Sari la conținut

Istoria folcloristicii maramureșene/Epoca modernă (1950-1970)

Epoca modernă (1950 – 2005) Istoria folcloristicii maramureșene de Dorin Ștef
Epoca modernă (1950-1970)
Epoca modernă (1970)


Folclorul de tip nou. Sub oblăduirea Ministerului Artelor și Informațiilor (devenit mai târziu Ministerul Culturii), în 1949 se înființează Institutul de Folclor din București, cu filiale și secții în mai multe orașe din țară. În primăvara anului 1950, Institutul de Folclor primește din partea secției sale din Cluj “o culegere de zece cântece noi din câteva sate din regiunea Baia Mare, raionul Vișeu. La București se ia decizia să se investigheze zona din care provin cântecele, astfel încât în luna mai 1951, o echipă de cercetători sosesc în Maramureș pentru a studia satul Ieud “și în special gospodăria agricolă colectivă Scânteia”. O “dare de seamă” despre acest excurs avea să apară un an mai târziu în revista Muzica, într-un articol (Viața cântecului popular în comuna Ieud) semnat de Z. Sulițeanu. Versurile cântecelor se dovedesc a fi, în realitate, lozinci și îndemnuri mobilizatoare de tipul: “Nu sunt membră de partid,/ Da’ lucrez în colectiv./ Lucru și mă veselesc / Diac Ana mă numesc”. Și pentru că astfel de producții au fost semnalate în mai multe regiuni ale țării (aparatul de propagandă politică funcționa ireproșabil la nivelul tuturor localităților), s-a tras concluzia că folclorul de tip nou e o realitate și că acesta se impune cu forță în noul context social-politic: “Cântecul cu conținut nou desparte net viața din trecut de cea de azi. El își însușește tematica veche pe care o folosește pentru a scoate prezentul în evidență, introducând astfel în cântece vechi nota actuală”.

În 1952, copleșiți de producțiile de acest gen “culese din gura poporului” din toate colțurile țării, cercetătorii fenomenului decid să publice o selecție din aceste cântece într-un volum, la Editura pentru Cultură și Artă. Astfel ia naștere colecția Din folclorul nou. După o jumătate de secol, prof. Dumitru Pop (2003) a întreprins o analiză a fenomenului, ajungând la concluzia că perioada anilor ’50 “a fost marcată de intruziunea ideologiei și a politicului în domeniul culturii, inclusiv în cultura populară tradițională, iar procesul de penetrare a culturii urbane în cea țărănească a produs adesea fenomene din domeniul kitschului”. Exegetul ține să precizeze că majoritatea specialiștilor din domeniu nu au cedat presiunii venite din sfera politicului, însă “s-au înregistrat unele excepții, datorate de regulă amatorilor, lăutarilor profesioniști sau unor instructori excesiv de zeloși; care adesea erau ei înșiși creatori, culegători și interpreții unor astfel de texte care n-au pătruns însă efectiv în circuitul folcloric”.

1956. Centrul Creației Populare. Anul 1956 reprezintă un alt moment important pentru istoria folcloristicii, iar efectele se vor resimți în timp. La București apare primul număr al Revistei de Folclor (din anul 1964 se va intitula Revista de Etnografie și Folclor / REF) al cărei redactor șef este maramureșeanul Mihai Pop (1907-2000), director, pe atunci, al Institutului de Folclor din capitală. Mihai Pop va conduce destinele acestei prestigioase publicații timp de 24 de ani. Pe parcurs, în paginile revistei vor apărea și câteva studii și articole dedicate culturii populare din Maramureș. Tot în același an, se lansează primele numere ale Analelor universităților din București, Iași și Cluj care, așa cum notează un observator atent și implicat al fenomenului, “sunt deschise și studiilor de folclor” . Pentru a stăpâni și controla fenomenul, statul decide ca activitatea din sfera vieții tradiționale sătești să capete forme instituționalizate, prin înființarea, în 1956, a Casei Centrale a Creației Populare, având filiale în toate județele țării. Scopul noii instituții era să organizeze “culegerea, arhivarea și editarea producțiilor de folclor literar, muzical și coregrafic”.

