Istoria lui Ștefan cel Mare/Luptele cu turcii

Jump to navigation Jump to search
Cartea III. Domnia lui Ștefan-cel-Mare pănă la luptele cu turcii (1457—75) Istoria lui Ștefan cel Mare de Nicolae Iorga
Cartea IV. Luptele cu turcii
Cartea V. Cei din urmă ani din viața lui Ștefan-cel-Mare


Cuprins

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/150[modifică]

I. LUPTA DE LA PODUL-ÎNNALT.[modifică]

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/151[modifică]

Ștefan avea deci o oaste de țerani: vre-o treizeci de mii de țerani, din Nistru — pe unde nu erau încă Rușii — în munte, din codrii Bucovinei — pe unde nu erau încă Nemții — în Dunăre. Vodă-i chemase la vînătoare de iarnă în pădurile Vasluiului și Tutovei, și ei veniseră făcîndu-și cruce la plecare, obișnuita lor rugăciune fără cuvinte, care se ascultă în Ceruri. Erau tot vînători pricepuți și ageri, din neam în neam; astfel ei își îndepliniră sarcina cu destoinicie: mînară fiarele în hățiș și le uciseră.

Soliman Eunucul, beglerbegul Greciei, veni la Dunăre cu vre-o 100.000 de ostași în stare să se lupte cum trebuie și cu vre-o 20.000 de țerani creștini din Bulgaria, cari deschideau drumurile și duceau carele cu proviant. Cu dînsul se unise, poate aici, în preajma apei, amîndoi feciorii lui Mihalogli, stăpîni! temuți ai

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/152[modifică]

acestei granițe dunărene. Domnul muntean, bietul Laiotă, care totuși în fundul cugetului — ca ori-cine din neamul său — era mai bucuros să fie cu creștinii, cu toate că nu putea fără învoirea și sprijinul păgînilor, fu silit să-și adune boierii și satele, pentru a merge, cu inima frîntă și fața acoperită de rușine, în urma Turcilor ce veniau ca să dărîme o Domnie romănească, să piardă o parte din poporul lui.

Dunărea se trecuse foarte lesne pe la Nicopol. Nu era nevoie de nici-o corabie, căci iarna întinsese de la un mal la cellalt podu-i de ghiață ninsă. Salahorii bulgari făcură drum larg prin zăpadă și dreseră podurile peste rîpi, bălți și rîuri. Hrană era din destul, cît timp se străbătea pămîntul supus al Țerii-Romănești. Iarna se îmblînzia, tăindu-și gerul, așa încît și ea se arăta priincioasă năvălitorilor.

Așa se ajunse la Milcov. De aici însă pănă la adăpostul măcar al dușmanului nevăzut, — undeva, în vre-o pădure neagră, lingă o apă prăpăstuită, — mai era drum.

Căldura desfundase drumurile, înnecase ogoarele, slăbise ghiața întinsă de asprul Decembre asupra apelor. Sara și dimineața, zarea se pierdea în neguri, în care se năzăriau stafii de luptători pentru Turcii obosiți, cari aveau pe sufletul lor povara înfrîngerii proaspete de la Scutari. După ce se trecu Siretiul, rîul de graniță, pustiul se deschise pretutindeni: înnaintea lor, în dreapta, în stînga; satele

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/153[modifică]

erau o grămadă de dărîmături; focul pus, fără părere de rău, de țeranii plecați la oaste, ale căror familii erau adăpostite departe în Țara-de-Sus, sau spre munte, nimicise căsuțele și bordeiele. Apă nu se găsia decît în bălțile otrăvitoare. Necontenit se așteptau care cu pîne de la Munteni, căci Moldova nu voia să-și hrănească dușmanii.

Drumul fusese ales foarte rău, numai cu gîndul de a găsi mai răpede pe Ștefan, de a-l zdrobi, a-l «prinde de barbă», cum era porunca, a supune Moldova și a prăda apoi la Răsăritul și la Apusul ei. Pe malul drept al Siretiului se urca larga cale a negustorilor care ducea la Capitala țerii. Dincoace, intrai curînd în Ținutul dealurilor îngrămădite, văilor înguste, rîurilor cu maluri înnalte, mlaștinilor făcute de ploi în adîncuri. Nenumărata mulțime frămîntâ mocirlele cîteva zile, în umezeala rece a dezghețului, nutrită neîndestulător și fără rînduială, hărțuită de dușmanul, veșnic ascuns, care ucidea fără greș pe cercetași, pe vînătorii de pradă și de hrană, pe bolnavii rămași în urmă și pe cei ce rătăciau.

Lui Ștefan, care vedea cum norocul vine spre dînsul, locurile acestea îi erau bine cunoscute. În codrii Vasluiului, pe cari vara îi curățise de smîrcuri, văzuse el pe tatăl său, Bogdan-Vodă, strivind pe Poloni, dîndu-li jos de pe cai căpitanii, morți, silindu-i să părăsească pămîntul de pustiu și curse al Moldovei. Nu tocmai departe de Crasna, care

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/154[modifică]

văzuse biruința de la 1450, el își așeză ostile în calea Turcilor.

Stătu pe drumul de negoț care ducea la CetateaAlbă, pornind tot din Suceava. Dușmanii veniau de la Bîrlad, trecuseră de Vasluiu și acum ei apucau spre Iași, unde erau Curți domnești din timpuri mai nouă. În locul unde pîrăul Racovățului se varsă în Bîrlad, făcînd o mlaștină între păduri, trecerea era deosebit de primejdioasă. Un pod de lemn lega cele două rîpi, pod bun pentru drumeții obișnuiți, chiar și pentru carele de marfă ale Liovenilor, dar cu totul nepotrivit pentru a ținea greutatea cămilelor, a tunurilor, a miilor de cai, a zecilor de mii de oameni, — bulucul, veșnic îngrămădit, al Turcimii. Din desișuri guri de tun, ca niște ochi de mort, pîndiau podul de-asupra prăpăstiei umede. În margenea codrului așteptau Secuii cu săbiile. Iar în fund ardeau în noaptea de Ianuar, a treia zi după Sfîntul Ioan, 9 spre 10 ale lunii, focurile la care se încălziau țeranii în cojoace, cu arcele pe umăr și ghioagele răzimate de fagi și stejari. Ștafetele spusese că Turcii se apropie, că sînt la cel din urmă popas și vor veni odată cu ziua.

Se ridică atunci o dimineață care nu sămăna cu dimineața roșie a înfrîngerii Polonilor. Acum era o dimineață oarbă, cu neguri groase lăsate pe lumina ei. În chiote de îndemnare și de îndreptare, venia învălmășala de călăreți a beglerbegului prin glia cleioasă, tăiată de mărăcini și de lațurile buruienilor

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/155[modifică]

uscate. Cei ce apucară a răzbate se suiră pe scîndurile podului, grăbiți spre moartea ce pîndia în ceață.

Tunarii țintiră după zgomot, din amîndouă laturile drumului mare, și podul se prăbuși în răcnete de spaimă și durere pe care le înnăbuși îndată chiotul ce cutremură pădurea. Ca o ploaie deasă și iute, ropotiră îndată săgețile: erau așa de mulți dușmanii, așa de învălmășiți în strîmtoarea peirii —Termopile ale neamului nostru —, încît arcașii nu puteau greși. Ele veniau din toate părțile, mînate de un vîrtej de ură. Fuga era cu neputință: gloatele nebune se împingeau tot înnainte, și cei din urmă, grăbiți să răsufle în larg, nu știau ce oprește pe cei d’intăiu.

Groaza dădu aripi acestora. Un iuruș puternic, și poate pădurea blăstămată își va pierde farmecul ucigaș! Strivind trupuri care făcuseră a doua oară un «pod înnalt» de-asupra rîpei în care curgeau acum valuri roșii de-asupra tinei, Spahiii în haine bogate, pe cai arăpești, se aruncară asupra izvorului săgeților. Secuii fură călcați în picioare, și se împrăștiară lăsînd multe trupuri în urmă. Ei erau străini, și fuga nu li descoperia căminurile. Țeranii știau însă ce-i așteaptă pe dînșii și pe toți ai lor, din neam în neam, dacă se vor clinti dintre copacii aceștia ai codrului, dacă o spărtură se va face în zidul lor de piepturi goale. Topoarele, securile, ciomegele, ghioagele bătură turbat asupra haitei lupilor; coasele începură să taie holda cruntă

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/156[modifică]

a picioarelor cailor turcești. Cu cît ținea mai mult frămîntarea, cu atîta amestecul se făcea mai strașnic în desișul zăpăcit al dușmanilor. Ei nu mai știau nici pe cine au în față, nici pentru ce se luptă. Sultanul nu era în mijlocul lor ca să strîngă pe toți în jurul lui și să-i îndrepte, pe cînd dincolo Domnul călăuzia toate mișcările. Ziua nu se limpezise încă pe deplin, cînd toată puterea vrăjmașă, pedestrime, călări, salahori, tunuri, lăsă lunca sîngeroasă și fugi, cete-cete, în toate părțile.

Și in ziua aceia de Marti, a desăvîrsitei biruințe — cea mai mare din viața lui Ștefan, și asupra celui mai puternic dușman —, și Miercuri, și Joi, pîlcuri de vînători se ținură în urma dușmanilor. Mlaștinile-i înghițiau, pădurile-i prindeau în brațele lor negre, dîndu-i în puterea Romînilor, ghiața rîurilor se sfărîma prăbușindu-i în adîncimi. Secerișul de iarnă al trupurilor urmà ziua și noaptea.

Unii dintre învinși avură mai mult noroc în nenorocirea lor, și nemeriră la vadul cel mai apropiat, al Obluciței, care ducea la Isaccea, pe pămîntul turcesc al Dobrogei. Alții crezură că se asigură mai bine năpustindu-se peste Siretiu înnapoi în țara lui Laiotă. Dar acest Domn slab era necredința în chip de om. El știa că în tabăra lui Ștefan se află Basarab-cel-Tînăr, care cercase în toamna trecută să-i smulgă Domnia; el vedea că Turcii nu pot răpune pe puternicul Domn moldovean, el se aștepta ca Ungurii din Ardeal, cari primiseră cu cea mai mare bucurie vestea izbîndei lui Ștefan,

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/157[modifică]

ca însuși Craiul Matiaș, care răspîndi îndată în lumea întreagă vestea isprăvii strălucite pe care o făcuse Voevodul său moldovenesc, să se amestece îndată în afacerile răsăritene. Astfel, ca să se îmbuneze cu creștinii d’imprejurul său, el lovi cîteva frînturi de oaste turcească ce-i rătăciau prin țară, privită de Turci ca a lor, și trimese unui prieten ungur un steag ca dovadă a vitejiei sale. E drept că și în lupta de la Podul-Înnalt el pare să fi cruțat pe Romîni, cruțîndu-se și pe dînsul, adecă neamestecindu-se mai de loc în crîncena învălmășală.

Din partea lui, Ștefan rămase în locul unde învinsese. El puse să i se aducă înnainte prinșii, foarte mulți la număr, cari scăpaseră de moartea în luptă numai ca să găsească pe urmă una mai puțin cinstită și mult mai dureroasă. Mulți erau fii de oameni vestiți și bogați, așa încît boierii lui Ștefan vorbiau de răscumpărarea lor. Dar Domnul nu voi să audă de tîrguială pentru a da drumul acelor cari-i călcase țara în picioare și întinseseră o mînă îndrăzneață către cununa sa. «Dacă aveți atîția bani și putere, ce ați căutat aice la mine», strigă el nenorociților, cari fură înfipți în țepile ce împodobiră sălbatec mlaștina cruntă. Singur fiul lui Isac-beg, din marele neam al lui Evrenos-beg, ce se luptase cu Mircea, Domnul muntean, fu cruțat de această cumplită moarte.

Se făcu apoi postul de pîne și apă care se

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/158[modifică]

juruise lui Dumnezeu în clipele cele grele ale așteptării. Apoi țeranii se împrăștiară pe la satele unde în curînd mînile lor de viteji erau să trezească sămănăturile nouă. Iar «Ștefan Voevod, cu mila lui Dumnezeu» — și a nici-unui om de pe pămînt! — «Domn al țerii Moldovei», stînd în Scaunul său din Suceava, pe care nu-l putuseră răsturna dușmanii, scria, la 25 Ianuar, întregii creștinătăți cele ce se întîmplase, cu ajutorul celui ce sprijine dreptatea, în lunca Bîrladului. «Cînd am văzut noi așa o oaste mare», spune el tuturor acelor oameni vestiți cari nu prea auziseră de dînsul pînă atunci, ne-am ridicat vitejește cu trupul nostru și armele noastre, și li-am stătut împotrivă, și, cu ajutorul lui Dumnezeu, cel atotputernic, am învins strașnic pe acei dușmani ai noștri și ai Creștinătății întregi, și i-am sfărîmat, și i-am călcat în picioare».

