Frontierele românilor/Vol II, Capitolul III
- MOTTO:
- "Am avut o tălmăcire a acestei atitudini. De la 1883, de când încheiase alianța militară cu Austria, Germania și Italia,dânsul nu privea armata noastră decât sub prisma legăturilor ei cu armatele aliate. În caz de război menirea ei era să fie pe frontul oriental aripa de la extrema dreaptă a armatelor germano-austriece. Întrucât putea îndeplini această funcțiune, armata noastră corespundea dorințelor lui. De ce să ne muncim și să cheltuim prea mult? În ziua hotărâtoare salvarea va veni tot de la ofițeri germani care vor sosi să ne sfătuiască, în armamentul și în munițiile pe care germanii ni le vor trimite. Nu e mai puțin adevărat însă că, dacă nu s-ar fi găsit din sânul oștirii un curent de reacțiune și, dacă sub imboldul ofițerilor tineri și, s-o mărturisim, cu ajutorul regelui Ferdinand, nu s-ar fi creat o altă atmosferă morală, cu armata regelui Carol n-am fi putut culege laurii pe care i-am cules în Carpați, pe Siret și la Pesta în războiul unității noastre naționale. România nu datorește deci “marelui Căpitan” nici progresele sale militare".
- I. G. Duca - Memorii - Volumul I, Neutralitatea, Partea I-a, (1914- 1915) Ediție de Stelian Neagoe, Edit. Expres, Buc 1992. p.109-110:
Climatul politic european după Congresul de la Berlin (1878)
[modifică]După Congresul de la Berlin, toată atmosfera politică din Europa, împingea popoarele din Balcani, și în consecință și România în brațele Puterilor Centrale Tripartite: Germania, Austro-Ungaria și Italia. Moneda cea mai cerută, pe piața românească, galbenul chezaro-crăiesc, arată două lucruri: primul că majoritatea comerțului extern românesc se făcea cu Austro-Ungaria iar al doilea, că adevăratul învingător, consacrat de Congresul de la Berlin, din războiul ruso-turc (1877-1878), era Austro-Ungaria. Germania lui Bismarck, în mod deliberat, se străduia să întărească poziția în Balcani a Austro-Ungariei, din mai multe motive, toate esențiale. În primul rând pentru că Balcanii, erau zona de influență tradițională austro-ungară, iar în al doilea rând pentru ca să o țină departe de Germania, unde Prusia căuta să transforme o confederație într-un imperiu unitar. Existau deasemenea rațiuni de diviziunea muncii, întrucât Germania era suficient de solicitată în alte zone, ale globului pământesc. În cadrul strategiei germane, peninsula balcanică în secolul al XIX-lea, avea exact acelaș rol ca și pentru Rusia, fiind drumul de trecere terestru, o fatalitate geografică obligatorie pentru a ajunge la Constantinopol, destinația finală fiind însă Orientul Mijlociu. Din nou această fatalitate geografică, era ținta unui năvălitor, care de data aceasta era Germania și Austro-Ungaria. În această înaintare, Germania se lovea de ceilalți doi năvălitori mai vechi, având poziții solide în regiune, Rusia și Marea Britanie, și care se luptau între ele încă de la începutul secolului, în cadrul războiului rece care purta denumirea de "The Great Game".
Germanii își dădeau seama că cucerirea Orientului mijlociu, nu mai putea fi făcută militărește, așa cum procedaseră rând pe rând: Turcii, Rușii și Englezii, ci mai curând, cucerirea trebuia să fie mai întâi culturală și apoi economică și numai după aceia, pe fondul slăbirii rezistenței, s-ar fi putut recurge la forța militară în scopul constituirii unui imperiu colonial German. Așa cum am scris în capitolele anterioare, Rusia în mare parte se retrăsese din Balcani, pentru că ceea ce-i atrăsese pe Ruși în peninsula Balcanică, marea dorință a popoarelor creștine și în majoritate Slave din Balcani, de a schimba supunerea către turci cu supunerea către Ruși. Cu trecerea timpului însă, această dorință, se transformase într-o mare dorință de independență deplină. Cu alte cuvinte, după Congresul de la Berlin, în Balcani, în locul unui sistem tripolar al Marilor Puteri – Turcia sprijinită de Anglia în contra Rusiei – s-a adăogat ofensiva culturală și economică a Austro-Ungariei, sprijinită de Germania.
