Istoria lui Ștefan cel Mare/Domnia lui Ștefan-cel-Mare pănă la luptele cu turcii (1457—75)

Jump to navigation Jump to search
Cartea II. Tatăl lui Ștefan-vodă. Tinereța lui Ștefan Istoria lui Ștefan cel Mare de Nicolae Iorga
Cartea III. Domnia lui Ștefan-cel-Mare pănă la luptele cu turcii (1457—75)
Cartea IV. Luptele cu turcii




==I. CELE D’INTĂIU LEGĂTURI CU POLONII. ÎMPĂCAREA BOIERILOR.==

Un povestitor mai tărziu, care a strîns într’o întinsă lucrare scrisă în românește, pe lîngă știrile cuprinse în vechea cronică slavonească, și amintiri, vechi de abia un veac și jumătate, care pe vremea lui erau păstrate încă în toată puterea lor de popor, spune că Ștefan, luînd Domnia, «nu cercă să așeze țara, ce de războaie se găti. Că au împărțit oastei sale steaguri și au pus hotnogi și căpitani; care toate cu noroc i-au venit.»

Cu adevărat așa trebuia să se înfățișeze urmașilor, celor mai apropiați chiar, omul care cîștigase treizeci și patru de biruinți și dăduse de treizeci și șese de ori piept cu dușmani de toate limbile, cum mărturisia el singur în cei din urmă ani ai bătrîneții sale glorioase: un leu tînăr, flămînd de mărire, care-și rotește ochii lacomi, gata să se răpeadă asupra prăzii.

Dar Ștefan-cel-Mare n’a fost un scornitor de războaie. Nici-odată el n’a căutat un dușman, nicio dată n’a avut o toană sîngeroasă, cheful unei mari vînători de oameni. Firea unui Vlad Dracul, unui Vlad Țepeș, al doilea Dracul, cel din urmă cu deosebire bucuros de a vedea suferinți, de a-și scălda sufletul sălbatec în strigătele de durere ale rînitilor, era străină de dînsul. În alte vremi el ar fi fost un bun păstor de oameni, un Împărat cu iubire și credință, tesînd firele de aur ale unor zile pașnice, în mijlocul mulțămirilor ce s’ar fi înnălțat de pretutindeni spre bunătatea lui. Dar, bătută de valurile tuturor furtunilor, tara avea nevoie de un paznic neadormit. Și el fu acela, — omul viteaz, dar nu crunt, pe care-l cereau vremile.

Deocamdată el avea altă grijă, destul de mare ca să-i stăpînească toate faptele. Trebuia să împace cu Domnia lui nouă pe toți acei cari sprijinise pe fugarul Petru Aron și se înfruptase din daniile lui lesnicioase și îmbielșugate. El izbuti, cu toate că era numai nepotul lui Alexandru-cel-Bun, al cărui fiu trăia încă în Camenița și se putea lăuda cu găzduirea de astăzi, poate apoi cu sprijinul de mîne al Polonilor.

În 1458, al doilea an de stăpînire, de Paști, Ștefan avea lîngă dînsul în Curtea din Suceava, care era să se trezească la o nouă viață, plină de suflet și de mișcare, pe bătrînul Manuil, care nu mai stăpînià Hotinul, căci, mulțămită lui Petru Aron, oamenii Craiului stăteau în puternica cetate de la Nistru, pe unchiul Vlaicu, căruia i se dădu mai tărziu o pîrcălăbie, pe Vornicul Goian, pe Toma Cinde, pe Mic Craiul, pe Hodco Știbor, pe Iliaș Modruz, pe Lazea Piticul, pe Petru al lui Ponea (Ponici), pe nepotul lui Șandru, pe Albul Spătarul, pe Hodco al Crețului, pe Stețco, pe Isaia pîrcălabul de Neamț, pe Petrica al lui Iachim, pe Slăvinca, pe Cozmița ce fusese Vistier, pe Sacîz Spătarul, pe Toader Păharnicul, pe Zbiarea Stolnicul, pe Bourean Comisul, pe Buhte, Fetion, Iuga Vistierul, Crasniș Postelnicul și pe Logofătul Dobrul. Și peste cîteva luni, în ziua de 24 Ianuar 1458, cînd Petru Aron arăta că a primit niște bani de la starostele Podoliei, Mihai Buczacki, el putea să pomenească numai cinci tovarăși ai nenorocirii lui: pe Duma al lui Brae, pe Stanciul, Costea al lui Dan, Ion pîrcălabul și Vasco al lui Leul, celui ce făcuse prada de prin 1457.

O altă grijă, era să împace pe Poloni, făcînd astfel ca Petru să-și caute alt loc de pîndă, de unde putea fi prins mai ușor, ca să se sfîrșească odată cu dînsul. Ce e drept, Regele n’ar fi poruncit ca Domnul să fie ajutat a-și cîștiga iarăși moștenirea. Petru nu era, ca Alexandrei, un văr regal, ci un străin desăvîrșit. El adusese moartea ocrotitului Polonilor, și numai după lungi stăruințe i se dăduse iertare. Nici-o legătură nu îndatoria pe Rege să dea fugarului mai mult decît un colț pentru odihna lui și ceva venituri din care să se poată hrăni. Însă, orî-cum, învinsul din Camenița stătea Domniei celei nouă ca un spin în ochi, el putea fi întrebuințat cine știe de cine și în ce împrejurări. Pănă la peirea lui, Ștefan nu aduna în el toate drepturile de stăpînire ale vechii dinastii, nu era singurul moștenitor al țerii Moldovei.

Împăcarea cu vecinii de la Răsărit se zăbovi doi ani în capăt, pănă în primăvara anului 1459. Ștefan o grăbise pe o cale care se dovedise totdeauna sigură, aruncînd prin vadurile Nistrului în Polonia călăreții săi prădalnici, tăind legăturile între cetatea Hotinului, care avea nevoie de hrană, de fîn, de lemne, și orașul de dedesupt, oprind răspunderea vămii ce se obișnuia să se ridice aici, gonind pescarii ce veniau din Hotin la Nistru. Măsuri împotriva lui nu se puteau lua: și în 1457 și în 1458 urmează războiul Craiului împotriva Cavalerilor Teutoni, departe în Prusia; Casimir se mai gîndia apoi să se amestece, pentru a mai căpăta o coroană, în Ungaria, unde regele Ladislas murise, și o parte dintre magnați ridicaseră pe Matiaș, fiul cel mai mic al lui Iancu-Vodă, — care Matiaș era pe atunci un băiețaș de vre-o cincisprezece ani și se găsia în mîni străine. Astfel se ajunse la pace.

Veniră ca s’o încheie, la Nistru, unde Ștefan se oprise cu o mică oștire, cuprinzînd pe toți boierii săi de căpetenie, la Overchelăuți («Owerkielowicze»), căpitanii Ținuturilor de margene, cel din Rusia și cel din Podolia. Se făcu numai o înțelegere vremelnică, pănă ce Craiul va putea să vie el însuși in Rusia, ca să facă socoteala pagubelor, să încheie pacea veșnică și adevărată și — Polonii nu ziceau o vorbă ca aceasta, dar aveau de sigur în minte înțelesul, — să primească jurămîntul noului stăpînitor al Moldovei, de atîtea ori închinată pănă atunci. Deocamdată granița nu va fi călcată dușmănește, năvălirile făcute din partea regatului se vor aduce liniștit la cunoștința dregătorilor, Hotinul va fi lăsat în pace cu toate drepturile și legăturile lui. Dacă Petru-Vodă nu va trece Nistrul ca să intre în cetate, dacă va sta la Smotrycz, mai în sus, unde rămînea să se strămute din Camenița prea apropiată, atunci și boierii lui își vor căpăta veniturile ce au în Moldova. Drumurile vor fi sigure pentru negustori, cari, de alminterea, le întrebuințase și pănă atunci, fără să-i supere nimeni. Șteian nu va sluji altui Domn decît Craiului, pe care la întîmplare îl va ajuta împotriva «păgînilor», prin cari se puteau înțelege pănă atunci numai Tatarii, cari ajutau întîmplător pe regele creștin împotriva cavalerilor creștini din Prusia, dar nu-și puteau lăsa așa de răpede vechiul obiceiu al prăzii, ce era și hrana lor cea mai sigură.

Craiul nu veni în Rusia nici în acest an, nici în anii ce urmară, vînînd pe alte poteci un noroc care nu voia să-i iasă în cale. El n’avu deci niciun folos după această învoială. Ștefan folosi aceia că, pe rînd, puținii credincioși ce mai rămăseseră pe lîngă Petru-Vodă, se desfăcură de dînsul. Duma a lui Brae se afla în Sfatul domnesc încă din 1459. În 1460 Ștefan cucerise și pe Costea feciorul lui Dan, și tot în acest an Stanciul vine îndată după Duma, fruntașul sfetnicilor: din el făcu Domnul un pîrcălab al Cetății-Albe; în 1473 Stanciul și cu fiul său Mîrza trec înnaintea tuturor boierilor. Cozma Șandrovici, alt stîlp al Domniei lui Petru Aron, se îndeamnă și el de se întoarce. Mitropolitul Teoctist, care miruise poate cu de-a sila în 1457, ajunse încă din 1459 mîna dreaptă a tînărului cîrmuitor, pentru care uită cu totul credința ce o datoria lui Petru Aron.

Mai mult decît atîta. Pentru a desăvîrși unirea boierilor Moldovei, el se gîndi și la prietenii lui Alexandru, vechi pribegi, cari rătăciau prin Polonia sau se așezase acolo statornic. Încă din 1460, cînd Domnul făcu o călătorie de judecăți și cercetare a graniților dincolo de Siretiu, oprindu - în primăvară la Roman, iar în toamnă la Bacău, fu chemat printr’o carte de trecere slobodă vestitul Logofăt Mihul. Mihul, care avea doi frați, Duma și Hodor, era un om foarte cunoscut în Polonia, un mare negustor, care mijlocia schimbul de mărfuri între orașele galițiene și Moldova, unde va fi avut întinse moșii. Mihu nu luă nici o dregătorie la Curtea lui Ștefan-Vodă, dar el se va fi întors — măcar mai tărziu — în țară pentru afacerile sale. și va fi întărit și el întru cîtva starea Domniei celei nouă.

II. LUPTELE LUI VLAD ȚEPEȘ CU TURCII. ÎNCERCAREA LUI ȘTEFAN DE A-I LUA CHILIA.[modifică]

Această asigurare prin strîngerea într’un singur mănunchiu a tuturor puterilor țerii era cu atît mai folositoare, cu cît din toate părțile ape tulburi de primejdie băteau pămîntul Moldovei. Prietenul, ocrotitorul, «părintele» muntean se pierdea din ce în ce mai mult în visuri sîngeroase de măceluri mari și neobișnuite, care-l făcură în scurt timp groaza lumii. Gustul puterii i se părea atunci mai dulce cînd vîrful ascuțit al țepii străbătea măruntaiele vinovaților sau nevinovaților, cari se zvîrcoliau, crescîndu-și chinurile și grăbindu-și moartea, în jurul parului strașnic. În cugetul lui de bolnav nu scăpăra nici-o mustrare care să-i arăte mărimea păcatelor ce săvîrșia aproape zilnic; la spasmele feții celor ce muriau de o înfiorătoare moarte, Domnul tînăr și frumos răspundea cu bucuria drăcească ce-i scînteia din ochii mari și limpezi. În adevăr părea că Dracul, de la care-și luase numele părintelui său, întorcea spre rău însușirile de vitejie, de agerime și îndrăzneală care împodobiau pe Vlad, zis de acum înnainte Țepeș, ca pe puțini alții din vremea sa. Un blestem tiran părea că apasă asupra lui, asupra țerii și vecinilor lui.

Sașii din Ardeal, dintre cari unii adăpostiau pe Dan cel Tînăr, iar alții pe Vlad Călugărul, văzură prefăcîndu-se în fapte amenințările neomenosului Domn. Întăiu o pățiră Brașovenii, al căror Domnișor — adecă vînător de Domnie românească — era mai neastîmpărat și mai în stare să-și capete Domnia luptînd. În 1459, Dan se dădu de partea Împăratului din Germania, Frederic, pe care unii puternici din Ungaria îl alesese Craiu în locul lui Matiaș Corvinul, care li se părea și prea tînăr; de la «Chesarul-Craiul», om cu nume mare, dar altfel cu inimă puțină și puteri slabe, își aștepta el Domnia. Sașii țineau firește cu stăpînitorul nemțesc, care era de un neam cu dînșii. Din potrivă, Vlad era tot în legătură cu partidul Craiului Matiaș, care poruncise în 1458 Brașovenilor să nu mai supere pe Domnul muntean, care poate să se răzbune așa de crud.

El prigoni întăiu, după obiceiul său, cu țapa, pe negustorii și spionii Brașovenilor, pe cînd Dan se afla nu departe de cetatea acestora, în Feldioara. În anul următor, Craiul Matiaș stătea ceva mai șigur în Scaunul său de stăpînire; și Dan socoti că poate vorbi în numele acestui nou cîrmuitor. Ca omul lui Matiaș el ceru sprijin de la Sași, și, unind cu simbriașii lor pribegii lui, mulți la număr, el năvăli în țară, călcîndu-i bucuros hotarul ca un prag de Domnie sigură.

Vlad nu era dintre aceia pe cari-i răstoarnă o adiere a poftelor altuia. Dușmanul fu bătut și prins. A fi în mînile lui era să fie cineva în ghiarele morții, și Dan peri. Vlad, respectînd într’însul neamul său însuși, nu-l înfipse totuși în țepile aurite pe care le gătia osîndiților de cinste. Țepile stăteau înnălțate în cîmp pentru ceilalți prinși, chiar pentru femei; pe Dan îl aștepta, lîngă groapa căscată, călăul cu toporul. Bietul tînăr își ascultă întăiu prohodul, slujit de preoți înspăimîntați; apoi capul său se rostogoli în mormîntul care primi în clipă și trupul ciuntit.

Acum Vlad, scăpat de o grijă, ceru Brașovenilor pe fugarii ce se putuse strecura pănă la dînșii. Ei se codiră, căci Dan fusese bun pentru dînșii și li dăduse tot felul de răsplătiri. Atunci el întoarse răul ce i se făcuse, cu o dobindă potrivită cu strașnicile lui porniri. Spre sfirșitul lui August, el intră în Țara Bîrsei, a cărei capitală e Brașovul, arse satele, călcă sămănăturile în picioarele cailor, tăie, fripse, spîrcui și mai ales trase în țapă pe cine-i iesia înnainte, necrutînd nici-o vrîstă, nici-o slăbiciune, nici-o frumuseță, împlîntîndu-și, rînjind, mînile și în sîngele neamului său, al Romînilor din Ardeal. El însuși, sau o altă ceată de ostași, care va fi trecut prin pasul oltean al Turnului Roșu, merse spre Sibiiu ca să dea o pedeapsă tot așa de neomenoasă celor ce dăruise locuință și hrană lui Vlad Călugărul. Voevodul Ardealului era dus prin alte locuri, în frămîntările ce zguduiau Ungaria, și grozăviile acestea se săvîrșiră în toată siguranța.

Cînd însă Matiaș Corvinul ajunse în adevăr Domn al țerii pe care o apărase așa de stăruitor și cu atîta strălucire tatăl său, cînd din Roma Papei, care era pe atunci vestitul învățat și scriitor Piu al II-lea, un cunoscător bun al afacerilor Răsăritului, veni știrea că Apusul își sumete brațele pentru o mare luptă împotriva Turcilor, cari aveau de lucru în Asia, să dărîme Împărăția grecească a Trapezuntului, la Marea Neagră, și să înfrîngă puterea amenințătoare a Caramanului, alt stăpînitor păgîn,—Vlad se făcu Țepeș pentru alți nenorociți, și cruzimea lui nepotolită ajută măcar gîndului mare de a scăpa, de a întregi, de a asigura Creștinătatea. El se făcu un chinuitor de Turci, și capetele pe care le socoti de acum înnainte, cu o răbdare potrivită cu bucuria sa năprasnică în a stînge viețile, fură capetele supușilor lui Mohammed al II-lea. De furtuna pe care o chema astfel asupra capului său, nu-i păsa unui om ca dînsul. Căci, va fi judecat el, și învinșii, pănă-i atinge sabia, au încă plăcerea de a ucide.

De așa ceva însă nu se bucura Ștefan, Domnul Moldovei, cumintele și cumpănitul în toate faptele sale. În vrajba ungurească, el a fost de sigur pentru «Chesarul-Craiul», ca și Dan, —căci cine putea să prevadă biruința copilandrului Matiaș, căruia atîția îi ziceau numai comite al Bistritei? Si mai tîrziu, cînd se luptară pentru stăpînirea Ungariei un «Chesar» german și un prinț vecin, Ștefan a fost pentru «Chesarul», pentru depărtatul Împărat creștin.