În primii zece ani de activitate, Centrul Creației Populare Maramureș are o contribuție modestă la cercetarea folclorului, iar numărul publicațiilor editate nu impresionează. Situația se schimbă abia după numirea la conducerea acestei instituții a lui Nicoară Timiș (la 1 aprilie 1967). Un an mai târziu, “colectivul Centrului Creației Populare a inițiat și organizat o rețea de festivaluri care a cuprins toate zonele etnofolclorice ale județului Maramureș, specifice fiecărui anotimp sau sărbători” - Hora de la Prislop, Tânjaua de pe Mara, Festivalul de la Stoiceni, iar apoi Festivalul datinilor și obiceiurilor de iarnă de la Sighet. Pe tot parcursul următoarelor două decenii, Centrul se va evidenția mai ales prin publicarea unor colecții de folclor, dar și culegeri de studii dedicate etnografiei și folclorului, precum și prin alcătuirea unei arhive ce conține materiale filmate cu prilejul unor spectacole ori despre obiceiuri și tradiții.

1957. Tiberiu Brediceanu. Cu sprijinul nemijlocit a Institutului de Folclor din București (director Mihai Pop), la Editura de Stat pentru Literatură și Artă apare, în 1957, studiul 170 de melodii populare românești din Maramureș, aparținând etnomuzicologului Tiberiu Brediceanu (1877-1968). Colecția este extrem de importantă, deoarece conține “întâile melodii populare maramureșene ce ne sunt cunoscute”.

Așa cum am mai arătat, inițial B. Bartók, I. Bârlea șI T. Brediceanu și-au propus să unifice, într-un singur volum, culegerile realizate în satele de pe văile Maramureșului. În prefața volumului său din 1957, T. Brediceanu dezvăluie că inițiativa proiectului a aparținut muzicologului maghiar. Într-o scrisoare datată 8 aprilie 1913, B. Bartók e de părere “că nu ar trebui despărțite culegerile noastre, ci să le cuprindem pe amândouă într-una singură și să le aranjăm pe baza afinităților melodiilor…”. În final, B. Bartók, fiind convins că vor ajunge la un acord, solicită ca aranjarea melodiilor într-o colecție comună să-i fie încredințată lui. T. Brediceanu respinge politicos propunerea motivând: “concluziile noastre pe temeiul melodiilor adunate ar putea să fie eventual deosebite”; în concluzie “cred că ar fi mai bine dacă fiecare colecție se va publica separat”.

La începutul anilor ’60, conducerea Editurii pentru Literatură manifestă brusc un interes aparte pentru publicarea unei culegeri colective de folclor din zona nord-vestică și centrală a țării. Astfel apare, în 1962, volumul Folclor din Transilvania. Texte inedite din colecții inedite . Redactorul Ioan Șerb ține să precizeze: “Colecția Folclor din Transilvania adâncește și corectează simțitor imaginea despre literatura populară a Transilvaniei, așa cum era oferită cititorilor prin culegerile anterioare” . În cuprinsul volumului regăsim cinci colecții maramureșene, aparținând lui N.I. Dumitrașcu, P. Lenghel Izanu, Vasile T. Doniga și Dumitru Pop (2).

N.I. Dumitrașcu. Cântece și strigături din Maramureș. Cele 131 de texte (op.cit., p. 219-253) au fost culese imediat după Primul Război Mondial și nu conține nici un indiciu privind originea poeziilor populare (localitatea, anul culegerii, numele și vârsta performerului). Numai o parte au fost strânse direct de autorul colecției, restul fiind obținute de la învățătorii din zonă sau copiate după caietele în care au fost transcrise de fetele și flăcăii maramureșeni. Din acest motiv, verdictul lui Ioan Șerb e categoric: “Culegerea folcloristului oltean (…) este cea mai puțin autentică din întreg volumul” . Deși e intitulată Cântece și strigături din Maramureș, planează suspiciunea că această colecție conține și producții culese în alte zone ale Ardealului sau chiar în Oltenia și Muntenia.