Sfârșitul "splendidei izolări britanice"
[modifică]Mult lăudata libertate comercială câștigată de Principatele românești, în anul 1829, prin tratatul de la Adrianopole, era de fapt libertatea pentru Principate de a avea legături comerciale și cu Rusia, în loc de a avea legături comerciale numai cu Turcia. Marele Agă Filip Lenș, spre exemplu în perioada Regulamentului Organic, aproviziona flota din Marea Neagră a Rusiei, cu făină de la morile sale de la Țândărei, județul Ialomița, acțiune pentru care a fost decorat de Țar cu ordinul Sf. Stanislas în grad de cavaler. Dar nu însemnă o reală libertate comercială, pentru principate, întrucât Turcia prin "capitulațiile" sale, făcuse atâtea concesii comerciale atât Franței dar în special Angliei, încât comerțul în baza "capitulațiilor" turcești, devenise complet neatractiv, pentru locuitorii Imperiului Otoman. A urmat războiul Crimeii și pacea încheiată prin Convenția de la Paris (1856), prin care Marea Neagră și Dunărea devin căi internaționale de apă, fără nici-o restricție pentru vasele comerciale. Rusia obține în anul 1866, cu ajutorul neutralității active a Germaniei și Austro-Ungariei, pacificarea și consolidarea graniței sale vestice, prin anexarea Poloniei. Germania la rândul său obține, prin neinter-venția Rusiei, în războiul său cu Franța, recunoașterea definitivă a Unirii sale intr-un singur imperiu – cel de al doilea Reich – in anul 1871. Rusia in schimbul neintervenției sale în războiul Franco-German (1870), primește recunoașterea Germaniei și a Austro-Ungariei, de a menține o flotă de război în Marea Neagră. Toate aceste schimbări întâmplate pe Continentul european, au devenit posibile pentru că Marea Britanie – în baza politicii sale denumită splendida izolare, prin care nu se lăsa antrenată în războaiele de pe continentul european, care chipurile nu o priveau, se retrăsese, creând astfel perioada Bismarck-iană în Europa. Anglia recunoaște schimbările survenite pe continent, în schimbul semnării la Londra, în anul 1871, de către Marile Puteri, a Convenției Strâmtorilor, prin care se garantează, că niciun vas de război nu poate naviga prin strâmtori în timp de pace și că Turciei i se acorda dreptul să închidă strâmtorile în timp de război.
Dogma de politică externă a Marii Britanii – garantarea suveranității și integrității teritoriale a Turciei, "omul bolnav al Europei" – a fost din nou salvată, prin cedarea a unor redute care fuseseră ridicate în calea invadatorilor ruși, prin Tratatul de la Paris din anul 1856. Dar neobosită, Marea Britanie, a cărei splendidă izolare în afacerile europene, era numai de natură militară, nu și diplomatică, ridică în calea invadatorilor ruși și austrieci, o altă redută: întărirea securității Mediteranei de Est. Ca atare în scopul măririi gradului de stabilitate politică a tânărului stat grecesc independent, Anglia a mijlocit ca în Grecia să fie înscăunat un rege din familia domnitoare a Bavariei. Scopul grecilor era ca prin aducerea unui prinț dintr-o familie domnitoare din Europa, să se sisteze lupta internă între pretendenții la tronul Greciei, pentru care toți capetanos care participaseră la revoluția antiotomană, se credeau îndreptățiți. Ca atare în anul 1833 i s-a trimis Greciei, prințul Othon unul din fii regelui Bavariei. Din punctul de vedere al alianțelor europene, alegerea făcută avea un caracter neutru, întrucât regatul Bavariei, la acea dată, avea în cadrul Imperiului Austro-Ungar, un mare grad de independență. El a debarcat la Navarin, de pe fregata engleză "Madagascar", însoțită de o escadră de alte 7 vase de război, din care a debarcat o forță militară de 3500 soldați bavarezi, care aveau menirea să asigure protecția noului rege, într-o țară în care erau destui capetanos de mici armate, gata să sesizeze prima ocazie pentru a pune mâna pe putere. Sosirea regelui Othon în Grecia (1833), insoțit de o gardă atât de numeroasă, la numai 12 ani distanță de sosirea în Țara Românească (1821), a ultimului domn fanariot Alexandru Șuțu, însoțit de o suită de 800 persoane, dintre care majoritatea o forma o gardă albaneză, ajută