Istoria folcloristicii maramureșene/Epoca veche
| ←Primele atestări documentare | Istoria folcloristicii maramureșene de Dorin Ștef Epoca veche |
Epoca clasică→ |
Secolul al XIX-lea debutează cu o explozie de culegeri de folclor în mai multe țări europene: Achim von Arnim și Clemens Brentano în Germania (Des Knaben Wunderhorn, 3 volume, Heidelberg, 1806-1808), Kirșa Danilov în Rusia (Vechi cântece rusești, 1804, ediția a doua în 1818), Vuk Karadžić în Serbia (Cîntece populare sârbești, 1814-1815, reeditată la Leipzig, în 1823-1834), Ch. Fauriel în Grecia (Chants populaires de la Gréce modern, 2 volume, Paris, 1824-1825) sau Waclaw Zaleski în Polonia (Liov, 1833) . În țările române abia se năștea generația pașoptiștilor, care, după 1850, va manifesta un vădit interes pentru producțiile folclorice (M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, N. Bălcescu, C. Negruzzi), iar discipolii lor vor publica primele colecții ample de folclor (Atanasie Marienescu, Petre Ispirescu, B.P. Hasdeu, Simion Florea Marian, G. Dem. Teodorescu).
Copiști maramureșeni: Uibardi, Botezat Lupu, D. Țicală, Ioan Koman În acele vremuri, în cătunele și satele maramureșene, “modești cântăreți de biserică, «diecii», au notat cântecele poporului”, dovadă, “cele câteva manuscrise păstrate, dintre cele probabil mult mai multe ce s-au pierdut” . Din fericire, preotul și folcloristul Ion Bârlea (1883-1969) a adunat, la începutul secolului al XIX-lea, 798 de însemnări și documente pe care le-a publicat, cu cheltuiala Ministerului de Instrucție Publică, în volumul Însemnări din bisericile Maramureșului . Lucrarea a fost cercetată cu de-amănuntul de profesorul Dumitru Pop (1970), care a reținut patru manuscrise ce prezintă interes din punctul de vedere al istoriei folcloristice locale, datate 1814, 1820, 1821, respectiv 1841-1843 . În 1974, Mihai Dăncuș, directorul Muzeului Maramureșului din Sighetu Marmației, a intrat în posesia unui caiet redactat între anii 1799-1824 de către un preot greco-catolic din Moisei. 12 ani a durat transcrierea textelor din alfabetul chirilic în cel latin. “O întâmplare fericită ne-a dus la descoperirea unui manuscris păstrat în stare bună de la pagina de titlu până la cuprins. Cuprinde 632 de pagini”. Autorul, Koman P. Ioan (n. 30 martie 1774), a fost uns ca preot în 24 iunie 1803. A slujit în Săcel un an și în Săpânța 9 ani; “în anul 1821, 1 martie, am revenit de paroh în Moisei, la neamul meu”. Manuscrisul începe cu două colinde de Crăciun. “Majoritatea textelor sunt versuri, creația lui Ioan Koman, dar și multe producțiuni populare consemnate (culegeri de folclor)”.
La Institutul de Lingvistică și Istorie Literară din Cluj, se păstrează un document care prezintă importanță din punct de vedere al istoriei folcloristicii maramureșene. Este vorba de un manuscris datat 30 noiembrie 1814, descoperit în localitatea Șieu și care cuprinde 60 de “verșuri” amprentate de “numeroase elemente folclorice și crâmpeie de veritabilă poezie populară”.
Cercetând catastihurile din vechile biserici, Ioan Bârlea a avut șansa să descopere mai multe însemnări ale preoților, diecilor sau cantorilor ce conțin elemente specifice culturii populare. Un prim document este un Octoih, copiat în decembrie 1820 de diacul Teodor Uibardi din Sighet. Pe ultimele pagini ale manuscrisului sunt notate prescripții de medicină empirică populară și sunt descrise mai multe leacuri. “Tot acolo se întâlnește textul colindei Trei crai de la răsărit”.
Cantorului Botezat Lupu din Cornești îi datorăm o Carte de verșuri alese la prohoade și la mese de veselie și multe feluri de trebi. Pe una din filele caietului apare data 24 iulie 1821. Despre acest manuscris Nicolae Iorga scria în Istoria literaturii românești (I, 1925) că este o “culegere maramurășană” ce “cuprinde după cât se pare, numai bucăți lirice”. Ovidiu Bârlea (1947) face corectura de rigoare: “În realitate este vorba de un codice miscelaneu, cu cuprins neașteptat de variat, scris numai cu intenția de a-i face alcătuitorului un fel de aide-mémoire”. În lucrarea din 1909, preotul Ion Bârlea reproduce doar 16 rânduri din Bogatu și săracu, menționând că “după multe versuri, se află, la capătul cărții” rețete de medicină empirică și magică.