Mohammed al II-lea, care era acum un om bătrîn și, mai mult încă, un om îmbătrînit de gînduri prea mari și de prea multe silinți, fu lovit în inimă de vestea nenorocirii din Moldova. Mai multe zile în șir el nu primi pe nimeni; pregătirile sale pe apă, de care se temeau atîtia, fură deocamdată întrerupte; Ali-beg fu aruncat la închisoare ca acel cunoscător al lucrurilor romănești asupra căruia apăsa mai greu răspunderea celor petrecute. Văduva lui Murad, mama vitregă a Sultanului, Mara, fata Despotului sîrbesc Gheorghe, recunoscu față

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/159[modifică]

de Trimesul venețian că așa o înfrîngere n’au mai avut să îndure Turcii.

Însă cel mai mare dintre Sultanii pe cari-i avuse pănă atunci Turcii, cuceritorul Constantinopolei, al Serbiei, al Bosniei, al Caramaniei, nu era dintre aceia cari-și dau înnapoi mîna după ce n’au isbutit într’o lovitură d’intîiu. El se hotări să meargă însuși ca să pedepsească pe Ștefan, și strînse în același timp o minunată flotă, cu peste trei sute de corăbii, pline de azapi și de cîțiva Ieniceri. La 19 Maiu, corăbiile ridicară ancorele lor din portul Capitalei turcești, și, peste două zile, Mohammed însuși își strîngea cortul pentru a merge la Adrianopol.

Acum era vremea ca toți lăudătorii lui Ștefan să arate prin fapte că-i sînt recunoscători pentru ceia ce făcuse el în folosul Creștinătății.

Datoria aceasta fată de el și fată de dînșii toți atingea întăiu pe Regele Poloniei, căruia Ștefan îi făcuse atîtea jurăminte, căruia și acum îi închinase treizeci și șese din steagurile culese la Podul-Înnalt. Lui îi scrise deci în cuvinte mai călduroase și mai mișcătoare, la această mare nevoie a sa, cerîndu-i, încă din Mart, 2.000 de ostași deprinși și la apărarea cetăților, ca să-i așeze în Chilia și Cetatea-Albă, de care Turcii se apropiaseră pe ghiață și în năvălirea lor trecută. Mai voiâ, pe lîngă aceasta, ca oastea Rusiei vecine să se adune la Nistru, ca porțile Cameniței să-i fie și lui

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/160[modifică]

deschise la o nenorocire și ca însuși Craiul să se grăbească a-i veni în ajutor, cu toate puterile.

Mulți dintre Poloni chiar găsiau că așa se cuvine a se face. Dar Măria Sa Craiul Casimir era un om greoiu, care se mișca mai ales cu greu cînd la capătul drumului îl aștepta un adevărat războiu, plin de răspundere. Trecuseră două săptămîni de la plecarea lui Mohammed al II-lea din Constantinopol, și acest trufaș ocrotitor al Moldovei, mare la vorbe și încetinel la mișcări, era abia la Lublin. Aici stătu de la 5 Iunie pănă la 20, și, cînd, peste două zile de drum, el ajunse într’un loc încă foarte depărtat de Lemberg, necum de Moldova, ce ardea de nerăbdare,— i se aduse vestea că ostașii coborîți din corăbiile turcești au luat, la 6 ale lunei, capitala negoțului Mării-Negre întregi, Caffa, de care aveau atîta nevoie negustorii poloni. Casimir crezuse că a făcut totuși ceva de folos, poftind pe Sultan, printr’un Polon prins în lupta de la Varna, la 1444, și care știa astfel turcește, să nu cumva să se atingă de Ștefan-Vodă, care stă supt aripa sa de vultur trîndav!

Să fie Ungurul mai bun decît Leahul, își zise Ștefan în fața căruia norul turcesc se ridica tot mai sus în văzduhul străbătut de fulgere războinice. Învinsul de la Baia era, fără îndoială, un om viteaz, un om ager, și neamul lui Ștefan era și neamul părintelui acestui Rege! Străbunii Măriei Sale Ungurului Matiaș purtaseră căciulă, cămașă de

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/161[modifică]

cînepă și opinci și tăiaseră mămăligă pe talger de lemn ca și învingătorii de la Podul Înnalt, sărmanii țerani ai Moldovei! Înnainte de această luptă și în cursul ei chiar, Ungurii se luptaseră alături cu oamenii lui Ștefan, vădindu-se astfel încă odată că, dintre vecinii poporului romănesc, cel mai rău era tot Slavul, — adecă Leahul.

Un întăiu sol, om de rînd, nu ceru Regelui alta decît să făgăduiască lui Ștefan un castel în care să se poată oploși în Ardeal dacă l-ar răzbi Turcii, și cărți de trecere pentru Trimeșii de cinste pe cari i-ar îndrepta spre dînsul. Cărțile se dădură, iar, pentru cetate, se lăsă hotărîrea pe mai tîrziu. Se dădură și porunci în Secuime pentru ca Moldoveanul să capete trei sute de luptători de acolo.

În Maiu încă, porniră spre Curtea lui Matiaș Craiul, care lăsase acum războiul din Silesia depărtată și se găsia în Capitala sa din Buda, trei mari boieri ai Moldovei: bătrînul Stanciul, fost pîrcălab și fruntașul boierimii moldovenești, apoi Duma, fiul lui Vlaicu, deci vărul lui Vodă, și Spatarul Mihai, un sfetnic mai tînăr. Ei cereau să vie cu dînșii oameni regali, cu cari să se poată înțelege de-a dreptul stăpînul lor.

Dar aceștia zăboviră. În lipsa lor, Ștefan luă ultimele măsuri pentru apărarea sa. Vasluiul părîndu-i-se prea apropiat de dușmani, prea cunoscut acestora prin cele ce pățiseră acolo, el își întări tabăra la Iași. Cînd auzi că ținta corăbiilor turcești, pe care

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/162[modifică]

le călăuzia Ahmed-Pașa Știrbul, un vestit căpitan ce se luptase de curînd și în Asia, e Caffa, el trimese în Crîm pe cumnatul său Alexandru ca să apere Mangupul cu ostași moldoveni. Alexandru se sui la Cetatea-Albă pe o corabie italiană, ajunse la cetatea părintească, o împresură, și o cuceri după trei zile, ucigînd pe fratele său Isac, înțeles cu Turcii, și, astfel, un vechiu dușman al lui Ștefan. Domnul Moldovei ar fi trimes arcașii și hînsarii săi și la Caffa, unde erau destui supuși ai săi, dacă Genovesii din acest oraș, negustori fricoși, nu s’ar fi dat înnapoi înnaintea legăturii pe care Ștefan li-o propunea împotriva lui Isac și a Sultanului.

Cam pe aceiași vreme, niște cete de Turci, care veniră în părțile Chiliei prădînd, fură gonite de dregătorii domnești de la margene, cu pierderi mari pentru năvălitori.

Dar corabia italiană ce dusese pe Alexandru se întoarse la Cetatea-Albă cu vesti rele. Ahmed-Pasa se înțelesese cu Tatarii; el tăiase în bucăți numai pe Moldovenii ce se găsise în cuprinsul zidurilor Caffei. Ahmed încărcase în corăbii un număr din cei mai frumoși copii, din copilele cele mai frumoase ale Italienilor de acolo, și-i îndreptase spre Constantinopol, adecă spre robie și rușine. El însă nu avea de gînd să apuce de-a dreptul drumul spre Constantinopol: Sultanul, pe care podagra-l silise a se întoarce înnapoi din Adrianopol, împiedecînd astfel pentru anul acesta războiul pe uscat

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/163[modifică]

împotriva Moldovei, i-ar fi poruncit să meargă asupra Cetățiî-Albe și Chiliei.

Ștefan schimbă pîrcălabii din Cetatea-Albă; în locul lui Luca și Bîlcu, el puse pe Duma, un pîrcălab de cinste, care lipsia tocmai pe această vreme din pîrcălăbia sa primejduită, și pe un Neamț, Lucian Hermann, Luțian Hărman, venit din Ardeal sau din Polonia, unde avea și legături de negoț. Chilia, care se putea apăra mai greu, avind și ziduri mai puțin tari decît cele ridicate de Genovesi la Cetatea-Albă, fu dărîmată. Dar temerile lui nu scăzură prin aceste măsuri de apărare: la 20 Iunie, din Iași, el grăbia pe solii săi la Unguri să se întoarcă împreună cu Trimeșii Craiului și li cerea să îndemne printr’o ștafetă grabnică pe Matiaș însuși a veni spre Carpați, «cît se va putea mai răpede, zi și noapte, cu toată puterea Măriei Sale și cu toate ostile ce i-a dat Dumnezeu, ca să nu ne lase să perim, noi și țara noastră, de acești păgînî». În adevăr, el aflase că Mohammed va pleca spre Dunăre și că Ahmed-Pașa se apropia cu corăbiile sale biruitoare ca să înnoiască pe pămîntul moldovenesc grozăviile și prada din Caffa. Pe Munteni îi socotia că sînt iarăși supuși cu totul Turcilor, că ei îi vor intra iarăși în țară,— «căci Muntenii sînt pentru noi tocmai ca și Turcii».

Scrisoarea lui Ștefan fu primită în ziua de 25 Iunie de oamenii săi la Bistrița; cu dînșii împreună

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/164[modifică]

erau Dominic, prepositul de Alba, care mai fusese trimes în Ardeal în 1473, Gașpar de Othwan și Mihai din Pesta, solii regelui Matiaș. Ei veniră îndată în Moldova, și încă la 12 Iulie, îndată după sosirea lor, Ștefan făcea să se scrie actul prin care el făgăduia a fi credincios Craiului: dacă Matiaș va veni cu armele în Țara-Romănească— în Moldova lui nu-i trebuia să vie, și, cu amintirile sale din 1467, nici Regele nu era tocmai bucuros să vadă această țară, — pentru a se bate cu Turcii, Ștefan se va alipi la dînsul cu toată oastea; tot așa va face, dacă nu va fi împiedecat de boală ori de un puternic dușman, și cînd Matiaș va trimete cu același scop un «căpitan» al său; el va ajuta Ungaria împotriva oricui, dar nu împotriva Poloniei; Moldova nu va adăposti neprieteni ai Regelui, certele de hotare se vor lămuri pe cale de judecată; negustorii își vor căuta în pace de trebile lor.

Solii se întoarseră îndărăt cu această hîrtie. Ei găsiră pe stăpînul lui hotărît să lase deocamdată interesele ce avea în Apus, ca să se facă apărătorul Creștinătății la margenea răsăriteană a pămînturilor sale: putea el, Craiul mare și strălucit, să facă mai puțin decît acest mic Domn Ștefan, cu țara lui săracă? Cu gîndul la cuceririle ce era să îndeplinească în paguba Sultanului bătrîn și bolnav, el iertă cu totul pe Vlad Țepeș, căruia-i dete Domnia asupra Țerii-Romănești, rămîind să și-o cîștige el, cu vitejia lui, cu agerimea

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/165[modifică]

lui crudă, drăcească. Aceasta o făcu el pe la mijlocul lui Iunie, și Vlad plecă îndată în Ardeal, unde-l găsim la 4 August in Arghiș, și, în toamnă, la Bălcaciu. Dar, pe urmă, Matiaș se răzgîndi, și el trimese un al patrulea sol, Nicolae, episcopul de Knin, la Basarab, care făcea toate făgăduielile, numai să fie lăsat în pace. Laiotă luă asupră-și îndatoriri ca și cele luate de Ștefan, și rămase Domn.

La jumătatea lui August, înnainte de a se afla îndreptarea către creștini a lui Laiotă —, boierii lui Ștefan erau la Buda, și Matias iscălia un act prin care încuviința Domnului Moldovei cam lucrurile pe care se îndatorise a le face acesta. Și Craiul se învoia să ajute însuși pe Ștefan, «dacă nu vom fi ținuți», spune el, «de trebi mai însemnate ale Crăiei noastre». El îi deschidea un adăpost în Ardeal, de unde va putea oricînd să se întoarcă, și va fi sprijinit chiar, la întors; cetatea de adăpost fu încredințată îndată Moldovenilor: era castelul Ciceului, în apropierea munților Maramureșului. Ștefan se va împăca în sfîrșit cu Vlad, și hotarele între cele două țeri vor fi ca pe vremea lui Mircea Munteanul și lui Alexandru-cel-Bun, — ceia ce nu însemna că Ștefan va părăsi Chilia sau Putna, căci cea d’intăiu se ținea de Moldova într’un timp cînd Mircea era încă în viață, iar cea de-a doua era în mîna lui Alexandru la sfîrșitul stăpînirii sale.