În cei d’intăiu doi ani de Domnie, deci de la 1456 la 1458, Vlad și-a plătit după cuviință birul turcesc la care de mult era supusă Țara-Romănească. Nici Ștefan nu va fi uitat — și era marele Sultan Mohammed al II-lea omul care să lase a se uita o îndatorire bănească luată față de dînsul? — că toată boierimea Moldovei împreună cu Petru Aron făgăduise Împăratului păgîn cele două mii de galbeni, care erau o sumă foarte mică față de liniștea ce se asigura printr’însa, față de ușurințile de negoț pe care le chizășluia. Închinarea către cineva mai puternic, răscumpărarea prin bir ca să nu fii prădat de cine putea lesne să te prade, — nu erau privite de nimeni pe acea vreme ca o înjosire.

Și iată acum că nebunul de Vlad aprinde de jur împrejurul Moldovei flăcări zădarnice, în care nu se poate făuri nici un viitor. Așa va fi gîndit despre viteazul nesocotit viteazul cel cu socoteală.

Vlad nu plăti birul; în 1461 Sultanul i-l ceru printr’un sol anume, Grecul Katabolinos, care-și lepădase legea pentru o slujbă. I se mai ceru să se înfățișeze la Poartă, cum se cuvine unui birnic al Împărăției și cum făcuse mulți înnainte de dînsul, să-și îndrepte hotarul țerii de către cetățile dunărene, care se aflau de vre-o treizeci de ani în mînile Turcilor, și să mai dea pe fiecare an cincizeci de copii, cari să se turcească și să intre în vestita oaste a Ienicerilor, și cincizeci de frumoși cai de războiu.

De o parte și de alta se întinseră curse, se făgădui turcește: doar își petrecuse Vlad atîția ani din tinereță la Curtea Sultanului, unde stătea încă, avînd o menire rușinoasă, frumosul Radu, fratele lui! Vlad petrecu pănă în margenea raielei — adecă pămîntului turcesc — de la Giurgiu pe diacul împărătesc, căruia-i dăduse asigurarea că va îndeplini fără zăbavă tot ce se cerea de la dînsul; aici trimesul era așteptat de subașa, de căpitanul de Nicopol și de Vidin, păzitorul graniții de la rîu, Hamza-beg, unul din ofițerii cei mari ai Ienicerilor între cari era Șaingi-bașa, căpetenia șoimilor. Pe ascuns, și Romînul și Turcul adusese cîte o ceată de luptători siguri: cel d’intăiu voia să prindă, să ucidă pe oaspetele și vecinul său; celui de-al doilea îi trebuia să puie mîna pe Vlad cel înțeles cu Ungurii, cel supus Craiului Matiaș, cel logodit cu o înnaltă Doamnă din sîngele Corvinilor. Dracul sări mai iute asupra prăzii, în avîntul său flămînd, de tigru: Hamza căzu în capcană, și peste trei zile el poruncia lîngă Tîrgoviște, din țapă, asupra unei mici oștiri străpunse de țepe. În învălmășală, cînd Turcii îngroziți se răpeziră spre porțile Giurgiului, de unde ieșiseră, Romînii lui Vlad pătrunseră odată cu dînșii. Cetatea, pe care tatăl lui Țepeș o luase cu ajutorul tunurilor burgunde în 1445, se prefăcu prin dogoarea flăcărilor în ziduri înnegrite, crăpate, care nu mai puteau sluji deocamdată la nimic.

Se făcuse iarnă acum, între anii 1461 și 1462. Dunărea era rău păzită, căci toate puterile turcești fusese grămădite în Asia, unde ele dărîmau o Împărăție creștină. Odată ce Hamza, stăpînul hotarului întreg, stătea in țapă la Tîrgoviște, supt corbii ce se rotiau de-asupra înnălțimii sale, subașii ceilalți nu știau ce să facă. Prin mai multe vaduri de-odată izbucniră pe malul stîng, călcînd pe apa încremenită de ger. cetele boierilor și țeranilor lui Vlad: ei aveau poruncă să nimicească tot fără a mai întreba de neam sau de lege, să dea foc satelor și cetăților, să măcelărească pe bărbați, să aducă pe ceilalți locuitori în turme pentru a hrăni țepile de lîngă Capitală, să adune pentru răsplata lor și faima lui capete, urechi și nasuri, după deprinderea sălbatecă a Turcilor.

Se făcu așa: lipsa de vitejie se pedepsia la Vlad cu țapa; lipsa de cruzime era la dînsul de o potrivă cu mișelia. Prin mînile multora ucise deci acest singur mare ucigător de oameni. Pe rînd se prefăcură într’un pustiu grozav, unde bălți de sînge înghețau lîngă ruinele negre, Oblucița, pe unde se trecea din Dobrogea în Moldova, satele de lingă Chilia, unde păziau Unguri de-ai Corvinilor, cu tunuri pecetluite cu stema lui Iancu-Vodă, așezările bulgărești și romănești de la gurile Dunării, Cartalul, Rasova, Turtucaia din fața Olteniței noastre, Nicopolul, unde se tăie capul subașei, fiul vestitului Pasă Firuz, acel Mehmed fiul lui Firuz care apărase bine la 1445 linia Dunării împotriva lui Vlad Dracul; apoi Șiștovul, Samovitul, Ghighiul la gura Oltului, Turnul, cetatea turcească așezată în fața Nicopolei, pe pămîntul nostru, Rahova, unde se cuceri și castelul, așa încît Vlad putu să-și așeze acolo un căpitan, pe Neagoe. Pașii vecini fugiră, și groaza pătrunse, se zice, pănă în Constantinopol. Socoteala rămășițelor sîngeroase din desagii războinicilor, făcută cu de-amănuntul, ca socoteala banilor la Vistierie — poate chiar supt ochii crîncenului Voevod —, dădu suma de 23.783 de morți, și, dînd samă despre această ispravă Craiului prieten, Vlad amintește încă, suspinînd că nu-i poate număra și pe aceia, de «oamenii ce au fost arși în casele lor sau ale căror capeten’au fost înfățișate dregătorilor noștri».

La 11 Februar 1462 fapta de sînge prin care Domnul muntean rupsese lanțurile turcești ale Dunării străbune, era încheiată. Vlad stătea încă în Giurgiu, și de aici el cere ajutor Craiului unguresc în cuvinte puternice și hotărîte, cum de mult nu le mai spusese un Domn romîn. Biruințile lui viitoare, spune Vlad, vor fi doar pentru cinstea întreg ei Creștinătăți, iar, «dacă vom izbîndi rău și această țerișoară a noastră va peri, nici Măriei Tare nu-ți va ieși un folos din aceasta și nici-un ajutor, căci ar fi spre paguba tuturor creștinilor». Cît despre dînsul, ori ce ar fi, se va lupta: « căci nu voim a fugi de cruzimea Turcilor, ci în tot chipul voim să avem războiu cu dînșii».

Nu e sigur că Vlad a spus aceleași cuvinte Domnului moldovean, «fiul» său din alte vremuri. Aici nu era nici bucurie de făcut cu astfel de știri, și de aici nu se putea aștepta nici-un ajutor. Moldovei îi trebuia încă liniște, ca să-și adune puterile pentru silințile ce o așteptau în viitor, și Ștefan nu înțelegea să împiedece închegarea țerii sale pentru deșertăciunea unui nume mare sau pentru plăcerea omorurilor. Prădăciunile Munteanului erau pentru dînsul o mare pagubă, căci legăturile de negoț ale Moldovei pănă la poarta de spre Mare a Cetății-Albe erau acum întrerupte pe mult timp. Ici și colo tăciunarii lui Vlad vor fi nemerit și pe pămînturile moldovenești apropiate. În sfîrșit, primejdia turcească, ce trebuia să se abată fără întărziere asupra «țerișoarei» lui Țepeș, nu putea să nu prindă în bulboana ei și Moldova.

Ba încă, pe încetul, receala dintre cei doi Domni romîni se prefăcu într’o dușmănie fățișă. Vlad era omul, ruda lui Matiaș Corvinul; Ungurii acestuia făceau pază bună în Chilia, puternic întărită încă de la începutul Domniei lui Țepeș, acea Chilie pe care Dan cel de-al doilea o ceruse cu armele de la Alexandru-cel-Bun, pe care Petru, unchiul lui Ștefan, o dăruise numai de nevoie lui Iancu-Vodă, pe care Bogdan, tatăl lui Ștefan, se învoise numai cu inima strînsă să nu încerce a o lua îndărăt pe care Petru însuși o ceruse de la Poloni. Ștefan avuse, din potrivă, pace bună cu Sașii, cari ajutase pe «Chesarul», ce-și părăsia tocmai pe această vreme drepturile asupra Ungariei. Prin pacea lui de la 1459 și făgăduielile cuprinse în ea, el putea trece drept omul celuilalt Craiu, al Leșilor, care-i ceruse și ajutor în războiul ce se prevedea cu Boemii, în 1460. În sfîrșit, orice putință de înțelegere cu Ungurii peri cînd, în 1461, anul prădăciunilor lui Vlad, Petru Aron își luă rămas bun de la dregătorii Podoliei și Rusiei, căci un mai bun culcuș i se pregătise în Ardealul supus acum lui Matiaș. Ștefan răspunse îndată, cum făcuse și cu Polonii, pentru același cuvînt, printr’o năvălire în țara Secuilor, începută în ziua de 5 Iulie, precum mărturisește însemnarea mai veche a isprăvilor sale.

Se deschisese acum primăvara, lăsînd drum oștilor celor mari. Am văzut cum Vlad chemase într’ajutor pe Unguri, și la 4 Mart Craiul cetia solului venețian, Petru de Tommasi, scrisoarea Domnului muntean și-l asigura că «se va cobori în Ardeal cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru ca, la nevoie, să se poată uni cu acel Voevod și face ce se cuvine să facă un principe creștin»; solul scria acasă, îndemnînd să se dea un sprijin acestui războiu pentru Cruce. Porunci se trimeteau în Ardeal ca Vlad să nu fie lăsat singur la o astfel de încercare.

Cu două zile înnainte, la 2 Mart, Ștefan al Moldovei se înțelegea în Suceava cu solii Craiului celuilalt, vechiul cunoscut Muzilo, care fusese în anul trecut și la Vlad, de bună samă însă numai pentru afaceri de negoț, și Stanislav, căpitanul de Haliciu. El făcea înnaintea lor jurămîntul pe cruce. Se îndatoria să nu aibă alt Domn decît pe Casimir, căruia, cînd i se va cere, e gata a i se închina și de față; să ajute însuși, ori-unde și împotriva ori-cui, pe același rege, să nu primească pe fugarii poloni, sau să-i dea îndărăt dacă vor pătrunde în țară; în sfîrșit, să nu trimeată pe fiii fostului Han Seid-Ahmed, pe cari-i găsise “prinși în Moldova încă de pe vremea lui Petru Aron, nici Litvanilor, nici Muntenilor, nici Hanului de acum, nici Turcilor și nici Ungurilor. Mitropolitul, în numele tuturor boierilor, adăugea încă o chezășie învoielii, făgăduind ca, după moartea chiar a lui Ștefan, să nu se primească Domn decît de la Leși.

Îndată după aceasta, Domnul Moldovei și acela al Țerii-Romănești începură lupta între dînșii, și, de vreme ce se știa despre această luptă la începutul lui April într’un loc așa de depărtat cum e orașul Caffa, în Crimeia, trebuie să ne închipuim că ciocnirile pornise încă din Mart. Pare să fi început Ștefan, care află în curînd că, trei zile după Sfîntul Gheorghe, data cînd Turcii își încep războaiele, Mohammed al II-lea a pornit spre Dunăre cu o nesfîrșită oaste.

Astfel veniau de la Adrianopol gloatele turcești, Ienicerii credincioși și răbdători, legiune sfîntă a împăratului păgîn, înnaintînd buluciți în jurul calului pe care călărià stăpînul, frumoși ostași cu haine lungi, iatagane și pălării de pîslă albă cu surguciuri de pene ce unduiau în mers; timargiil călări, stăpîni de moșii cari plătiau acest dar al Sultanului prin slujba ostășească a frumoasei lor călărimi, strălucitoare de stofe bogate și podoabe de aur; achingiii, cei mai îndrăzneți dintre luptătorii tuturor neamurilor, a căror simbrie li se găsia în vîrful săgeților; beșliii, cari primiau plată încincită și erau socotiți în stare a secera atîția dusmani cît cinci ostași de rînd; gemliii, cari învîrtiau mai bine decît orice tovarăși de steaguri și sulița și sabia, fiind și minunați arcași; muselmii, cari întăriau tabăra la popasuri; saialele, cari se luptau ca să nu plătească biruri și erau întrebuințați mai mult la deschiderea drumurilor; salahorii, țerani cari duceau greul muncii celei mai puțin aducătoare de laude; ceaușii, cari țineau buna rînduială lovind umerii răzvrătiților cu măciucile lor de fier. Se zice că numărul tuturora întrecea o sută de mii, dintre cari însă adevărați ostași puteau să fie socotiți numai spahiii (timargiii), la 40—50.000 și cei vre-o 20.000 de Ieniceri.

La începutul lui Maiu flota turcească își întinse pînzele în bătaia vîntului de miazăzi care o ducea spre gurile Dunării, pe cînd luntri se ridicau spre vărsarea rîului Morava, în număr de trei sute. Ele trebuiau să treacă mulțimile pe pămîntul romănesc și să li aducă hrană.

Ștefan trebuia să se hotărească. O împăcare cu Vlad i-ar fi dat prilejul de a-și dovedi vitejia în luptă cu dușmanul firesc; ea ar fi adus poate răspingerea de la hotar sau o mare înfrîngere a năvălitorilor, căci Domnul Moldovei știuse a-și face o oaste gata oricînd de luptă, supt pedeapsă de moarte pentru boierul ce ar rămînea în urmă, pentru țeranul ce n’ar avea gata arcurile, săgețile și săbiile, și Vlad, din partea lui, strînsese sub steagul său vre-o 20.000 de apărători ai pămîntului țerii. Dar, făcînd această unire cu fostul prieten, cu ajutătorul de la început, cu cellalt Voevod al Romînilor, el ar fi trebuit să uite pagubele îndurate, să părăsească gîndul, așa de ispititor, de a smulge acum Chilia din mîna obosită a lui Vlad, și ar fi trebuit iarăși să lase pe Poloni și să sprijine interesele răsăritene ale Craiului Matiaș.

Poate că ar fi făcut și aceasta, dacă ar fi văzut pe Matiaș alergînd spre Ardeal, gata de a se încăiera cu Mohammed Sultanul; dar, pe de o parte, Regele n’avea banii cari îi veniră mai tîrziu numai, de la Venețieni; apoi, grija lui cea mare era împăcarea cu Împăratul Frederic, pentru care se deschise o dietă tocmai în Maiu, la Buda, cîștigarea lui Giskra, stăpînul mercenarilor prădalnici cari țineau atîtea castele ale Coroanei sale, și găsirea mijloacelor trebuitoare pentru a face față îndatoririlor ce se luase în aceste învoieli, prin care singure Matiaș ajungea adevărat Craiu unguresc. Cu toate poruncile ce se dădură în Ardeal Voevodului, acesta nu putu să miște pe Sași ca să scape de peire pe acela ce li făcuse atîta rău.

Ștefan va fi chibzuit toate aceste lucruri. El nu era un om pornit, nu era un suflet dorit de faimă, nu era un poet al războaielor, ci un om de cîrmuire care cîntărește puterile, prevede sfîrșitul încăierărilor, și, rece între prieten și dușman, între creștin și păgîn, se îndeamnă numai la fapte în adevăr folositoare țerii sale. El porni deci spre Ținutul Putnei, care se afla în mîna Moldovenilor și la sfîrșitul Domniei lui Alexandru-cel-Bun: la 15 Maiu îl vedem la Bacău. Pe atunci, pîrcălabil ungurești al cetății Severinului scriau Craiului că luntrile din Serbia intrase acum în Dunăre și se aflau lîngă Vidin și că Vlad trimesese pe cei ce nu puteau să se apere în munte, la Poienari, și prin alte cetăți, în ostrovul întărit al Snagovului și în adîncimile codrilor; el luase cu dînsul și cel mal tineri dintre flăcăii satelor și stătea gata cu ochii la Dunăre, lnprejurările îl înnălțase: el nu mai era un schingiuitor de oameni pentru plăcerea sa nebună; duhul sfînt al bunilor strămoși, adormiți în lupte pentru țară, se coborîse asupra frunții sale îndrăznețe; el îi scînteia acum din ochii strașnici.