Petre Lenghel Izanu. Folclor din Maramureș. Adevăratul debut editorial a lui Petre Lenghel Izanu are loc abia cu ocazia acestei culegeri colective, în care publică o colecție însumând 262 de texte (op. cit., p. 225-350), structurate pe cinci capitole: Cântece despre cântec, Doine și cântece, Strigături, Balade și colinde, Poezia obiceiurilor tradiționale. Din punctul de vedere al editorului “importanța acestei culegeri nu stă atât în noutatea materialului, cât mai ales în faptul că poezia populară, prin foarte multe piese prezente aici, se impune printr-o superioară realizare artistică…”.

Vasile T. Doniga. Poezii populare din Oaș, Maramureș și Năsăud. Profesorul Doniga recurge la o metodă mai puțin recomandată pentru alcătuirea unei colecții de folclor, respectiv la culegerea prin intermediar (cu ajutorul elevilor), ocolind astfel contactul direct cu performerul. Din această pricină, cele 291 de texte (dintre care doar 79 provin din Maramureș) “sunt transcrise destul de îndepărtat de autenticitatea populară, iar altele amintesc variante asemănătoare din culegerile (nu puține) efectuate și publicate din Maramureș“. În ciuda acestor neajunsuri și limite, colecția cuprinde “câteva piese rare”. Vasile T. Doniga (1908-1987) a urmat studii universitare de litere și filosofie la București. A fost profesor la Zalău, Hațeg și Orăștie; în 1945, s-a stabilit în Baia Mare, unde a fost profesor și apoi director la Liceul Gheorghe Șincai. După debutul editorial din 1962, opt ani mai târziu va publica studiul Motive tradiționale în epica populară din nordul Transilvaniei și Maramureș. Folcloristul revine cu o colecție masivă în 1980: Folclor din Maramureș.

Dumitru Pop. Poezii populare din Lăpuș; Poezii populare din Sălaj. Profesorul Dumitru Pop s-a născut la 18 martie 1927, în localitatea Băsești. A urmat studii secundare la Iași și universitare la Cluj (între 1947-1951). Imediat după absolvire, în anul universitar 1951/1952, i se încredințează predarea cursurilor de folclor studenților de la secția română a universității din Cluj. Un an mai târziu, mai precis la 1 octombrie 1952, este numit “lector de folclor”. În vara anului 1955, realizează un “excurs folcloric, cu caracter de sondaj, în satul Cufoaia” - Țara Lăpușului. 49 de texte culese cu acest prilej vor fi adunate în colecția Poezii populare din Lăpuș (1962). Editorul remarcă cu ușurință fatul că “transcrierea textelor este făcută cu scrupulozitate științifică”.

Tot din aceeași perioadă datează primele culegeri realizate în satul său natal, Băsești, astfel încât, Dumitru Pop este în măsură să propună o altă colecție, cuprinzând 150 de texte din aria maramureșeană a Țării Codrului: Poezii populare din Sălaj (p. 155-218). A întemeiat, în 1956, cel dintâi cerc științific studențesc de folclor la Facultatea de Litere, iar apoi, timp de câțiva ani a condus secția din Cluj a Institutului de Etnografie și Folclor a Academiei. În anii 1963-1964, a fost lector la Universitatea din Montpellier - Franța. După întoarcerea în țară, își pregătește teza de doctorat (Folcloristica Maramureșului), pe care o susține în 1969 la Universitatea din București. După 1970, este profesor universitar la catedra de limba română a Facultății de Filologie din Cluj și conducător de doctoranzi în specialitatea folclor și etnologie. În 1978, va reveni cu o culegere amplă de folclor din Țara Codrului.

În 1963, apare, la Editura Meridiane, un minialbum cu 39 de fotografii alb-negru (realizate de Gheorghe Șerban și Sandu Mendrea) despre covorul maramureșean . Autorul, etnograful și muzeologul Boris Zderciuc (1918-1994), s-a evidențiat prin elaborarea unor studii despre arhitectura și arta populară - port și textile, ornamentică și meșteșuguri. A fost șef de secție la Muzeul Satului din București (1953-1969), cercetător științific la Institutul de Psihologie din București (1969-1975) și apoi la Institutul de Etnografie și Folclor din București (din 1975). O parte din studiile sale au fost dedicate culturii populare din Maramureș.