la înțelegerea momentului evolutiv din Bal-cani la acea epocă. După luarea în primire oficială a regatului său, regele Othon în vârstă de numai 17 ani , el însuși de o sănătate morală exceptională, deși nu cunostea limba țării în care fusese catapultat, a pornit însoțit de o suită formată din circa 20 de ofițeri, ai micii armate bavareze debarcați odată cu el, să ia în stăpânire mica țară insulară, în care soarta îl făcuse rege. Locuitorii din Naxos – insula de unde provine familia Filoti – la vestea că regele Othon și suita sa, vor poposi în insula lor, pentru dineul de gală, au comandat tacâmuri de aur. Să nu uităm că – după cum spune istoria – Grecia este o țară săracă, în contrast cu România care este o țară bogată, dar tot în contrast cu România locuitorii Greciei sunt oameni bogați, în timp ce locuitorii României sunt săraci. După terminarea dineului, marinarii, negustorii și agricultorii din Naxos – care finanțaseră confecționarea tacâmurilor din aur – au constatat că multe dintre tacâmurile de aur dispăruseră. În chiar noaptea în care a avut loc dineul de gală, ei au hotărât să confiște șeile ofițerilor bavarezi din suita regală. Aceste șei pe lângă inconvenientul că regele și suita sa nu-și mai puteau continua călătoria, pentru că nu mai aveau pe ce să încalece, erau niște șei foarte scumpe, darul regelui Ludovic al Bavariei, tatăl regelui Othon, către ofițerii care consimțiseră să-l însoțească pe tânărul său fiu, în "misiunea" sa, de a civiliza poporul grecesc. Bine înțeles că tacâmurile au ieșit la iveală cu ocazia mesei de dimineață, și atunci, ascunzătoarea unde fuseseră dosite șeile a fost descoperită și ea, deși hoții nu au fost prinși niciodată. Morala acestui mărunt fapt istoric, este că conceptul moral "rușine" – din cauză că omul acționează întotdeauna conform cu natura omenească, aceea înscrisă în codul său genetic – va fi acceptat, numai dacă este impus prin forță, așa ca în cazul de mai sus.
Salisbury noul ministru de externe al Marii Britanii, din anul 1878, schimbă complet politica de tratative cu Rusia, învingătoarea din războiul cu Turcia din 1877, și beneficiara tratatului de pace încheiat cu aceasta la San Stefano, dând un ultimatum: ori tratatul va fi supus unui congres european, ori Anglia îi va declara război Rusiei. Bismarck "samsarul cinstit" oferi să găzduiască congresul la Berlin, și în calitate de președinte al conferinței de pace, să medieze ceea ce părea că era un război sigur. Alexandru al II-lea, țarul Rusiei a acceptat, crezând că prin faptul că sprijinise fără rezerve unitatea și ridicarea la rangul de imperiu a Germaniei, în anul 1871, este garanția succesului său la congresul de la Berlin.
Rezultatele congresului de la Berlin au fost expuse în capitolele precedente, dar mai cu seamă în numeroase lucrări de istorie extrem de valoroase, ceea ce mă dispensează să le repet. Pentru o lungă perioada de timp – splendida izolare britanică n-a fost întreruptă – până în momentul în care, în ianuarie 1896, un comandou trimis de Cecil Rhodes în statul african Transvaal, pentru a-l destabiliza, comandou care fu făcut prizonier de către boeri și predat britanicilor, pentru a fi judecați și condamnați.
Kaiserul, îi trimise o telegramă de felicitare președintelui Krueger, după care a urmat un schimb de scrisori între regina Victoria și kaiser în care acești doi suverani, bunică și nepot, exprimau puncte de vedere diferite. În memoriile sale admiralul Tirpitz scrie:
"Izbucnirea de ură, invidie, și furie ocazionată de telegrama Krueger, lăsată liberă în Anglia în contra Germaniei, a contribuit mai mult ca orice altceva, pentru a deschide ochii unor largi pături din populația germană, cu privire la poziția noastră economică și necesitatea existenței unei flote". (Grand Admiral Alfred von Tirpitz. My Memoirs. 2 vol. New York: Dodd, Mead, 1919).
Regina Victoria îi scrise lui Salisbury, care după Disraeli era era prim ministru, următoarele:
"lucrurile sunt atât de diferite acum față de cum erau mai înainte, încât regina nu se poate opri de a simți că izolarea noastră este periculoasă".