În cele d’intăiu zile ale lui Iunie, Mohammed întindea corturile pe malul apei largi. Îi venise luntrile din sus și cele din jos, după ce arsese așezările romănești ce găsise în cale, între altele și bogata Brăilă. Vizirul cel mare trecu întăiu la Nicopol, spre Turnu, cu cîteva mii de oameni, mai ales Ieniceri, a căror îndărătnicie putea face drum celorlalți. Trecerea se săvîrși noaptea, pe șeptezeci de bărci, care duceau și o sută douăzeci de tunuri, și malul stins: fu atins în cea mai mare tăcere, ceva mai jos de locul de unde porniau îndelungul zilei săgețile și chiotele Romînilor. Vlad văzu cu bucurie a doua zi că i-au sosit în sfîrsit oaspeții, și-i primi așa de călduros, așternînd pămîntul cu dînșii, încît Mohammed se temu că i se nimicesc «mielușeii» cu totul. Dar tunurile nu erau cunoscute teranilor noștri — și în 1445 ei se mirase mult și chiuise tare văzînd cum se descarcă de zgomotos minunata unealtă de peire —; cînd ghiulelele de piatră prinseră a cădea, ucigătoare, asupra lor, ei se dădură în lături, și norul de săgeți ce străbătea Dunărea, încetă. Atunci Sultanul trecu, și Vlad se făcu nevăzut, înghițit de codrii apropiați.

Pe la vre-o 7 Iunie gloata turcească porni în sus printre movilele Teleormanului, care erau pe atunci o singură pădure mare, de la care se trage și numele Ținutului. Sultanul voia să prefacă Țara-Romănească într’o provincie a Împărăției sale, așa cum căutase și izbutise une ori să facă prin deosebite unghiuri ale peninsulei balcanice și ale Asiei-Mici de peste mare. Alt Domn nu avea de gînd să puie, și, dacă luase cu dînsul pe frumosul Radu, fratele lui Vlad, aceasta n’o făcuse pentru a-i da un steag de stăpînire, ci pentru că păcatele urîte ale marelui Împărat erau legate de acest nenorocit tînăr. Mohammed căuta cu ochii în depărtări cetățile, cuiburile de boieri, reședințele domnești ale țerii, pentru a-și îndrepta tunurile asupra lor, pentru a li ucide sau robi apărătorii și a așeza în ele ostași de-ai lui și subași, căpitani, ca în orașele dunărene, ca ei să cîrmuiască din ele și prin ele toată întinderea pașalîcului celui nou. Pentru ca locuitorii să se împace cu această orînduire, el poruncise aspru să nu se prade nici un capăt de ață.

Dar acest pămînt nu era ca altele pe care le călcase, supuindu-le în același timp, piciorul Împăratului păgîn. În drum nu se ivia nimic decît sate arse, fîntîni din care nimeni nu cuteza să scoată apă, lanuri secerate fără de vreme, pășuni dogorite și, din toate părțile, înnainte, în urmă, la dreapta, la stînga, uriașa pădure de sălcii și fagi.

Prin aceasta se strecura un însoțitor tăcut, pe care năvălitorii nu erau lăsați să-l uite, căci, de cîte ori o ceată care plecase în căutarea hranei, în descoperirea turmelor și cirezilor, nu se mai întorcea înnapoi, se știa că ea a rămas la tovarășul de cale din codri, și prietenii celor pierduți se rugau pentru dînșii la Allah care deschide porțile raiului celor morți pentru credință.

În aceste părți joase, zilele erau de foc și căderea nopții toropia in corturi pe ostașii opriți la popasuri, cari nu se mai gîndiau la paza bună a taberii lor, la șanțurile largi, apărate cu pari legați prin șanțuri, la închiderea cămilelor ce purtau poverile între acest lanț d’intăiu și un al doilea întărit cu un gard de suliți împlîntate, lîngă care apoi veghiau neadormiți pănă’n ziuă străjerii dintre salahori, saiale și muselmi. Toți se lăsau în voia Domnului și adormiau supt singura strajă a stelelor, ochii de foc ai lui Allah, care a hotărît fiecăruia numărul zilelor. De zgomotele nopții, de freamătul pădurii ei nu se îngrijiau.

Dar iată că într’o noapte nouroasă oameni mlădioși ca fiarele ieșiră, învăluiți în prietenosul întunerec, de supt bolțile frunzelor negre: cete-cete, pănă se făcură vre-o zece mii. Erau țerani cu opinci, cu o sabie aspră la coapsă, cu ciomege pe umeri; nici încălțămintea, nici armele lor nu făceau cel mai mic zgomot; nemărgenita groază față de stăpîn, care era în mijlocul lor, dorința strașnică de a-și răzbuna pe acei ce venise pentru a li prăda și risipi avutul, li amuțise gurile. Cînd ajunseră numai la margenea lagărului, unde se odihniau cămilele și catîrii ușurați de greutățile ce purtau, un chiot sălbatec cutremură văzduhul fără lumină și secerătorii începură, după poruncă, să taie un drum drept spre cortul Sultanului. Căci gîndul nebun al lui Vlad fiul Dracului nu era altul decît să scape de dușmani ucigîndu-li Împăratul în mijlocul taberei întregi.

Cortul împărătesc, încunjurat de miile de cor- turi ale Ienicerilor, avea la dreapta pe călăreții Asiei, cu beglerbegul lor, iar la stînga pe beglerbegul și călăreții Europei. Cele două mai mari căpetenii ale oștirii erau acești beglerbegi, cari se chemau atunci Mahmud și Isac. Din locul unde se găsia, tocmai în fund departe, acolo unde era inima, viața taberei, Mohammed se deșteptă în strigătul de luptă al țerănimii romănești, pe care-l urmară urlete de spaimă, țipete de durere, tropotul dobitoacelor înspăimîntate, fuga zgomotoasă a spahiilor cari sărise pe cai și se împrăștiase pe drumurile necunoscute unde-i aștepta adese ori altă moarte. Nemărgenitul furnicar vuia de un zgomot îndrăcit în noaptea greoaie, pe care o despicau numai faclele lui Vlad care-și căuta drumul spre cortul Sultanului.

Pănă să nu ajungă secerătorii morții și răzbunării, crainici împărătești călări sunară din trîmbiți în toate unghiurile cetății adînci care încunjura de aproape pe Sultan, poruncind tuturora supt pedeapsă de moarte să nu se clintească din corturi, rămîind, orice s’ar întîmpla, pe loc ca să apere pe «părintele» lor, Padișahul. Ienicerii făcură zidul lor de diamant în jurul lui Mohammed, și valurile înnebunite ale călăreților, lovindu-se de acest zid, fură despicate cu săbiile ca niște dușmani. Aripile beglerbegilor se închiseră apoi înnaintea Ienicerimii, așteptînd.

Un ceas de noapte trecea după cellalt, și dușmani noi răsăriau înnaintea luptătorilor noștri, cari se obosiau culcînd lanurile vii. Se mîntui în sfîrșit cu spahiii; și pe dînșii îi înghiți noaptea în fugă. Atunci șirul strîns al Ienicerilor, gata să moară pănă la unul, numai să-și scape mărețul Domn, răsări negru, mut, în raza roșie a faclelor de rășină. În fund se înroșiau zorile, ca din prisosul sîngelui ce se vărsase. Era ziua, care număra prin lumina ei destăinuitoare puterile fiecăruia. Romînii cotiră, ei pătrunseră în tîrgul cel mare din mijlocul taberei, în bazar, îl prădară, și vîntul iute al dimineții îi fură în codrul de unde veniseră.

Cine putea să se gîndească a-i urmări, cînd se văzu în sfîrșit cu groază ce lăsaseră în urmă, cînd Ienicerimea singură stătea supt arme în mijlocul cîmpului sămănat cu movile de trupuri, pe cînd din zare se întorceau sfioși fugarii pe caii lor obosiți? Ali-beg, fiul vestitului Mihaloglu, sosia tocmai dintr’o raită de pradă și aducea cu dînsul cîteva sute de țerani, «mai mult femei și copii», pe cari-i strînsese pentru că aveau preț în tîrgurile de robi ale Răsăritului; se zvoni dintr’aceasta, ca o mîngîiere, că Ali a întîlnit pe hoții nopții, că s’a luptat cu dînșii, i-a bătut și a putut aduce acești voinici. Bieții oameni fură uciși în chinuri, unii tăiați în două cu fierăstraiele, ca trunchiurile nesimțitoare. Din gura nimărui însă nu ieși un cuvînt de destăinuire: știau unde se află Domnul,— mărturisiră ei în ceasul morții, — dar nu voiau să spuie. Pentru întăia oară Mohammed al II-lea, neobositul războinic, găsise, în sfîrșit, suflete care-l uimiau prin puterea lor tăcută și fără trufie.

Turcii știau însă drumul spre Tîrgoviște. Aici măcar ei se vor fi așteptat la o adevărată luptă, dînd un folos sigur și trainic. Cetatea stătea însă moartă și pustie: nici guri de tun, nici apărători, nici locuitori măcar. Vlad nu era aici. Dar fapta lui se văzu îndată, cînd în apropiere de oraș se deschise înnaintea Turcilor întinsa cîmpie a țepelor. Mii de oameni — acum oase negre, în care, după ce corbii rupsese cu pliscurile de fier, paseri mărunte ciupiau din cuiburi verzi, ca de supt strașina unei căsuțe fericite — stăteau în șiruri lungi, luptători învinși împotriva morții; erau între ei ostași ai Islamului, țerani de la Dunăre, femei, copii și, mai presus de toți, Hamza, subașa mort al Giurgiului ars, purtînd încă pe ciolanele sale mucede zdrențe de catifea roșie. Sultanul trecu înnainte, turburat de gînduri rele.

Unde era Vlad? Pe un trist drum, la capătul căruia nu era nici-o cinste pentru dînsul, nici-un folos pentru neamul întreg!

El aflase, prin ștafete răpezi, că Ștefan Moldoveanul, care părea că și-a oprit drumul pe malul drept al Siretiului, a trecut apa la vadul cel mai apropiat, a răsărit îndată peste Prut și s’a oprit înnaintea Chiliei, înnaintea cetătii celei nouă făcută de Ungurii lui Iancu-Vodă pe uscat, în fața ostrovului pe care se înnălțau încă ruinele negre ale vechii Chilii sau Licostomului Genovesilor. Pe apa Dunării se oprise în același loc, aruncînd greoaiele ghiulele de piatră, stolul corăbiilor și luntrilor turcești.

Vlad știa că Sultanul nu-i va putea stăpîni țara, care nu era, nici ca locuri, nici ca oameni, dintre acelea ce se pot stăpîni. Dar Chilia putea să fie cucerită, și atunci țerii sale i se închidea drumul spre Marea care aducea bogăție. I se păru că Ștefan e în această clipă o mai mare primejdie pentru dînsul decît Mohammed. Lăsă deci în mînile unui boier cîteva mii de oameni ca să facă și mai departe áripa de amenințare pentru oastea Sultanului, ca să culeagă pe fugari, pe prădători, pe bolnavi și să-i dea morții. Iar el însuși, luînd ce avea mai bun cu sine, se răpezi spre cetatea sa de la Dunăre.

Întîmplarea cruță amintirii noastre povestea unei mari lupte între acești doi puternici și viteji ai neamului nostru, cari erau chemați mai tîrziu să lucreze împreună. Dacă Turcii aveau tunuri, Ungurii din Chilia puteau să li răspundă cu ghiulele măcar tot așa de bune, și de sigur mai bine țintite. Azapii de pe luntri și corăbii, plătiți cu cinci aspri de argint pe zi ca să fie viteji, hrăniră peștii apelor. Atunci Ștefan va fi încercat un asalt împotriva zidurilor înnalte, pe care le ridicase, pentru alți vrăjmași, bunicul său Alexandru-cel-Bun. Dar n’avu noroc. El fu lovit la glesnă de o ghiulea, în ziua de 22 Iunie, și oastea se întoarse îndată înnapoi, spre Suceava, ducînd cu dînsa pe Domnul rînit, care suferi mult timp de această rană și numără pățania de la Chilia ca întăia din înfrîngerile sale,— numai două. Prin suferințile sale, prin rușinea sa, el scăpă poate Moldova de o mare nenorocire. În adevăr, dacă ar fi căzut Chilia, în ce chip ar fi putut-o păstra pentru sine, cînd luntrile, tunurile, Azapii Turcilor ar fi stat înnaintea cetății învinse?

Vlad n’avea răgazul să urmărească și să-și răzbune. El se răpezi înnapoi spre țara sa, crezînd că poate să-i ajute încă, să încheie mai repede rătăcirea fără folos a Sultanului.

În lipsa lui, căpitanii înnoiseră încercarea de a sfărîma tabăra. Dar străjile, care păziau acum mai bine, aflară din vreme, și Pașa Iusuf porni împotriva dușmanilor. El fugi însă înnaintea lor. Numai Omar, fiul lui Turakhan, al cărui frate fusese prins la Giurgiu de Vlad Dracul în 1445, izbuti să aducă în vîrful suliților capete de Romîni. Dacă a fost o adevărată luptă, rămîne însă îndoielnic: ca și Vlad însuși, oamenii lui nu căutau un războiu frumos, ci zdrobirea prin vicleșug, uciderea cu deamăruntul a năvălitorilor.

Fără să facă nimic, Sultanul mîntuise tot, căci în Ardeal nu-i dădea mîna să pătrundă, în halul în care i se afla oastea, ruptă de oboseli, chinuită de sete, slăbită de o hrană puțină și rea. Caii flămînzi erau duși de căpăstru. În dogoarea cea mai mare a verii un vînt de ciumă bătea asupra nesfîrșitei mulțimi pe drumurile sămănate de leșuri putrede. Oastea porni înnapoi spre Dunăre, și așa de răpede, încît la 11 Iulie Sultanul era în Adrianopol.

El lăsase în urmă, într’un noroc și fără multă nădejde, pe frumosul său tovarăș, Radu, căruia-i dăduse caftanul de catifea tesută cu aur, calul și steagul roșu ale Domniei nouă, pe care rămînea să și-o cucerească. În lipsa lui Vlad, el găsi ajutoare în tară. Într’unul din adăposturi, poate la Snagov, o ceată de Turci, trimeasă de dînsul, prinse, zăloage scumpe, o sumă de rude, femei și copii ale boierilor. Nu li făcu de alminteri nici un rău, și vorbi tuturora, de-a dreptul sau prin ștafete, de o stăpînire bună, fără călău și iără țepe. Se auzi în zădar la Constantinopol, pe la jumătatea lui Iulie, că și el s’a înnălțat într’o țapă; Radu se urcase numai în Scaunul lui Vlad, unde-i stătea, ce-i dreptul, tot așa de bine. Strașnicul frate încercă în zădar să înceapă o luptă. Toți îl trădase; Sașii din Ardeal făcură pace bună cu Radu încă în luna lui August; Ștefan din Moldova era un dușman. O singură scăpare rămînea lui Vlad: să meargă la Craiul Matias.

Acesta se urnia foarte greu. Ca să se suie pe calul său de războiu, el aștepta vestea sigură că Mohammed, cu care nu ținea de loc să se lupte, a și trecut Dunărea îndărăt. Încă la 15 Iulie, cînd nu se știa de întorsul Turcilor, el era tot la Buda, de unde se lăuda că vine îndată. La 10 August, îl vedem la Seghedin pe Tisa, unde fusese chemate puterile de luptă ale Ungariei. Pănă la Turda, în Ardeal, el făcu cinci săptămîni de drum. De la Turda ajunse la Brașov, supt munte, numai la sfîrșitul lui Novembre.

El voia lucruri mari, acuma cînd ele se puteau îndeplini fără multe silinți. Vlad era să fie iarăși Domn la Munteni. Dar nu numai aici era să se petreacă o schimbare de stăpînitor. Regele auzise despre încercarea lui Ștefan-Vodă de a lua Chilia, pe care tatăl său o dăruise Țeriî-Romănești și în care păziau, supt steagul unguresc, Unguri; el aflase despre legătura acestuia cu Turcii. Înnainte de a pleca din Buda, deci în Iulie, el își aduse aminte că Petru Aron zace undeva în Ardeal, și el porunci Voevodului acestei țeri, care nu voise să se miște în folosul lui Vlad și înțelegea încă mai puțin să sprijine pe Petru, a trimete pe acesta din urmă, fără întîrziere, la Curte.