La această dată, Moldova scăpase de grijă, prin

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/166[modifică]

puterile ei singure, căci Regele cellalt, Casimir, se mulțămise a strînge o adunare la Korczyn, în ziua de 2 Iulie, iar de la Matiaș nu se putea aștepta nimic pănă la deplina încheiare a învoielii. Ahmed-Pasa se multămi să trimeată la CetateaAlbă cîteva corăbii, care coborîră patru tunuri mari. Romînii pîrcălabilor ieșiră noaptea din cetate și năpădiră asupra Turcilor cu atîta avînt, încît tunurile rămaseră pe uscat, dar cei ce le adusese căzură în apă. La Chilia pustie nu era nimic de făcut. Flota se întoarse astfel întreagă la Constantinopol pe la începutul lui August. Iar la 6 Septembre Ștefan se trezia cu Trimeșii lui Casimir, doi nobili și un canonic, cari-i cerură să întărească față de Craiul nevolnic vechile legături. Ceia ce se făcu,—firește fără urmări, și pentru unul și pentru cellalt.

Era să vie măcar Regele cellalt, despre ale cărui pregătiri pe Dunăre se spuneau lucruri mari și care trimetea pe mai multe drumuri oștile sale împotriva Turcilor?

Corvinul veni în adevăr la Șabaț, pe care-l încunjurâ multă vreme și-l luă în sfîrșit, cu toate că apărătorul era vestitul Alibeg Mihaloglu. Cum era cam lăudăros, Creștinătatea întreagă răsună de vestea acestei isprăvi de iarnă, care nici într’un chip nu se putea pune alături cu isprava de iarnă din 1475 a lui Ștefan. Dar de aici Regele nu merse mai departe. O singură ceată se trimese înnainte

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/167[modifică]

asupra orașelor din Bosnia. În fruntea ei stăteau Despotul Vuc, coborîtor al stăpînilor Serbiei, și Țepeș al nostru, cari ei vor fi cerut să li se îngăduie această pradă, pentru care Vlad chemase pe boierii săi adăpostiți în Ardeal. La Srebrnica, unde erau minele cele mari de argint, și în alte două locuri, cele două căpetenii făcură un războiu cum îl știa Țepeș din zilele sale de Domnie romănească: năvălitorii se îmbrăcară turcește într’un rînd, în altul ei încunjurară o pădure și căzură pe la spate asupra țeranilor înnarmațî; Vlad rupea cu mînile sale pe Turci și-i urca în țepi ca odinioară. Cînd se întoarseră ei cu prada, Regele era însă de mult la Buda, Turcii prădaseră în Februar pănă la Oradea, și planul marelui războiu cu Turcii, în care s’ar fi amestecat și Vlad și Ștefan, iar Venețienii ar fi plătit cheltuielile, se împrăștie ca un vis strălucitor. Veneția trimese numai pe un secretar care să vadă ce se petrece în Moldova; Papa se mulțămi a face episcop catolic al Cetății-Albe pe solul lui Ștefan, Petru; alții lăudară pe luptătorul viteaz și-l uitară a doua zi.

II. LUPTA DE LA RĂZBOIENI (VALEA-ALBĂ).[modifică]

În primejdiile nouă îi rămînea lui Ștefan un singur tovarăș: boierimea, și mai ales țeranii Moldovei. Cu ei era să lupte din nou pentru țara lor. Și astfel era să se dovedească adevărul spuselor

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/168[modifică]

solilor săi la Veneția, cari răspunseseră la îndreptățirea că banii se dau doar Regelui ungur, care e Domnul lui Ștefan: «că Ștefan-Vodă nu e supus întru nimic regelui Ungariei, ci Domn al țerii și poporului său»

Data aceasta nu mai răsună lumea de vestea pregătirilor turcești. Casimir al Poloniei putu să se bucure în liniște de nașterea celui de-al unsprezecelea copil al său, bucurie de părinte fericit care-l moleși cu desăvîrșire. Matiaș din Ungaria, mult mai tînăr, avu tot răgazul să se gîndească la a doua căsătorie, care trebuia să-i aducă o nevastă frumoasă, împodobită cu toată creșterea bună, cu toată știința timpului și cu o zestre de 100.000 de galbeni. Iarna trecu în cea mai deplină pace.

În primăvară, Ștefan se cobori din Suceava spre Țara-de-jos. În Maiu 1476, la 22, el se afla în Iași, unde stătuse atîtea zile de așteptare dureroasă in vara anului trecut: acum îl vedem întărind unor supuși ai săi stăpînirea peste pămîntul lor. Nu mai ropotesc, ca altă dată, ștafete în toate părțile.

Pe această vreme Ștefan trebuia să știe însă de pregătirile Sultanului.

Acesta, la care venise un om al Domnului Moldovei ca să afle soarta familiei domnitoare în Mangup, ce fusese prinsă la cucerirea cetății în Decembre trecut, dusă la Constantinopol și măcelărită, răspunse printr’o solie care cerea iarăși ceia ce n’ar fi putut da decît un Domn slab și înjosit:

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/169[modifică]

haraciul pe cei trei ani de zile de cînd ținea războiul, cetățile de la Dunăre, prinșii din oastea beglerbegului, și mai ales fiul lui Isac, robii genovesi cari fugiseră de pe o corabie și se coborîseră. la Chilia, de unde fuseseră duși la Suceava și, în sfîrșit, lăsarea la Constantinopol, ca ostatec, a lui Alexandru, moștenitorul Coroanei moldovenești. Ștefan răspinse aceste cereri în chipul sîngeros pe care-l întrebuințase și față de obrăznicia solilor tătărești: el ucise pe aceia pentru cari i se aruncau amenințările și trimese îndărăt cu rușine pe dregătorii împărătești.

Mohammed al II-lea strînsese un mare număr de corăbii pe Mare și în rîurile din apropierea Dunării. Beglerbegul Romăniei pornise înnainte, oprindu-se la Sofia, și la 13 Maiu bătrînul Padișah se îndreptă și el spre acest oraș, între albele coifuri de pîslă, tuiurile cu Craiu nou și cozi de cal și sangeacurile verzi, ce-i întovărășiau călătoriile de cucerire și pradă.

Toată lumea credea că el va merge asupra Ungurilor ca să li răsplătească rușinea de la Șabaț și jafurile, neomeniile din Bosnia. La Belgrad se făceau în grabă întărituri. Un Trimes anume al Papei venise la Buda ca să apere cu sfaturi și anateme Ungaria de vre-o năvălire a Polonilor, cari nu încheiase încă o pace trainică.

Din Sofia poate porni, în același timp, o oștire spre Marea Neagră sau părțile apropiate ale Dunării-de-jos și alta spre Sava, care despărția pămînturile mai

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/170[modifică]

vechi ale Crăiei ungurești de locurile de veșnice lupte ale Serbiei și Bosniei. În stînga se desfăcură însă numai cîteva cete, care dădură de lucru Ungurilor de la hotare sau trecură Dunărea pe furiș prădînd în Banat și în părțile vecine ale Ungariei. Frații Mihaloglu aveau și acum grija în aceste părți, unde de mult timp ei se deprinseseră a stăpîni.

Sultanul însuși porni spre dreapta, și la 22 Maiu el se afla la Vama, așteptînd corăbiile care-i aduceau lemne pentru poduri, tunuri și unelte de războiu de tot felul. Se spune că aici ar fi venit la dînsul, aducînd o frumoasă șubă, împodobită cu aurituri, mărgăritare și pietre scumpe, un Trimes leșesc, care pornise încă din 1475 ca să îmbuneze inima lui față de Ștefan: dacă a fost în adevăr așa, atunci trîndăvia solului era de o potrivă cu încetineala stăpînului său! Oricum, un Trimes al lui Casimir se înfățișă totuși în tabăra întinsă a Împăratului păgîn, care punea să se răspundă — nu la 22, ci încă de la 19 Maiu, — cu vorbe goale vorbelor goale. Apoi crainicii dădură semnul plecării mai departe, in margenea Mării celei rele, pe care primăvara o înseninase prin zimbetul și dezmierdările ei.

Atunci Ștefan înțelese că lui i-a venit ceasul luptei cu moartea. De nicăiri nimeni nu se mișca pentru dînsul. Papa era deprins să dea bani numai regelui Ungariei, care se lăuda pretutindeni, mușcîndu-și buzele de năcaz, că Ștefan acesta, cîștigătorul de biruințe, e un căpitan al lui, un Voevod

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/171[modifică]

supus, căruia nu i se poate da nimic de-a dreptul fără a se înjosi cinstea lui regală. Venețienii trimeteau pe Domn la Prea-Sfîntul Părinte din Roma, care singur are chemarea de a sprijini pe creștinii ce se află în primejdie și apără cu sîngele lor crucea lui Hristos; cît despre dînșii, bogații negustori își aduceau aminte că au dat 200 de galbeni cu împrumut oamenilor lui Ștefan veniți în orașul lor și-și îndemnau secretariul aflător în Moldova să ceară acești bani pentru a se hrăni acum cu dînșii. Se mai gîndiau să ridice pe Tatari asupra Turcilor și astfel, fără cheltuieli, să dea un tovarăș de luptă Moldoveanului.

Casimir al Poloniei se întoarse din Prusia abia la jumătatea lui August, ca să întrebe pe magnații săi cum s’ar putea ajuta Moldova, ca să strîngă la Camenița un lagăr, care prădă rău pe țeranii și nobilii vecini și nu voi să se miște pănă nu vor veni și alți ostași din părți mai depărtate de margene, pănă nu se va pune în fruntea tuturor Craiul, care nu avea cea mai mică plecare pentru așa ceva. Matiaș, care primi pe la mijlocul lui Iunie soli ai lui Ștefan, ce-i aduseră aminte de făgăduielile lui de mai dăunăzi, avea mintea numai la nuntă, la asigurarea drumurilor pentru mireasă, căreia Turcii de la Marea Adriatică ar fi voit să-i taie calea; el se mai gîndia doar la granița sîrbească, spre care porniseră jăfuitorii Sultanului și unde se încleștă peste cîtva timp o luptă îndărătnică, la Semendria. Spre Ștefan el îndreptă numai pe Ardeleni,

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/172[modifică]

asupra cărora era Voevod acum învingătorul lui Laiotă, Ștefan Báthory: un om viteaz, dar care, ca toți ai lui, obișnuia să vie totdeauna la sfîrșit, cînd se culeg snopii secerați de altul sau se poate arunca asupra lui răspunderea pentru holdele pierdute. Și, chiar să fi fost el altfel, ce zor aveau țicniții Sași, Secuii ce simțiseră cît de adînc taie sabia turcească, iobagii duși la măcel cu mintea întunecată. ce zor aveau toți acești Ardeleni ce n’aveau decît grija Ardealului, ca să stea în calea urdiilor furioase?

Ștefan își făcu datoria, lăsînd celelalte în grija lui Dumnezeu apărătorul. Satele din Țara-de-jos porniră spre munte, pe cînd luptătorii se adunau cu cealaltă țerănime în tabăra Domnului. Tîrgurile se pustiiră, și făcliile de nimicire erau ținute gata, cînd dușmanul s’ar fi apropiat de dînsele. Cetățile dunărene, spre care privia cu lăcomie Sultanul, fură întărite după putință, și se pare că la Chilia, unde zidurile fusese date jos în 1475, se întruchipa în grabă un gard de țeruși legați cu răchită, pe cînd Cetatea-Albă înnălța mîndră înnaltele-i ziduri vechi.

Domnul se așeză la Bîrlad, cu 30.000 de țerani și vre-o 10.000 de boieri, Curteni, «viteji» și hînsari, — adecă puterile ce le avuse și în anul trecut. De aici scria el la începutul lui Iunie prietenilor din Brașov în aceste cuvinte, puține și hotărîtoare: «

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/173[modifică]

Sîntem în lagăr cu toată puterea noastră și mergem asupra Turcilor».

Aceștia veniau din Dobrogea. Laiotă, care își întărise cetățile și scria la 15 April, la 9 Maiu și la 14 Iunie din «Cetatea-Nouă», adecă Gherghița, merse înnaintea stăpînului său cu 10.000 de oameni, cari nici aceia nu erau bucuroși de un astfel de războiu. Cinci poduri se întinseră peste Dunăre la vadul din Obluciță, vechea și vestita trecătoare.