Primul ministru Salisbury, își dăduse seama mai de mult, că vacumul de putere creat de retragerea Angliei de pe scena europeană, permisese creșterea Germaniei în așa măsură, încât acum aceasta amenința să domine Turcia și Orientul Mijlociu așa cum deja domina, Franța, Italia, Imperiul Austro-Ungar și peninsula Balcanică. Așa că el lasă cale liberă inițiativei lui Iosif Chamberlain pentru încheierea unei alianțe cu Germania. După trei ani de tratative, și după o vizită de 10 zile în Anglia, a Kaiserului și a lui von Bülow, pe data de 30 noembrie 1899, Chamberlain a crezut înfine, că va putea încheia un tratat de alianță cu Germania, așa că rostește în Parlament un discurs în care spune că alianța normală este între noi înșine și marea împărăție germană. Pe data de 11 decembrie 1899, von Bülow în Reichstag, trece sub tăcere oferta publică de alianță făcută de Chamberlain, în schimb afirmă, că fără putere, fără o armată și o flotă puternică, pentru Germania nu poate exista un viitor. Chamberlain încercând să făurească o alianță cu cel mai puternic stat, de pe continentul european, desființa principiul balanței de putere. Balanța de putere avea drept scop, de a împiedica formarea unei hegemonii pe continentul european, care l-ar fi transformat – din punct de vedere politic – într-un continent similar cu subcontinentul indian. Dacă această alianță s-ar fi realizat, Anglia și întreg imperiul ei colonial, trebuia să se subordoneze imperiului german care s-ar fi substituit Angliei în toate funcțiunile pe care aceasta le avea. Anglia respinsă, datorită miopiei politice a kaiserului, își reveni din erezia lui Chamberlain, și imediat trecu la politica ei tradițională de a încheia alianțe cu cel mai slab în contra celui mai tare. Primul tratat, care semnala ieșirea formală din "splendida izolare" a fost semnarea tratatului cu Japonia în anul 1902, în scopul protejării intereselor lor mutuale în Extremul Orient, deci in contra Rusiei. Al doilea tratat semnat pe data de 7 Aprilie 1904, a fost antanta anglo-franceză. Iar al treilea tratat a fost semnarea antantei anglo-ruse din 1907. Ambasdorul Angliei în Rusia, Nicolson Arthur scrie:
"Marea Britanie a hotărât să nu tolereze hegemonia Germaniei pe continent. Din acest vag, dar puternic sentiment, s-a născut Antanta cu Franța, reconstruirea flotei regale și Antanta cu Rusia. Rezultatul a fost o restaurare a "balanței puterii politice" în Europa".
Drang nach Osten
[modifică]În războiul cu Franța din anul 1870-1871, dezbinarea din tabăra Prusienilor învingători, se repetă – ca și în cazul Austriei din anul 1866 – dar de data aceasta, cu toată opunerea lui Bismarck, Moltke avu câștig de cauză, așa că Alsacia și Lorena fură anexate. Cel de al II-lea Reich fu proclamat pe data de 18 ianuarie 1871 în sala oglinzilor din Versailles. Bismarck studie Constituția Americană și creeă o Constituție a Confederației Germaniei de Nord, care a fost o precursoare a Constituției Imperiale. Asemănarea Constituției făurită de Bismarck cu Constituția Americană, se limitează la faptul că ambele au creat state federale. În rest: America este condusă de un președinte ales la fiecare 4 ani și care mai poate fi reales numai o singură dată, iar Germania de un împărat ereditar; statele americane sunt conduse de guvernatori aleși, statele germane sunt conduse de regi și duci ereditari; nici-un stat american din cadrul confederației, nu avea proeminența pe care o avea Prusia în cadrul Confederației germane; senatul american era compus dintr-un număr egal de senatori din fiecare stat, indiferent de mări-mea statului respectiv. Și lista deosebirilor ar putea să meargă la nesfârșit. Dar Germania lui Bismarck avea de partea sa câteva caracteristici, pe care nu le puteai regăsi nicăieri în altă parte în lume, nici chiar în țara care era "mama tuturor democrațiilor", Anglia, cum ar fi faptul că Reichstagul (Camera Deputaților) era aleasă prin sufragiu secret și universal, din cadrul întregii populații masculine a Germaniei. În anul 1884, din inițiativa lui Bismarck, Germania capătă o lege, prima în lume de acest fel, prin care orice accident de muncă este plătit integral de către angajator. În 1889, tot din inițiativa lui Bismarck, Germania capătă legea asigurării în contra bătrâneții (pensie), tot prima în lume, bazată pe contribuția egală a angajatorului și a angajatului. Sunt obligați să contribuie muncitorii permanenți; în vârstă de peste 16 ani; care câștigă cel puțin 2000 mărci, echivalentul a $ 500. Pensia începea atunci când salariatul avea o vechime de cel puțin 30 de ani, vârsta de pensionare fiind la 70 de ani. Pe data de 6 februarie 1888, în Reichstag, Bismarck introduce o lege prin care ridica vârsta combatanților de la 32 la 39 de ani, ceea ce însemna un adaus de 750 000 combatanți la armata germană, și declară:
"Noi nu mai cerșim iubire nici de la Franța nici de la Rusia. Nu avem nevoie de nimenea. Germanilor le este frică de Dumnezeu și de nimic altceva pe pământ".