Petru-Vodă se afla deci în lagărul lui Matiaș. Cit despre Vlad, el era mai grăbit. Înnainte de sosirea oștilor la Brașov, el căpătase un ajutor, în fruntea căruia stătea un om, cu care el se asămăna în multe, Giskra, căpetenia tîlharilor războinici, cu care Regele se împăcase abia în această vară. Cei doi tovarăși trecură munții, și la 9 Novembre ei se găsiau acum la Rucăr.

Vlad era, de sigur, credincios Corvineștilor, împotriva cărora n’a lucrat nici-odată. Dar el știa că, dacă Scaunul muntean se poate căpăta cu puterea Ungurilor, nu-l poate păstra decît acela care e recunoscut de Turci. Știa și aceia că Turcii, cari mint, primesc minciuni, cînd au interesul s’o facă. El puse deci să se scrie o rugăciune de iertare către Împăratul păgîn, căruia-i făgăduia să-l ajute — ca oarecînd Vlad Dracul — în Ardeal, unde știe toate potecile. El își călcă pe inimă și scrise și lui Ștefan-Vodă, cerîndu-i a pune un cuvînt bun pentru dînsul.

Ștafeta care ducea aceste două răvașe de înșelare, și pe acela către Marele-Vizir, căzu în mîna oamenilor lui Radu. Acesta avu astfel nemărgenita bucurie de a fi găsit o armă care nimicia pe fratele dușman. Cu cea mai mare grijă, hîrtiile lui Vlad fură trimese in lagărul de la Brașov, și ajunseră la cunoștința Craiului. Matiaș ascultase și pănă atunci destule plîngeri împotriva lui Vlad din partea Sașilor, cari avuseră atît de mult să sufere din partea lui. Războiul acesta muntean era apoi foarte greu pe o vreme cînd Carpații se înveșmîntează în groase pături de zăpadă; banii, ceruți de plățile față de Împărat, față de Giskra, nu se prea găsiau în lăzile oștirii; luptătorii erau puțini, și abia acum putu Matiaș să pregătească Ardealul pentru întîmplări de războaie; tragere de inimă pentru un astfel de creștin și un astfel de prieten ca Vlad, n’avea nimeni. Descoperirea făcută cu ajutorul lui Radu nu putea să vie în mai bune împrejurări: se porunci îndată lui Giskra să prindă pe nerușinatul trădător al creștinătății; ceia ce se și îndeplini înnainte de 26 Novembre.

Îndată ostile porniră îndărăt, ducînd ca prins, învinuit de strașnice greșeli, — care nu-i aduseră însă tăiarea capului, cum s’ar fi întîmplat de sigur dacă Matiaș n’ar fi avut nici-o îndoială în privința păcatului lui Vlad—pe acela ce trebuia să fie pus din nou în stăpînirea țerii sale. Trecînd prin Mediaș, Craiul era înnainte de sfîrșitul anului la Baiade-Criș, și de aici apucă în grabă spre Buda, pe cînd Țepeș era îndreptat spre cetatea Vișegradului, ale cărei porți se închiseră pe multă vreme asupra nenorocirii lui. Frumosul Radu, care se însură îndată cu Doamna Maria, petrecea în liniște serbătorile de iarnă, în cetatea Dîmbovița a Bucureștilor, în care se simția mai sigur, fiind în apropierea Turcilor din Giurgiul ce se întăria din nou. El se îndatorise fără îndoială și față de regele ungur, așa că din toate părțile — și din spre Moldova, unde durea încă rana de la Chilia, — el se putea crede asigurat pentru mulți ani de zile.

Cu anul următor 1463, războiul plecă în alte părți, lăsînd în Țara-Romănească pacea putredă a lui Radu, iar în Moldova pacea mîndră, bine asigurată a lui Ștefan.

==III. CĂSĂTORIA LUI ȘTEFAN. LUAREA HOTINULUI ȘI A CHILIEI. LUPTELE CU MATIAȘ CORVINUL.==

Domnul moldovean, care avea din legătura sa cu o femeie anume Marusca un fiu Alexandru, numit astfel după Alexandru-cel-Bun, spre mărirea liniștită a căruia se duceau toate gîndurile lui, Ștefan se însură în acest an, la 5 Iulie 1463. Pînă la dînsul, Domnii urmași ai lui Ilie, care ținuse pe Marinka, fiică de cneaz rutean și cumnată de rege polon, își luaseră neveste din țară, fete de boieri, căci în afară nimeni nu s’ar fi încuscrit bucuros cu neînsemnătatea și netrăinicia lor. Ștefan peți și el, ca și unchiul său Ilie, la prinții din vecinătate. Nevasta și-o găsi tot printre fruntașii Rutenimii: ea era Evdochia, soră cu Simion cneazul din Chiev. Simion fiul lui Olelko, care avea un frate, Mihail, un fiu și o fiică, era un vestit războinic, un strașnic vînător de Tatari, care, la moartea sa, în 1471, lăsă regelui Casimir, ca amintirea cea mai scumpă despre sine, «calul și arcul».

Nunta se va fi serbat in Suceava, unde Ștefan se întorsese, după ce, la începutul anului, el petrecuse cîtva timp în Iași. cari erau pe atunci numai un biet tîrgușor de case de lemn, în drumul negustorilor armeni și nemți ce veniau din Galiția spre porturile Dunării și Mării Negre. La un astfel de prilej rar, cînd cununa mirelui se coboria pe un cap împodobit cu cununa țerii, vor fi fost de față pentru a lega și binecuvînta, toți fruntașii clerului moldovean: Teoctist Mitropolitul, Tarasie episcopul de Roman, egumenii de la Bistrița, Neamț, Moldavița, Pobrata: Teodor, Ioasaf, Anastasie și Stahie.

Dar căsătoria nu fu fericită. În 1466 (după 9 Iulie) sau 1467, Doamna se stingea fără să fi văzut adevărata mărire a soțului ei. Ea n’a fost mama copiilor Iliaș, Bogdan și Petru, cari nu se ivesc nici prin mărturiile hrisoavelor cît timp ținea încă această d’intăiu căsătorie a tatălui lor, ci abia în 1472-3, toți trei în același timp, cînd Ștefan avea lîngă dînsul acum o a doua Doamnă. A Evdochiei a fost numai singura fiică a lui Ștefan, Elena, care pentru aceasta putu să se și mărite în Moscova, luînd, cum vom vedea, pe un fiu de Țar, care era să fie Țar el însuși, dacă acest neam ar fi avut mai mult noroc.

Pănă la moartea înnainte de vreme a Evdochiei, Ștefan avu însă două mari izbînzi, care-i întregiră hotarele fără multe silinți, iar cea de-a doua chiar fără vărsare de sînge. El cîștigâ din nou Hotinul, care se înstrăinase la înfrîngerea lui Petru Aron, și izbuti să așeze, după o întrerupere de vre-o două zeci de ani, căpitani, pîrcălabi moldoveni în Chilia.

Încă din Septembre 1463, între boierii lui Ștefan se înseamnă și un pîrcălab de Hotin, anume Goian, care intrase în Sfatul lui Vodă de foarte puțină vreme. Va să zică pe atunci, un an după ispitirea Chiliei, Hotinul nu mai avea în el oaste leșească, ci primise oameni de-ai Domnului Moldovei. Cum și ce fel — fără îndoială însă, pașnic — s’a făcut schimbarea de stăpînire în această puternică strajă a Nistrului, nu se spune nicăiri. Regele Poloniei se plînse pentru încălcarea făcută de Ștefan împotriva păcii din 1459, prin mareșalul său Rytowski. La 4 Octombre 1466, stăteau la Hotin soli din amîndouă părțile pentru a se înțelege hotărîtor: din partea lui Casimir venise archiepiscopul de Lemberg, Palatinul Rusiei și Mihai Buciațchi (Buczaczki), Palatin al Podoliei și comandant al cetăților din Pocuția,—cari aveau amîndoi drepturi asupra Hotinului, iar ca trimes de-a dreptul al Craiului, fără nici-un interes în afacere, venise Nicolae Grimalo; Goian pîrcălabul, Vlaicul, unchiul domnesc, peste puțin și el pîrcălab în Hotin, și bogatul Vistier Iuga vorbiau în numele lui Ștefan-Vodă. Pentru unele lucruri se trimese apoi la o nouă întîlnire, care era să se facă în anul următor, de Sf. Gheorghe.

În 1466 se mîntuise și cu străinii din Chilia, și Dunărea-de-jos era moldovenească, precum fusese pe vremea puternicului moș, Alexandru-cel-Bun.

Și în vara anului 1464 — pe cînd Matiaș Corvinul era împiedecat de afacerile din Boemia și Turcii aveau de lucru în Asia, așa încît mînile lui Ștefan puteau să se miște în voie spre îndeplinirea unor planuri neapărate și de multă vreme chibzuite — Domnul Moldovei se cobori în Țara-de-jos, stînd în Curțile din Vasluiu, unde locuise odată alături frații Ilie și Ștefan. La începutul lui 1465, regele Matiaș fusese silit a se întoarce din Serbia, unde iarna și alte greutăți îl împiedecaseră de a lua cetatea Zwornik. Gîndul lui nu se putea întoarce asupra acestui colț de stăpînire munteană prin Unguri care era Chilia. În toiul iernei, Ștefan răsări pe margenea Dunării înghețate, în miezul nopții, la 23 spre 24 Ianuar. Acum el avea tunuri, și ele începură să bată a doua zi în păreții cetății puternice. Toată ziua i se răspunse din dosul ei cu alte lovituri omorîtoare, dar a treia zi porțile se deschiseră. Cu bucuria celui ce și-a îndeplinit un mare vis al vieții sale, intra Ștefan printre dărîmâturi în cetatea unde trăia amintirea Corvinului celui mare, Iancului-Vodă, «părintele» părintelui său. Ștafete vestiră pretutindeni în jurul Mării, unde erau negustori și prieteni, și pănă la Caffa în Crimeia Genovesilor cu multe corăbii și frumoși bani de aur, că portul Chiliei e deschis pentru oricine, acum cînd el se găsește supt steagul nou al Domniei moldovenești. După trei zile, cuceritorul plecă înnapoi spre Capitala sa, dînd cheile în mîna celor doi pîrcălabî: Isaia, care păzise pănă atunci Neamțul, și Buftea.

Regele Matiaș suferi și aceasta, ca unul ce avea aiurea scopuri mai înnalte de urmărit decît pedeapsa Voevodului nesupus al țerii sale — așa scria el încă în 1462, cînd întăria drepturile unui Scaun secuiesc de la hotar — Moldova. Pentru ca el să alerge în Ardeal și de aici peste trecătorile muntelui, pentru ca să creadă că a sosit în sfîrșit ceasul de răsplătire pentru păcatele nouă și cele vechi ale vecinului din Răsărit, trebui să se petreacă aici, în Carpați, ceva deosebit de zguduitor, și care nu putea fi trecut cu vederea. Aceasta fu răscoala Ardealului în 1466, atunci cînd Ștefan se înțelegea cu Polonii pentru Hotin și cînd Casimir se îndușmănise cu Matiaș pentru moștenirea ispititoare a bătrînului Gheorghe Podiebrad, regele Boemiei.

Dările pe care le punea Matiaș asupra tuturor supușilor săi erau foarte grele, căci, cu cîte gînduri de mărire îi umblau în mintea tînără și îndrăzneață — doar avea douăzeci și cinci de ani numai mîndrul fiu al lui Iancu-Vodă, feciorul de opincă învingătoare și norocoasă! — trebuia plată în multe locuri, la prieteni, la ajutători și la dușmani. Țeranii erau deprinși de mult să sufere orice, dar negustorii orașelor, cari puteau să se și lupte, mai ales în părțile de graniță, erau mai puțin răbdători față de regele cheltuielilor prea mari. Firește cu deosebire în Ardeal, care se deprinsese a trăi cam de o parte, a fi îngrijit părintește de cel d’intăiu Corvin, un Ardelean trăit mai mult între ai săi, a vedea că, în cumpănirea împrejurărilor, interesele sale trec înnainte. Sașii, cari întemeiase cu două-trei veacuri în urmă înfloritoarele cetăți din această țară de munte și de margene, nu privise bine de la început alegerea copilului Matiaș, supt care era să stăpînească, deocamdată unchiul de pe mamă, Mihai Szilágyi; ei nu ținură în samă multă vreme pe regele-ales, recunoscînd în locul lui pe Împăratul Frederic. Pănă și în războiul din 1462, ei nu ascultară de poruncile ce dăduse Craiul ca să ajute pe Vlad ce se lupta cu moartea; la sosirea lui Matiaș, ei nu-l încunjurase, nu-i dăduse bani și-l silise oarecum să părăsească pe ocrotitorul lor. Măsura luată de rege la întoarcerea sa în Buda ca Ardealul să fie apărat de acum înnainte de cea mai mare parte a locuitorilor lui, și nobili și iobagi, supt călăuzirea Voevozilor sau a Vicevoevodului, va fi trezit, destulă nemulțămire printre cei ce de la 1442 încă nu mai avuse să dea piept cu vre-un dușman, ci își căutau în liniște de meșteșugul și negoțul lor prin păsurile muntene și moldovenești ale Carpaților. Astfel se ajunse la hotărîrea lui Benedict Roth de a aprinde o răscoală în acești munți răsăriteni ai Țerii-Ungurești.

El voia neatîrnarea Ardealului, de care Ungaria avea nevoie, dar care n’avea nevoie de Ungaria, ci mult mai mult de vecinii ce se aflau pe cealaltă clină a munților. Radu-Vodă, mai mult omul Turcilor, și, pe lîngă aceasta, dator cu recunoștință Sașilor pentru ajutorul de căpetenie ce i-l dăduse, de la început, în 1462, n’avea de ce să răspingă îndemnul ce i-ar fi venit de la răsculați. Ștefan, el, ar fi fost cum nu se poate mai bucuros de o astfel de prefacere: cu Ardelenii el n’avuse nimic, ci stătuse, împreună cu dînșii, de partea Împăratului; năvălirea în Secuime o făcuse pentru a găsi acolo pe Petru Aron, care se găsia acum departe de aceste locuri, la Curtea Craiului. Un Voevod ardelean care n’ar fi avut nici-o altă grijă, care nu și-ar fi risipit puterile după tronuri mari și depărtate, ca Matiaș, ar fi fost în adevăr pentru Domnul moldovean, ca și pentru un Domn muntean asemenea cu dînsul, un «frate», un prieten sigur, un tovarăș în marile lupte de apărare față de vecinii puternici. Ar fi fost atunci trei Țeri-Romănești, apărînd creștinătatea supt trei steaguri nedezlipite unul de altul.

Voevodul se găsi. Magnații, și mai ales magnații din margene, ca, de pildă, contele de Zips, sus, către Polonia, se înfiorau de mînie supt aspra mînă de fier a necruțătorului tînăr regal, care înțelegea să domnească de fapt asupra tuturora, să dea întregei Ungarii un singur suflet, al său. Voevodul Ardealului era un comite Ioan de Posing și Sankt-Georg, de loc din Austria vecină, om puternic, bogat, cu multe rude. Și el stătuse cu mînile în sîn la 1462, cînd poruncile regale îl mînau spre Carpați, într’ ajutorul lui Vlad. Și el se simțise jignit de apucăturile stăpînitoare ale tînărului Craiu. Hotărîrea acestuia de a pune în Ardeal totdeauna doi Voevozi, de a li alipi un vice-Voevod, măsurile lui de părtenire a iobagilor nu-i vor fi fost de loc pe plac. Astfel el se învoi, așteptîndu-se și la sprijin din partea Polonilor, la cari fugi după înfrîngere Roth. Prin tîrguri și sate merseră crainicii pentru a vesti oamenilor că s’a ales un nou Craiu unguresc, din Ardeal și pentru Ardeal, Măria Sa Ioan. Focuri se aprinseră pe dealuri, sabia crușită de sînge se purtă prin toate unghiurile țerii, tobele vuiră pretutindeni, chemînd la oaste pentru neatîrnare, pentru birurile ușoare și cîrmuirea părintească.