Tot în 1963, Casa Regională a Creației Populare Maramureș editează o primă lucrare de referință: Jocuri populare din Oaș și Maramureș ,realizată de Gh. Popescu Județ. Cercetările au vizat preponderent localitățile Nănești, Săpânța, Vad, Ieud, Petrova șI Botiza. 1964. Adrian Fochi (Miorița) / Pagini maramureșene. Deceniul stalinist (1950-1960) a trecut peste Europa de Est ca un tăvălug, spulberând ideologii tradiționale, sisteme de cuantificare a valorilor, distrugând destine și vieți omenești. A urmat o perioadă de acalmie relativă, context în care unii cercetători izbutesc să finalizeze și să publice studii importante. Noua generație de folcloriști face eforturi să se impună abordând teme curajoase. Astfel, în 1964, Alexandru I. Amzulescu (n. 1921) realizează, în premieră, o tipologie a baladelor populare, prilej cu care identifică 352 de subiecte epice românești . Aspectul e important mai ales din perspectiva poziționării folclorului autohton în topul european.

Dar marea lovitură avea să o dea folcloristul Adrian Fochi (1920-1985), prin publicarea impresionantei monografii Miorița (1964). Din cele peste 900 de texte antalogate de Fochi, 17 provin din Maramureș, 11 texte fiind inedite.

Pe plan local, în 1964 apare primul volum din seria Pagini maramureșene . Din cuvânt înainte aflăm că “majoritatea folclorului cuprins în acest volum este de dată recentă, creat după 23 august 1944 și oglindește entuziasmul poporului în fața vieții noi, socialiste”. De altfel, scopul declarat al acestei publicații este de a oferi texte de literatură populară și cultă pentru mișcarea artistică de amatori. În primul capitol (Poezie) regăsim mostre de “folclor nou, autentic” de genul “Maramureș, viață nouă, / Leagănă-te-n stropi de rouă / Că-n lacrimi te-ai legănat / Cât ai fost întunecat”, versuri “culese” de Isidor Râpă, Petre Lenghel Izanu și Chira Vera, respectiv strigături noi culese de Petre Lenghel Izanu (“Frunză verde de pe coastă / Mândră-i colectiva noastră”) și țipurituri noi culese de Valentin Băințan (“Trăiască stema țării / Și steagul Republicii”). În capitolul doi (Proză) sunt redate două legende despre pribeagul Pintea Viteazul, iar ultimul capitol este dedicat creației tinerilor condeieri maramureșeni.

Volumul va apărea anual, până în 1970, însă începând din 1965 Pagini maramureșene se transformă într-un fel de culegere de texte literare ale poeților și scriitorilor maramureșeni, culegere care încerca să suplinească lipsa unei reviste culturale în acea vreme (De-a lungul anilor au semnat în Pagini maramureșene: Ștefan Bellu, Ion Bogdan, Augustin Botiș, Gheorghe Chivu, Mihai Cupcea, V.R. Ghenceanu, Nicolae Herțeg, Vasile Latiș, George Maria Banu, Augustin Cosmuța, Mihai Olos, Mircea Pop, Petre Got ș.a.).

1965. Simpozion de etnografie și folclor. În toamna anului 1965, Baia Mare găzduiește primul simpozion pe teme de etnografie șI folclor. Acțiunea, desfășurată în perioada 3-4 septembrie la Muzeul Regional din Baia Mare, a reunit mai degrabă pasionați ai culturii populare maramureșene și mai puțin specialiști. Cele 14 referate susținute cu acest prilej vizau varii domenii: O cronică a satului pe lemn - cimitirul din Săpânța (dr. I. Vlad), Vierșuri din Săpânța (prof. V. Doniga), Încrețele pe cămășile maramureșene (L. Sârbu șI M. Rudici), Portul popular din Bârsana (prof. Lenghel Izanu), Portul popular din împrejurimile orașului Baia Mare (pictor M. Ilieșiu), Trei centre de ceramică din Maramureș - Vama, Săcel, Seini (jurisconsult I. Pop), Nunta din Maramureș (I. Segarcea Popescu) etc.

