Istoria folcloristicii maramureșene/Primele atestări documentare

Istoria folcloristicii maramureșene de Dorin Ștef
Primele atestări documentare

Secolul al XVII-lea. Codicele Petrovay (1672) Preocupări răzlețe sau accidentale privind consemnarea unor producții folclorice românești (cântece, legende sau poezii poluare) s-au semnalat încă din secolul al XVII-lea. Astfel, Ovidiu Bârlea atrage atenția asupra unui codice manuscris cu un cuprins miscelaneu, scris pe la 1652 de un oarecare Ioan Caioni (1629-1687), în timp ce exegeții maramureșeni propun ca reper anul 1672, dată la care a fost redactat Codicele Petrovay.

Nicolae Petrovay (c.1650-1723) a fost un cărturar originar din Maramureș, fiu al preotului Ștefan Petrovay. În 1685, documentele îl menționează ca asesor și jude în comitatul Maramureș. În perioada aprilie 1671- ianuarie 1672, N. Petrovay a copiat, cu litere latine și ortografie maghiară, Codicele care îi poartă numele. Manuscrisul se află la Biblioteca Academiei Române, filiala Cluj-Napoca “și este în perfectă stare”. Codicele conține cântece istorice care au la bază un cantio de amore, compus de un preot maghiar, la Sibiu, în 1660 (al cărui prototip s-a păstrat în Codicele Mátray și Codicele Vásárhelyi, colecții de cântece ungurești). Însă, pe foaia numărul 135, se pot citi o poezie de dragoste, rugăciunea Tatăl Nostru și un fragment de poezie populară. Cât privește autenticitatea acestui ultim fragment, părerile sunt împărțite.

Codicele a fost descoperit de filologul și folcloristul Gheorghe Alexici (1864-1936), profesor universitar de limba română la Budapesta, în timp ce a cercetat colecția de manuscrise a bibliotecii fostului gimnaziu calvin din Cluj. În studiul publicat în Revista pentru istorie, arheologie și filologie (1913), Gh. Alexici este de părere că versurile ce urmează după rugăciune (“Ci-unde-ți cat în față / Fată dalbeneață / Inima mă învață / Cum să-ți fac viață / Sară dimineață”) sunt de factură populară: “…poezia românească din Codicele de Petrova nu e numai cel mai vechi cântec de dragoste cunoscut al nostru, ci totodată și cea mai veche traducere artistică din literatura română. Trebuie precizat faptul că cele trei texte românești din Codicele de Petrova mai au un merit, sunt primele scrieri românești cu litere latine din cultura română”.

În schimb, N. Drăganu (1927) este de părere că versurile analizate de Gh. Alexici nu vin “de-a dreptul din popor”, iar cărturarul din Petrova a fost doar copistul lor, după ce le-a cunoscut ca și cântece de lume.

Alexandru Filipașcu(1940) și N. Albu (1944) au găsit de cuviință să-l numească pe N. Petrovay drept “harnicul culegător de poezii populare”.

În studiul introductiv la Colecția Pauleti, folcloristul Ion Mușlea (1962) face câteva observații asupra Codicelui de la Petrova: “În ce privește poezia lirică, precizăm că Gheorghe Alexici amintește de un cântec popular dintr-un caiet de la 1672, notat de un nobil maramureșean. El există într-adevăr, dar e vorba mai degrabă de un cântec cult, în manieră populară”, definindu-l ca pe un “madrigal rustic” . În aceeași tabără se situează și Ovidiu Papadima (1965) apreciind că prin “structura lor strofică și ritmică”, textul cărturarului maramureșean se apropie de cele cuprinse în volumul Cântece câmpenești cu glasuri românești din 1678.

Teoria formulată de N. Drăganu și O. Papadima este reluată de Dumitru Pop (1970) într-o formulă mult mai categorică. Exegetul maramureșean consideră că afirmația potrivit căreia N. Petrovay ar fi fost un culegător de poezii populare “este fără îndoială greșită”. Polemica nu se oprește aici, deoarece la Sesiunea de comunicări științifice pe teme folclorice de la Sighetu Marmației, Vasile Bologa și Ioan Petrovai prezintă două comunicări care transmit același mesaj: “fragmentul citat poate fi socotit drept una dintre primele mențiuni documentare de literatură românească de factură populară, după notațiile făcute de călugărul Ion Caioni”. Profesorul Ioan Petrovai este tranșant: “Al treilea text românesc din Codice are meritul de a fi primul text folcloric din folcloristica românească”.

Secolul al XVIII-lea. Cronicarii moldavi și Școala Ardeleană În tumultuosul secol al XVIII-lea, cronicarul Ion Neculce (c.1672-1745), mare spătar și sfetnic la curtea domnitorului Dimitrie Cantemir al Moldovei, redactează O samă de cuvinte, lucrare pe care Mihail Kogălniceanu (în 1845) și Iorgu Iordan (1955) o vor publica cu titlul de Letopisețul Țării Moldovei. Istoriile literare consemnează faptul că Neculce este singurul cronicar care s-a ocupat de culegerea tradițiilor, păstrate în scris sau oral, în legătură cu diferite personalități și evenimente. Ovidiu Bârlea opinează că “Neculce alcătuiește prima colecție de legende istorice din folcloristica noastră”.

Savantul umanist Dimitrie Cantemir (1673-1723), a avut privilegiul, în timpul anilor petrecuți la Poarta Otomană în calitate de ostatic, să urmeze studii de filosofie, logică, istorie, medicină, folclor și limbi străine cu cei mai vestiți profesori ai epocii. Operele sale i-au adus un prestigiu european: Istoria ieroglifică, Istoria creșterii și descreșterii curții otomane sau Descriptio Moldaviae. Aceasta din urmă a fost elaborată între anii 1714-1717 și este consacrată geografiei, politicii, religiei și învățământului din ținutul moldav. “Ceea ce a realizat Cantemir în Descriptio Moldaviae rămâne o piatră de hotar în analele etnografiei și folcloristicii românești” . Iar transilvăneanul Samuil Micu (1745-1806), în lucrarea Scurtă cunoștință a istoriei românilor (1792-1796), introduce la noi noțiunea care mai târziu va fi denumită tradiție. De altfel, Samuil Micu va activa alături de Gheorghe Șincai și Petru Maior în Școala Ardeleană.

În aceeași epocă, florentinul Antonio Maria Del Chiaro, trăitor la curtea lui Brâncoveanu, cercetează obiceiurile românești și avansează teoria originii dacice a doinei . Însă, în țările din centrul și apusul continentului, preocupările pentru folclor sunt mult mai intense, dovadă fiind lucrările publicate de J. Herder (Fragmente Uber die neuere deutsche Literatur - 1767). În viziunea lui, poezia populară, cântecul, este “arhiva unui popor”. Pornind de la acest concept, Herder va izbuti să publice (în 1807) o primă antologie de cântece engleze, germane, sârbo-croate, lituaniene etc. (Stimmen der Volker in Liedern), care s-a bucurat de aprecieri unanime din partea cărturarilor vremii.

În Maramureș, sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea coincide cu simple însemnări manuscrise “în corpul unor cărți bisericești; altele ne apar în cuprinsul unor cărți de verșuri, foarte răspândite în acel timp în întreaga Transilvanie” .