Încinsă răpede, flacăra se stînse îndată. Încă în August, se putea spune la Buda că Ardealul s’a întors supt ascultarea lui Matiaș. Luînd cu dînsul 8.000 de călări și 4.000 de pedeștri, între cari și pe Giskra, un om foarte potrivit pentru războaie ca acel din 1462 și ca acesta, regele alergă în Ardeal ca să potolească lucrurile cu totul. Nicăiri n’avu nevoie să se lupte cu sprijinitorii lui Ioan, care, la venirea adevăratului Craiu, se făcu de la sine Voevodul de pănă ieri. Matiaș era la Cluj la ziua de 28 Septembre, și se îngrijia ca Sibiiul, unde era pe la 20 Octombre, să nu cadă în mîna neprietenilor săi. Înnaintarea lui se făcu foarte încet însă, cu multă cumpănire și sfială, dezlegînd pe încetul, cu răbdare, multele legături ale răscoalei. Abia la 2 Novembre regele se afla în Sighișoara; numai spre mijlocul lui Novembre el ajungea la graniță. Fruntașii răscoalei fugise, fusese aruncați în străinătate — mulți, de sigur, în Moldova sau, prin Moldova, în Polonia; alții periseră de mîna călăului; însă, în descurcarea firelor pînzei de trădare, Matiaș găsia tot mai multe lucruri nouă. Între altele, sprijinul vădit pe care-l dăduse Ștefan-Vodă al Moldovei. Cele aflate trebuie să fi fost de mare însemnătate, de vreme ce Matiaș, care era, altfel, deprins cu războaie de iarnă, porni asupra Moldovei pe un astfel de timp, lăsînd în urmă o țară ce mai trebuia să fie încercată în credința ei nouă.

Ștefan nu era dintre oamenii ușurateci și leneși ce se prind fără de veste. Știa că drumul Craiului, care venia aducînd cu dînsul și pe Petru Aron, nu se va opri la Carpați, că gîndurile rele de la 1462 vor fi duse mai departe în paguba Domniei, a libertății, a vieții sale. De mult, la păsuri lucrau satele vecine, grămădind asupra bolovanilor risipiți de pe munte, trunchiuri de copaci tăiate din pădurile bătrîne, lațuri de mărăcini, pînza înțepătoare a spinilor. Locuitorii din margenea drumului plecau în bejenie, lăsîndu-și căsuțele pustii. Toate ușurințile călătorului erau nimicite în calea dușmanului ce trebuia să sosească neapărat. Pănă și din cetăți se scoaseră pîrcălabii și ostașii, lăsînd parmaclîcurile de lemn neapărate. Ca și Vlad în 1462, el înnarma împotriva dușmanului pustiul, cu piedecile, primejdiile, foamea și setea lui.

Matiaș intră în țară la începutul lui Novembre prin pasul Oituzului, cel mai apropiat de Brașov. Oastea lui, de care se alipiseră o mulțime de luptători ardeleni, era în adevăr frumoasă; Ștefan o prețui la 40.000 de oameni. În jurul Craiului călăriau, pe lîngă acela ce se visa iarăși Domn al Moldovei, pe care n’o mai văzuse de zece ani, episcopul de la Cinci-Biserici, apoi: îndrăznețul Giskra, Palatinul Mihai al Ungariei, Ioan Gara și Ladislas de Kanizsa, din neamuri care se amestecase deseori cu arma în mînă în afacerile romănești, Voevodul cel nou al Ardealului, Ioan de Darócz, Nicolae Bănffy, Ștefan Băthory, care peste puțin era să fie, el, un isteț și harnic Voevod ardelean. Tunuri vuiau pe stînca muntelui și pe pămîntul înghețat al plaiurilor; căruțe și trăsuri se înșirau în urma oștirii. În vîntul rece al Carpaților fluturau, sigure de biruință, steaguri ce nu se mai văzuse în Moldova de trei sferturi de veac, — de cînd ele fugiseră.

Se ajunse la Trotuș în ziua de 19 Novembre, după ce trecătorile fură curățite de piedeci prin sabie și foc. Tîrgușorul de Unguri era tot așa de mort ca și toate așezările omenești ce răsăriau în cale. Tot așa la Bacău, unde nici călugării catolici nu ieșiră înnaintea marelui stăpînitor de legea lor. Întăriturile de lemn ale Romanului, unde Ungurii stătură o săptămînă (29 Novembre—7 Decembre), arseră și ele fără să primejduiască pe nimeni, căci pîrcălabul Oancea nu era aici. Tot astfel lipsia Bourean din Neamț, cînd tăciunarii Regelui dădură foc cetății părăsite. Dacă va fi uitat soarta lui Mohammed în Țara-Romănească, Matiaș putea crede că această «țerișoară», îngrozită s’a ascuns în adîncurile pămîntului înnaintea pedepsei de care se făcuse vrednică. Urmînd din a stînga Siretiului, pe o cale ce fusese aleasă și de Ștefan cu zece ani înnainte, cînd se așezase în Domnie, Craiul ajunse la Baia. De aici se deschidea în dreapta, fără nici o îngustare primejdioasă, fără nici o înnălțime amenințătoare, cu vaduri ușoare, drumul spre Suceava, Capitala de mîne a lui Petru-Vodă Aron.

Baia, astăzi un sat, nu prea departe de Fălticeni, într’un Ținut al Sucevei ce nu mai cuprinde Suceava, care ni s’a luat de Austriaci, era atunci un mare tîrg, locuit de Sași ce venise din Ardeal. Pe lîngă căsuțele țeranilor noștri, erau clădiri trainice de piatră ale negustorilor, cari se lăudau în pecetea lor că au venit dincoace de munte în anul 1200, Alexandru-cel-Bun înnăltase o biserică a Sfintei Fecioare, cu cinci altare, unde se slujia după datinele Apusului, o frumoasă biserică de cărămidă tare, împodobită cu stîlpi și podoabe de bolți în piatră, acoperită cu zugrăveli îngrijite; de jur împrejur se întindeau ziduri de mănăstire, și un turn înnalt păzia de-asupra pieții. Mai departe era altă biserică, tot catolică, a Sfîntului Petru, unde stătea episcopul de Baia. Două strade mari duceau la piață. În jurul locuinților orășenești se întindea o împrejmuire de răchită și spini, prin care nu puteau străbate călăreții, ziduri înflorite vara, păzind cetatea harnică în zuzătul albinelor de aur.

Și Baia era pustie. Episcopul nu mai stătea de mult aici. Vodă nu ținea pîrcălab!. Sașii se împrăștiaseră. Iar țeranii erau unde nu se duceau gîndurile puternicului Craiu, atunci cînd păhărele se ridicau la masa-i strălucită în sunetul vesel al trîmbițelor care urau noroc în războaie; ei erau, cu săgeți, ciomege și săbii, cu măciuci și coase, în codru la Vodă, în codrul alb din preajma Crăciunului.

În sara de 14 spre 15 Decembre, un trădător strică veselia neîmpărțită a ospățului: el vesti Craiului său — căci era un Ungur venit pentru afaceri în Moldova,—că pădurile din prejur sînt vii și că le străbate, clipă de clipă, fiorul răzbunător al mersului ostașilor. Putință de plecare nu era,—nici un pas nu se afla pe aproape, și, cu astfel de dușmani ca Moldovenii, cine s’ar fi înfundat într’o trecătoare necunoscută, și pe ce drum s’ar fi putut ajunge cu siguranță acolo? Lupta trebuia așteptată în Baia, «o luptă pentru viață, nu pentru cinste», scrie Italianul care a fost chemat ca să cînte laudele Craiului Matiaș. Două sute de pedeștri încercați în războaie fură așezați în jurul Regelui însuși; cealaltă oaste fu împărțită pe unde se credea că poate fi mai de folos. Ochii tuturora căutau cu spaimă în noaptea de unde trebuia să vie dușmanul: ce dușman și de unde, cine putea să știe?

Era abia întăia strajă a nopții, după socoteala ostașilor, cînd zori de flacără înroșiră cerul într’un întreit răsărit de groază, și un lung chiot sălbatec zgudui văzduhul de ger. Erau Moldovenii, cari-și aprinsese făcliile și se îndemnau la lucru, un lucru lung și greu, care putea să ție pănă dimineața, învălmășala începu, nebună prin ulițele înguste, în piața înghesuită, în livezile ai căror copaci goi se desfăceau ca de aramă nouă pe cerul de sînge. Unii se luptau sătui, beți, din fală, din credință pentru Rege, din setea de a trăi, de a vedea pe ai lor de acasă; ceilalți veniseră să răstoarcă oboselile lor, suferințile sărmanilor aruncați în Decembre pe potecile de zăpadă înghețată ale muntelui, jignirea adusă Domnului lor, amenințarea de nimicire sau de îngenunchiare, aruncată țerii. Ziua singură descleștă brațele ce se strîngeau cu furie: ea arătă învinșilor pe unde să fugă.

Baia, tîrgușorul pașnic, era un rug pe care ardeau morții, mii de oameni din oastea năvălitoare, mai toată Secuimea și Săsimea pe care o adusese Voevodul Ardealului, care rămase între ai săi, în mormîntul de flăcări. Lăsînd în urmă toată bogăția prădată și cea adusă de acasă, Ungurii se întorceau spre Oituz, fără să-i neliniștească cineva, și, dacă nu s’ar fi văzut așa de împuținați, ei ar fi putut crede că a fost numai visul rău al unei nopți vrăjite. Steagurile filfîiau acum în altă parte, în mînile celor ce le răpise. Călăreții mîndri erau rupți de oboseală și pătați de sîngele prietenilor. Iar Craiul nu mai călăria în frunte, ca un tînăr erou ce cucerește jucîndu-se: îl duceau pe targă. El avea trei răni pe dînsul, și fierul unei săgeți țerănești îi rămăsese, nu în față, ca să se poată mîndri măcar, — ci în spate.

Hotarul se trecu în învălmășeală, printre buștenii, mărăcinii și spinăria care crescuseră la loc de cînd Matiaș își deschisese un drum prin acest zăgaz sălbatec. Trăsurile fură date focului; tunurile se ascunseră în gropi ca să nu cadă în mînile Moldovenilor. Oastea de fugari — care și acasă uită aproape să se laude —, pripindu-se în stolul lacom al săgeților și grindina strivitoare a bolovanilor, se găsi în sfîrșit acasă pentru serbătorile de Crăciun. Matiaș, care stătu multe zile în Brașov, oprit în loc de rănile sale, era așa de tulburat în suflet de ce i se întîmplase pe pămîntul moldovenesc, încît nu mai cruță nici un vinovat din timpul răscoalei. El, care iertase atîta pănă atunci, puse să se rupă de vii cu cleștele la Cluj cîțîva dintre trădătorii ardeleni și tăie capul pribeagului muntean Mihail. Mînia nu i se putea risipi altfel, — și față de Ștefan el nu-și plăti nici odată datoria de sînge.

Mulți vor fi crezut că învinsul se va întoarce, și Ștefan căută să se asigure pentru orice împrejurare.

El trimese peste Nistru ca să ceară sfaturi asupra viitorului pe Stanciul pîrcălabul de Cetatea-Albă, împreună cu diacul Teodor al lui Prodan. La 28 Iulie 1468, soli poloni, Dobko Bysowski și Stanislav Tencinski, se găsiau astfel în Suceava, pentru a primi un nou jurămînt din partea Dom- nului Moldovei, care vestise lui Casimir biruința sa și-i trimesese la Vilna cîteva din steagurile dobîndite de la Unguri. Ștefan se învoi față de dînșii a fi pentru Polonia ceia ce a fost bunicul său, marele Alexandru. Împotriva oricui, «creștin sau păgîn» — creștinul fiind uneori mai rău decît păgînul —, el va da ajutorul cuvenit Craiului. Niciun războiu nu-l va începe fără de voia acestuia. Dar Casimir să-l apere în schimb, și de Turci, și de Tatari, și de Unguri, acei de la cari pănă acum avea să se teamă. Dâcă, ferească Dumnezeu, Ștefan ar fi silit a-și părăsi țara, el va fi adăpostit de dregătorii regali. Și, dacă Regele va veni cîndva, îngăduindu-l alte trebi din cele multe, la Camenița, sau în cetățile Pocuției, Domnul va merge la dînsul și i se va închina de față. Casimir, care venise pănă la Cracovia, nu mai era de mult în acest oraș cînd oamenii lui încheiară cu Ștefan această învoială.

Asigurat astfel din partea Leșilor, Ștefan se aruncă iarăși asupra Secuilor, cari avuse menirea să-l supravegheze și se vor fi luptat la Baia cu învierșunare. Ca o săgeată trasă dintr’un arc încordat voinicește, el străbătu în cîteva zile de vară Scaunele secuiești, cu 1.800 de călăreți după dînsul, tot boieri și Curteni. Vicleșugul desăvîrși cu acest prilej ceia ce începuse vitejia. În adăpostul său, Petru Aron primi o carte iscălită de mai mulți boieri, prin care era poftit să se întîlnească cu ei pentru a pregăti peirea lui Ștefan. El găsi însă astfel peirea lui, căci la locul de întîlnire stăteau ostașii Voevodului dușman. Acel care ținuse în mînile sale, de și nevrednice, mai mulți ani de zile frînele Moldovei, fu osîndit la moarte și peri așa cum ucisese, prin tăiarea capului.

Așa se mîntui, odată cu viața acestui nenorocit vînător de Domnie cu ajutorul străinilor, lunga vrajbă sîngeroasă între urmașii lui Alexandru-cel-Bun, dintre cari nu mai trăia acum decît o soră a lui Petru-Vodă cel d’intăiu, zisă Cheajna, Doamna. Așa rămase cel mai vrednic dintre urmașii marelui Domn singurul moștenitor al bunicului măreț, singurul om care putea zice că are în sîngele său drepturi asupra Moldovei. Sufletul celui ucis fără de vină la Reuseni se odihni în sfîrsit.

IV. LUPTELE LUI ȘTEFAN CU TATARII. AMENINȚĂRI TURCEȘTI. CLĂDIREA MĂNĂSTIRII PUTNA.[modifică]

Luptele lui Ștefan-cel-Mare cu Radu-cel-Frumos și cu Basarab Laiotă.

Căsătoria cu Doamna Maria din Mangop.

Dar după războiul împotriva rudelor începu, fără zăbavă, un alt războiu dintre acelea care n’ar fi trebuit să fie, în altfel de împrejurări: războiul împotriva celuilalt Domn romîn, a lui Radu.

Pentru ce a fost început, e ușor de înțeles. Prin lovitura izbutită din 1465 Ștefan gonise Țara-Romănească din stăpînirea gurilor Dunării. Pănă în 1469

Radu fu împiedecat de a răspunde, prin slăbiciunea sa, prin siguranța că nimeni nu-i va veni într’ajutor. În sprijinul regelui ungur el nu mai putea pune temeiu de acum înnainte, căci afacerile din Boemia și Silesia îl cuprinsese cu desăvîrșire pe Matiaș, cerîndu-i gîndurile, ostașii și banii. Dar de mai multă vreme Turcii lepădase de pe umeri povara războiului cu Caramanul, în Asia, și marele lor dușman din Europa, șoimul Pindului, Scanderbeg, cel mai mare om pe care l-au dat vitezii Albanesi din muntele de stîncă goală, murise. Subașii înșirați pe malul drept ca și pe cel stîng al Dunării, supt poruncile neadormitului Alibeg, fiul lui Mihaloglu, străjerii prădalnici, despre mișcările cărora se vorbise în 1466 ca și în 1468, aveau acuma răgaz să se îmbogățească prin lupte de acelea, în privința cărora nu era obiceiul să se mai întrebe Sultanul.

Încă din luna lui Mart 1469 se vorbia în Ardeal de oștile pe care le-ar fi strîns unul împotriva altuia cei doi Domni. Dar nici-o ciocnire între Romîni nu pătă acest an. Atunci pentru întăia oară Tatarii, cari nu mai călcase pămîntul nostru încă din zilele rele ale lui Ilie și Ștefan, podidiră Moldova, în vara acestui an 1469.

Tatarii, ca un puhoiu revărsat, ce înneacă bogățiile și le mîlește, stăpîniseră odată întreg șesul de buruiană sălbatecă ce se întinde de la Nistru pănă în adîncimile sterpe ale Asiei, de unde veniseră.

Aveau în fruntea lor un Han, Împărat al împăraților pentru dînșii, al cărui palat de corturi de pîslă era astăzi într’un loc, mine în altul. Prădăciunile lor țintiau pe rînd cele patru unghiuri ale lumii. Mulțimea Tatarilor urîți, cu fața galbenă brăzdată încă din tinereță de adînci săpături, cu ochii mărunți, înfundați de amîndouă părțile nasului cîrn, cu părul rar și aspru, cu buza de sus spînă, se hrănia din bogățiile tuturor vecinilor, îngrămădite prin furtișaguri învingătoare în satele lor murdare, cu bordeie nevăruite, în care numai robii munciau păzind turmele, culese în jafuri. Hanul, într’o locuință ceva mai răsărită, primia darurile mîrzacilor, cari erau boierii tatari, și birul învinșilor. Aceștia erau Tatarii, — dușmanii cei mai grozavi ai tuturor celor ce nu se pot apăra.

