Istoria fondărei orașului București/Capitolul 15

 

Este locul să arăt cititorilor acestei cărți că nu toți domnii veniți din Fanar au făcut rele țării; trebuie să exceptăm pe trei din ei, și anume: Alexandru Ipsilant, venit la 1774, care ne fonda, la 1780, măreața Academie de la Sfântul Sava, ne înconjură Capitala cu cișmele frumoase și ne clădi cazarma Beilicu, pentru turcii care veneau în țară; el a făcut și alte multe bunătăți.

Apoi vine Constantin Ipsilant, la 1802; el a fost primit cu bucurie de toți locuitorii, din care cei mai mulți erau fugiți la Brașov, dar a avut a suferi cele mai mari nenorociri în domnia lui precum cutremure, la 1802, focuri, la 1806, a doua invazie de cârjealii, la 1803, potop, la 1805, bătălia turcească cu rusii, tot la 1805, când fugiră toți bucureștenii prin monastirile învecinate; Ipsilant fugi și el în Rusia, de unde se întoarse cu rușii, la 1806, sub mareșalul Miloradovici; atunci se bătură harvații cu turcii, care erau închiși în Radu Vodă; cum se auziră tunurile rusești la Colentina, turcii fugiră din monastire, și bucureștenii, împreună cu harvații (voluntiri) și cu cazacii rusești, îi bătură și îi goniră până la Argeș.

Vine apoi Ioan Caragea, care făcu legea țării; ea fusese lucrată de Nestor, legiuitorul, la 1812. În zilele acestui domn arse și Palatul Domnesc, la 1813, făcut de Alexandru Ipsilant în Dealul Spirii.

Iată și mitropoliții cei mai buni ai țărei: la 1716, mitropolitul Antim; la 1761, mitropolitul Grigorie, care s-a dus la Petersburg, la împărăteasa Ecaterina a II-a, cu deputăție de boieri; în zilele acestui mitropolit, la 1777 iulie 13, duminecă fiind, s-au așezat și sfintele moaște ale Sf. Dimitrie Basarabov, dăruite fiind de generalul mareșal Salticov, prin stăruința lui Hagi Dumitru Ment biv vel sluger, care era atașat pe lângă general; la 1786, mitropolitul Cosma; la 1791, mitropolitul Filaret; la 1793, mitropolitul Dositei, care a făcut cișmeaua în câmpia Filaret; la 1808, mitropolitul Ignatie, care a fost exilat în Rusia; la 1812, mitropolitul Nectarie; la 1818, mitropolitul Dionisie Lupu, Caragea fugise la 1818 și Nectarie își dăduse demisia; la 1823, mitropolitul Grigorie, și la 1833, după moartea lui Grigorie, a fost locotenentă de mitropolit, din Neofit al Râmnicului, Ilarion al Argeșului și Chesarie al Buzăului, până la anul 1834, când Alecu Vodă Ghica numi mitropolit, după obiceiul țarii, pe Neofit, care fu pe scaunul pastoral până la 1848, când se ridică stindardul libertății.

Să vă arăt acum și cum se numeau miniștrii din vechime: caimacam domnesc, numit în Bănia a 5 județe de peste Olt; trebuia să fie, totdeauna, unul din membrii familiei domnești, care adesea avea și gradul de ban mare; vornic mare (ministru de Interne); logofăt mare de Țara de Sus (ministrul Justiției); logofăt mare Țara de Jos (ministrul Cultelor și al Instrucțiunii Publice); marele spătar (ministrul Oastei); postelnicul (ministrul de Externe); aga (șeful Poliției Capitalei); hatmanul (ministrul de Comerț); ispravnic de județ (prefect de Ilfov); polcovnicul de târg (comisarul centrului Capitalei); polcovnicul de poteră (gonacii tâlharilor); armaș mare (șeful Arsenalului și directorul penitenciarelor) ; dorobănția și lefegia erau autorități ce țineau loc de autorități orășenești de poliție; tufecci bașa (șeful gărzilor domnești); ispravnicul de curte (mareșal); protopop la 2 plăși, consistor (judecătoria Mitropoliei); logofăt de Mitropolie (directorul cancelariei); maimar bașa (staroste de dulgheri și de podari); arabagi bașa (șeful căruțașilor); tulumbagi bașa (șeful pompierilor și al sacagiilor); bașbuluc bașa (șeful garnizoanei). Era și un Divan Efendi, cu 500 de turci, încazarmați în Podul Beilicului, pentru afaceri turcești, pus însă sub ordinele lui vodă, căci vodă avea rang de iuci-tuiulu-pașa, echivalent cu gradul ostășesc de mareșal, sau de mușir, căci avea trei tuiuri de coadă de cal, roșii. Acest Divan Efendi era ca un acreditat pe lângă domn, având și un beșli aga asupra a 1500 de ostași.