Prințul moștenitor Wilhelm care asista la ședința Reichstagului, aplauda frenetic. Declarația prințului Bismarck, exprima o realitate – dominația Germaniei asupra continentului European – aceiasi realitate pe care o exprima în secolul XVI scrisoarea sultanului Soliman Magnificul, trimisă dogelui Veneției:
"eu nu mă feresc de dușmănia nimănui și nu am nevoie de prietenia nimănui".
(Mustafa Ali Mehmed - Istoria Turcilor .p.194. Editura științifică și enciclopedică, București, 1976 p. 194).
Pe data de 9 martie 1888, moare Kaiserul Wilhelm I (91). Pe data de 15 iunie 1888, moare Kaizerul Frederic III (57), fiul lui Wilhelm I, de cancer și îi urmează la tron fiul său, Wilhelm al II-lea (29). În 1890, Reichstagul dorea să limiteze numărul orelor de lucru, ale copiilor și femeilor, și să introducă repausul duminical. Kaizerul Wilhelm II convoacă Consiliul de mi- niștri pe data de 24 ianuarie, la ora 6 p.m.. Bismarck care se opunea proiectului de lege, numai pentru că era din inițiativa Kaizerului, convoacă o altă ședință a Consiliului de miniștri la ora 3 p.m. și le recomandă miniștrilor să tergiverseze aprobarea proiectului de lege inițiat de Kaiser. La ședința de la ora 6 p.m. Wilhelm II le arată miniștrilor, ca aprobarea proiectului de lege este urgentă, ca să poată fi votat de Reichstag, peste 3 zile, de ziua sa de naștere, ceea ce ar constitui un eveniment popular, pentru un început de domnie. În acelaș timp în fața Reichstagului, era un proiect de lege, care-și propunea să lupte în contra muncitorilor recalcitranți. Una dintre măsurile propuse, era evacuarea acestora din casele subvenționate de stat sau de întreprinderi, în care aceștia locuiau. Wilhelm II încerca să elimine din lege acest articol. Bismarck se opuse. Atunci Wilhelm II încercă să câștige la părerea sa, pe miniștri, unul câte unul. Bismarck republică un decret regal vechi din 1852, prin care regele era oprit de a comunica cu miniștrii săi, în absența cancelarului. De trei ori Wilhelm II încercă să-l convingă pe Bismarck, fie să rezilieze decretul, fie să demisioneze. A treia oară, pe data de 18 martie 1890, Bismarck își dădu demisia. Când Bismarck căzu de la putere, Salisbury declară despre căderea cancelarului Bismarck următoarele:
"o enormă calamitate, ale cărei efecte vor fi resimțite în orice parte a Europei".
Înlocuitorul lui Bismarck, fu generalul de infanterie Georg Leo von Caprivi. Cheia de boltă a politicii lui Bismarck, începând de la 1871, fusese izolarea politică a Franței în Europa. El a realizat aceasta prin semnarea oficială a unui tratat de alianță cu Austria în anul 1887, cu o durată nedeterminată, urmată de semnarea unui tratat de rReasigurare, tot în 1887, cu o durată de 3 ani cu imperiul țarist, dar direcționat în contra Austriei. Tratatul de reasigurare trebuia deci reînoit pe data de 18 iunie 1890. Negocierile au început în luna februarie, când Bismarck era cancelar. Ambasadorul rus la Berlin era contele Paul Șuvalov, cel care fusese comandantul oștirii rusești, din războiul din 1877, care aproape că asediase Constantinopolul. El, după primele contacte cu Bismarck, plecă la St. Petersburg, pentru a raporta țarului asupra stadiului negocierilor, și pentru a primi eventuale noi instrucțiuni, dar când se întoarse în capitala Germaniei, o găsi în plină criză de schimbare a cancelarului. În noaptea de 20 martie 1890, Șuvalov, a fost somat, ca la prima oră de dimineață să se prezinte imediat kaizerului. Când Șuvalov sa prezentat, Kaizerul i-a comunicat următoarele:
"Vă rog să transmiteți Maiestății Sale (Țarul), că în ceea ce mă privește, sunt în întregime dispus să reînoiesc agrementul nostru și că politica mea externă va rămâne aceiași ca în timpul bunicului meu" (Robert K.Massie.Dreadnought… Random House of Canada Ltd. Toronto 1991).