Ediția a doua s-a desfășurat în 1967 (3-5 februarie), în sala de conferințe a Universității populare din Baia Mare și a fost onorată de prezența profesorului Mihai Pop, în calitate de vicepreședinte al Consiliului Național al Cercetării Științifice. Numărul comunicărilor a crescut la 20, printre participanți numărându-se Vasile Latiș (Lirica lăpușeană), Ion Vancea (Motivul păstorului care și-a pierdut turma într-o variantă inedită), Mihai Olos (Frumosul în concepția populară), Francisc Nistor (Arhitectura Maramureșului istoric), Augustin Botiș (Balada Văleanu din Lăpuș) etc. După ediția a treia (14-15 decembrie 1968), Baia Mare renunță la organizarea acestei manifestări în favoarea Sighetului, unde, din 1970 până în prezent, se desfășoară anual Simpozionul de folclor din cadrul Festivalului datinilor și obiceiurilor de iarnă.

Pasionat cercetător al culturii și civilizației populare din Maramureș și Bucovina, Tancred Bănățeanu (1922-1987) și-a desfășurat activitatea de-a lungul anilor la Muzeul Etnografic al Transilvaniei (1946), la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române (1950) și la Muzeul de Artă Populară (1953-1978), unde a fost șef de secție. În ultimele două decenii de activitate, a realizat numeroase studii valoroase, printre care și Portul popular din regiunea Maramureș (1965).

O altă lucrare apărută în 1965 este Maramureș viață nouă. Culegere de cântece pentru soliști vocali. Broșura este realizată de Constantin Arvinte (n. 1926 în localitatea Voinești, jud. Iași) – compozitor, director artistic al Ansamblului Ciocârlia și Rapsodia Română - și Isidor Râpă (1925-1990), director, în acea vreme, a Școlii populare de artă din Baia Mare (pe care a condus-o între anii 1961-1981). Deși autorii își propun ca lucrarea să oglindească “nu numai trecutul tradițional folcloric al regiunii noastre, ci și folclorul nou, apărut în satul maramureșean, folclor izvorât din frumusețea vieții noi, colective”, în realitate, din corpusul celor 50 de melodii (partituri muzicale însoțite de texte poetice) prea puține reprezintă “folclor de tip nou” de genul Maramureș, viață nouă, Drag mi-e la gospodărie, Crește holda fericirii, în fond cântece provenind din laboratorul propagandei comuniste. În ciuda pieselor autentice conținute, broșura are o valoare modestă.

(1966) Cu doi ani înainte de organizarea, de către Casa Creației Populare Maramureș, a manifestării Tânjaua de la Hoteni, o echipă de cercetători poposește pe valea Marei pentru a analiza un obicei arhaic, numit Boii Sângeorzului. S-a constatat că obiceiul este perfect conservat “în grupul de sate Hoteni, Hărnicești, Șugatag, din fostul raion Sighet, județul Maramureș, zonă sub-montană din nordul Transilvaniei, în care agricultura este o ocupație secundară; obicei anchetat, notat, înregistrat și filmat în anul 1966, satul Hoteni” . O radiografie a acestei tradiții, desfășurată în elementul său autentic, a fost realizată și de Tache Papahagi, în primăvara anului 1928, în Sat Șugatag. După 1970, acestei manifestări folclorice i s-au consacrat numeroase studii, articole și referate, în încercarea de a decanta elementele arhaice și simbolistica lor, în raport cu regia spectacolului oferit turiștilor români și străini.

Folcloristul Ovidiu Bârlea publica, tot în 1966, cele trei volume ale Antologiei de proză populară epică în care regăsim 19 producții (basme, legende, snoave și povestiri) provenind din localitățile maramureșene Săpânța, Rozavlea, Breb, Mara și Desești.