E de crezut că Ștefan a făcut și el ceia ce făcuse în 1462 Vlad Țepeș, că a stat în dosul mlaștinilor malului jos, oprind cu săgețile trecerea Turcilor, care se zăbovi mult timp. Cumnatul său Șendrea, de bună samă Șendrica, fiu al lui Șandru din Dorohoi, și Vistierul Iuga îl ajutau să apere intrarea țerii sale. Abia pe la 15 Iulie putură trece toți ostașii, jăfuitorii și salahorii Sultanului, revărsîndu-se asupra Moldovei. Sfatul cel bun al ticălosului Laiotă nu-i lăsă data aceasta să se încurce în bălți, rîpe și păduri, de unde-i putea pîndi așa de sigur moartea. Mulțimile Greciei și Asiei trecură Siretiul și prinseră a se sui pe drumul cel mare al malului drept, ca Radu-cel-Frumos, ca Matiaș Corvinul, ca Ștefan însuși cînd mergea spre Suceava ca să iea moștenirea părintelui său.

Cu cîteva zile înnainte, prietenii cei noi ai Turcilor, Tatarii, al căror Han, Mengli-Ghirai, se închinase Sultanului în timpul robiei sale, se aruncaseră

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/174[modifică]

asupra țerii, mulți, iuți și cumpliți. Apucînd calea lor obișnuită de-a lungul Nistrului, ei trecură printr’un vad de sus al apei, fără a putea să fie opriți de slabele puteri ale pîrcălabului Gangur din Orheiu. Peste Prut ei răzbătură pe la Ștefănești, în Ținutul Botoșani, făcîndu-se a ținti asupra Sucevei, unde stătea adăpostită Doamna Maria. Soția lui Ștefan fugi pe căi ascunse spre Hotin, unde se găsi în siguranță, iar horda se învîrteji asupra pămînturilor de la Siretiu ca o vijelie de pierzare, și plecă tot atît de răpede cum venise, trăgînd după dînsa robi ce nu erau să-și mai vadă țara înnapoi, miile de robi săraci ce nu se puteau răscumpăra.

Prin ștafete de spaimă vestea aceasta sosi la Domn, care trecuse și el Siretiul, nevăzut de nimeni, și aștepta clipa în care ar putea prinde la strîmtoare, între codrii prieteni, în preajma unei ape fără pod și fără vaduri, pe marele său dușman. Cînd vestea acieasta se lăți, un strigăt de durere și de milă străbătu rîndurile terănimii: înnaintea ochilor umezise năzăriră casele în flăcări, holdele călcate de tropotul cailor pustiului, bătrînii, nevestele, copiii mînați de ștreangul Tatarilor în robia de unde nu se mai întoarce nimeni. Ei nu se răzvrătiră, vitejii cari răpusese Turcimea în pădurea de la Vasluiu, cari îndurau de două luni de zile suferințile căldurii năprasnice, hranei puține și rele, mersurilor pripite: se rugau numai să li

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/175[modifică]

se dea voie a-și cerceta o clipă vetrele; după care, orice ar găsi, ei se vor întoarce.

Ștefan li îngădui cererea, care era aproape o osîndă pentru dînsul. Vor putea sta două săptămîni, iar pe urmă-l vor căuta în codri, — dacă va mai fi acolo sau undeva, pe pămînt. Strîngînd într’un mănunchiu sfînt care se închinase morții boierimea și Curtea sa, el se înfundă tot mai adînc în văile înguste.

La 24 tabăra turcească ajunse la Roman, — un oraș mort și o cetate pustie. Laiotă mergea înnainte, călăuză bună a duhului rău. Peste două zile, păgînii, duși de un creștin ca acesta, stăteau înnaintea Cetății Neamțului, ce-și înnălța zidurile pe un deal rotunzit, într’un Ținut înnalt, de o nespusă frumuseță, avînd în fund, ca razim, Carpații.

Ce era să mai aștepte Ștefan care auzia din adăpostul său vuietul mulțimii, pocnetul sinețelor și zguduitorul cîntec de nimicire al tunurilor?

Ceva mai sus era Baia, și, odată ce trecea dușmanul de Baia, el ar fi avut pănă la Suceava drumul lesnicios făcut de cursul apelor limpezi.

Se așeză deci în margenea Pîrăului Alb, într’o vale strîmtă, bogată în păduri bătrîne. Și, cînd trecu în sfîrșit Sultanul, lăsînd în urmă împresurătorii Cetății Neamțului, — el se vădi prin salutul săgeților.

Acum era însă soarele de Iulie care luminează toate ascunzătorile. Căldura curățise bălțile, uscase rîurile, care pe aici nu-și sapă prăpăstii. Moldovenii erau puțini, și nu dintre aceia cari se lasă

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/176[modifică]

uciși

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/177[modifică]

pe locul unde i-a așezat Domnul lor. Laiotă știa bine țara și oamenii. Și inima Turcimii întregi dădea viață taberii dușmane: Sultanul Mohammed, pentru cinstea bătrînețelor căruia se dădea lupta.

Boierii se închinară frumos înnaintea morții, și o primiră în față. Periră astfel — bunicii lîngă nepoți, înveșmîntați în același giulgiu de glorie — Stanciul și fiul său Mîrzea, Bodea Vornicul, Pașcu, Buhtea, Ivașcu al Hrincului, Șteful al lui Isac, Mihai Spatarul, Postelnicul Iuga, Dajbog pîrcălabul Neamțului, Stolnicul Barsu, Ilea Huru Comisul, și atîția alții vrednici de a fi pomeniți în veci pentru bucuria cu care și-au vărsat sîngele gîndindu-se la cei ce vor veni după ei, la noi și la cei ce vor trăi după moartea noastră. Iar Ștefan însuși, pe care norocul îl păstră pentru neamul nostru, vorbește astfel despre această nenorocire, care se poate plînge fără a ne rușina vre-o dată de dînsa: «Eu și cu Curtea mea am făcut ce mi-a stat prin putință, și s’a întîmplat ceia ce știți. Pe care lucru îl socot că a fost voința lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, și lăudat să fie numele lui!»

Ștefan nu trecu hotarul, căci nicăiri n’ar fi putut el să aștepte o primire potrivită cu numele său, de nicăiri nu s’ar fi întors cu o oaste nouă. Cei ce au spus că l-ar fi văzut într’o ospătărie la Sniatyn în Pocuția, cu alți pribegi, s’au înșelat: mai bucuros, — dacă ar fi voit să părăsească pămîntul sfînt

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/178[modifică]

al țerii sale, — putea să se odihnească în cetatea-i ardelenească, în Ciceu, unde stăteau încă de la 1475 pîrcălabii lui.

Dar el nu se duse nici acolo ca să milogească în zădar de la aceia despre cari știa bine că «unii se bucură poate de paguba pe care i-au făcut-o lui și țerii lui Necredincioșii». El știa că zarea, acoperită acum de aburii calzi ai celui mai scump sînge al Moldovei, de fumul care se ridica de-asupra tuturor tîrgurilor moldovenești pănă la Suceava și pănă la Hotin, se va lumina peste puțin pentru dînsul. Pe două mari nădejdi i se răzima sufletul, pe care jalea nu-l frînsese și nu trebuia să-l frîngă, căci prin acest suflet numai putea trăi Moldova acum și pururea. Întăiu, făgăduiala cinstită a țeranilor; boierimea înroșise cu sîngele ei Valea-Albă a pîrăului limpede din codrii Neamțului, umbrele nemîngîiate ale Sfatului domnesc plîngeau, în lunca plină de trupuri, pentru biruința, pe care n’o putuseră cîștiga, pentru peirea desăvîrșită a țerii. Dar trăiau sutele de mii de țerani pe umerii suferitori ai cărora se răzimau, atunci ca și acum, toate. După trecerea celor două săptămîni, în care se sărutase fruntea celor vii, se pomeniseră morții și se căutaseră în zădar robii,— pîlcuri, pîlcuri sătenii se suiau pe poteci știute numai de dînșii către Vodă care era în munte și știa să cheme pe ai săi la dînsul. Pe cînd se înfiripa astfel oastea cea nouă, Turcii, pe cari-i lega în jurul Sultanului numai frica unui dușman ce n’ar fi fost

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/179[modifică]

încă învins, se risipiseră pretutindeni și, asupra cetelor răzlețe, pe care din cînd în cînd se găsia cine să le împuțineze, ca și asupra Ienicerimii supuse și strălucitorilor Spahii ai Padișahului, zburau iazmele răzbunătoare ale Ciumei și Foametei. Hrănită de căldurile strașnice ale lui Iulie și August, boala înghiția pe bolnavi în ceasul în care pusese mîna pe dînșii, și pînea se făcuse așa de rară, încît un dărăb se plătia cinci aspri. Oastea biruitoare se topia ca de un blestem.

Din toate părțile veniau pe urmă vești rele. Toate cetățile moldovenești se țineau bine, și, fără cucerirea lor, fără așezarea Turcilor în ele, la ce folosise baia de sînge din Valea-Albă, la ce folosia prada din fiecare zi, rătăcirea oarbă, așa de obosită de la o bucată de vreme, pe toate cărările Moldovei, supuse numai pe cîteva săptămîni? La Suceava se putu arde numai tîrgul, pe care nici nu-l apăra nimeni; ghiulelele de piatră loviră în zadar, la Apus, în zidurile Neamțului, la Răsărit, în acele ale Hotinului, amîndouă înnălțate în vechi timpuri din stînca muntelui. Cinci sute de Ieniceri fură prinși lîngă Chilia, și periră. Păzitorii Cetății-Albe se răpeziră asupra unui buluc tătăresc ce se întorcea spre casă, ducînd mii de robi, îl sfărîmară și dădură drumul bieților oameni, cari se socotiau întorși de pe cealaltă lume, așa de mare li era bucuria că se vor întoarce în sfîrsit acasă, unde căsuța arsă se putea ridica din nou la venirea gospodarului din tabără.

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/180[modifică]

Pe Marea albastră așteptau corăbiile cu pînze, luntrile ca să treacă înnapoi pe Împăratul neînvins, sau cercetau porturile muntene și crîmlene pentru ca să aducă de acolo hrană la zecile de mii de ostași. Dar o strașnică vijelie de August le zgudui ca un cutremur și deschise adîncurile tulburate pentru veșnica odihnă a corăbierilor Sultanului. Tot mai mult erau răzbunați morții viteji din Valea-Albă.

În sfîrșit, Ungurii veniau. De la Neamț, încheind, credea el, cu Ștefan, Mohammed trimesese pe Laiotă ca să prade în Ardeal. Acesta apucă prin pasul Oituzului, dar se dădu răpede înnapoi, căci ca un trăsnet îi venise vestea de spaimă că se apropie, cu 30.000 de oameni, Ștefan Báthory, Marele-Judecător al Ungariei, căpitan al oștilor crăiești împotriva Turcilor, și cu dînsul acel care știa să spulbere Domnii șubrede, să cadă din văzduh asupra Turcilor, să înnalțe în mărirea țepilor pe oamenii usurateci cari doriau ce nu erau în stare să apere: Vlad-Vodă însuși, Dracul, Țepeș. Laiotă dădu răpede de știre stăpînului său, iar el se ascunse în margenea munților, la reședința sa din Gherghița, unde era la l-iu August, atunci cînd dușmanii săi — căci chemarea oștii se făcuse numai pe ziua de 24 Iulie, la Turda — se clintiseră abia din Mediaș, departe, în Apusul Ardealului.

Ungurii veniră întăiu la Oituz, ca să împiedece năvălirea Turcilor în Ardeal. Aici se găsia Bâthory,

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/181[modifică]

în satul Brețc, la 16 August, pe cînd Ștefan, al cărui cuib de pîndă îl găsise în sfîrșit, pîndia din inima muntelui. Sultanul, care se oprise la Neamț, pe cînd călăreții săi atinseseră Suceava și Hotinul, părăsise împresurarea cetății, silit de nevoi și de veștile rele și pornise spre vaduri. Pănă la sfîrșitul lui August, valurile tulburi ale Turcimii întregi se strecurară spre Dunăre și Mare, păstrînd ca răsplată pentru atîtea osteneli, ca despăgubire pentru atîtea pierderi, numai prada sărăciei noastre, care nu putea uimi pe nimeni. În urma Sultanului plecat fără ispravă, ducînd cu sine, așa cum îl adusese, pe Alexandru-Vodă fiul lui Petru Aron, din care voise a face un Laiotă pentru Moldova, se înnălțau mîndre întăriturile Chiliei și zidurile vechi ale Cetății-Albe. Stăpînul adevărat al Moldovei se coboria din munte, ca un nou descălecător de țară.

Solul venețian, Gerardo, care se oprise la Brașov, pănă se va potoli furtuna, putea scrie, în cele din urmă zile ale lui August, aceste cuvinte care judecă războiul lui Mohammed al II-lea în Moldova: Sultanul a ieșit din țară cu cetele sale fără a fi luat o singură cetate și fără altă pagubă pentru Moldova decît prada ce a dus cu sine; iar Ștefan-Vodă a ieșit din munți și călărește viteaz prin toată Domnia lui».