Ei n’aveau, la dreptul vorbind, o țară, și nici nu-și recunoșteau vre una. Ei, oamenii, erau și tara. La un loc, toți se mîndriau cu numele strălucitor al Hordei de aur. Însă Rușii, pe cari-i ținuse odată supt biciul lor, scăpaseră de robie și îngustau necontenit raza de stoarcere a foștilor lor stăpîni. Pămîntul tătăresc intrase tot mai deplin în mînile acelor ce-l lucrase și pănă acum pentru a-și ținea viața și a hrăni pe marele Împărat păgîn. În mijlocul nenorocirilor, Horda se desfăcu în bucăți. Tatarii așezați în peninsula Crimei!, căreia bătrînii noștri îi ziceau Crîmul — un colț zîmbitor de stînci și grădini în bătaia valurilor calde ale Mării Negre — făcură o Împărăție deosebită pentru agera lor căpetenie Hagi, din neamul Ghirailor. Aceștia erau Tatarii cari primiau banii, caftanele, zaharicalele Genovesilor, ce durase pe coastă minunate orașe, între care Caffa scînteia ca o piatră scumpă a Răsăritului; și tot ei veniau în fuga cailor mărunți ca să facă din vreme în vreme în Rusia și Podolia secerișul muncii străine.

Dar în 1469 Mengli-Ghirai, fiul și urmașul lui Hagi întemeietorul, era împăcat cu regele Poloniei, de la care va fi primit un dar ca să nu mai prade. O astfel de pace nu se statornicise însă și cu Hanul cel mare al Tatarilor celor mulți ce stăteau la Răsărit de marele rîu Volga. Acest Împărat al hoților păgîni se chema Hanul Mamac. Pe cînd Casimir al Poloniei se afla, cu familia și Curtea sa, departe, în Lituania, — în mijlocul verii, cînd grijile secerișului strîng pe locuitori în sate, ordia tătărească din șesul fără de margeni fu mînată spre Apus de furtuna aprigă a poftelor. Aproape de apa Nistrului, ea se rupse în trei: o jerbie de foc arse spre Jitomir, o a doua spre Trembovla. Cea de-a treia luă în curmeziș Moldova.

Aici însă jefuitorii nu se putură desfășura în voie, căci lipsia cîmpia netedă, goală, precum lipsiau și satele bogate înfățișîndu-se fără frică înnaintea trecătorului. Călărimea pustiului măreț se încurcă lesne în hățișurile codrilor ce nu știau de secure. Ștafetele de la graniță sosiră la timp în Suceava cu vestea că se prăpădește Ținutul dintre Nistru și Prut. Călăreții Domnului se luară în pripă după călăreții Hanului, cari căutau acum vadul, totdeauna depărtat, pe unde să fugă. În locuri strimte, trecători ale codrilor, se ciocniră Romînii cu săbii și Tatarii numai cu arcurile. Norocul fu al boierilor și Curtenilor noștri, cari nu știau, ca Polonii, de haine frumoase și de petreceri; apărători aspri ai unui pămînt sărac. Fugarii pripiră atunci spre apa de hotar, dar, pănă a nu o vedea înnainte, în Ținutul Sorocei de mai tărziu, ei fură ajunși din urmă. O cumplită încăierare se încinse în dumbrava de lîngă satul Lipnic, unde-și avuse Curțile boierul Vîlcea al lui Alexandru-cel-Bun, un vechiu fruntaș al Sfatului. Nu numai că Hanul fu bătut cu desăvîrșire și că pe pragul de ieșire îi fu măcelărită o bună parte din gloată, de mîni răsplătitoare, dar fiul lui poate, și de sigur fratele, anume Eminec, căzură în robie, în ziua de 20 August, cînd Moldova fu răzbunată.

Mulți se bucurau pe această vreme, între păgîni și între creștini, la banii cu cari se răscumpărați, une ori foarte scump, cînd era vorba de oameni însemnați, robii de războiu. Tatarii mai ales făceau un adevărat negoț cu aceștia, și, într’o măsură ceva mai mică, Turcii de la graniță. O aruncătură de funie norocoasă putea să aducă astfel o bogăție.

Dar Ștefan nu înțelegea lucrurile astfel. El nu se ducea peste graniță la nimeni ca să prindă oameni și să-i vîndă. Dacă prădase în Polonia, făcuse aceasta pentru a-și goni de supt ochi pe Voevodul învins, Petru Aron. Tot pentru a scoate din bîrlog pe acest fugar năvăli el de două ori în țara Secuilor, unde acesta se oploșise. Cu vecinul său Radu el avea o veche socoteală, și nu gustul de pradă îl mînâ de la o vreme pe pămînturile omului împărătesc al Turcilor. În schimb, cine venia la dînsul ca să rupă pacea, ca să prade bogăție, ca să iea supușilor săi libertatea sau viața, acela-i era dușman de moarte. Asa frate de Han cum era, Eminec fu aruncat în temniță, la CetateaAlbă cu vechile ziduri groase, unde stătuseră, de sigur, ca în tainița cea mai bine păzită, și feciorii Hanului Seid-Ahmed. Mamac trimese, după grosolanul său obiceiu de sălbatec trufaș, soli în turbane, cari să ceară Voevodului moldovenesc, cu cele mai strașnice amenințări, pe rudele stăpînului lor, Împăratul urdiilor.

La asemenea prilejuri Ștefan, cuprins de mînia lui cea strașnică, din care fulgera totdeauna pedeapsa, nu putea să ierte: se spune că fiul de Han ar fi fost adus înnaintea Trimeșilor și rupt în patru bucăți; oricum, oamenii împărătești se suiră în vîrful țepelor, după datina lui Vlad Voevod cel sîngeros, și numai unul, cu nasul tăiat, spre batjocură, fu pus din nou pe cale ca să spuie acasă că Ștefan-Vodă Moldoveanul nu se teme. Cît despre Eminec, el tînji doi ani în cămăruța sa neagră din Cetatea-Albă, de-asupra limanului Mării, pănă putu să fugă, în luna lui Februar a anului 1473.

Năvălirea Tatarilor nu se făcuse fără sprijinul turcesc. Ștefan fusese înștiințat despre aceasta, și el se temuse pentru orașele sale de la Dunăre și Mare, mai ales pentru Chilia, asupra căreia în deosebi erau de multă vreme ațintite privirile Sultanului și pe care el nu apucase încă a o întări mai bine. Cu toate că avuse neînțelegeri cu Genovesii din Crîm pentru că nu-i făcuse o sabie după placul său, și cu toate că el puse să i se aducă înnainte într’un car cu boi un fost consul de acolo, care trecea prin Moldova lui, Ștefan trimese la Caffa, după ajutor de corăbii sau tunuri, niște soli pe cari-i vedem acolo la 28 Iulie. Încă de la începutul acestei luni, cîteva corăbii și luntri turcești se opriau la locul zis Saline, fiindcă acolo se scotea sare din vre-un iaz dunărean, lîngă Chilia. Frica prinsese acum pe toți locuitorii porturilor Mării-Negre. Dar neizbînda Tatarilor, priveliștea pazei bune ce se făcea pretutindeni, și cine știe ce alt lucru opri încercarea de a cuceri Chilia printr’o singură lovitură năprasnică.

În urma dușmanilor, Ștefan luă măsuri nouă de ( A

asigurare. Încă din Octombre era un pîrcălab, un păzitor de margene la Orhei, o cetate care fusese anume clădită pe țermul Răutului, nu departe de vărsarea apei în Nistru, ca să împiedece altă dată trecerea Tatarilor jefuitori. Acest pîrcălab se chema Gangur: el fusese printre cei d’intăiu boieri ai lui Ștefan; mamă-sa, «Gănguroaia cea bătrînă, avea moșie lîngă Puhoiul, în Ținutul Lăpușnei, tot peste Prut.

În toamnă Domnul stătu de fată la cea mai mare serbare bisericească din toată vremea stăpînirii sale. Încă după luarea Chiliei, în 1465, el se gîndise a mulțămi lui Dumnezeu, stăpînul biruinților și Domnul oștirilor, prin înnălțarea unei mănăstiri care să întreacă pe celelalte toate cîte împodobiau pămîntul Moldovei: Rădăuții Bogdăneștilor, bisericuța, care primi cele d’intăiu morminte de Domni, egumenie cu dreptul de episcopat; Neamțul lui Petru Mușat și al celui d’intăiu Mitropolit moldovenesc, Moldavița lui Alexandrucel-Bun, Bistrița aceluiași Domn, unde începuse să se scrie cea d’intăiu cronică; Pobrata, mănăstirea din Poiană, pe care urmașii lui Alexandru-Vodă o acoperiră de daruri, precum se zice că făcuse, mult înnainte de dînșii, Ștefan fratele lui Roman, ctitorul cel d’intăiu al mănăstirii. Pentru ctitoria sa, Ștefan alese o vale de rîuleț limpede, coborîndu-se în susur blînd din culmile bogat împădurite, care sînt muntele acestui unghiu bucovinean. Apa zglobie a Putnei își găsește răpede sfîrșitul în cursul iute al Sucevei, și aceasta duce la Capitala Moldovei din vremurile mari. În acest pașnic unghiu de țară, unde gîndul rugăciunii se desface de o potrivă din înnălțarea către cer a muntelui, din adînca pace măreață a codrilor și din șoapta neobosită a apei trimeasă ca o binecuvîntare, puse Domnul învingător temeliile bisericii sale, la 4 Iunie 1466. Povestea mai tărzie mărturisește că locul pristolului a fost arătat de vîrful săgeții domnești trase de pe înnălțimea cea mai apropiată, că poarta și clopotnița au fost așezate acolo unde putură săgeta vătavul copiilor de casă și unul dintre copii dați supt poruncile lui și că un al doilea, care nemerise mai departe decît Domnul său, și-a plătit norocul prin pierderea capului tocmai pe locul unde se vădise biruința lui în întrecerea cu arcul. Ștefan-cel-Mare n’ar fi pedepsit de sigur în așa chip o întîmplare care nu era măcar o greșală, și alții decît arcașii vor fi arătat unde trebuie să fie intrarea, turnul de pază și altarul mănăstirii Putna. Dar în această veche povestire trăiește un adevăr: săgeata a hotărît temeliile Putnei, săgeata învingătoare trasă supt zidurile Chiliei.

Pe atunci se lucra încet la lucruri mici, frumoase și trainice, și de la meșterul cel mare pănă la cel din urmă lucrător toți aveau credința că sînt prin munca mînilor lor rugători ai lui Dumnezeu; și rugăciunea nu se face în pripă ca atîtea lucruri din lume. Abia în 1469, clădirea fu gata. Întors din codrii Sorocei, unde se vărsase sînge, Domnul se spălă în apele limpezi ce curgeau din aceștialalți codri, ai Bucovinei, își curăți cugetul înfierbîntat de luptă prin închinare, și sfinți în ziua de 3 Septembre, trei săptămîni aproape după ciocnirea sa cu dușmanii, mănăstirea Putnei. Așa un sobor cum a fost adunat aici, așa o serbare cum s’a făcut în acest loc nu se mai pomeniseră în scurta viață bisericească a Moldovei, unde de vre-o cincîzeci de ani nu se mai făcuse nici-o clădire sfîntă, ci atîta vreme, în loc, fapte nelegiuite. Cei doi episcopi, Teoctist al Sucevei, Mitropolit al țerii, Tarasie din Roman, slujiră, împreună cu toată preoțimea, 64 de oameni, și cu toți egumenii, dintre cari acel de Neamț, Ioasaf, trecu la ctitoria domnească, cea d’intăiu dintre mănăstiri acuma, lăsînd în locul său pe Silvan. Îndată, călugări cărturari, cunoscînd bine limba învățată a timpului, care era cea slovenească, luară în mînă condeiul pentru a însemna, spre luminarea și mîndria urmașilor, isprăvile ctitorului strălucit.

Apoi din nou se făcură pregătiri de războiu, — data aceasta împotriva lui Radu. Turcii erau în războiu cu puternica Republică italiană a Veneției, care avea atunci multe porturi, cetăți și Ținuturi dincoace de Marea Adriatică: în Dalmația, în Albania, în Morea, în ostroave. Sultanul clădise o sumă de corăbii și se gătia să lovească marea insulă Negroponte, care se prelungește în fața continentului grecesc, în Archipelag. Ștefan cumpără deci în mijlocul iernei arme de atacat cetățile de la Brașoveni, cu cari trăia în pace bună, și se răpezi asupra Brăilei, ce se ridicase acum din cenușa în care o prefăcuseră Turcii în 1462. În zădar se grăbi Radu să apere acela din toate orașele sale care-i aducea mai multe venituri, podoaba Dunării muntene, unde se opriau corăbii cu toate steagurile, cel mai vestit loc de pescărie din țara sa întreagă. La 28 Februar el ajunsese abia la Buzău și cu o zi înnainte Brăila prinsese a arde în flăcări. Ștefan nu voia să cucerească nimic, ci numai să-și răzbune împotriva lui Radu pentru punerea la cale a îndoitei lovituri păgîne ce i se pregătise în 1469. El se întoarse îndată înnapoi.

Dar el se îngriji să împiedece o răzbunare a lui Radu, pe care l-ar fi ajutat Turcii de la Dunăre. În vara anului acestuia 1470, regele Poloniei se cobori iarăși spre Miazăzi, și el stătu mai multe săptămîni la Lemberg, unde avea cu dînsul și 3.000 de ostași. El pofti pe Ștefan la Camenița, pentru ziua de 15 August, Sîntă-Măria Mare, ca să se închine în sfîrșit, lucru pe care-l zăbovise pănă atunci, socotindu-l ca umilitor. Se schimbară mai multe solii pentru această afacere. Domnul trimese pe Stanciu, care nu mai era acum pîrcălab la Cetatea-Albă, și pe Iuga Postelnicul, care e altul decît Vistierul; cu dînșii veni, aducînd scrisori regale din care nu lipsiau nici amenințările, Ioan Palatinul de Podolia, vecinul de peste Nistru. Ștefan se învoi la un nou jurămînt făcut de dînsul în Suceava, înnaintea omului crăiesc, și întărit în scris, cu pecețile boierilor, și făgădui să vie la I-iu Maiu 1471. Dar, și la începutul tîrguielilor și la sfîrșit, el arătă că, dacă nu-și poate părăsi țara pentru a-și îndeplini vechea datorie față de Casimir, vinovat nu e altul decît Radu, care nu voiește pacea. Regele primi rugăciunea lui, cam fățarnică, de a trimete soli pentru împăcare la Voevodul muntean și, cît pentru venirea lui Ștefan în Polonia, ceru să fie înștiințat cu șese luni înnainte, ca să aibă vreme să se coboare din nou.

La năvălirea de iarnă a lui Ștefan în 1470, Radu, care nu uitase batjocura de la Brăila, răspunse printr’o altă năvălire de iarnă, aproape în aceleași zile ale aceleași luni din 1471. Ștefan nu va fi crezut că vecinul său e în stare să dovedească atîta îndrăzneală. Radu fusese îndemnat insă și de sfaturile unor boieri moldoveni pentru cari Domnul lor era prea obositor, prea strașnic, prea cheltuitor. Ei vor fi făgăduit lui Radu să-și vîndă stăpînul în luptă sau să-l înlăture prin omor, un mijloc care nu se uitase încă în această Moldovă, pănă mai ieri așa de bogată în nelegiuiri. Dar Ștefan fu înștiințat de ceia ce se urzia împotriva lui, și iarăși el fu zguduit de una din mîniile acelea grozave din care-l putea trezi numai vederea sîngelui vinovat. Pentru întăia și cea din urmă oară, el curăți cu sabia Sfatul său în care se furișase trădători. Fură tăiați astfel, la 16 Ianuar 1471, cînd se aflase despre pornirea oștirii lui Radu asupra Moldovei, doi boieri mari, Isaia și Negrilă, și un al treilea, Alexa Stolnicul, căruia nu i se poate găsi locul printre boierii pe cari-i aduc înnainte hrisoavele.

Se făcu apoi o schimbare a tuturor pîrcălabilor afară de Gangur de la Orhei și de Fete Gotcă din cetatea Smeredovei lingă Roman. În locul lui Zbierea, fost Stolnic, și Mîrza, fiul lui Stanciul, pîrcălabi de Cetatea-Albă pănă atunci, el puse pe Luca Stolnicul și pe un Bîlcu, nou între boierii cei mari ai țerii. La Chilia găsim, după Goian, strămutat de la Hotin, și Pașcu, fost Postelnic, pe Neagu și Ivașcu, amîndoi dintre boierii cei mai tineri. Albu pîrcălabul de Neamț făcu loc lui Arbure, întemeietorul unei mari seminții moldovenești. Isaia Vornicul fu schimbat cu Bode, și Negrilă Păharnicul cu Dajbog. Sfatul Moldovei era într’o premenire războinică.