1967. Francisc Nistor. Folclorul maramureșean s-a impus treptat, grație valorii date de autenticitate și de modul admirabil în care s-a conservat, întrând într-un circuit firesc, promovat de specialiști. Începând cu anii ’60, nici o lucrare importantă de tip monografie, antologie sau tipologie nu va neglija producțiile folclorice din nordul Transilvaniei. Cu atât mai mult cu cât, în luna mai 1967, în Arhiva Institutului de etnografie și folclor din București existau deja 2385 de piese folclorice din Maramureș: colinde - 164, cântece de nuntă - 45, jocuri de nuntă - 38, bocete - 75, repertoriu păstoresc - 48, balade - 36, proză populară - 569, legende - 26 etc . Accesul facil la acest tezaur va fi din plin valorificat în următorii ani de exegeții bucureșteni.

Între timp, planul editorial al Casei regionale a Creației Populare Maramureș se întregește cu o nouă lucrare: Tradiții maramureșene (1967). Volumul abordează, într-o colecție de studii, fenomenologia nunții din Oaș (Florica Someșean), din Lăpuș (Mihai Cupcea), din Chioar (Valentin Băințan) și din zona Maramureș (Nicoară Timiș). Studiile sunt însoțite de texte poetice și planșe ilustrate. Materialul legat de obiceiurile de nuntă “nu a fost cules pe baza unui chestionar riguros întocmit, autorii oferă mai mult o descriere și o prelucrare fidelă față de sursă decât o interpretare a sensurilor unor obiceiuri”.

Anul 1967 este anul de debut editorial al etnografului sighetean Francisc Nistor (1908-1997). Lucrarea sa, Creații și creatori populari din zona etnografică Maramureș deschide seria albumelor de fotografii cu caracter etnografic.

Prima expoziție a muzeului se deschide în 1957, în câteva săli de la etajul clădirii unde funcționează cinematograful din localitate. Abia în 1969 începe organizarea muzeului etnografic pavilionar în imobilul de pe strada Bogdan Vodă, nr. 1 din Sighet (inaugurat la 26 decembrie 1971), iar pentru secția în aer liber se repartizează un teren de pe dealul Doboieș. Francisc Nistor a fost directorul fondator al Muzeului Maramureșului din Sighet.

1968. Ion Bârlea (reeditare). Colecția lui Ion Bârlea, apărută în două volume în 1924, la Editura Casa Școalelor, are privilegiul de a accede într-un circuit al valorilor prin reeditarea ei, în 1968, la Editura pentru literatură. Unul dintre redactorii acestei edituri, tânărul Iordan Datcu (n. 10 iunie 1933, în localitatea Băcălești, județul Teleorman) propune comasarea celor două volume sub titlul Literatură populară din Maramureș, iar la sfârșit anexează o colecție personală, realizată în octombrie 1966, însumând 40 de texte din comuna Berbești – Maramureș (pe urmele lui Ion Bârlea după 50 de ani), respectiv un grupaj de texte muzicale culese de Tiberiu Brediceanu, împreună cu textele literare notate de Ion Bârlea. Astfel, Iordan Datcu utilizează pentru prima dată procedeul metodologic al confruntării textelor (1924/1966), consemnând stabilitatea și mutațiile din repertoriul folcloric al localității Berbești. În plus, Iordan Datcu consideră de cuviință să elimine glosările inutile, să le corecteze pe cele naive și să adauge explicații noi. În studiul introductiv își propune să stabilească locul folclorului maramureșean în contextul folclorului românesc, după cum remarcă și Dumitru Pop. Prefața noii ediții aparține profesorului Mihai Pop, care etichetează lucrarea drept “una dintre cele mai bune culegeri de folclor”.