Pe același timp se aduceau la Buda Turcii prinși în Serbia, cu steagurile, trîmbițile, tobele lor, și

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/182[modifică]

ei mergeau legați cot la cot în vederea Trimeșilor Creștinătății. Era sigur că pănă în primăvară Sultanul nu va putea găti nici-o oaste, și că fiara turcească-și va linge numai rănile primite. Ștefan doria din toată inima să aibă de vecin în Țara-Romănească pe Vlad Țepeș, care se mișca necontenit, stăruind, aproape și departe, la Unguri și la Moldoveni — pentru aducerea sa în Scaun, care ar fi pus iarăși întreaga Dunăre în mîna creștinilor, și li-ar fi dat măcar tăria ce o aveau la 1462.

Deci la 6 Septembre Matiaș porunci ca Sașii, ce se întorseseră acasă de la oaste, socotind că rostul ei e numai să mărturisească despre plecarea Turcilor din Moldova, să se întoarcă înnapoi în tabără pentru a pătrunde apoi prin păsuri la Munteni, împotriva nenorocitului de Laiotă. La 2 Octombre, căpitanul războiului din aceste părți, Báthory, era în Brașov și cerea locuitorilor să-i încredințeze, cum voiește Craiul, cîteva tunuri și cincizeci de călăreți. Ajutorul ce dădea Laiotă Turcilor de la Semendria se aflase și atîtase și mai mult furtuna asupra lui.

Îndată oastea se coboria pe plaiuri, pe cînd Ștefan veni spre Milcov cu cîte puteri apucase a strînge. Pănă a nu ajunge el poate, Basarab pierdu o luptă la poalele munților și se făcu nevăzut, cu boierii și cu Turcii lui, apucînd în largul șesului, încă sigur pentru dînsul, spre Giurgiu. Tîrgoviștea fu cucerită, și Vlad făcu să se întărească această veche Capitală a lui, unde va fi văzut cu părere

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/183[modifică]

de rău că lipsește livada lui iubită, a țepelor. Bucureștii, la care se ajunse după trei zile, la 11 Novembre, nu vor fi zăbovit multă vreme pe năvălitori, odată ce stăpînul scăpase. Boierimea întreagă, afară de doi fruntași, se închină lui Vlad care secerase atîta în rîndurile ei. Ștefan și Vlad făcură jurămînt, într’o serbare înnălțătoare, că-și vor fi buni și adevărați prieteni pe viață.

Era un bun sfîrșit pentru anul cel strașnic. Dar binele nu ținu mult, ci trecu odată cu bucuria sărbătorilor de iarnă. Vlad nu se încredea în acei boieri cărora li făcuse atîta rău ce nu se putea uita de azi pănă mîne: el ceruse și căpătase de la Ștefan o strajă de 200 de oameni. Dar mai erau Turcii de la Dunăre, de cari nu putea să-l apere o mînă de oameni viteji, nici agerimea și bărbăția lui însusi. Greșeala cea mare fu a Ungurilor cari se întoarseră prea răpede, cu toate că nu-i chemau în Ardeal griji așa de mari ca acelea care făcură pe Ștefan să se întoarcă îndată în Moldova. Încă de la 5 Ianuar 1477, noutăți rele pătrunsese pănă la Hîrlău, unde petrecea Domnul, îngrijindu-se zilnic de îndreptarea țerii pustiite și prădate. El întrebă la Brașov, de unde-i venise o ștafetă, ce se mai aude despre «pricina cu fratele nostru Măria Sa Vlad din Țara-Romănească». «Pricina» era foarte rea. Laiotă se întorsese cu Turci mulți, pe cînd Vlad nu era pregătit de luptă. El ieși însă înnaintea dușmanului său în preajma Bucureștilor:

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/184[modifică]

Moldovenii se luptară ca niște vrednici ostași ai lui Ștefan, și-și vărsară sîngele cu aceiași credință ca și boierii de la Valea-Albă. Din două sute rămaseră, scrie cu mîndrie, Domnul lor, numai zece. Iar Vlad peri cu dînșii, ca un voinic.

III. ÎMPREJURĂRILE MUNTENE PĂNĂ LA AȘEZAREA ÎN SCAUN A LUI VLAD CĂLUGĂRUL.[modifică]

Dacă această nenorocire n’ar fi luat creștinătății și neamului nostru pe strașnicul Domn al vitejiei sîngeroase, Ștefan s’ar fi simțit altfel față de Turci. Împotriva lor, el n’ar fi început fără îndoială războaie zădarnice, căci era prea cumpănit și prevăzător, prea încredințat că viitorul unei țeri întregi, unui întreg popor atîrnă de faptele sale. Dar încercările Turcilor împotriva lui n’ar fi izbutit și niciodată cetățile de la Dunărea-de-jos n’ar fi ajuns în mîna Sultanului, cum s’a întîmplat în cea mai neagră zi din Domnia lui Ștefan, fără să fi trecut măcar zece ani de la biruința cea mare din 1475.

Cu Laiotă, iarăși Domn muntean, nu putea să fie înțelegere, și nici măcar o adevărată pace. El era spionul și unealta Turcilor, și trebuia să fie gonit. Acel ce pornise trei războaie împotriva lui Radu, nu era să ierte așa de ușor pe omul supt călăuzirea căruia, peste toate legăturile de neam, de lege, de recunoștință, Turcii prădaseră Moldova și-i

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/185[modifică]

nimiciseră boierimea, aruncîndu-i pe ei însuși aproape în gura morții.

Deci la 13 Mart 1477 Ștefan era în tabără, la Vasluiu, și Basarab-cel-Tînăr, oaspetele lui, scrie Brașovenilor, cari nici ei nu iubiau pe Laiotă și adăpostiau la dînșii trei pribegi ceruți cu nerăbdare de acesta în 1476, Oprea Logofătul, Voicu Tatul și Horga, — că are «mare nădejde în Dumnezeu de a căpăta, cu ajutorul lui, țara sa părintească». Moldovenii ar fi năvălit de sigur peste Milcov dacă ar fi fost siguri de un sprijin din partea Ardelenilor. Aceștia se vor fi bucurat însă de peirea aceluia care risipise odinioară bogăția lor și li vărsase sîngele; precum la primirea lui Vlad în 1462 ei se grăbiseră a se învoi cu Radu-cel-Frumos, Domnul Turcilor, așa și în rîndul acesta, cînd un Domn de la Turci înlocuia pe Țepeș, ei recunoscură din nou pe Laiotă: la Buda se află pe la 13 Februar că este pace cu Țara-Romănească.

Dar pacea aceasta nu putea să ție mult nici din această parte. Din Florești, în Județul Ilfov, Laiotă, care părăsise cu totul pe acest timp reședințele cele vechi ale Domnilor, se plînge către Brașoveni, la 9 August, că un dușman al său se află în Făgăraș și că pribegii se adună la Cohalm.

Și Ștefan se gătia să-l lovească. El își înnoise puterile după marea încercare din 1476 și alesese sfetnici noi în locul celor căzuți: în 1477, el avea lîngă dînsul pe Hrană Vornicul, pe Șendrea, căruia-i dăduse dregătoria, întemeiată după asaltul Turcilor

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/186[modifică]

asupra Sucevei, de Portar al acestei Capitale, pe Costea Spătarul, pe Gherman, pe Ion Ceașnicul, pe Stolnicul Petru, pe Comisul Groza, iar, dintre vechii boieri, pe cei patru pîrcălabi de la Dunăre, pe unchiul Vlaicul, care apărase Hotinul de Turci, pe Zbiarea, pe Neagu, fost pîrcălab la Chilia, pe dregătorii din Neamț și Orheiu, pe Dragoș, ce trecuse pîrcălab la Roman, pe Fete, fostul pîrcălab, pe Iațco Hudici. Cu aceștia era să pornească la vînătoarea vulpii din vecinătate.

Pe la începutul lui Novembre, printr’un scurt războiu, a cărui amintire n’a pătruns pănă la noi prin spusa celor de țară, și abia prin cîteva cuvinte încurcate din partea unui străin, Laiotă fu gonit, și Basarab-cel-Tînăr așezat în locul lui, ca să fie Domn creștin și vecin bun, tovarăș de luptă în potriva păgînilor. Ardelenii nu luaseră parte la sfărîmarea stăpînirii lui Laiotă, pe care-l primiră la dînșii pentru ca să aibă, în vederea viitorului, un pribeag domnesc mai mult. Udriște, sprijinitorul de căpetenie al lui Laiotă, căpătă și el o ascunzătoare săsească în Ardeal. La 28 Ianuar 1478, Voevodul Ardealului, Petru Greb, dădea voie Brașovenilor să primească, să ție la dînșii sau să trimeată îndărăt pe Muntenii ce ar fi siliți a veni în cetatea lor.

Basarab-cel-Tînăr petrecu în liniște cele d’intăiu luni ale stăpînirii sale. Ca să împace pe Unguri, cari nu-l puseseră la cale și deocamdată nu-l voiau,

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/187[modifică]

el trimese, înnainte de sfîrșitul anului, pe Neagu, mare boier, Vornic, încă de pe vremea lui Radu-cel-Frumos, și pe Stanciul, care ținea pe Anca, sora Domnului. Firește că solii fură primiți cu o deosebită plăcere.

Prietenia ținu și în 1479, pănă în toamnă, între noul stăpînitor al Țerii-Romănești și Moldova, de o parte, Ardealul de alta. Vecinii îi ziceau numai Basarab-Vodă, și nu luau în samă tînguirile lui Laiotă împotriva răului de «Țepeluș», cum îl cinstia el. Ștefan putu să se odihnească în sfîrșit: el n’avu alt năcaz decît cel de acasă: moartea, la 19 Decembre 1477, a Doamnei Maria.

Temerile sale de a nu vedea întorcîndu-se Turcii la Chilia și Cetatea-Albă, cele două cetăți despre care el zicea pe atunci că «sînt toată Moldova», nu se dovediră întemeiate, căci Mohammed avea de luptă în Albania și în Bosnia; de la Venețieni, la cari trimesese ca sol pe o rudă a sa, un «unchiu», Ioan Țamblac, poate o rudă a Mitropolitului Grigore Țamblac, Ștefan nu căpătase, de alminteri, decît obișnuitele laude zădarnice. Cu gîndul la aceiași primejdie, el se grăbise a făgădui, din Roman, la 22 Ianuar 1479, Regelui Casimir, care trimesese uri solia dînsul, că va veni, după chemarea Craiului, la Colomea ca să facă jurămîntul de credință. Folosul și de aici fu, bine înțeles, același,—nici-unul.

În toamna anului 1479, cei doi Mihalogli trecură însă Dunărea. Un timp, ei stătură nehotărîți asupra

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/188[modifică]

drumului pe care-l vor lua: un pas ducea la Sibiiu altul la Brașov; de-a lungul șesului se ajungea în Moldova, care nu făcuse încă pace cu Turcii și nu li plătia bir. Încă de la 3 Iulie se zvonia că Turcii se găsesc în Țara-Romănească și că Muntenii ar vrea să năvălească la Făgăraș, care se dăduse pentru traiu lui Laiotă; se luau măsuri neobișnuite pentru pază la Bran, cetatea de hotar care stăpînește pasul ce duce la Rucăr și Cîmpulung. Ștefan nu fu mai puțin prevăzător decît Voevodul Ardealului: în Iunie se începu clădirea din piatră a cetății de la Chilia, care se mîntui în ceva mai puțin decît o lună, la 16 Iulie, pe malul Dunării, unde fusese împrejmuiri de țeruși din 1476, în fața ostrovului cu dărîmăturile vechii Chilii a Genovesilor și Muntenilor.

Corăbii se iviseră în adevăr în Marea-Neagră, odată cu trecerea begilor dunăreni în Țara-Romănească; dar ele se îndreptară spre castelul Matrega, pe care-l stăpîniau, mult mai departe, spre Răsărit, Genovesi din familia Ghizulfi. Oastea de uscat, în care se găsiau cinci Pași și cineva care pănă acum se arătase bun creștin, dar plecase fruntea înnaintea nevoii, ca atîtia înnainte și după dînsul, Basarab-cel-Tînăr însuși, credinciosul Craiului unguresc,—trecu pe la Turnu-Roș asupra Sibiiului, un drum care cruța de pradă cea mai mare parte din țara Domnului muntean. Înnaintea lor ieșiră, pentru ca să mîntuie bogatul și frumosul oraș, Bâthory, acum Voevod al Ardealului, Pavel

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/189[modifică]

Chinezul, păzitor al graniții dunărene în Banat, și Sîrbul Iaxici. Romînii Basarabului se lăsară zdrobiți fără a se clinti, în lupta de la 13 Octombre, în Cîmpul-Pînii; dar Turcii fugiră.

