pajiștei. Meșteșugul luptelor cu oamenii răi îl învățase de la arhangheli trimeși de Dumnezeul ce plînge de suferințile săracilor, și, ca să nu sperie pe copil cu penele lor de aur orbitor, ei se făcuseră a fi doi moșnegi, adecă doi moșnegi de la țară, cu căciulile nalte și drepte, cu pletele și barba căzînd în valuri de argint, cu ochi cari văd adînc în amintirile zilelor moarte, cu vorba cuminte și înceată, venind totdeauna de foarte departe, — așa niște moșnegi cum va fi fost sus pe Scaunul de aur în hainele-i de mătasă încheiate cu pietre scumpe Vodă Alexandru-cel-Bun.

Cînd s’a făcut mare și a început luptele lui drepte și bune, nici-un colț de țară n’a rămas nesfințit de biruințile lui sau de suferințile cu care le plătia. În scorburile acelea mari de lîngă Baia s’a adăpostit el, singur-singurel în codru, pîndind pe Unguri meniți peirii. Scările acelea tăiate în stîncă au fost făcute pentru dînsul, care căuta vîrful muntelui. Colo la Voronețul din Bucovina, la Dobrovățul din Vasluiu, a stat el la ușa sihastrului ce se ruga pentru toți oamenii și de la care voiâ sfatul cel mai bun ca să mîntuie țara, ai cărei apărători periseră: sihastrul l-a primit în chilie, i-a dat învățătura dorită și i-a arătat prin luminile minunate ce se iviau în paltinii pădurii, în ce loc trebuie să se ridice mănăstirea de mulțămită. La Podul-Înnalt se arată cetatea lui, fundătura unde s’au grămădit Turcii bătuți, beciul lui săpat în pămînt; podul de colo se zice al Harapului pentru că un Pașă din Arabia depărtată a căzut în acel loc, mușcînd de durere pămîntul străin. Lîngă Bozienii Neamțului, pădurea ce a dăinuit pănă dăunăzi a fost aceia în care s’a odihnit Ștefan după nenorocirea fără umilință de la Războieni. La Cozmin se știe unde s’a risipit codrul asupra dușmanilor, cari nu mai sînt Leșii, ci Turci adevărați, aceia de cari Ștefan a scăpat țara. Dincoace au fost vrăjiți Tatarii cu fuioare fermecate și nori de fum, și tăiați pănă la unul. Cazacii au fost nimiciți la gîrla Cazacului. La Ciortărei, de unde era poate boierul său Andreico Ciortorovschi sau Ciortoreanul, a dat Dumnezeu o pîclă de a putut să răpuie Ștefan pe păgîni. Cei șepte munți din Vrancea au fost dăruiți de Ștefan la șepte voinici, pe cari mama lor bătrînă îi dăduse pentru luptele cele nouă, și numele lor era scris în slovele de pe masa de piatră «a lui Bucur». Cutare cruce de la fîntîna din același Ținut al Putnei mărturisește că acolo și-a dat sufletul, la picioarele stăpînului său, ciobanul care colindase țara întreagă culegînd ostași pentru Vodă, rămas fără tovarăși. Dincoace Ștefan a învins pe strașnicii Căpcăuni, cu cari se putea pune numai unul ca dînsul. Aceasta-i, lîngă Cotnari, sau în Bucovina, Dumbrava-Roșie, unde Leșii au asudat sudoare de sînge supt bice și strămurări arînd pentru codrul de stejari cu frunza roșie și răsunetele de gemăt. Oasele acelea înfipte în măruntaiele rîpei pe care o spală apele mînioase ale Siretiului de primăvară, sînt oase de dușmani, pe cari i-a răpus brațul lui Ștefan. Valea Groazei a văzut spaima Turcilor strînși de arma lui răzbunătoare. La Poiana Dealului-Mare se văd cetatea și șanțurile prin care au crezut în zădar Tatarii că se pot apăra de același ascuțiș de sabie. La Sîngeri el a vărsat, pe dreptate, acel sînge mult ce se pomenește în numele locului. Din cerdacul de lîngă Huși, el a pîndit în zare, peste Prut, mersul Tătărimii pustiului. În stîncile de la Ștefănești, care ar fi întemeiat fără îndoială de dînsul, Ștefan și-a ascuns mama, care se pomenește la Cetatea Neamțului, și Domnița, în cămări închise cu uși de fier. În Cotnari ca și în Dobrogea se povestesc luptele lui cu Doamna Cătălina, care a pus să se facă fîntîni pentru drumeți în margenea drumului mare. Movila aceia din Vasluiu care se zice a lui Burcel, a fost dată de prietenul săracilor unui biet om nevoiaș care chiuia în auzul lui arînd Dumineca, pe vremea slujbei, cu boi de împrumut. Toate satele vreau să se tragă din strămoși dăruiți de Ștefan pentru vitejie. Unde n’a măritat el fete fără avere, unde n’a făcut el biserici și cetăți și fîntîni răcoritoare? În care Ținuturi nu se cîntă vre-o iubire a frumosului Vodă Stefăniță care coboară pe neștiute inelul său de aur în cofița fetelor ce dau să beie străinului frumos?