Nu putem spune că lipseau cercetările de teren și acțiunile de culegere a producțiilor folclorice, de vreme ce, într-un articol publicat în decembrie 1968, în presa locală, se preciza că “o interesantă lucrare în manuscris posedă Vasile Anania. E vorba, aici, de jocurile copiilor care te uimesc prin diversitate și fantezie. Lucrarea cuprinde peste 150 de jocuri, culese din diferite sate maramureșene”. Aceeași sursă afirmă că “o culegere masivă de folclor se află în biblioteca personală a tânărului profesor Ion Vancea, președintele Cenaclului literar George Coșbuc din Sighetu Marmației” . Nici până în prezent, cele două manuscrise nu au avut șansa să vadă lumina tiparului (decât, probabil, parțial și risipite în periodice).

Spațiu tipografic li se acordă în schimb lucrărilor de genul Datini și obiceiuri. Culegere de librete pentru spectacole folclorice, primul volum apărut în 1968 . Trebuie precizat că cele trei volume din această serie sumbră (vol. II – 1970, vol. III - 1972) nu trebuie reținute de o istorie a folcloristicii maramureșene, decât poate ca exemplu a modului în care folclorul e adaptat, maltratat și inventat, pentru a servi unei false mișcări artistice de masă.

Tot în 1968, apare un nou volum de folclor muzical, realizat de Constantin Arvinte și Isidor Râpă: Ceteră, lemnuț cu dor. Culegere de melodii pentru soliști instrumentiști . Lucrarea conține 120 de melodii de cântece și jocuri (doar partituri muzicale), culese în perioada 1963-1967, pe benzi de magnetofon, apoi transcrise și clasificate în patru zone: Maramureș, Oaș, Codru și Lăpuș. Ca sursă de inspirație, au fost aleși vestiți ceterași ai satelor din acele vremuri (Gheorghe Covaci - Stângaciu din Vișeu, Gheorghe Covaci Cioată din Vad, Ștefan Covaci din Săpânța, Gheorghe Covaci din Dragomirești etc.). Autorii susțin că “melodiile sunt o corectă reproducere de la sursă, prezentată într-o formă nealterată, păstrându-se cu strictețe caracterul lor natural, specific și autentic” (p.5).

Din categoria studiilor cu caracter pur etnografic consemnăm lucrarea lui I.D. Ștefănescu, Arta veche a Maramureșului (1968), a doua carte din seria Studii de arheologie și istoria artei moderne . Studiul este curajos sub raportul subiectelor abordate: Arta populară din Maramureș (locuințe, biserici, sculptură în lemn, scoarțe, ceramică), respectiv Pictura religioasă (icoane, decoruri murale, descriere de picturi, iconografie). Cu uimire, I.D. Șefănescu descoperă și redă o latură mai puțin cunoscută a Maramureșului - acel univers etnografic surprinzător de bine conservat și totuși viu, populat cu oameni, care vorbesc despre trecut și despre prezent deopotrivă: “Decorul pictural al bisericilor de lemn din Maramureș reprezintă o lume de idei și de simțiri (…). Unii «esteticieni» le-au botezat cu nume de lucruri țărănești; le-au socotit primitive și naive… Studiate cu mijloacele și luminile arheologiei, ansamblurile maramureșene par altfel. Vorbesc și ne învață. Mărturisesc o viață socială locală plină de interes, relații economice și culturale cu vecinii și cu lumi mai îndepărtate și un caracter”(p.10). Pe scurt, o carte interesantă, bine întocmită, consistentă, prea rar citată în studiile de specialitate.

Festivalurile. În ciuda unor lucrări de valoare apărute în acea perioadă, tendința, în cercetarea folclorică, era dictată de interese politice, așa cum mărturisește și Dumitru Iuga: începuse epoca orientărilor tot mai pregnante a cercetărilor înspre valorificarea scenică a folclorului contemporan, în special prin montaje literar-muzicale, brigăzi artistice de agitație și ansambluri folclorice. În acest context, noua conducere a Casei Creației Populare (director Nicoară Timiș) își concentrează eforturile pentru întocmirea unui calendar care să cuprindă o serie de manifestări (scenice) cu caracter folcloric. Acestea debutează în 1968: în aprilie, la Hoteni, are loc Tânjaua de pe Mara; în iulie, la Târgu Lăpuș, se desfășoară festivalul Cununa de grâu de pe Someș; în august, Hora la Prislop - Borșa; în septembrie, Târgul cepselor, la Asuaj, în Țara Codrului; iar în decembrie, un spectacol de colinde în Baia Mare, în scopul promovării unui festival al datinilor la Sighet.