Dumitru Pop (1970) consideră că “și mai important pentru conținutul său folcloric este un manuscris din anii 1841-1843 care ne-a fost semnalat de Gh. Dăncuș“ . Caietul are peste 200 de pagini și a fost scris, cu caractere chirilice, de Dumitru Țicală din Dragomirești. Din alte surse aflăm că Țicală a deprins arta caligrafică, alături de cântecele de strană, de la diacul Ioan Roșca din Glod. Pe parcursul a doi ani a notat într-un caiet cântece lumești, verșuri la morți, cântece religioase și istorice.
Exegeții sunt de părere că, la începutul secolului al XIX-lea, manuscrisele de acest gen “suplineau aproape în întregime cartea de literatură beletristică tipărită mai târziu”. În consecință, numărul acestor caiete trebuie să fi fost mult mai mare.
1869. Orientul. Ioniță Bădescu / S. Botezanu (Familia). După revoluția pașoptistă, ideile de independență și unitate națională își fac simțită prezența în toate domeniile. Deschiderea culturii românești spre Occident va avea un rol benefic, iar cărturarii autohtoni descoperă cu surprindere literatura populară. Cel care a intuit primul adevărata dimensiune a folclorului a fost Vasile Alecsandri (1821-1890), care va juca “un rol de adevărat ctitor prin influența covârșitoare în acest domeniu” . În 1852, vede lumina tiparului broșura Poezii populare – Balade (Cântice bătrânești). Aceasta conține doar 17 balade, printre care Miorița, Toma Alimoș și Mihu Copilul.
În ciuda proporțiilor modeste ale lucrării și a prejudecății că astfel de producțiuni promovează “poezia colibelor”, volumul lui Alecsandri a stârnit interes în mediile intelectualilor români. Astfel, Atanasie M. Marienescu (1830-1915) își propune să realizeze în Transilvania “ceea ce făcuse Alecsandri în Moldova” , motiv pentru care cere sprijinul cărturarilor sătești. În 1859, Marienescu izbutește să publice, la Pesta, două broșuri (144 p. și 175 p.) intitulate Poesia Populară. Balade culese și corese de…. Doi ani mai târziu, lucrările vor fi reeditate la București.
Dar adevărata bornă în istoria folcloristicii românești este anul 1866, când Vasile Alecsandri publică Poezii populare ale românilor: “Un volum masiv de 425 de pagini, culese cu literă fină pe o hârtie aproape pergamoidă, sugera în primul rând trăinicie, permanență, chiar ostentație. Era doar tezaurul unui popor care se ridica impetuos pentru a-și revendica locul ce-i revenea potrivit trecutului său glorios și însușirilor sale alese” . După acest eveniment, istoria folcloristicii autohtone părăsește făgașul sinuos al ezitărilor și al ideilor preconcepute. Interesul pentru folclor devine aproape general: iau ființă cercuri literare, se publică reviste de specialitate noi, iar cărturarii, apoi profesorii și învățătorii din mediul rural inițiază sau participă la acțiuni de culegere a folclorului.
Efectul acestei mișcări se va resimți treptat și în Maramureș: “Ideea strângerii creației populare maramureșene își va face mai întâi loc în capitala României și în centrele culturale din Transilvania. Ea apare în conștiința cărturarilor nu atât datorită informațiilor ce le aveau despre bogăția și specificul folclorului acestui ținut, ci mai ales ca urmare a conștiinței rolului ce l-a jucat Maramureșul în istoria poporului nostru”.
În vara anului 1869, Societatea Literară Orientul (înființată în București, la 1 aprilie 1869, din inițiativa lui Gr. H. Grandea) stabilește un plan de culegere sistematică a folclorului din toate provinciile românești. Din acest motiv organizează “excursii în Dacia” pentru a aduna “tot ce se poate din ceea ce se atinge de literatura poporană: poezii, basme etc.”. Ioniță Bădescu făcea parte din comisia pentru Ardeal, alături de Miron Pompiliu și N.D. Barcianu. În toamna aceluiași an, I. Bădescu desfășoară prima acțiune de culegere a folclorului maramureșean.