În același avînt de răzbunare, Domnul amenințat așa de aproape se aruncă asupra lui Radu, pe care-l găsi, la 7 Mart, la Soci, în Ținutul Bacăului, pe cînd el înnainta, ca și Craiul Matiaș odinioară, și spre aceiași soartă, de-a lungul Siretului, pe malul drept, spre Suceava. Vijelia aceasta nu putea s’o înfrunte așa un nevoiaș ca frumosul Domn muntean. Ai săi părăsiră tabăra, și în mînile biruitorului căzu pănă și semnul de stăpînire, schiptrul, buzduganul învinsului, care-l putea pierde fiindcă nu știa ce să facă cu dînsul. O sumă de boieri munteni, întețitori la lupta nouă, căzu în robie, și, uitînd că și ei sînt Romîni ca dînsul, Ștefan se purtă cu dînșii ca și cu Tatarii mai ieri, ca și mîni cu Turcii, ca și cu oricine îi intra în țară prădînd și întinzînd mîna către coroana lui bine păzită. Fără să aștepte stăruinți și făgăduieli de bani, el tăie pe prinși, iertînd numai pe doi dintre dînșii, Mircea Comisul și Stan Logofătul. Amîndoi aceștia fuseseră tovarăși ai lui Vlad Țepeș, poate prieteni ai lui Ștefan, atunci cînd el se adăpostia la Curtea cumplitului Voevod. Ei se adăpostiseră la Brașov după schimbarea de Domnie din 1462, și Radu, care-i privia ca hicleni, ca trădători ai săi, îi ceruse înnapoi de la Sași, împreună cu averile lor, într’una din cele d’intăiu scrisori ale sale către dînșii.

Dar Radu nu se stîmpărâ numai cu atîta. Îl îndemnau Turcii dunăreni, ale căror ajutoare îi stăteau în țară, cum se știa aceasta și de Ardeleni. Vara, prin Iunie, el se încumetă iarăși a pătrunde în Moldova și, ca să se asigure de Ținutul Putnei, pentru care se luptară de atîtea ori, ca și pentru Chilia, Domnii romîni ai Moldovenilor și Muntenilor, el puse meșteri să-i ridice o cetate de-asupra rîulețului Putna, cetatea Crăciuna. Tot atunci de sigur, se ridică, pentru ca să apere vechea capitală a Tîrgoviștei, cetatea Teleajinului, pe rîulețul cu același nume, care se varsă în Prahova. Și din același gînd de a face din Țara Romănească un pămînt apărat, așa cum, mai ales prin silințile lui Ștefan, ajunsese a fi Moldova, răsări, tot în acești ani de vînzoleală războinică fără preget, cetatea Bucureștilor, pe Dîmbovița de jos, de-asupra unei înnălțimi ce stăpînia drumul turcesc care venia de la Giurgiu.

Ștefan întoarse cu meșteșug cursul Siretiului, luînd astfel apa din șanțurile Crăciunei. În apropierea acestui cuib muntean și turcesc, el dură alte întărituri de supraveghere, așa încît de acum înnainte el nu putea să se mai teamă de o lovitură neașteptată ca aceia din iarna trecută. Cei doi vrăjmași din același sînge rămaseră astfel unul în fața altuia, privindu-și drept în ochi.

Lui Radu nu-i lipsia pofta de a se răzbuna mai departe și mai temeinic, nici aceia de a lua pentru dînsul pămîntul străin. Dar îl opriră două temeiuri, dintre care cel din urmă, desfășurîndu-se mai departe, dădu atîta putere lui Ștefan, încît Scaunul domnesc al neprietenului se risipi în pulbere.

Întăiu Ungaria, un razim al Radului, fu în mare primejdie, acum, în 1471.

Iarăși supușii strălucitorului, mîndrului și vestitului Craiu Matiaș începură să simtă prea greu povara măririi lui costisitoare, care se hrănia cu bani de aur și cu mult sînge. Iarăși cei mai nerăbdători de angarii și dăjdi se arătară Ardelenii, oameni pașnici, deprinși să trăiască, supt pavăza Craiului depărtat, pentru dînșii. Cînd Regele Boemiei, în jurul moștenirii căruia se țesuseră pănă atunci atîtea lațuri șirete și se încleștaseră atîtea brațe răsboinice, muri în sfîrșit, o parte dintre supușii lui aleseră ca al doilea rege neatîrnat al țerii pe Vladislav, cel mai mare dintre cei patru fii ai lui Casimir. Această alegere, care fu primită fără a sta mult pe gînduri, rupea șubreda prietenie dintre Ungur! și Poloni. Vladislav putu pătrunde pănă la Praga, și șe încoronă în această Capitală a Boemiei. În vară apoi, nemulțămiții din Ungaria, și mai ales din Ardeal, chemară pe fratele lui Vladislav, numit Casimir ca și tatăl său, ca rege al lor, în puterea drepturilor ce le avea de la mamă-sa. Casimir cel tînăr se găti și el de plecare. El luă cu dînsul pănă și o mie de Tatari, și o mie de călăreți se cerură și lui Ștefan, prin trimesul Suhodolski. Acest ajutor, prevăzut în atîtea legături încheiate pănă acum, trebuia să aibă în fruntea sa pe fiul domnesc Alexandru, care era un băiețaș de vre-o zece ani numai.

Omul Regelui găsi pe Moldovean la Vasluiu, supt arme, gata de a ținea piept unei nouă încercări de năvălire. În astfel de împrejurări, răspunsul, care se dădu la 20 Iulie, din această tabără, fu acela ce se poate înțelege lesne. Copilul nu se poate trimete în războaiele străinătății, fiindcă e încă fraged și fără minte. Ostașii nu pot părăsi țara lor, pentru că Radu abia și-a contenit prădăciunile și cetatea lui cea nouă stă în coasta rînită a Moldovei. Craiul, căruia i se urează tot binele, tot norocul și toată izbînda pentru fiul său, e rugat să îndemne iarăși la pace pe îndărătnicul Domn muntean, să oprească pe un anume Stanislav de «Izchulche» de a mai călca granițele și să nu mai îngăduie a se oploși în Polonia oameni cu scopuri rele.

Peste cinci zile de la această scrisoare, noul Craiu unguresc pleca spre țara unde-l aștepta trădare și rușine: bătrînul Casimir primi deci fără supărare îndreptățirile lui Ștefan, îi făgădui că pribegii nu vor fi lăsați să urzească nimic, că liniștea se va păstra la hotare, că împăciuitori se vor duce la Radu și că, pentru ajutorul ce l-ar da Domnul Moldovei acuma, ar primi, fără îndoială, la nevoia lui, alt ajutor.

El nu mai era de nevoie: înnainte de a se încheia anul, principele Casimir se întorcea ca fugar, și Matiaș se lăuda în toate părțile, după obiceiul lui, pentru o biruință pe care n’o cîștigase el. Dar dușmănia începută astfel avu urmări îndepărtate, și, cîtă vreme Matiaș trebuia să ție samă zilnic și de acest dușman, mîna lui nu se putea simți, stăpînitoare, în Ardeal. De almintrelea, cîtă grijă avea acest Rege de credincioși de felul lui Radu-Vodă arată și porunca ce dădu el Sașilor în 1470, tocmai în Februar, cînd începuse războiul cu Moldova, ca să nu se mai prilejească foamete în Ardeal trimețîndu-se, ca pănă atunci, ovăs, meiu și orz în Țara-Romănească. Cînd Matiaș se cobori în Ardeal în Maiu 1471, Radu nu simți niciun ajutor din această apropiere a Craiului de țara sa, pe care o bîntuia nenorocirea războiului. Dintre cei doi Voevozi ardeleni, unul, Nicolae Csupor, era necontenit lîngă stăpînul său în luptele îndepărtate, în care și peri, iar cellalt, Ioan Pongrâcz, pe care Radu-l numește, în 1472, «fratele său», nici nu voia să audă de nevoile «frățești» ale acestuia. Brașovenii prieteni dădeau destui bani pentru Vistieria Craiului lor. Din ce în ce mai mult, toată lumea privia pe frumosul Domn muntean ca o unealtă fără voință a Turcilor, — în sama cărora îl și lăsau.

Ajutor nici de la Turci nu putea să-i vie acelui pe care viața între dînșii îl pătase și-l înjosise așa de mult. Încă din 1469 se auzi, ca o solie de mîngîiere venind din Răsărit tuturor închinătorilor lui Hristos, că s’a ridicat în Asia un strașnic dușman al Împărăției turcești, Uzun-Hasan, căpetenie a Turcomanilor din șesurile fierbinți, că el a pus mîna pe trecătorile de munte care duc în AsiaMică și că, soț al Ecaterinei fata Împăratului din Trapezunt, el umblă să cîștige, cu puterea, moștenirea, hrăpită de Sultan, a acesteia. Caramanul, un vechiu dușman turcesc, și Sudanul păgîn al Egiptului și Siriei priviau cu bucurie isprăvile lui, și cel d’intăiu îi dădu și ajutor. Tatarii pustiului se îngrămădiau în lagărul lui. Sinope ar fi căzut, spuneau știrile din 1471, în mînile noului mare Împărat păgîn, și el s’ar găti să iea în Europa Galipoli, unde stăteau corăbiile lui Mohammed al II-lea.

Prin Italienii cari se găsiau pentru negoț în toate colțurile Răsăritului, și prin trimeși anume ai Venețienilor, prin Greci, de cari încă se aflau destui și pe la dînsul, învăță Uzun ce dușmani mai are Turcul în lumea mare. În April 1471, Matiaș al Ungariei fu înștiințat de un sol, întors din Roma, al regelui Georgiei, lîngă Caucas, că și acest prinț se gătește împotriva lui Mohammed, fiind ruda și prietenul lui Uzun; prin Ianuar, oamenii acestuia chiar veniauprin Cetatea-Albă la Cracovia pentru a spune lui Casimir despre biruințile cîștigate și a cere un ajutor ca să le poată duce mai departe. Ei se duseră pănă la Roma cu un călăuz polon, și Veneția, căreia i se scrise de Uzun cu același scop, printr’o solie ajunsă în Mart, trimese la dînsul pe Cattarino Zeno.

În 1472, steaua lui Uzun se ridică sus de tot în cerul biruintilor. Însemnatul oras Tocat fu luat de dînsul cu sabia, și vestea despre aceasta se dădu și Regelui Ungariei, cu nouă cereri de ajutor. În Septembre, toată oastea turcească se strînse în tabără la Adrianopol, și trecerea începu în Octombre, pentru ca în primăvara și vara următoare să se dea luptele hotărîtoare. Corăbii ale Apusului se iviră pe coasta Asiei-Mici și luară, supt căpetenii venețiene, portul Satalia, care mai văzuse izbînzi creștine.

Ștefan se folosi de războaiele unora și ale altora. Ele îi dădură în 1472 odihnă și creșteri de putere. De frica vecinului, Radu stătu vara în tabără, de unde-l vedem odată întrebînd în Ardeal ce-l asteaptă din partea neîmpăcatului său dușman, pe o vreme cînd el aflase că nici al doilea Voevod ardelean nu e în tara lui. Teama lui era cu atît mai mare, cu cît Ștefan găsise acum pe omul care putea să înlocuiască pe vrăjmașul său muntean.

Pe acest nou doritor al Domniei muntene, cu toate primejdiile mari și puțina mulțămire și cinste ce erau legate de dînsa, îl chema Laiotă,— adecă așa ajunsese a-i zice Ungurii, între cari bietul fecior pribeag de Domn trăise din copilărie chiar. El avea cu adevărat numele de Basarab, care fusese și al celui d’intăiu Voevod al Țeriî-Romănești care nu-și recunoscuse stăpîn, — nume mare pentru un om mic, cum se întîmplă adesea. Era fiul lui Dan al II-lea, apărătorul țerii sale împotriva Turcilor, așa încît își putea zice cu mîndrie, potrivit cu datina Domnilor munteni de a-și pomeni în hrisoave părintele: «fiul lui Dan-Vodă». El avuse odată, cîteva clipe numai — înainte de 1458 — stăpînirea asupra Țerii-Romănnești. Apoi îl ținură Sașii încă din 1460 — cînd se arăta gata să apere, cu 5—600 de oameni Brașovul împotriva lui Țepeș, — într’un adăpost lîngă Sighișoara, unde era hrănit, în nădejdea foloaselor ce putea aduce în viitor, și alt Basarab. Erau tată și fiu, și trăiau bine împreună, împărțind pînea puțină a sărăciei. Ca să se deosebească unul de altul — lumea-i deosebia, numind pe unul Laiotă, iar pe cellalt, care căpătase deprinderile crude ale lui Țepeș: Țepeș cel mic, Țepeluș —, ei se înfățișau pe sine ca «Basarab cel Bătrîn» și «Basarab cel Tînăr».

Ștefan chemă la dînsul pe Laiotă, din care făcu de acum înnainte o sperietoare pentru bietul Radu. Acesta nu uită să vorbească în 1472 despre grija ce are ca Laiotă să nu-i năvălească în tară împreună cu ocrotitorul său, Ștefan-Vodă; el aruncă, scriind Brașovenilor, asupra lui vina că ar fi «mîncat» niște oi cu oștenii lui. Din Laiotă pribeagul, Ștefan era să facă peste puțin timp un Domn așezat în Scaunul lui.

El izbîndi și în altă parte tot în 1472. De mult Secuii deprinsese frica jafurilor lui. Acum în 1472, cînd și al doilea Voevod ieși din Ardeal, Ștefan era adevăratul lor stăpîn. Dacă el n’ajutase cu armele pe principele Casimir, ales în Iunie 1471 rege al Ungariei, el făcuse ca Secuii să i se închine, să jure «în mînile lui» credință către Craiul cel nou, din Polonia. Scaunele Odorheiului și Cicului — căci Secuimea se împărția în Scaune, care erau ca Ținuturile noastre — îi dădeau lui, ca Regelui pănă atunci, dajde și, mai mult decît atîta, se îndatorise a-i trimete la oastea ce ar fi să adune, tot al zecelea om dintre luptătorii lor.

Sigur acum de pretutindeni, Domnul Moldovei serbă la 14 Septembre a doua căsătorie a sa. Mireasa, Maria, venise acum din părțile Crîmului. Aici, pe lîngă Genovesii de pe coastă, pe lîngă Tatarii din lăuntru, era și un mic Ținut neatîrnat, pe care-l stăpînia din cetățuia sa, închinată Sfîntului Teodor, — de unde i se zicea de Italieni Tedoro, — domnul Mangupului. Neamul stăpînitorilor acestora era de mare obîrsie: cel d’intăiu dintre dînșii, Alexie, venise din Trapezunt, unde a fost, pănă in 1461, Împărăție grecească. El și urmașii săi au purtat deci coroană pe cap și haine pe care se desfăcea in fir de aur vulturul cu două capete. Alexie lăsă mai mulți fii, dintre cari unul, Olobei, luă în stăpînire întreg Mangupul. După el se întîlnește Isac, care avea un frate Alexandru. Isac stătea încă din 1471 în legături strînse cu Domnul Moldovei, și Genovesii din Caffa îl puneau, de voie, de nevoie, să stăruie pe lîngă acesta pentru interesele lor. Sora lui Isac deci, Maria, ajunse Doamnă în Suceava.

Maria nu se învrednici de mai multă fericire decît Evdochia de la Chiev, întăia soție a lui Ștefan. Ea n’avu copii: lingă dînsa, Doamna stearpă, crescură copiii din flori ai bărbatului ei, Alexandru, Bogdan, Petru, și acel Iliaș, care se vede o singură dată în 1472, Septembre, pe vremea nunții și va fi murit îndată după aceia; în sfîrșit, fetița Evdochiei, Elena. Coborîtoarea Împăraților grecești din Asia văzu lucruri grozave în scurta ei viață: Fratele său mai mic ucise pe cel mare, și în 1475 veniră la Mangup Turcii, cari măcelăriră neamul întreg, afară de un singur copil, care se turci, murind și el astfel pentru ruda lui înstrăinată în Moldova. Bisericile împodobite cu chipuri încoronate fură dărîmate, și cetatea, cu Ținutul ei, în care se numărau 30.000 de case, ajunse pustie. Peste doi ani de la această grozăvie, la 19 Decembre 1477, Maria se stingea în Suceava, după ce simțise, pe lîngă nenorocirile neamului ei, spaima celor două războaie ale soțului ei cu Turcii, după ce fugise în 1476 înnaintea acelorași oștiri păgîne care nimicise pe cei de-acasă. Mormîntul ei se vede și astăzi la mănăstirea Putnei: acoperemîntul împodobit cu fir o înfățișează în lungi veșminte scumpe, purtînd o cunună mai înnaltă decît a Domniei Moldovei și păzită de vulturul împărătesc cu două capete, stema strămoșilor ei, Comnenii.