Șuvalov telegrafie lui Alexandru al III-lea, știrea comunicată de Kaizer, iar acesta notă pe marginea telegramei:
"Nu se poate cere nimic mai satisfăcător…."
Cu totul asigurător, Holstein, un important funcționar din Ministerul de Externe German, încă de pe vremea lui Bismarck, îi aduse lui Caprivi, textul tratatului de reasigurare cu Rusia care urma să expire, dar de care acesta habar nu avea, și-l îndemnă să-l studieze. Ambasadorul german la St. Petersburg, coincidental, se afla în Berlin. Caprivi făcu ceea ce oricine ar fi făcut, le ceru părerea atât lui Holstein, cât și lui Schweinitz, ambasadorul Germaniei la St. Petersburg. Amândoi fură de acord, că dacă Bismarck ar fi fost cancelar l-ar fi sfătuit să reînoiască tratatul de reasigurare cu Rusia, dar deoarece Caprivi era noul cancelar, îl sfătuiau pe acesta că mai bine să lase tratatul să expire și să nu-l mai reînoiască. Acesta nu se supără spunând:
"Bismarck era în stare să jongleze cu trei bile, în timp ce eu sunt în stare să jonglez numai cu două".
Ziua următoare ambasadorul Germaniei la St. Petersburg, Schweinitz, comunică ambasadorului rus Șuvalov că tratatul de reasigurare nu va fi reînoit. Acesta nevenindu-i să-și creadă urechilor, îi povesti cum fusese somat să se prezinte în audiență la kaizer și comunicarea care i s-a făcut. Schweinitz a fost trimis la St. Petersburg pentru a explica ceea ce nu era atât de greu de înțeles. Drept dovadă că mesajul a fost perfect înțeles, patru luni mai târziu, lumea contemporană a rămas înmărmurită când a văzut o flotilă franceză ancorând în portul rusesc Kronstadt din marea Baltică, iar țarul Alexandru al III-lea, la dineul dat în cinstea comandantului francez al flotilei, la Peterhof, stând drepți, fără chipiu, în timp ce o fanfară cânta Marseileza, imnul francez, care până atunci fusese interzis pe teritoriul Rusiei. Kaizerul Wilhelm al II-lea, materializa în practică politica – declarația de război a lui Bismarck – rostită cu doi ani mai înainte în Reichstag:
"Noi nu cerșim iubire nici de la Franța nici de la Rusia"
și ca atare desființând balanța de putere existentă în Europa, cel de al doilea Reich, cu mulți ani înainte de declanșare, devenea principala cauză a primului război mondial. În ceea ce îl privește pe Caprivi, în timpul cancelariatului său de patru ani și jumătate, s-a oferit sau și-a scris demisia de 10 ori, ca întotdeauna să-i fie refuzată. Atunci, cancelarul Germaniei Caprivi a rezolvat situația intolerabilă în care se afla, prin fugă. La 26 octombrie 1894, trimise din nou demisia împăratului, în aceiaș noapte într-un șemineu din clădirea cancelariei germane își arse toate hârtiile compromițătoare, și fugi peste graniță în Elveția, la Montreux, unde locui câteva luni în completă izolare. Apoi se întoarse în Germania și locui retras la moșia unui nepot, până la moartea sa care a survenit în anul 1899.
La 1894, Wilhelm al II-lea îl numi, și apoi îl menținu aproape cu forța, cancelar pe prințul Hohenlohe, un septuagenar. Și acesta încercă să-i arate Kaizerului, că el nesocotea atribuțiile constitutionale ale cancelarului. Kaizerul Wilhelm al II-lea, în secolul al XIX – la fel ca regele Ludovic al XIV-lea al Franței care rostise acel faimos “L'état c’est moi”, dar în secolul XVII – îi răspunse lui Hohenlohe (R.K.Massie - Dreadnought…Random House of Canada - Toronto, 1991)
"Nu recunosc nici-o Constituție. Cunosc numai ceea ce vreau[…]".
La care Hohenlohe îi răspunse:
"Dacă vorba "constituțional" a fost ofensatoare, regret că Majestatea voastră nu este împăratul Rusiei. Nu sunt autorul Constituției, dar sunt obligat să o respect".