Ioniță Scipione Bădescu (n. 15 mai 1847, localitatea Răstoț, județul Sălaj -- m. 4 octombrie 1904, Botoșani) a urmat liceul din Beiuș și Universitatea din Budapesta și București; a fost redactor la Trompeta Carpaților și la Timpul, împreună cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici. Ulterior investigației din Maramureș, a publicat 38 de producții în Convorbiri literare (21) și alte reviste. O parte au fost citite la Junimea. Dumitru Pop (1970) nu exclude ipoteza că autorul “dispunea de un material mult mai vast” , din simplul motiv că s-a recurs la o “selecție estetică destul de severă”. Colecția sa cuprinde doar creații lirice: cântece de dragoste (21), cântece de cătănie (7), satirice (2), înstrăinare (1) și de petrecere (7). “Multe dintre ele se situează printre cele mai realizate piese ce le cuprind colecțiile noastre de folclor”.
În Transilvania, un rol important în acțiunea de culegere a folclorului l-a avut revista Familia (Oradea). Îndemnurile din paginile publicației au găsit ecou printre intelectualii din Ardeal. Astfel, în anul 1869, “maramureșeanul S(imeon) Botezanu publică în Familia (nr. 5, p. 49-51) articolul Seara de Sânt-Vasiu în Maramureș, care fusese citit mai întâi la Societatea Petru Maior din Budapesta”.
Primii culegători maramureșeni. O analiză impecabilă a contextului în care s-a dezvoltat o mișcare folcloristică pe teritoriul Maramureșului în a doua parte a secolului al XIX-lea, a fost realizată de Dumitru Pop.
Înființarea, la 5 februarie 1861, a Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș, va deveni un moment decisiv în istoria învățământului, a folcloristicii și a culturii în general din această regiune a țării. Sub auspiciile Asociațiunii, își deschide porțile la Sighet, în toamna anului 1862, Preparandia română, care avea principala misie “să formeze cadrele de învățători necesare școlilor din Maramureș“. Preparandia a avut, din păcate, o existență scurtă, însă din rândurile celor 120 de învățători pe care i-a dat s-au recrutat o seamă de cărturari însemnați, printre care și câțiva dintre reprezentanții primei generații de culegători locali ai folclorului maramureșean. După închiderea Preparandiei, o seamă de tineri din Maramureș s-au îndreptat spre școlile din Năsăud, Gherla, Blaj, Beiuș și Oradea.
1871. Teodor Michnea / A.P. Alexi. Contextul politic și greutățile materiale au determinat închiderea Preparandiei române de la Sighet în 1871. Anul coincide cu debutul publicistic a lui Teodor Michnea, unul din absolvenții Preparandiei, întors “docent” (învățător) în satul de baștină (Valea Stejarului). În perioada 1871-1879, Michnea a trimis spre publicare 53 de producții (cele mai multe fiind strigături) revistelor Familia și Șezătoarea . Tot revista Familia (nr. 7, p. 498) publică, în 1871, 7 texte de Doine și hore populare (din ținutul Cetății de Piatră) datorate lui A.P. Alexi. “Faptul nu este deloc întâmplător, gândindu-ne că numai cu doi ani în urmă s-a ținut la Șomcuta Mare adunarea generală a ASTREI, unde Iosif Vulcan rostește pateticul discurs «Poporul român în poezia sa», prin care redactorul revistei Familia îndeamnă la culegerea producțiilor populare în maniera lui V. Alecsandri” Între timp, la București, se pregătesc pentru tipar marile colecții de folclor. În 1872, Petre Ispirescu (1830-1887) publică prima parte a colecției de basme Legende și basmele românilor. Ghicitori și proverburi (cu o Introducere de B.P. Hasdeu). Partea a doua va apărea în anii 1874 și 1876. În opinia exegetului Ovidiu Bârlea, culegerea de basme a lui Ispirescu “a avut la noi întrucâtva un rol similar cu colecția fraților Grimm…”.