Tot ce a fost pe acest pămînt se topește în lumina lui.

Se știe că el a murit și că pe mormîntul lui a ars trei zile și trei nopți o lumină pe care n’o aprinsese nimeni. Dar moartea nu i-a luat simțirea, și, cînd neamul lui sufere, strămoșul plînge în mormîntul său. Plînge, căci nu se poate mișca, dînd la o parte povara grea a marmurii albe. Dar odată și odată el va învinge prin puterea strașnică a durerii sale nemărgenite. Întăiu sabia-i va răsări din groapă, floare de oțel, vestind «războiul cel mare», care va da dreptate neamului romănesc. Apoi însuși va ieși în vederea dușmanilor îngroziți, călare, înnarmat, săgetînd ucigător din ochii săi strașnici, limpeziți de ceața morții îndelungate. Oastea lui, va fi el. Și sîngele se va sui pănă la coamele cailor, și poporul lui Ștefan-cel-Mare va avea atunci pretutindeni pace și fericire. Iar el se va culca iarăși în mormîntul lui de la Putna, dormind acum cu drepții.

Cărturarii aveau de unde culege fapte și povești pentru a slăvi numele lui Ștefan: Letopisițele li stăteau înnainte, și de pe la 1850 se tipăriau tot mai multe cîntece ale poporului, se cercetau tot mai mult spusele lui despre timpurile bătrîne.

Dar ei n’aveau nici puterea de simțire, nici bogăția de închipuire, nici învățătura și nici adevărata dragoste de țară care ar fi trebuit pentru ca un vrednic prinos să vie și din partea lor. Aceasta trebuie s’o spunem.

Se vede și din următoarea împrejurare:

În 1856, Archimandritul de la Putna, care și el va fi cetit Letopisețele, căpătă de la Cîrmuirea austriacă voia a deschide mormintele din Putna pentru a da în sfîrșit lui Ștefan cinstea ce i se cuvenia, pentru a ridica din adîncurile mucede ale pămîntului scormonit de tălhari din alte neamuri, rămășițele lui sfinte.

Ceremonia se începu în ziua de 12 Novembre din acel an.

După ce se descoperiră pe rînd oasele Mariei, fata a doua a lui Ștefan, ale Mariei soția lui Petru Rareș, ale lui Bogdan Orbul, ale lui Ștefan-cel-Tînăr și ale unui mort domnesc necunoscut, se ajunse peste patru zile la mormîntul ctitorului, așezat în mijlocul bisericii, la dreapta, în locul de cinste.

O lespede groasă, lucrată cu dalta, fu găsită întăiu de săpătorii cari se lăsau și ei stăpîniți de evlavia ce cuprindea pe toți cei de față, chiar și pe străini. Mormîntul se boltia dedesupt. Opt țerani ridicară lespedea, pe cînd soborul își înnălța cîntările, rugîndu-se pentru strălucitul mort.

Se găsi ce lasă în urmă o strecurare de patru sute de ani aproape: capul păstrat în cea mai mare parte și fărîmături de oase între surcelele sicriului și petecile mantiei; odoarele: cununa, nasturii, inelele, sabia le luaseră hoții. Atîta se păstrează astăzi în mausoleul ce s’a ridicat pe urmă lui Ștefan.

Răsunetul fu foarte slab în Bucovina, în Moldova și nu răzbătu în alte părți ale Romînimii. Se vorbi totuși încă în Octombre de ridicarea unei statui în Iași, dar îndemnătorul, Caimacamul de atunci al Moldovei, Toderiță Balș, era un dușman al Unirii, și el vorbia de Ștefan-cel-Mare pentru a înteți patriotismul moldovenesc al Moldovenilor, în paguba patriotismului romănesc. Se găsiră mai tîrziu ziare mai deslușite, care lăudară între toate faptele lui Ștefan luptele lui cu Radu-cel-Frumos și cei doi Basarabi, din care făcură războaie cu Muntenii, ceia ce n’au fost.