Anul în care Wilhelm al II-lea a rostit profesiunea sa de credință care-l arată drept un monarh absolut este anul 1897. În acelaș an kaizerul, îl numi pe Bulow, ministru de externe al Germaniei cu cuvintele:
"Misiunea viitorului Ministru de Externe va fi: să ajute la construirea unei flote pentru apărare și securitate fără a provoca un război cu Anglia din cauza construirii acesteia"
În anul 1884, Bismarck îl trimisese pe Bulow, pentru un al doilea termen, ambasador la St. Petersburg, iar în 1888, i s-a dat să aleagă între a fi ambasador la Washington sau la București. A ales să meargă la București, unde a rămas ambasador până în anul 1893, întrucât soția sa, o principesă italiancă, nu dorea să plece peste ocean, ci prefera să aștepte la București să se elibereze postul de ambasador de la Roma. Intre 1893 si 1897 Bulow a funcționat ca ambasador la Roma. Bulow a devenit cancelar in anul 1900.
Între timp, a devenit evident pentru Marea Britanie, că războiul rece – The Great Game – în Asia Centrală, fusese câștigat de Rusia, și ca atare după eșecul înregistrat de Chamberlain, în încercarea de a alia Marea Britanie și Germania, pentru a lupta în contra Rusiei, începu să lucreze în direcția care până la urmă a condus la făurirea antantei anglo-ruse din anul 1907. Tot în această perioadă și Turcia și-a dat seama că flota britanică nu are cum să câștige războiul din Asia Centrala, și atunci încercă să oprească înaintarea Rușilor, prin trezirea sentimentului religios la popoarele Islamice din Asia Centrală. Numai că trezirea sentimentului religios islamic nu a putut fi cantonat doar la Asia Centrală, așa că spre exemplu în Egipt s-au produs dezordini xenofobice, pentru care Europa ceru sultanului care era suzeranul nominal al Egiptului, să facă ordine în Egipt, dar cum acesta nu vroia să ia măsuri punitive în contra moslemilor, pentru a da satisfacție colonialiștilor creștini, Anglia ocupă Egiptul în anul 1881.
Abdul Hamid, care nu numai că nu mai vedea Anglia ca un scut în contra tuturor, ca în trecut, dar care constata că-i răpea teritorii importante așa cum erau Ciprul și Egiptul, și-a întors privirile către noua putere europeană: Germania. El primi din partea Germaniei o misiune militară care întreprinse reorganizarea armatei, și acordă firmelor germane concesiuni pentru construirea de căi ferate. În anul 1881, Orient Expresul, pleacă de la Paris, prin București, Varna, pe Marea Neagră la Constantinopole. În anul 1883, Orient Expresul pleacă de la Paris, prin Belgrad, Sofia la Constantinopole în 80 de ore. În 1889, aceiaș rută în 67 ore și 35 de minute, iar în 1899 Simplon Orient Expresul în 60 ore și 5 minute. Germania construiește linia ferată faimoasă Berlin-Bagdad. În harta de la pagina precedentă, se arată traseul realizat până în anul 1904. În anul 1889 Wilhelm al II-lea făcu o vizită la Constantinopol, unde se înțelese de minune cu Abdul Hamid. Din acest moment înainte Germania, de data aceasta având la remorcă Austro-Ungaria, căreia nu i s-a mai permis o politică independentă, proclamă politica sa Drang nach Osten, prin care Balcanii și Orientul Mijlociu deveniră obiectivul expansiunii economice și culturale a Germaniei, dar fără a arăta intenții de a le transforma în colonii, după sistemul englez și nici intenții anexioniste după sistemul rusesc. În a doua sa călătorie, prin Imperiul Otoman, în care a străbătut călare, Siria și Palestina, din anul 1898, Wilhelm s-a proclamat protectorul religiei islamice, și la Damasc a apărut în costum de șeik Beduin. Desigur că pătrunderea Germaniei într-o regiune pentru care Rusia și Anglia se luptau între ele, de aproape ¾ de secol, le-au facut să înceteze lupta dintre ele. Au urmat în secvență evenimente care ar fi fost imposibil de conceput, înainte de punerea în practică a politicii germane, "Drang nach Osten", așa cum au fost:
a)cedarea în mod deliberat, în 1905, a teritoriului muntos Wakhan, de către Anglia și Rusia, Afganistanului, pentru a evita ciocniri de frontieră între cele doua imperii; b)convenția din anul 1907 , prin care se împărțeau zone de influență în Persia, și se permitea Angliei de a dirija politica externă a Afganistanului.