1878. Grigore Balint / Ilie Pop. În anul în care B.P. Hasdeu (1838-1907) difuza, prin grija Ministerului Învățământului, primul său chestionar (400 de întrebări pe tema Obiceiurile juridice ale poporului român. Programa), maramureșeanul Grigore Balint publică patru texte în revista Șezătoarea (IV, 1878, nr. 9, p. 69). În ciuda contribuției modeste, G. Balint se anunța “un culegător corect și exigent în alegerea poeziilor”. Mult mai prolific se dovedește a fi învățătorul Ilie Pop din Șomcuta Mare, care trimite la revista Transilvania (nr. 11, 1878, p. 171-172) articolul Cetatea de Piatră (Chioar). În același an, publică în revista Șezătoarea (nr. 4, 1878, p. 65), Doine din giurul Șomcutei Mari, patru texte lirice, iar în colecția Cărțile săteanului român (nr, 3, 1878, p. 181 și 210) găsim, sub numele aceluiași culegător, trei Doine poporale (însă unul dintre texte pare o improvizație după modelul popular) și o doină a ostașului . Activitatea folclorică a lui Ilie Pop se va întinde pe parcursul a patru ani, până în 1882, în acest interval publicând în Șezătoarea (supliment al revistei Familia din Oradea) și în revista Amicul familiei (editată de Nicolae Fekete Negruțiu la Gherla) mai multe producții cu caracter popular: strigături, legende, povești și considerații despre sărbătorile Crăciunului, ale Paștilor, despre Sâmbăta lui Lazăr, despre Florii și despre Jocurile de copii. Ilie Pop a devenit, după 1880, principalul informator din zonă pentru folcloristul Simion Florea Marian.
1879. T. Mărgineanu. Preot în Văleni, membru “părtinitor” al Asociațiunii, T. Mărgineanu a semnat în revista Familia (XV (1879), nr. 25, p. 169) articolul Din Maramureș (Semne rele- investigațiune, o datină din Dumineca Floriilor).
Folcloristica științifică românească începe o dată cu Bogdan Petriceicu Hasdeu, “el fiind cel care a făurit marca cercetării și i-a jalonat căile ce trebuiau deschise” . Acesta publică în anul 1880 volumul Cărțile poporane ale românilor în secolul XIV în legătură cu literatura poporană cea nescrisă.
1884. Colecție lăpușeană în manuscris. Un descendent al familiei Pașca din Lăpuș întocmește, în 1884, un caiet de poezii populare. Colecția a rămas în manuscris și este păstrată la Arhivele Statului Baia Mare. În 1981, directorul acestei instituții, profesorul Vasile Căpâlnean, a publicat din acest caiet o variantă a baladei Gruia lui Novac, sub titlul Gruia și ta(ta) Novac . “Spre deosebire de variantele cunoscute, publicate în marile colecții de-a lungul anilor, care numără între 340-430 de versuri, varianta lăpușeană a baladei se compune din 508 versuri, fiind deci cea mai lungă, motiv pentru care ar putea prezenta interes atât pentru specialiști, cât și pentru iubitorii de literatură populară românească”, notează V. Căpâlneanu. Momentul coincide cu difuzarea de către B.P. Hasdeu a celui de-al doilea chestionar, numit Program pentru adunarea datelor privitoare la limba română (1884).
În timp ce învățătorii și preoții maramureșeni făceau pași timizi în culegerea de producții folclorice, în alte regiuni ale țării se publică tomuri masive de folclor și chiar studii de specialitate. În 1885, Ion Micu Moldovan (1833-1915) publică o impresionantă colecție ce cuprinde aproximativ 4000 de texte, majoritatea doine, cântece și strigături: Doine și strigături din Ardeal. Tot în 1885, elevul lui Hasdeu, G. Dem Teodorescu (1849-1900) impresionează prin monumentala lucrare Poezii populare române (București, 1885, p. 719). Un an mai târziu, Simeon Florea Marian (1847-1907) deschide seria monografiilor cu lucrarea Descântecele poporane române (Suceava, 1886, 352 p.). S. Fl. Marian este autorul “unei impresionante opere folclorice și etnografice, în care cultura populară e cercetată - monografic, analitic-descriptiv și morfologic – pentru prima dată aproape în toate compartimentele ei”. Tot în 1886, B.P. Hasdeu începe publicarea masivei opere Etymologicum Magnum Romaniae (București, 1886-1898, 3252 p + Addenda). Hasdeu a adus în folcloristică “o contribuție capitală, teoretică, mai cu seamă despre metodologia cercetării - și organizatorică, el fiind promotorul celei mai întinse acțiuni de culegere și de înfățișare a întregului patrimoniu popular”.