Iar literatura tăcu.

Numai cînd studenții din Viena, membrii Junimii de acolo, îndemnară, cu Eminescu și Slavici în frunte, la o sărbătorire a lui Ștefan la Putna, cu prilejul hramului al patru-sutelea de la întemeierea mănăstirii, numai atunci amintirea eroului stoarse lui Alecsandri două poesii slabe, cu desăvîrșire reci, care fură cîntate înnaintea mormîntului acoperit cu panglici tricolore și cu flori din partea Romînilor din toate părțile. Cu un an înnainte, Alecsandri povestise într’un poem lupta de la Dumbrava-Roșie, o lucrare din cele mai bune ale sale, plină de versuri răsunătoare, pe care din nenorocire le tot întrerup altele, mai puțin îngrijite. În ea se vorbește, fără cunoștința adevărului faptelor, de luptele ce s’au putut încleșta între boierii noștri i fruntașii Polonilor. Țeranii sînt uitați cu totul, fiii codrilor cari cîștigară marea biruință din codru. Poemul s’a vîndut pentru ajutarea rîniților din Franța, unde învățase și trăise mulți ani din viața sa cîntărețul lui Ștefan-cel-Mare.

De baladele, mai vechi, ale lui Bolintineanu aproape nu mai e nevoie să se vorbească: nimeni n’a iubit mai mult pe Ștefan prin ele.

Ce-a fost mai bun în serbarea de la Putna rămîne discursul, de o mare înnălțare de cuget, bogat în icoane nouă și în gînduri adînci și cuminți, al studentului A. D. Xenopol. Istoricul de mai tîrziu al Romînilor a scos din viața lui Ștefan învătături folositoare, ca acelea de a face «unirea prin gînd și inimă» înnainte de a urmări visuri mari, de a întemeia o cultură adevărat romănească, și cît se poate de neatîrnată, în care să se înfrățească toți Romînii, de a nu pripi lucruri mari cari vin de la sine altfel și care, dacă li se face silă, pier ca iubitul Psichei, picurat de untdelemnul candelei ce se apropiase fără îngăduire de fața lui cînd dormia; de a «nu ne înșela asupra stării în care ne aflăm, de a nu ne orbi noi înșine prin lingușiri și înnălțări peste aceia ce sîntem în adevăr». Sfaturi a căror nevoie se simte din nenorocire și astăzi, după aproape patruzeci de anî!

O statuie a lui Ștefan-cel-Mare s’a înnăltat la Iași abia în 1883. O făcuse un meșter străin, și a făcut-o rău, cum nici nu se putea altfel, căci numai cine face parte dintr’un popor îi poate înțelege în adevăr eroii, îi poate iubi și li poate da viața bronzului, a marmurii, a picturii sau a cîntecului. Între cuvîntările rostite atunci au fost și de acele care n’au ținut seamă de sfaturile înțelepte pe care le dăduse studentul Alexandru Xenopol celor mai bătrîni decît dînsul la 1871.

Iar în literatura romînească a fost o tăcere….

Afară de marele poet Eminescu: cunoscător desăvîrșit al poporului, al trecutului, minte adincă și bogată, inimă cuprinzătoare, de la care pornise și gîndul serbării din 1871. Dar în Iașii înstrăinați, în mijlocul marii serbări oficiale, el s’a lăsat furat de gînduri triste, și, unde era să se înnalțe imnul mîndru către ceruri, de pe buzele-i îngălbenite zbură duioșia deznădăjduită a unei doine de plîngere și răzbunare.

Vor ști poeții, scriitorii de astăzi să dea glas iubirii nemărgenite cu care, de patru veacuri, miile de mii ale poporului au încunjurat, și mai departe decît hotarele Moldovei, chipul de viteaz bun, cuminte și sfînt al celui mai mare om ce s’a ridicat dintre Romîni? Se vor înfrăți ei înnaintea acestui altar, măcar pentru clipa în care se în- naltă liturghia recunostinții de marile mulțimi care nu pot nici să vorbească, nici să cînte?

Nu prin silinți răzlețe, ci prin buna înțelegere la lucrul harnic, se întemeiază învățătura, cultura unul popor, care e vitejia de astăzi, și la această muncă locul cărturarilor e în frunte, — ca să îndemne și să îndrepte.