Istoria folcloristicii maramureșene/Epoca modernă
Sfârșitul celui de-al doilea mare conflict militar din secolul al XX-lea a însemnat, pentru România, un șir lung de mutilări și umilințe, mergând de la pierderea unor teritorii românești, până la reorganizarea vieții politice și social-culturale împotriva tradiției. Referindu-se la primii cinci ani ai acestei perioade, istoria vorbește despre urgia comunistă care s-a abătut asupra României, în încercarea disperată de a controla toate pârghiile societății, impunând un stil centralizat și dictatorial. Pentru cercetarea culturii, populare contextul a fost total nefavorabil: “După anii celui de-al Doilea Război Mondial și după grabnica și tot mai silnica instaurare, în anii 1945-1948, a regimului comunist în România, s-a produs implicit și o nouă orientare «culturală», cu transformarea instituțională, radicală, sub semnul învățăturii marxist-leniniste-staliniste.
Academia Română, cu întreaga ei tradiție «burgheză», a fost practic desființată și reinstaurată peste noapte, în anul 1948, drept Academia RPR”. Tot în 1948, are loc o reformă a învățământului superior, în urma căreia disciplinele folclor, etnografie și artă populară sunt eliminate din programa școlară; s-a admis concesia ca studierea “folclorului literar” să se facă în cadrul orelor de limba și literatura română. Sfidându-se pregătirea, realizările și competența, au fost eliminați din corpul profesoral tocmai cei mai buni dascăli: Romul Vuia, Petru Caraman, Dumitru Caracostea și Tache Papahagi. Institutul Social Român a fost desființat, iar directorul acestuia, Dimitrie Gusti, a fost marginalizat. La Cluj, Ion Mușlea împărtășește aceeași soartă, nefiind menținut ca membru corespondent al Academiei, iar Arhiva de Folclor a Academiei Române își încetează activitatea. Urmează o prigoană a noului “regim popular” împotriva adevăraților specialiști ai culturii populare: Anton Golopenția moare la Jilava în 1951, Mircea Vulcănescu la Aiud în 1952; Ernest Bernea este arestat și plimbat prin mai multe lagăre și închisori - a fost judecat și condamnat abia în 1955 la zece ani de temniță grea (și eliberat opt ani mai târziu); Ovidiu Papadima a fost anchetat în 1953 și condamnat la patru ani de temniță grea, pe care i-a petrecut la Jilava, Craiova, Poarta Albă și Gherla. Constantin Brăiloiu, Mircea Eliade și Octavian Buhociu aleg calea exilului, iar mulți alții vor îndura un trist exil interior.
Regimul de teroare și abuzurile vor domina și anii ’50, motiv pentru care istoria folcloristicii nu reține fapte sau evenimente (editoriale) importante - cu o singură excepție: publicarea colecției de cântece populare din Maramureș a etno-muzicologului Tiberiu Brediceanu. În anii ’60, se simte o oarecare agitație în jurul cercetării elementelor culturale semnalate în mediul rural, concretizată prin cele patru colecții de folclor maramureșean publicate în 1962, în seria Folclor din Transilvania (EPL), respectiv reeditarea colecției Ion Bârlea, în 1968. Se fac cercetări la Hoteni, se organizează simpozioane și se editează publicații care acordă atenție culturii populare (Maramureș, Marmația, Buletin Științific, Studii și articole etc.). În capitală încep să apară câteva lucrări importante semnate de Al. Amzulescu (Balade populare românești), Adrian Fochi (Miorița-monografie), Emilia Comișel (Folclor muzical), Dumitru Caracostea (Poezia tradițională română).
Treptat, se formează o nouă generație de specialiști care se vor manifesta pe parcursul următoarelor două decenii. La începutul anilor ’70, asistăm la o adevărată explozie de evenimente care tangentează cercetarea etnofoclorică: apare culegerea colectivă Ceas pe ceas se alungă, Dumitru Pop își publică teza de doctorat - Folcloristica Maramureșului, la care se adaugă colecția Petru Bilțiu Dăncuș; la Sighet se desfășoară primele ediții ale Sesiunii de referate și comunicări științifice pe teme de folclor; în anii 1971-1973, se desfășoară, la inițiativa și sub conducerea profesorului Mihai Pop, cercetări pe Valea Cosăului, iar în 1972 se înființează Asociația etnografilor și folcloriștilor maramureșeni. Francisc Nistor își lansează seria de albume etnografice, Dumitru Pop revine cu o colecție de foclor din zona Codru (1978).
Anul 1980 rămâne o adevărată bornă în istoria folcloristicii locale: se editează Calendarul Maramureșului, Antologia de folclor, colecția V.T. Doniga, la care se adaugă publicarea unui corpus consistent de folclor maramureșean într-o antologie de lirică populară. În 1981 se reeditează valoroasa monografie a lui Tache Papahagi, în 1982 Gheorghe Gh. Pop definitivează o monografie de folclor muzical, în 1983 un colectiv de cadre didactice (coordonat de Ion Chiș Șter) elaborează o monografie a Țării Chioarului, iar în 1985 se publică, la Minerva, o parte consistentă din colecția Lenghel Izanu. Alte trei monografii apar în 1984 (zona Lăpuș) și 1986 (zona Maramureș și zona Chioar) la Editura Sport-Turism. În aceeași perioadă, cercetătorii Monica Brătulescu, Alexandru Amzulescu, Ovidiu Bârlea și Romulus Vulcănescu întocmesc studii monografice, tipologii și corpusuri de texte, devenite ulterior instrumente esențiale pentru cercetarea culturii populare românești.
După 1990, o dată cu îndepărtarea regimului comunist și reinstaurarea democrației, asistăm la o perioadă lungă de tranziție, care își va pune amprenta și asupra fenomenului cultural. Instituțiile de profil se reorganizează, se elaborează principii noi și în această agitație, la fel ca în anii ’50, se neglijează cercetarea sistematică în acest domeniu. Deținător a unei colecții fabuloase, rod al cercetărilor de teren de pe parcursul a două decenii, Pamfil Bilțiu ajunge să monopolizeze ultimul deceniu al secolului al XX-lea, grație culegerilor sale de poezii populare, colinde, basme și legende, totalizând câteva mii de texte culese din toate regiunile Maramureșului. Începând cu 2001, evenimentele majore din acest domeniu sunt girate, mai mult sau mai puțin, de către Centrul Județean de Conservare și Promovare a Culturii Tradiționale Maramureș, cât și prin studiile și colecțiile de folclor publicate sub auspiciile Editurii Ethnologica (Ana Olos, Sanda Golopenția, Titus Bițiu Dăncuș etc.).