1886/1887. Florian Danciu. Un culegător prolific al folclorului maramureșean s-a dovedit a fi Florian Danciu. Acesta a publicat 57 de texte în revista Familia și ziarul Gazeta poporului, în anii 1886 și 1887 . Din păcate, aceste performanțe sunt neînsemnate în raport cu operele ce se publicau la București de către B.P. Hasdeu, G. Dem. Teodorescu sau Simeon Fl. Marian. Contextul social politic amenda strădaniile intelectualilor maramureșeni de a înjgheba o mișcare culturală în regiune.
1887/1888. Gavril Timiș / Ioana Bonațiu / Simion Sabo / Emil Bran. Membru activ al Asociațiunii, G. Timiș s-a remarcat prin inițierea unui sistem de transcriere a graiului popular. Mai târziu, Gh. Alexici va generaliza, în notarea textelor populare (majoritatea culese din Transilvania) un sistem de transcriere fonetică. În perioada efectuării studiilor, G. Timiș a publicat trei poezii în revista Societății de lectură Alexi-Șincaiana a Seminarului din Gherla (Steaua Mării, vol. XIX, 1887-1888). Ulterior, a fost profesor în Ocna Șugatag și Sighetu Marmației . În aceeași perioadă, în paginile Gazetei Transilvaniei (nr. 50, 1887, p. 91) apar 16 texte sub titlul Strigături poporale din Chioar, culese de Ioana Bonațiu . În 1888, în Tribuna, sunt inserate trei balade (O fată amăgită, Gheorghiță și Blestemul mîndruței), sub care culegătorul Simion Sabo menționează doar “Arghihat. Sălagiu”, acesta fiind în realitate numele tradus în limba maghiară a localității codrene Ariniș.
Un culegător important de folclor de la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost Emil Bran (1864-1941). Profesor la Seminarul din Gherla timp de doi ani (1886-1888), apoi preot în localitățile Văgușel, Biușa, Băița de sub Codru și Dragomirești, Emil Bran a condus mai bine de un deceniu Despărțământul Vișeu-Iza al ASTREI. A colaborat la Fântâna Blanduziei, Gutinul, Luminătorul, Tribuna etc. O parte dintre texte au fost culese în 1886, din localitățile Tohat (satul său natal) și Bârsău, din care mai târziu va publica în ziarul Gutinul și în revista Steaua mării, în 1888. În același an, trimite revistei Tribuna balada Tânguirea nevestei, cu mențiunea că este culeasă din Remeți-Chioar . În total a cules și a publicat “117 poezii populare interesante prin originalitatea tratării unor motive frecvente ale poeziei populare transilvănene. Orațiile de nuntă notate de Bran sunt primele de acest fel culese din județele Maramureș și Sălaj. Traduce, împreună cu Revai Karoli, în limba maghiară, balade populare din colecția lui Tit Bud și Alexandru Țiplea” . Din materialul cules s-a păstrat un caiet-manuscris ce cuprinde 53 de texte, studiate ulterior de prof. Dumitru Pop.
1889. Ioan P. Coman / Gutinul. În cinci numere consecutive ale revistei Familia din anul 1889, Ioan P. Coman (preot în Săliștea, apoi în Vișeu de Sus) publică 16 texte: “Nu preciza nici el, așa cum nu au făcut-o nici înaintașii săi - în afară de G. Timiș - localitatea din care a fost cules materialul, dar explică cuvintele de circulație regională”. Anul 1889 coincide și cu apariția primului număr al ziarului Gutinul, tipărit în Baia Mare, pentru românii din “comitatele Sătmar, Sălaj, Maramurăș, Ugocea și o parte din Salnoc-Dăbâca, în care nu se află nici o astfel de întreprindere literară românească” . Politica editorială avea în vedere acordarea unor spații generoase producțiilor folclorice, dar nu s-a ajuns la formarea unei “școli” în jurul acestui ziar . Un prim apel adresat cititorilor pentru culegerea folclorului este semnat de Ioan Pop Reteganul, în nr. 3 al ziarului. O altă inițiativă aparține preotului Tit Bud: “Reuniunea învățătorilor români din Maramureș“ și-a luat sarcina de a aduna “într-un op separat poveștile, doinele, vrăjiturile și celelalte cântece populare din Maramurăș“, după cum precizează o notă publicată de ziarul Gutinul . Din păcate, proiectul unei culegeri colective de folclor din Maramureș se va dovedi iluzoriu, cu atât mai mult cu cât Gutinul își va sista apariția un an mai târziu. În meteorica sa existență, ziarul “a publicat în coloanele sale un număr de 25 de producții populare din Maramureș“, datorate unor învățători și preoți: Basiliu Doboș, Grigoriu Vlad și Petru Mihuțiu.