S’a spus mai tîrziu că Ardelenii ar fi urmărit pe fugari și ar fi pătruns pănă la Gherghița. De fapt, întorsul jalnic se făcu prin aceleași locuri care văzuseră intrarea bucuroasă a Turcilor, de-a lungul Oltului, pe unde se mergea la Nicopol și Vidin, cheile lanțului dunărean din această parte. La Gherghița, care era pe această vreme un fel de Capitală a țerii, va fi venit, după ce se mîntui cu năvălirea, altcineva. Laiotă fusese în Sibiiu, de unde oamenii săi prădară în Țara-Romănească; apoi el fu pus, pe la jumătatea lui Decembre, să păzească la Brașov granița, fără să aibă voie a o trece însă pentru a-și mai cerca norocul. Basarab cel credincios răpezi însă de aici o ceată de boieri îndrăzneți, cari, ajutați de oamenii din Zernești și Tohani, prinseră pe Maria, bunica lui Țepeluș, pe Doamna acestuia, Maria, pe o rudă, și ceva mai scump — căci Țepeluș strigă mai tîrziu că nu dă nici doi «bani roșii» ca să-și scoată nevasta din robie —, Vistieria.

Pe acest timp Țepeluș nu era în Scaun. El trimesese, încă din lagărul turcesc, la Ștefan Bâthory soli ca să-l mintă asupra părții ce luase el la războiu, arătînd că el îndreptase la Poartă, pentru împăcare, oameni pe cari îi oprise Alibeg la Dunăre. În locul său rămăseseră ca ispravnici de

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/190[modifică]

Scaun Neagu Vornicul, Vornicul Vlad și Vistierul Cazan, care slujise lui Țepeș. Pe Vremea cîrmuirii acestora se făcu năvălirea lui Laiotă, și bieții oameni nu știau cum să se roage ca să se dea înnapoi, înnainte de sosirea Domnului, persoanele și lucrurile răpite. Pe lîngă aceasta, solii plecați in Ardeal pentru a lămuri amestecul muntean în năvălirea turcească, fusese opriți de a se întoarce, — o măsură foarte firească după cele întîmplate și față de hotărîrea trădătorului de a se închina Turcilor.

La 25 Februar 1480, cînd Voevodul Ardealului dădu în paza Brașovenilor pe Doamna lui Țepeluș, acesta se întorsese de la Turci. La sosirea lui, el nici nu voi să audă de un preț de răscumpărare pe care să-l dea «bătrînului», și, puind mîna pe o fată a lui Laiotă, se lăudă că o ține în lanțuri și o supune la chinuri, dacă nu i se va trimete înnapoi nevasta. Vestea că roabele au fost luate de la dușman de Voevodul ardelean, care și le-ar fi făcut «fete de suflet», îl mîngîie întru cîtva. Dar cea mai mare mîngîiere fu moartea lui Laiotă, care se stînse în Ardeal, fără să putem ști în ce împrejurări. În Decembre, cînd Craiul cerea Brașovenilor un ajutor împotriva Turcilor, cari năvăliseră în Serbia și în Bosnia spre marea bucurie a lui Basarab-cel-Tînăr, ostașii și boierii lui Laiotă se aflau la Brașov, dar acesta murise, de puțină vreme; ei n’aveau astfel nici un rost, și Bâthory scria orășenilor să tocmească 110

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/191[modifică]

călări dintre ei, cu cîte doi florini, pentru slujba regală împotriva Turcilor.

Basarab-cel-Tînăr scăpase deci de grija «dușmanului» său celui mare, dar el rămăsese pentru Unguri, cum i se zice în vară, «necredinciosul Craiului și al Creștinătății întregi», deci un om care trebuia gonit oricînd și prin orice mijloace. Aceasta era cu atît mai îngrijitor pentru dînsul, cu cît, de o parte, regele Matiaș răsbătu, în Novembre, în Bosnia și Pavel Chinezul, de alta, se aruncă asupra Serbiei, cu Sîrbii pribegi în Ungaria și cu Bănățenii săi, învinse în unsprezece lupte și se întoarse cu o biruință desăvîrșită. Pe de altă parte, Ștefan-Vodă nu înțelegea de loc să fi schimbat un om turcesc cu altul, și era cu atît mai sigur că, la cea d’intăiu împrejurare, Moldovenii vor trece încă o dată granița împotriva unui «creștin rău», cu cît Ștefan nu voise să dea Turcilor, în 1480, drumul de pradă spre Camenițu pe care ei îl ceruseră. La dînsul se adăpostia un doritor de stăpînire muntean, care își zicea fiul lui Vlad-Vodă și era fiul lui Dracul cu o jupăneasă din Brăila, anume Călțuna.

Ca să se apere de îndoita primejdie, Basarab luă, în cursul iernii încă, mai multe măsuri. Întăiu el se duse la Poartă, după cum fusese poftit, și căpătă de acolo o întărire care trebuia să-l înnalțe în ochii supușilor săi: el nu se întoarse de la Împăratul decît la 14 Februar 1481. Încă pe cînd el lipsia și

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/192[modifică]

trebile erau purtate de Vornicul Cazan, începu să se ridice iarăși la hotarul Moldovei cetatea Crăciuna, care stătea dărîmată încă din 1474; vedem odată pe Cazan care chiamă pe mai mulți boieri la Crăciuna. Vestea se răspîndi în Ardeal pe la 9 Februar, pe cînd Ștefan nu știa sau nu voia să vorbească despre această clădire amenințătoare în coastele sale, și se întări în Mart. Ca să nu tulbure pe vecinii săi ceilalți, Sașii, cari se arătau buni cu dînsul și stăruiau pentru împăcăciune pe lîngă Voevodul Ardealului, Basarab li trimese din Argeș, unde se va fi găsit pe la jumătatea lui Februar, pănă a nu trece însuși la Crăciuna, pe omul său boierul Tudor, rugîndu-se a-i da de tovarăși doi jurați de ai lor și a-l face să ajungă la Craiul Matiaș însuși pentru a-i înfățișa supunerea sa. Bâthory însă n’avea nici cea mai mică încredere în luptătorul din Cîmpul Pînii: din Cluj, unde ei pregătia apărarea țerii, chemînd Săsimea și chiar Romînii de pe pămînturile cetăților acestora, la lupta pentru mîntuirea Ardealului, el învăță pe Brașoveni să nu dea nicîun jurat și să spuie că pacea o poate încheia numai Voevodul, iar Sibienii să primească pe Tudor la dînșii, dar să nu-l lase a se întoarce înnapoi și să nu dea drumul nici negustorilor romîni, căci Alibeg vine în Țara-Romănească împotriva Ardealului.

Să fi chemat Țepeluș pe ocrotitorul său din ultimele timpuri? De sigur că unui om ca dînsul nu-i era să facă războiu împotriva nimănuia, și el

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/193[modifică]

care scosese pe Turci, în 1479, prin pasul cel mai apropiat, nu era bucuros ca ei să-l prade acum țara, să i-o stoarcă de hrană. Dar Alibeg voia răzbunare pentru oamenii ce pierduse, pentru prada ce i se smulsese de anul trecut. În Februar se credea că frații Mihaloglu vor ținti iarăși Sibiiul, care li scăpase din mînă, sau Brașovul. În April, o ceată lovia cetatea Orșovei, lîngă granița munteană, dar fără s’o poată lua, și se poruncia pază bună la Hațeg, pe cînd Voevodul Ardealului se coboria, cu puterile ce putuse aduna, spre tabăra de la Cohalm. Se credea că, măcar în vară, o mare năvălire va cădea asupra părților ungurești vecine cu Turcii.

Țepeluș era însă mulțămit de Brașoveni, cari dădeau drumul la dînșii oamenilor săi — dintre cari unul voise să ucidă prin April pe Vlad Călugărul, fiu al lui Dracul și vînător de Domnie,— și-i dădeau și arme. Pe Ardeleni nu voia să-i ridice asupra lui, după ce văzuse cît ține ura lui Bâthory, care și acum îl cinstia cu numele de «dușman al nostru și al Creștinătății întregi». Turcilor li trebuia însă o pradă, și Ștefan al Moldovei ținea la dînsul pe domnișorul Mircea, pentru care el scria Muntenilor, din Roman, unde avea tabăra încă de la începutul lui Februar, împotriva lui Basarab Țepeluș, îndemnîndu-i să asculte de acest fecior de Domn orfan, Mircea, căruia el îi va fi tată și pe care cu orice preț îl va așeza în Scaunul strămoșesc.

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/194[modifică]

Deci Domnul Țerii-Romănești îndreptă — cum s’a și lăudat mai tîrziu — pe Alibeg și Schenderbeg, prin Maiu, asupra Moldovei. Ei trecură pe la Crăciuna, dar, în loc să apuce spre Chilia, cum se zvonise în iarnă, ei luară Siretiul în sus și ajunseră pînă la Lunca-cea-Mare, în Ținutul Bacăului, arzînd ce mai puteau găsi în țara pe care de sigur că Ștefan însuși o pustiise iarăși în drumul lor. Țepeluș era și el printre jefuitori, făcînd și el acum, al doilea nerecunoscător, ceia ce făcuse Laiotă în 1476.

Ștefan, care oprise în părțile aceste, la Soci, pe Radu-cel-Frumos în 1471, nu lăsă nici pe Țepeluș să treacă mai departe. Ceia ce a făcut pe Turci să se învîrtejească îndată înnapoi, nu fu însă numai așteptarea Domnului, cu care ei nici nu dădură atunci o luptă. O ștafetă strașnică sosise în lagărul lor: bătrînul Sultan Mohammed murise în ziua de 3 Maiu, și cei doi fii ai săi, Baiazid și Gem, se luptau pentru moștenire.

Lupta de la Ienișer, care hotări în folosul fratelui celui mare și făcu iarăși liniște în Împărăție, se dădu abia la 20 Iunie. Cine era cuminte și ager, trebuia să se grăbească a întrebuința scurtul ceas. de noroc pe care-l dădea desfășurarea vremilor. Ștefan fu printre aceia cari vămuiră norocul.

El porni răpede pe urmele lui Basarab, de la care se vor fi rupt mulți dintre Turci, îndreptîndu-se spre locurile unde-i chemaseră poruncile Sulta- nului

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/195[modifică]

celui nou. Ca în 1473, i se puse întăia piedecă la Rîmnicul-Sărat, unde Domnul muntean își desfășură în margenea dealurilor o oștire ce s’ar fi ridicat la 20.000 de oameni. Asupra ei se aruncă Ștefan de pe înnălțimi, fără nici un ajutor ardelean, după cît se pare. Lupta fu învierșunată, și doi mari boieri căzură în acea zi de Duminecă, 8 Iulie 1481: Șendrea, cumnatul Domnului, și Costea.

Dar biruința fu deplină. Basarab fugi, ca atîția înnaintea sa, pe aceleași locuri, înnaintea mîniei aceluiași om. Moldovenii urmăriră pe Turci pănă la valurile Dunării, într’o strălucită goană; mai mult încă, ei împresurară cetatea Turnului, în față cu reședința lui Ali-beg, care pe atunci va fi fost încă în Asia pentru războiul frățesc al celor doi Sultani; ei arseră, ca pe vremea lui Țepeș, malul bulgăresc al Dunării, care de multă vreme nu mai văzuse nici-un dușman. Cetătile muntene se închinară lui Mircea-Vodă, care scria cu bucurie că și-a luat țara; boierii se plecară înnaintea acestei umbre trecătoare a puterii lui Ștefan. Treizeci de steaguri fură trimese Craiului Matiaș ca dovadă a marii izbînde, care se cîștigase în numele lui Ștefan și a fiului său iubit Alexandru, care se lupta acum, flăcău ie șeptesprezece ani, lîngă părintele său.

Țepeluș știa că n’are ce să aștepte deocamdată de la Turci. Scăpînd din lupta pierdută, el se ascunse in măguri, și prin ele se îndreptă spre Olt, unde-și avea cele mai multe moșii și cei mai mulți

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/196[modifică]

prieteni sfetnicul său de căpetenie, pe a cărei fată, Neaga, o luase în căsătorie poate: Neagu Vornicul; acesta, celalalt Vornic, Vlad, un om din sînge domnesc și el, Logofătul Vintilă și cîțiva boieri încă stăteau în jurul fugarului, pe care-l vor fi iubit, de vreme ce-i împărtășiau primejdia. Cînd se află la Buda vestea cea bună, învinsul se oploșia la Pitești, unde i găsim la 6 August.