În 1473, urmînd lupta între Craiul de la Apus și cel de la Răsărit, Polonii pun în vederea Împăratului că Matiaș va fi lovit în același timp de trei oștiri, dintre care una va fi a lui Ștefan. Acesta nu fu întrebat, de sigur, și gîndurile lui mergeau aiurea decît spre asemenea cîmpuri de luptă, ce-i erau cu totul străine. Tot așa de fără urmări pentru dînsul fu și planul Regelui Ungur de a se împăca, luînd pe Hedviga, fata cea mare a lui Casimir, și, ca zestre, între altele, și Moldova, c.a și cum aceasta s’ar fi alipit de la sine la stăpînirea unui astfel de mire lacom. Nici năvălirea tătărească ce se revărsă asupra părților Chievului nu-l atinse.

Din Răsărit veniau însă știri de mari războaie, care țineau pe loc și obosiau puterea turcească. Teama de o nouă biruință a lui Uzun-Hasan era așa de mare pentru Mohammed, încît toți ostașii săi, toți Ienicerii, Spahiii de pe toate moșiile, fură culeși și trimeși în Asia. Numai la Adrianopol o mică oștire apăra pe Gem, fiul cel mai mic al Sultanului, rămas pentru a cîrmui pămînturile europene ale neamului său. Ali-bei fiul lui Mihalogli plecă de la Dunăre, și el se luptă la Eufrat cu Perșii; Omar, fiul lui Turakhan, care fusese numit, pentru vitejia arătată în 1462 împotriva lui Vlad Țepeș, Pașă în Tesalia, căzu de sabia dușmanilor. Beglerbegul Rumeliei, căpetenia celei d’intăiu oștiri, peri și el în această luptă nenorocită, împreună cu doisprezece sangeaci, sau guvernatori cu dreptul de a purta steag. E adevărat că la 26 Iulie Mohammed al II-lea izbuti să învingă hotărîtor pe Uzun însuși, care venise cu doi fii, dintre cari unul fu ucis. Însă pierderile Turcilor fură mari. «Otomanul», scria mai tărziu Turcomanul către Ștefan-Vodă, «a înfrînt o părticică dintre ai mei, dar, unde mi-a fost ucis unul, zece din ai lui au picat». În Polonia se zvoni că și lupta aceasta ar fi fost o biruință a lui Uzun și că Sultanul ar fi fugit spre Constantinopol, unde se știa că se luau măsuri de apărare. De fapt, și învingătorul și învinsul se putură întoarce în sălașele lor de iarnă, și zguduitura fusese așa de puternică pentru Turci, încît se luară măsuri ca o răscoală să nu izbucnească în Bosnia și Serbia, unde începuse a se clădi, încă din Iunie 1471, cetatea Șabaț. Uzun-Hasan nu-și pierdu nădejdea de a răpune pe Turci în Asia, și, la începutul noului an musulman, el trimese la «domnii Frîncilor» din Europa pe medicul său Isac-beg, pentru a li cere ajutor. Isac veni pe drumul cel drept al Caffei, dar trecu, îndreptîndu-se spre Apus, unde erau Veneția și Papa, sprijinitorii tuturor silinților împotriva Sultanului, și prin Moldova. Către stăpînul acesteia, el aducea o scrisoare a lui Uzun, în care el deslușia cele întîmplate în anul trecut și cerea ca Ștefan să-l ajute a răspîndi în lumea creștinilor faima isprăvilor și mărimea planurilor sale.

Astfel se îndemnă Ștefan-Vodă să dea lovitura cea mare lui Radu, adecă Turcilor rupți de oboseala războiului asiatic.

La 29 Octombre 1473 se știa la Ragusa, pe malul Mării Adriatice, unde veniau necontenit ștafete din orașele turcești, că Sultanul e încă în Asia și că nu e sigur dacă el va ierna în Brusa sau în Constantinopol. La 8 Novembre, Domnul Moldovei, plecat deci cu vre-o săptămînă înnainte, se afla la Milcov, și aici, dînd steaguri cetelor sale, el poruncia războiul împotriva vecinului. Radu era înștiințat de ce-l așteaptă, și el își strînsese boierii și gloata. Abia la 18 ale lunii se dădu lupta la un vad, departe trei zile de București, deci chiar lîngă graniță, la Rîmnicul-Sărat. Turcii, de tot pu- țini, ce se aflau în oastea munteană, nu putură opri fuga lui Radu, învins după o frămîntare de trei zile, care arată că și în acest vlăstar al lui Vlad Dracul se deștepta în unele împrejurări îndărătnicia, cerbicia drăcească a neamului său.

Ștefan se luă pe urmele lui, și nu se opri decît înnaintea cetății de pe Dîmboviță a Bucureștilor. Întăriturile cetătilor muntene erau foarte slabe: un șanț noroios și pari bătuți unul lîngă altul. Hrana lipsia în Bucureștii prinși pe neprevăzute, și din satul cărora fugise locuitorii. Mai sigur era Giurgiul din apropiere. Radu știa că o Vistierie ca aceia ce ascunsese în Curțile sale bucureștene se poate face la loc din dăjdi și dijme, că nici-o primejdie decît a unei robii încunjurate de toată cinstea nu amenința pe Doamna sa, Maria, și pe cele două fete, dintre care una se chema tot Maria, ce se aflau lîngă dînsul. Pe cînd pentru el a fi prins însemna tăiarea capului înnaintea lui Laiotă, care se bucura în tabăra lui Ștefan de prada sa apropiată, strînsă în unghiul morții acuma. În noaptea chiar cînd Moldovenii își învîrtiră caii supt movila pe care se înnălța cetatea, el se strecură în pădurile apropiate ale Cotrocenilor, și îndată ocrotititorii din Giurgiu îl avură în mijlocul lor.

A doua zi, la 24 Novembre, Ștefan-Vodă și Vodă Laiotă puteau să intre în voie în Bucureștii cari nu mai aveau de ce să se apere. Ștefan încărcă Vistieria fugarului, făcu loc între boierii săi Doamnei și celor două Domnite, niște fetite încă, dintre care una era să-i fie mai tîrziu soție, ridica mulțimea de steaguri din biserica Curții, și, după obișnuitele ospețe de trei zile, el se întorcea înnainte de sfîrșitul lunii spre Suceava. De aici, el trimetea în Decembre regelui Poloniei douăzeci și opt de steaguri, care mărturisiau pentru oricine biruința pe care o vestia în scrisorile sale. Primirea lor se făcu la Wyslicza în Galiția, unde trecuse Casimir din Cracovia, pentru a petrece serbătorile, la 16 Ianuar 1474, într’o Duminecă.

Laiotă rămăsese Domn muntean, Măria Sa Basarab cel de-al doilea. El domni însă o lună în capăt, de la 24 Novembre la 23 Decembre. În adevăr, Turcii se întorsese acum din Asia, și pe toate drumurile Balcanilor roiau cetele lor care apucau spre moșiile, orașele, cetățile unde erau obișnuiți să stea. Pacea cu Uzun-Hasan se socotia ca sigură, și Sultanul nu oprise în iernatece pe nimeni, rămîind numai cu Ienicerii săi. Cînd auzi despre ce îndrăznise a face Domnul moldovean în lipsa sa, el porunci îndată noului beglerbeg al Greciei, stăpînul tuturor ostașilor din Europa, Bosniacul Soliman-beg Eunucul (Hadîm, Hadîmbul), să pedepsească pe călcătorul de pace, care nu-și plătise nici birul pentru anul acesta, să gonească pe omul de paie adus de dînsul — în care însă unii văzuse pe Vlad Țepeș însuși, care stătea acum liber la Buda și doria să tragă în țapă iarăși oameni, pe cînd în închisoare trebuia să se mîngîie cu șoareci și paseri — și să așeze în București iarăși pe credinciosul Radu.

Știrea despre luarea acestor măsuri de răsplătire sosi la Ragusa prin solii orașului plecați din Constantinopol la 28 Decembre. Încă de la 23, cu două zile înnainte de Crăciun, Laiotă fusese bătut de o armată de 15.000 de Turci, pe care nu avea cu ce s’o înfrunte. Învingătorii săi, oaste mai proastă a sangeacilor de margine, navrapi sau azapi dintre acei ce puteau prăda singuri, dar nu se puteau lupta fără Ieniceri, se luară după dînsul care fugia la «părintele» său din Moldova. Ștefan nu se aștepta la această răpede schimbare a lucrurilor, și ei putură pătrunde pănă la tîrgul de vamă, neîntărit, al Bîrladului.

Cînd Domnul se cobori însă în Țara-de-jos, făcînd tabără la Vasluiu, unde stătu pănă în Februar, jefuitorii plecară, zburătăcind, îndărăt, spre a căuta, în Țara-Romănească, a păgubi și ucide pe boierii ce se dăduse de partea Domnului de patru săptămîni. Aici la Vasluiu, îl găsiră pe Ștefan Trimeșii poloni, Byszowski și Suhodolski, cari aduceau îndoita făgăduială că oastea Podoliei va veni în ajutor și că se va stărui pentru pacea cu Radu. Ajutorul nu sosi, firește, nici-odată, iar, cît pentru împăcăciune, Ștefan, încă în tot focul mîniei sale, răspunse că nu-i trebuie, căci Radu e una cu Turcii.

Domnul va fi stat în lagăr, unde-și adusese Doamna, pe fiul cel mare, Alexandru, și pe fată, Elena, pănă ce se văzu în Maiu că beglerbegul pleacă asupra Albaniei și că el va avea deci liniște în acest an.

Liniștea aceasta o mai asigura o împrejurare, cu totul neprevestită. Radu nu se putu bucura de izbînda pe care i-o cîștigaseră Turcii. Cine știe cum, bietul om muri, — mai curînd într’o ciocnire cu oamenii lui Laiotă, pe care fără îndoială că Ștefan îl trimesese iarăși, din tabăra sa, și-i dădu necontenit ajutor. Laiotă era un om fără conștiință și fără recunoștință, între altele și fiindcă era foarte slab și fără prieteni. Putea el să se încumete a rămînea Domn fără voia Turcilor? Și puteau să-l răspingă aceștia, cari nu mai aveau nici-un fiu de Domn la dînșii, cînd el venia să ceară acum iertare Sultanului, făgăduind bir și aducînd bani? El aduse și în oastea turcească, — al cărei rost în Asia, împotriva lui Uzun-Hasan, nu se încheiase cu totul atunci cînd scrisorile acestuia răscoliau toată lumea creștină pănă in Franța —, un ajutor de cîteva mii de oameni. La 26 Iunie el se întorsese și vestia Brașovenilor că «și-a făcut pacea» cu Împăratul păgîn.

Își stricase însă pacea cu creștinii. Deocamdată întoarcerea lui Laiotă se făcu în liniște, căci, după ce i se luase lui Ștefan grija Turcilor, cari duceau acum cu multe greutăți împresurarea cetății Scutari în Albania Venețienilor, — venise grija Tatarilor. Crîmlenii, supt călăuzirea unui fiu al lui Hagi-Ghirai, Aidar (Haidar), prădară strașnic, la sfîrșitul lui Iunie, în preajma Nistrului, pănă supt zidurile Cameniței; Palatinul polon, Mihai Buciațchi, fugi înnaintea lor. În același timp însă, Trimeși ai Sultanului ajunseră în Moldova, și ei cerură lui Ștefan următoarele lucruri, pe care le putea da numai un învins fără nădejde: ieșirea Moldovenilor, nu numai din Chilia, ci chiar din Cetatea-Albă, și plata birului rămas în urmă.

Era să fie deci războiu cu Turcii, un mare războiu hotărîtor pentru soarta Romînimii întregi. Nimic nu-l mai putea înlătura. Și dacă Laiotă, credinciosul Sultanului, va fi, în clipa cea grea, Domn al Țerii-Romănești, năvălitorii vor putea pătrunde pănă la Milcov și necontenit ei vor avea hrana lor din grînare romănești. Nerecunoscătorul trebuia înlăturat.

Pentru această goană de Domn, Ștefan găsi un ajutător. În 1474, Voevozii Ardealului erau Ioan Pongrácz și Vlasie Magyar. Acesta din urmă ținea la dînsul pe Basarab-cel-Tînăr, care, de cînd Laiotă era om turcesc, va fi căutat într’una să fie pus în locul lui. Dacă ar fi cerut porunci de la regele Matiaș, care stătea acum departe, în Silesia, la Breslau, cu totul cuprins de alte interese, i s’ar fi răspuns să nu tulbure liniștea la acest hotar. Dar de mai multă vreme Voevozii Ardealului se deprinseseră a lua de la sine hotărîrile lor, pentru care fapt ei răspundeau. Între Ștefan și Voevodul din Ardeal se făcu o învoială, în puterea căreia Laiotă trebuia să fie înlocuit cu Basarab-cel-Tînăr într’o îndoită năvălire de iarnă.

La l-iu Octombre deci, Ștefan era înnaintea cetății Teleajinului, căci încă de la înfrîngerea lui Radu Muntenii nu mai stăteau în Crăciuna și în Ținutul Putna, așa încît singura piedecă în calea dușmanului era această cetate din Prahova. Pîrcălabii fură tăiați, familiile lor, averea lor prinse. Vlasie Magyar sau mai degrabă vicevoevodul și cornițele Secuilor, Ștefan Báthory, care fusese de față la Baia și se încredințase cu ochii săi de vitejia și hotărîrea Moldoveanului, sosi cu Basarab-cel-Tînăr în același timp: răspins întăiu în întîlnirea de la 5 ale lunii, el răzbi la 20 pe Laiotă.

Turcii zădărniciră însă aceste biruinți. Văzînd că orice silinți nu izbutesc în Albania, Sultanul îndreptă pe Soliman beglerbegul asupra Moldovei, cu porunci să aducă de barbă pe Voevod, să ierneze la Cameniță și de aici să se arunce asupra Leșilor și Ungurilor. Ștefan se dădu îndărăt față de cele d’intăiu cete ale Turcilor care trecură Dunărea în ajutorul lui Laiotă. Iarăși el făcu tabără la Vasluiu ca și la începutul anului: aici primi el pe Trimesul venețian Paul Ogniben, care se întorcea din Persia, de la Uzun-Hasan, și-i dădu, la 29 Novembre, o scrisoare către Papă, asigurînd pe acest căpitan firesc al întregei creștinătăți amenințate, că a primit vești de la Uzun, prin solii acestuia și prin Ogniben, și că, de spre partea lui, e hotărît «a se lupta din răsputeri pentru creștinătate». Totuși de nicăiri nu-i venise nici un ajutor însemnat decît Secuii — vre-o 5.000, după mărturisirea lui Ștefan însuși către Regele Poloniei, — și, pe lîngă dînșii, ostași unguri, — 1.800, după socoteala Regelui Matiaș. Pe aceștia i-i lăsase, pe toți, cornițele Secuilor întorcîndu-se acasă, căci Ardealul n’avea voie să înceapă un războiu, plin de urmări, cu Turcii înșii. Basarab-cel-Tînăr se afla și el pe lîngă Ștefan, cu cîțiva fugari. În tabără, între «viteji», Curteni, hînsari, boieri, în mijlocul țerănimii care venia din munți și văi la tabăra lui Vodă ca să apere țara, țara lui și țara lor, — frumoși luptători simpli, cu căciuli înnalte, lungi plete și ochi de foc, purtînd unelte de muncă prefăcute în unelte de luptă și arcuri atîrnate pe umeri —, el petrecu serbătorile de iarnă cu mai multă evlavie decît totdeauna. La ospețele de Crăciun păhărele păreau a cuprinde pentru mulți, pe cari trebuia să-i aleagă soarta, împărtășenia, sfînta împărtășenie cu neamul lor, înnaintea morții. Cu toții se legară a posti patru zile cu pîne și apă, dacă Dumnezeu va scoate din primejdie pămîntul ostenelilor lor.

Căci în zările albe ale miezului iernei înnaintau mulțimile negre, zecile de mii de dușmani, Ieniceri, Spahii și gloată. — ca lupii flămînzi.