1891/1892. Sieoanul. Ultimul deceniu al secolului al XIX-lea a fost dominat, fără îndoială, de activitatea titanică a folcloristului Simeon Florea Marian. “Strânse la un loc, lucrările lui depășesc ca valoare pe cele ale oricărui etnograf, iar masivitatea unora înspăimântă”, scria la un moment dat Ovidiu Bârlea . În 1890, Simeon Fl. Marian publică monografia Nunta la români, studiu istorico-etnografic comparativ (856 p.). Doi ani mai târziu apare Înmormântarea la români, studiu etnografic (593 p.), respectiv Nașterea la români (441 p.). În 1893 propune alte două volume: Satire poporane române (379 p.) și Vrăji, farmece și desfaceri (volumul I, Cârnilegile, 1898, respectiv volumul II, Părăsimile, 1899). În Maramureș, un anonim învățător din comuna Șieu publică cu pseudonimul Sie sau Sieoanul un număr de 30 de poezii populare (Doine și hore din Maramureș), în revista Familia (în 1891-1892) . 1894. Petre Dulfu. Scriitor și pedagog, născut în localitatea Tohat-Maramureș, Petre Dulfu (1856-1953) s-a evidențiat mai degrabă prin prelucrarea (inspirată) a unor producții folclorice: Isprăvile lui Păcală. Epopee poporală în 24 de cânturi (1894), Gruia lui Novac. Epopee alcătuită din cântecele de vitejie ale poporului român (1913) și Povestea lui Făt Frumos (1919). Iordan Datcu precizează că Petre Dulfu “s-a aflat pe teritoriul folcloristicii o singură dată, prin culegerea sa de poezii populare din Cârcei, județul Sălaj, păstrată în manuscris”. De asemenea, a mai întocmit două antologii de literatură populară, cu caracter umoristic: Din lumea satelor și Snoave.
Petre Dulfu își merită locul într-o istorie a folcloristicii maramureșene, chiar dacă ar fi să pomenim numai articolul său programatic publicat în 1889, în Luminatorul: Despre adunarea poeziilor populare , unde le cere culegătorilor de folclor respectarea riguroasă a autenticității creațiilor populare.
În anul în care Petre Dulfu publică prima ediție a Isprăvilor lui Păcală, Academia Română premia volumul lui Lazăr Șăineanu (1859-1934) – Basmele române în comparațiune cu legendele antice clasice și în legătură cu basmele popoarelor învecinate și ale tuturor popoarelor romanice (1114p.). Corpusul basmelor românești va fi publicat un an mai târziu, în 1885, concomitent cu un alt corpus, al proverbelor, datorat lui Iuliu A. Zanne (1855-1924). Iar în 1898, Artur Gorovei 1864-1951 scotea de sub tipar un corpus al ghicitorilor.
În timp ce la București se publicau tomuri în care folclorul era sistematizat, antalogat și grupat în corpusuri tematice, producțiile de folclor maramureșene publicate până la acea vreme nu depășeau 300 de piese și erau risipite în diferite reviste și ziare pe parcursul a patru decenii.
1897. Colecție anonimă. Un grupaj de 13 texte, sub titlul Poezii poporale din Maramureș, apar în toamna anului 1897 în revista Tribuna poporului (Arad). Colecția a fost descoperită de Iordan Datcu , iar textele au fost republicate în Memoria Ethnologica (Baia Mare, 2005). Secolul al XIX-lea se încheie, pentru folcloristica Maramureșului, cu lucrarea lui Ioan Pop Reteganul - Pintea Viteazul. Tradițiuni, legende și schițe (Brașov, 1898).
Trăgând linie și adunând, constatăm că, în ciuda strădaniei tinerilor cărturari maramureșeni, înainte de 1900 interesul pentru culegerea producțiilor literare cu caracter popular a fost doar sporadic, aproape accidental. Dumitru Pop este de părere că în această perioadă asistăm la cristalizarea, în Maramureș, “a unei Școli ardelene întârziate” . Din păcate, nici unul dintre primii culegători de folclor “nu a reușit să adune cantitatea necesară alcătuirii unui volum” (idem). De notat faptul că o parte din producții au fost antalogate de profesorul Dumitru Pop și publicate în Folcloristica Maramureșului (1970).