Înlocuitorul său, Mircea, va fi perit însă în războiu. Dar ceia ce se pare mai sigur e că Ștefan Bâthory trimesese lui Ștefan pe omul său, asupra căruia Țepeluș întețise ucigașul la Brașov, pe Vlad Călugărul. Timp de douăzeci de ani acesta stătuse adăpostit la Sibiiu, iar dincoace, la Brașov, de la moartea lui Laiotă numai. Vlad-Vodă, fiul Dracului, fratele lui Țepeș și purtătorul aceluiași nume, dar și el un biet om moliu, cu sufletul veșted al unui bătrîn călugăr răspopit, luă astfel puterea.

El se așeză în Tîrgoviște, și de aici el scria Brașovenilor cu bucurie, că s’a început războiul în Asia între cei doi fii ai lui Mohammed și nu-l va tulbura nimeni; despre Țepeluș, pe care-l urmăriau Moldovenii în părțile Severinului, el auzise chiar că a trecut Dunărea. Întoarcerea lui Alibeg, cu Turcii lui «istoviți de drum», nu-l sperie: boierii trecuseră în cea mai mare parte la dînsul, și Aii se arăta gata să-l sprijine dacă-i va plăti stăruințile la Poartă. La 20 Novembre era liniște desăvîrșită în țară, și Domnul cel nou stătea în Tîrgoviște.

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/197[modifică]

Dar iarna aduse o întoarcere a lui Țepeluș, ce părea înviat din morți prin mîna făcătoare de minuni a Turcilor de la Dunăre, cari-și călcaseră cuvîntul. Avînd lîngă el ajutoarele lor și pe Barbu și Pîrvu, cucumnați lui, el trecu Oltul înnapoi, și tot pe drumul muncelelor ajunse la Crăciuna.

Ștefan nu zăbovi cu răspunsul. Fiul său Alexandru era la Bacău în ziua de 16 Ianuar 1482, ducînd spre Țara-Romănească fruntea oștilor părintelui său. La 10 Mart cetatea cădea, și intrau în ea pîrcălabi moldoveni — pentru mai multă siguranță —, Vîlcea și Ivanco. Atunci învinsul trecu în cetatea lui Laiotă, Gherghița, cu boierii săi tineri și cu însuși Mitropolitul, Macarie: aici se găsia el la 23 Mart, puțin timp după căderea cetății Crăciuna. Gonit și de aici, el fugi iarăși la Olteni, însă boierii din Mehedinți îl uciseră la Glogova.

Vlad Călugărul ajunse răpede Domnul tuturor boierilor țerii sale, cari i se închinară pe rînd: lîngă el stau încă din 1482 Udriște bătrînul, care primise de la Sași Făgărașul, ce-i rămase pînă la moarte; Neagoe al lui Borcea, care slujise pe Radu-cel-Frumos, Cazan, fostul credincios al înnaintașului său, Vintilă din Florești, și el un om al lui Țepeluș, Drăghici, care trecuse prin Divanul lui Radu-cel-Frumos ca și prin al întăiului Basarab, Vistierul aceluiași Laiot: Manea Negrul; Staico, căruia îi dădu Domnul pe fiică-sa Caplea, făcîndu-și-l Logofăt. În 1483 se adauge la acest Sfat bătrînul Dragomir feciorul lui Manea, Cristian, care fusese pîrcălabul din evanghelia dată de ștefan putnei în

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/198[modifică]

1488.

la Tîrgoviște al lui Țepeș

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/199[modifică]

în 1476, Nan, Vornicul-cel-mic al lui Vlad ca și al fratelui acestuia, Radu; Vladislav Spătarul. În sfîrșit, la 1487 nemeresc drumul la Curtea lui pănă și Barbu și Pîrvu, fiii lui Neagoe, Craioveștii, în vitejia și puterea cărora se sprijiniseră cele din urmă zile de Domnie ale lui Țepeluș; Neagu, fiul Neagăi, se vede și el în Divan ca Stratornic, sau Căpitan de oaste, încă de la 1490, —acel Neagu care era să fie apoi Domn și el. Cu aceștia cîrmui Vlad țara pănă la sfîrșit,—mai mult de zece ani.

Ștefan trăia în pace cu acest pașnic Domn căruia el îi dăduse puterea. Sabia lui se odihni cîtăva vreme, și țara se bucură de pacea care-i lipsise multă vreme. Mesterii domnești lucrau în toate părțile la bisericile și mănăstirile ridicate întru amintirea zilelor cînd ajutorul lui Dumnezeu fusese cerut pentru a hotări după dreptate soarta războiului. Dintre ai săi se duseseră pe rînd, după Doamna Maria din Mangop, Bogdan-Vodă fiul cel de-al doilea al Voevodului, la 26 Iulie 1479, puțin timp înnaintea năvălirii Turcilor în Ardeal, apoi, la 8 August următor, mătușa Domnului, fata lui Alexandru-cel-Bun și a Marinei, și, după trei zile, Marele-Vornic Stanciul, care întărise în 1475 legătura cu Matiaș Craiul. La 21 Novembre ale anului următor, se stînse și tînărul Voevod Petru, așa încît din tot neamul lui Ștefan rămaseră numai

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/200[modifică]

Alexandru și Elena, cei mai mari dintre fii, de o parte, iar, de alta, unchiul și vărul, Vlaicu și Duma.

Dar la l-iu Februar 1481 încă Ștefan putea să însemne numele unui nou fiu, născut dintr’o legătură întărită de biserică. La întoarcerea din Țara-Romănească, în iarna anului 1473, el adusese cu dînsul pe Doamna învinsului Radu-Vodă și pe cele două fete, care vor fi fost atunci într’o vîrstă cu totul fragedă. Vlăstarele lui Radu-cel-Frumos se vor fi împărtășit de însușirea, de singura însușire a acestuia. După moartea Măriei din Mangop, Ștefan-Vodă nu mai avea nevoie să caute în străinătate o mireasă pentru vrîsta sa, cam înnaintată acum. Maria, fata Radului-Vodă, era frumoasă și dintr’un sînge tot așa de scump ca și al său. Letopisețul, care înșiră faptele de căpetenie din stăpînirea marelui Domn, a uitat să spuie cînd s’a încheiat această căsătorie. Dar, cînd Ștefan înfruntă pe Țepeluș în lupta de la Rîmnic, soția sa era coborîtoarea dreaptă a vechilor Domni munteni, și, pe cînd Alexandru, fiul cel mare, învîrtia lîngă dînsul paloșul sîngeros, la Suceava plîngea în leagăn un prunc domnesc, și el Romîn după tată ca și după mamă, dar coborîndu-se de o potrivă din cele două neamuri stăpînitoare ale poporului nostru. I se dăduse la botez numele de Bogdan, în amintirea bunicului ucis la Reuseni și a fratelui ce fusese abia înmormîntat, și de Vlad, după bunicul mamei sale, Vlad Dracul. ==IV. CĂDEREA

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/201[modifică]

CHILIEI ȘI CETĂȚII-ALBE.==

Îndată însă trebuiau să vie zile rele, cele mai rele din toată Domnia aceasta binecuvîntată.

În toamna anului 1483, Banul unguresc al Croației pătrunse în Bosnia, unde prădă cumplit, aducînd mari pagube Turcilor. Îndată după aceasta însă, o pace pe cinci ani fu iscălită cu Sultanul, care o ceruse el. Iarăși gindul lui Matiaș zbura spre cuceriri în Apus.

Ștefan putea să se creadă asigurat: împotriva Domnului muntean n’avea nimic, și cetatea Crăciuna se găsia în mînile sale. Cu Ungurii din Ardeal trăia frățește. Cu Polonii înnoise nu de mult legăturile sale. Tatarii nu se mai apropiaseră încă din 1476 de pămîntul Moldovei. Turcilor nu li plătia poate birul, ce e dreptul, dar el se știa cuprins în pacea lor cu Craiul Matiaș, și mai știa și aceia că Baiazid al II-lea n’a dovedit încă prin nimic că va călca pe urmele marelui său părinte; deocamdată ochii Sultanului celui nou pîndiau în Apus mișcările fratelui său Gem, care mersese la creștini pentru ca să li ceară a-l face Împărat păgîn în Constantinopol. În sfîrșit, Ștefan își întărise cetățile, și în 1483 făcu el să se lucreze ziduri de piatră la Roman. De spre Tatari putea crede că s’a asigurat și prin căsătoria, care se serbă la Moscova, în ziua de 6 Ianuar 1483, între Domnița Elena, fiică a Domnului moldovean și

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/202[modifică]

a unei principese de Chiev, și între Ioan fiul Țarului muscălesc Ioan și al unei principese de Tver. Încă de la 1480 Domnul Moldovei schimbase solii cu Muscalul, cari voise întăiu să-și însoare moștenitorul cu fata lui Isac de Mangup, cumnatul lui Ștefan. În 1484 Elena născu un fiu, Dimitrie, căruia îi părea sortită stăpînirea asupra întregii Rusii muscălești.

În asemenea împrejurări prielnice căzu nenororocirea asupra Moldovei.

Încă de la începutul anului 1484 umbla prin toate părțile zvonul că Sultanul Baiazid strînge mari puteri pentru o lovitură neprevestită, de care se temeau toți vecinii, de la Veneția pănă la Chios, pănă la Rodos, lîngă coasta Asiei. Se putea aștepta Ștefan ca lovitura să-l atingă tocmai pe dînsul?

Pe la jumătatea lui Maiu chiar, el stătea liniștit în Suceava, îngrijind de trebile țerii în toată siguranța. Țeranii își căutau de munca verii, boierii erau risipiți prin pîrcălăbiile lor sau se găsiau, cei mai mărunți dintre dînșii, la satele ce stăpîniau. Niciun ajutor nu se ceruse de nicăiri.

Se întîmplă însă că Ienicerii, cari de la moartea lui Mohammed al II-lea nu fuseseră scoși nicăiri la căutarea de pradă, la prinderea de robi, la cucerirea faimei, începură a se neliniști, strigînd împotriva Sultanului trîndav, care nu vînează fapte vitejești, ci-și pierde tinerețele între femei. Unii dintre dînșii spuneau că Baiazid ar vrea să-i măcelărească,

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/203[modifică]

pentru ca în sîngele lor să înnece războaiele viitorului. Sultanul era stăpînul acestor ostași de oțel, dar și robul lor; ei îi dădeau biruința, dar puteau tot ei să-i iea Domnia și viața. Baiazid făgădui răsculaților că va merge însuși în fruntea lor pentru a li dezmorți brațele și a li umplea gurile. Ei nu voiră să-l creadă deocamdată și cerură ca Pașii a căror bărbăție li era cunoscută să fie chizeșii Împăratului. Baiazid nu-i puse în primejdie: pe la începutul lui Iunie, el pornia spre Dunăre, cu o uimitoare răpeziciune, ca un rîu mînios ce și-a frînt zăgazurile. Ștefan auzi abia despre pornirea Turcilor, cînd ei treceau acum pe luntri prin vadul de la Isaccea.

Trebuie să spunem că Sultanul cel tînăr nu mai avea, ca odinioară Mohammed, o oaste fără de număr, prelungită prin jefuitori și prin țerani bulgari de la Dunăre, cari cer multă hrană, aduc multă zăbavă și aprind, prin îngrămădirea lor, prin foametea, ce-i bîntuie neapărat, biciul dumnezeesc al ciumii, care topește oștirile vestite. Ienicerii, și cîteva mii de Spahii dunăreni poate, ajungeau; corăbii, puține la număr și ele, aduceau tunuri grele pentru împresurarea cetăților moldovenești, care, în hărnicia meșteșugului, negoțului, pescăriei lor, nu se gîndiau la soarta ce le aștepta.

Acel care călăuzia prin aceste meleaguri pe tînărul Sultan, era, de sigur, un om cuminte. Toate se petrecură în cea mai fulgerătoare grabă și cu cea mai desăvîrșită rînduială. La Isaccea se înfățișară

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/204[modifică]

în clipă, urmînd porunci, de la care nu se putea îndepărta decît cel puternic sau cel ce ar fi ascultat de o chemare neînvinsă, și Vlad Călugărul, cu o mînă dintre ai săi, cîți putuse strînge așa de iute, și Hanul, cu horda care stătea totdeauna gata de pradă și care fusese și mai dăunăzi prin părțile Chievului. La 6 Iulie, ghiulelele izbiau neprecurmat în porțile Chiliei, care nu era pregătită de o lungă apărare și în care se adăpostise, crescînd lipsa, zăpăceala și spaima, sătenii de prin prejur. Pîrcălabii, Ivașco și Maxim, care fusese pus în locul lui Neagu la 1480, se împotriviră opt zile întregi, dar tunurile împărătești îi biruiră, sfărîmîndu-li zidurile. Numele lor nu se mai aud niciodată; ei vor fi murit luptînd pe acest prag al Moldovei, unde era datoria lor să moară.