Evenimentele politice din vara anului 1968 se vor răsfrânge, ulterior, asupra întregii societăți românești, implicit și asupra vieții culturale. Primăvara de la Praga a fost înăbușită sub șenilele blindatelor sovietice, iar Cehoslovacia a redevenit un satelit neinteresant al Moscovei.

(1969) Trecut pe lista neagră de comuniști, în anii ’50, Dumitru Caracostea e reabilitat definitiv în 1969, prin publicarea volumului Poezia tradițională română. Balada populară și doina , care însumează, în fond, cele mai importante cursuri universitare, monografii, studii și articole semnate de ilustrul profesor.

Tancred Bănățeanu revine cu un studiu etnografic despre Arta populară din nordul Transilvaniei (1969) , prefațat de istoricul Constantin Daicoviciu. Iar Academia Română publică primul tom masiv al Atlasului Lingvistic Român pe Regiuni (ALRR), dedicat Maramureșului (243 de hărți cu termeni dialectali). Cei trei cercetători, Petru Neiescu, Grigore Rusu și Ionel Stan, au investigat, timp de doi ani (în 1962 și 1963), douăzeci de localități situate în fostele raioane Sighet și Vișeu în care se vorbește subdialectul maramureșean, prilej cu care au consemnat 870 de termeni dialectali. Atlasul va avea darul să impulsioneze cercetarea dialectologică a graiului maramureșean, cu repercusiuni majore asupra înțelegerii și descifrării mesajelor din textele folclorice.

Trei publicații locale importante iau startul în 1969. Astfel, Institutul Pedagogic din Baia Mare editează un Buletin Științific, seria A fiind dedicată Filologiei. În această prestigioasă serie, vor semna studii competente de dialectologie și lingvistică, referitoare la graiul maramureșean: Gheorghe Radu, Gheorghe Pop, Nicolae Felecan, Ana Șara Varna, Dumitru Horvath ș.a. Muzeul Județean Maramureș decide la rândul său să valorifice editorial referatele și comunicările susținute la simpozioanele de etnografie și folclor organizate de această instituție, context în care apare primul număr al publicației Marmația . Cele 97 de pagini au fost structurate de cei doi coordonatori (Aurel Socolan și Carol Kacso) în două capitole: Arheologie-Istorie și Etnografie. În paginile Marmației vor semna, de-a lungul anilor, Tancred Bănățeanu, Sabin Șainelic, Janeta Ciocan, Ion Chiș Șter, Silvia Zderciuc, Mihai Dăncuș ș.a. După 1981, editorii își pierd interesul pentru studiile dedicate etnografiei și folclorului, prioritate având istoria și arheologia.

Tot în 1969, ziarul local, Pentru socialism, primește aprobarea să editeze un supliment lunar de cultură și artă intitulat Maramureș. În perioada 1969-1980, în coloanele acestei publicații lunare va apărea un număr consistent de articole pe teme etnografice și folclorice. Dintre semnatari îi amintim pe Mihai Pop (despre cercetarea etnografică de pe Valea Cosăului ), Dumitru Pop (despre mișcarea folcloristică maramureșeană ), Ion Chiș Șter (despre arhiva de folclor a județului ), Vasile Latiș, Pamfil Bilțiu, Gheorghe Pop, Mihai Dăncuș, Ion Cuceu, Ion Faiciuc ș.a. După 1980, suplimentul renunță la colaboratori și la articolele care reflectau viața culturală a județului, devenind un apendice real al ziarului Pentru socialism, pentru ca în 1984 să-și înceteze apariția.

Un an mai târziu, în 1970, Societatea de Științe Filologice din România, filiala Baia Mare, lansează primul număr din seria Studii și articole, un buletin de informare și documentare științifică, cu secțiuni despre limbă, literatură, folclor și metodică .