Turci, Tatari și Munteni porniră apoi de-a lungul Dunării, de-a lungul mării, cu aceiași siguranță răpede. Peste șese zile de la căderea Chiliei, la 20 Iulie, Sultanul vedea piatra veche a Cetății-Albe de la Nistru oglindindu-se în adîncul liman albastru, care aducea corăbiile pănă la poarta orașului. Aici pîrcălabii Oană și Gherman se apărară zece zile, împroșcînd din înnălțime pe Turcii cari făcuseră pe salahorii lor de puțin preț să umple șanțurile cu țerna malului și cu trupurile lor sfărîmate. Nimeni n’a mai văzut de atunci înnainte nici pe cei din urmă pîrcălabi ai Cetății-Albe. Locuitorii fură luați robi, cu toate că se închinaseră, aruncați în luntri și duși la Constantinopol. Cîțîva pescari rămaseră

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/205[modifică]

numai dintre Moldoveni, ale căror locuri fură luate de Ieniceri și Tatari, totdeauna supt arme.

Și astfel, pe cînd în depărtata Suceavă Ștefan, învins fără să se lupte, rînit de moarte prin această lovitură dată în inima țerii sale, își frîngea mînile de durere pentru pierderea cetăților ce hrăniau și apărau Moldova, Sultanul biruitor lua, cu aceiași iuțeală cu care venise și cucerise, drumul întorsului, oprindu-se numai o clipă la Chilia pentru a porunci să se dreagă în ostrov cetatea veche. La l-iu Septembre, oastea se va fi întors la Adrianopol, încărcată de prada pe care n’o plătise prea scump. Ștefan n’avuse măcar mîngîierea de a ști că s’a împotrivit.

Îi rămînea însă aceia de a se putea răzbuna asupra răpitorilor. La Vlad Călugărul nu se gîndia: bietul om făcuse singurul lucru pe care-l putea face pentru a scuti de peire țara sa, pentru a scăpa de nimicire Scaunul său domnesc. Nimeni nu-l ținea de rău pentru aceasta, și nici Ștefan, care se deprinsese cu nerecunoștința celor slabi. Oamenii pustiului, Tatarii, nu puteau fi găsiți decît cînd îi împovăra prea mult rodul jafului, la un întors spre casă. Cu Turcii trebuia început un războiu crîncen, îndărătnic, care să răsplătească măcar, dacă nu să dobîndească îndărăt cele pierdute.

Cine era să-l ajute în această grea luptă cu un dușman care se afla acum, ca dincolo, în Țara-Ro-

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/206[modifică]

mănească, așezat pe pămîntul chiar al țerii, știind tot ce se petrece și gata să se răpeadă oricînd?

Ungurii, nu. Craiul Matiaș scrisese în adevăr în Ardeal, la vestea despre venirea Sultanului, pentru ca să se dea ajutor lui Ștefan, însă, de sigur, numai atunci cînd Domnul ar fi fost învins ca în Iulie 1476 și Turcii s’ar fi apropiat de păsuri. El trimese și un număr de ostași cari să poată apăra Ardealul, dacă armele turcești ar suna și în văile lui; dar întoarcerea lui Baiazid opri la Oradea-Mare pe acești luptători pentru Creștinătate. Regele însuși s’a lăudat că era gata să alerge, dar îl ținea în loc o luptă cu Împăratul creștin, care era să se mîntuie numai cu moartea lui. El scrise Sultanului cu mustrări că a călcat pacea, însă, cînd acesta răspunse că, din greșeală poate, dar cetățile nu erau cuprinse în ea, Matiaș tăcu, fiindcă era adevărat întăiu, și fiindcă nu-i dădea mîna să lămurească pe Turc că, afară de slova unui tratat, este și înțelesul lui, care, acesta, fusese de sigur călcat. De altmintrelea, în vara anului 1485, un sol turcesc veni la Buda, cu alaiu de călăreți, și cu dînsul se învoi Regele, în Iulie, la o prelungire a păcii. Iar în luna următoare chiar— se vede că iarăși Ungurii uitaseră a pomeni țara lui Ștefan în hîrtia de învoială! — Turcii se aruncau asupra Moldovei.

Polonii făcură ceva, după ce Ștefan trebui să se coboare la o umilință pe care pănă acum o tot zăbovise, cu scopul de a nu o îndeplini niciodată:

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/207[modifică]

închinarea de față înnaintea Regelui de peste Nistru. Ei se luptară cu Turcii, măcar odată, se plînseră cu adevărată amărăciune Sultanului, iarăși o singură dată. Nu pentru că se socotiau îndatoriți față de Creștinătate sau față de acest Domn al Moldovei, care, oricum, fusese un bun vecin și un apărător sigur al Poloniei, primind în pieptul său lovituri care, altfel, ar fi atins-o. Ceia ce-i durea pănă într’atîta, încît îi făcu să se trezească din amorțeala cu care se deprinseseră, era închiderea drumurilor de negoț prin care se îmbogățiau orașele lor, prin care se hrăniau vămile și Vistieria regelui.

În adevăr, odată fusese două drumuri mari care legau Răsăritul cu Apusul prin schimbul mărfurilor. Unul străbătea pustiul primejdios al Tatarilor de ajungea la Caffa, pe atunci în mîna Genovesilor. Cellalt, plecînd tot din Cracovia și Lemberg, în Galiția, se coboria la Suceava, iar de acolo țintia, prin Iași, prin Vasluiu, prin Bîrlad și prin Basarabia-de-jos, la Cetatea-Albă.

De cînd Caffa căzuse — o mare nenorocire pentru negustorii poloni — rămăsese numai calea aceasta moldovenească, prin care, spre folosul mijlocitorilor poloni, postavurile, uneltele din Apus treceau spre țerile turcești și mărfurile Răsăritului se suiau spre Polonia. Izbînda din 1484 a lui Baiazid dădea și acest drum în mîna unei Puteri care nu ținea samă de nici-o învoială și care făcuse încă de pe atunci din hrăpire, din stoarceri, hrana obișnuită

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/208[modifică]

a dregătorilor ei, pănă și a celor mai înnalți. De aici dragostea Polonilor pentru Ștefan-Vodă, silințile lor de a căpăta de la păgîni acele porți de intrare în Răsărit, care fuseseră Chilia și mai ales Cetatea-Albă.

Încă din Mart 1485 se vorbise deci la dieta din Thorn că ar fi bine să se sprijine Domnul Moldovei, și se cerură pentru aceasta luptători de la cavalerii din Prusia, Teutonii, și de la Țarul din Moscova, care, cu toată înrudirea, răspunse că «lui i-i departe, și de aceia nu poate să dea ajutor».

La 4 Septembre regele Poloniei dădea lui Ștefan, pe care-l numește «prieten» al său, dar și «slugă» — ceia ce nu se mai făcuse pănă atunci —, o carte de asigurare, dacă va veni cu boierii și ostașii săi la Colomea, precum făgăduise, ca să se închine; după închinare se va sta de vorbă apoi în privința măsurilor ce trebuie luate «împotriva dușmanilor păgînî». La 16, Domnul făcea jurămîntul, cu toată strălucirea, care pe dînsul îl va fi durut amar: steagul de mătasă roșie, ca sîngele curat ce se vărsase pentru cinstea lui, se plecă înnaintea unui bătrîn încoronat care nu știa să se lupte nici cît cel din urmă dintre boierii ce încunjurau pe Ștefan. Din partea lui, Casimir se îndatoria între altele să primească oricînd pe Ștefan în țara sa, să-l ajute a-și lua iarăși Domnia, să-l sprijine în căutarea «vechilor hotare» și să nu facă nici-o înțelegere

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/209[modifică]

cu Turcii în această privință pănă nu-l va înștiința și pe dînsul.

Patru zile după aceasta, Suceava ardea în flăcări, rămîind numai cetatea, pe care nu mai era acum Șendrea să o apere. O mulțime de Turci, pornind din Chilia și Cetatea-Albă, supt călăuzirea beglerbegului Greciei, Ali Hadimbul, se aruncase fără de veste, după obiceiul cel nou al războaielor iuți ca trăsnetul, asupra Moldovei, din care plecase Domnul, stăpînul și străjerul. Ei aduseseră și un Domn nou, căruia i se spunea Hromot, cu un nume care se mai întîlnește în vremile vechi: poate pe același fiu al lui Petru Aron pe care-l luase Sultanul cel bătrîn supt ocrotirea sa la 1476. Dar, după ce îndepliniră sarcina lor de a nimici țara îndărătnicului Domn, care nu voia să îngenunche înnaintea Împăratului păgîn, beglerbegul, cu bietul doritor de Domnie în cîrcă, se făcură nevăzuți, pe drumurile arse pe care toamna începea să le acopere de neguri.

Ștefan se întoarse cu o mică oștire polonă, vre-o 2.000 de călări în zale, suiți pe cai mari, cari puteau fi, în ciocnirile cu Turcii, un zid puternic, dacă l-ar fi ținut în loc vitejia: la aceștia adause el apoi pe țeranii săi. În Țara-de-jos, se aflau încă, veniți din nou, sau rămași din mersul prădalnic al beglerbegului, sangeacii cei mari ai Dunării, paznicii lui Vlad Călugărul: Ischender-beg Mihaloglu și Balibeg, feciorul lui Malcoci sau, pe turcește, Malcocioglu. Asupra lor se îndreptă Ștefan în grabă, și,

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/210[modifică]

prinzînd cîteva mii dintre dînșii lîngă lacul Cătlăbugei, în apropiere de Dunăre, se încăieră cu ei în ziua de 16 Novembre. După o crîncenă frămîntare, el învinse, — aproape în preajma Chiliei pierdute.

Dar acum li era ușor Turcilor să se tot întoarcă asupra țerii din care nici o putere omenească nu-i mai putea scoate cu totul. Primăvara aduse pe Hromot, și ca o săgeată păgînii ce-l încunjurau loviră drept la Șcheia lîngă Roman. Dușmanul se apropiase de Capitala Moldovei, care acum se ridica abia din cenușa celei din urmă prădăciuni. Dar în mijlocul nenorocirii, pe care n’o putuseră înlătura micile biruinti ca acea din toamna trecută, un ceas de noroc sosi pentru Ștefan. În lupta de la Șcheia, dată la 6 Mart 1486, Hromot fu prins: el avu soarta lui Petru Aron, tăiarea gîtului prin călău, de care se făcuse vrednic prin atîta suferință adusă de dînsul asupra țerii sale, peste care voiâ să domnească.

Acum se părea că lucrurile se limpezesc iarăși. De la moartea rușinoasă a lui Hromot, begii dunăreni nu mai aveau de ce să tot iea drumul Sucevei. Pe cînd Ștefan se gătia de răsplătire, ostașii poloni porniră din nou spre dînsul, mulți și buni, avînd în capul lor pe fiul cel mai mare al bătrînului Rege, Ioan-Albert. Trufașul tînăr veni în Iunie încă la Lemberg, de unde se cobori pe încetul, dar nu spre Moldova, ci spre Nistru departe în Răsărit. Înnainte de jumătatea lui Sep-

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/211[modifică]

tembre. Ioan-Albert întîlni îndată mulțimi tătărești care roiau în părțile acestea. Raita încrezută se mîntui prin două ciocniri fără însemnătate: la 8 Septembre și cîteva zile după aceasta. Apoi fiul de Craiu se întoarse acasă ca să-și bucure părintele prin povestirea isprăvilor ce făcuse.

De fapt, Polonii erau tot așa de bucuroși de pace ca și Ungurii; un timp, ei nădăjduiră s’o capete împreună cu cele două cetăți. Încă din Iulie 1486, ei stăruise pentru mijlocire la Venețieni, cari pe atunci stăteau bine cu Turcii, și în Septembre solul lor era încă la Veneția. În 1487, trecură prin Lemberg și doi soli la Poartă, în urma cărora Ioan-Albert își invîrti calul prin părțile tătărești. În Maiu 1488, un om al Sultanului veni la Rege, și acesta trimese pe Nicolae Firley de Dainbrowycza pentru a cere o ultimă dată Chilia și Cetatea-Albă. I se răspunse firește că nu se poate da înnapoi pămîntul călcat de oști turcești învingătoare, pămîntul în care se odihnesc Musulmani, mucenici pentru credință. Atunci solul scăzu cererile și vorbi mai smerit, pănă ce la urmă, în Mart 1489, el iscăli o pace care asigura numai negoț slobod pentru negustorii amînduror părților.

Ștefan era jertfit de toți prietenii săi. Singur el făcuse cît n’ar fi crezut nimeni, și puterile țerii sale, de atîtea ori prădate și arse, erau stoarse deocamdată. El se supuse soartei pe care nădăjduise s’o învingă: plăti bir și dădu Turcilor ca ostatec pe fiul său Alexandru.