Fiind eliminate toate punctele contencioase, tot în anul 1907, Anglia devenea aliată a Rusiei, prin convenția anglo-rusă. Anglia era aliatul Franței prin Antanta Cordială din anul 1904, iar Franța era legată de Rusia prin alianța politică din 1892 si prin alianța militară din 1894. Ca atare Tripla Alianță se desăvârșise în anul 1907. Un rol important în cimentarea acestei alianțe, a fost descoperirea de petrol la Mosul, de către "arheologi" germani în 1904. "Drang nach Osten" a devenit una dintre principalele cauze care au generat primul război mondial.
Dreadnought
[modifică]În anul 1889, a fost trecut prin Parlamentul Britanic, prima lege privind apărarea navală a Imperiului Britanic, în care se statua că:
"Politica acestei țări este că flota ei trebuie să fie egală cu combinația următoarelor două flote, cele mai tari din Europa”. (Massie Robert K. - Dreadnought: Britain and Germany and the coming of the Great War - Random House of Canada Ltd. Toronto, 1991)
În anul 1897, în acelaș an în care von Bulow devenise ministru de externe, kaizerul îl numi pe Alfred Tirpitz, Ministru al Marinei. La numai câteva zile după numirea sa, Tirpitz, înmână kaizerului un memoriu, care va schimba istoria lumii:
"Pentru Germania cel mai periculos dușman naval, în prezent este Anglia [...] O flotă germană proiectată în contra Angliei necesită : 1 vas admiral, 2 escadrile de 8 vase de linie (cuirasate) fiecare, 2 vase de linie (cuirasate) de rezervă, cu un total de 19 vase de linie (cuirasate). Această flotă poate fi construită cu ușurință până în 1905. Cheltuiala….va atinge 408 milioane mărci, sau 58 milioane mărci pe an”…”Convocă un colectiv de specialiști navali, la vila sa din Pădurea Neagră, cu ajutorul cărora, reuși, până la data de 2 iulie, să pună la punct o lege care să formeze o bază de discuții". (Robert K.Massie. - Dreadnought - p.172-173).
Tirpitz lansă în acelaș timp și celebra sa teorie a riscului (Dreadnought p. 181):
"Germania trebuie să posede o flotă de vase de linie (cuirasate) atât de puternică încât chiar pentru un adversar cu cea mai mare putere navală, un război împotriva ei, ar prezenta astfel de pericole, încât ar periclita propria sa poziție în lume"..
Un corolar al teoriei riscului, era că riscul se reducea considerabil, dacă se lua în considerație, strict Marea Nordului, unde era posibil să se realizeze o superioritate a flotei germane, având în vedere că flota englezească era răspândită în jurul globului. Dar Tirpitz, creia o altă nouă teorie: cea a "zonei periculoase", prin care avertiza opinia publică germană de posibilitatea ca flota britanică – atâta timp cât era superioară în Marea Nordului – să forțeze intrarea în Marea Baltică și să scufunde flota germană gata construită și în construcție. El nu a putut scăpa flota germană de teroarea prezentată de Zona Periculoasă niciodată. În anul 1899 ajunge Lord al Admiralității, Admiralul Jacky Fisher. Acesta, identifică drept adversar al flotei britanice – în primul război în care flota britanică va avea de luptat – flota germană. Robert K. Massie în Dreadnought, p.407 citat mai sus, arată următoarele:
"El scrise în 1911: Jellicoe va fi admiralul, comandantul flotei, când pe data de 21 octombrie 1914, va avea loc bătălia Armaggedonu-lui".
El își baza prezicerea pe data când canalul Kiel, se va termina de adâncit, așa ca să permită trecerea cuirasatelor germane, din marea Baltică in marea Nordului. Data reală a începerii războiului, a fost devansată din octombrie în august, deoarece canalul a devenit navigabil în iulie, dar într-adevăr într-un weekend lung, așa cum prezisese Jacky Fisher, iar comandant al flotei britanice era Jellicoe, pentru că Fisher avusese grijă să-l înainteze în rang în mod constant, deoarece credea că numai un comandant pregătit cu mulți ani înainte, și nu o numire improvizată, putea să formeze un comandant naval capabil să comande o astfel de flotă cu o alcătuire complet nouă și să obțină o victorie categorică în contra unei flote similar alcătuită. Fisher știa că într-o luptă navală, nu era posibil ca să te retragi în tranșee și să mai dai o bătălie mai târziu – într-o bătălie navală, ori îți scufunzi adversarul ori ești scufundat de acesta. Jacky Fisher, nu se aruncă orbește într-o întrecere de construire de vapoare de război de toate felurile, ca omologul său German. El procedă în primul rând la scoaterea din serviciu a tuturor vaselor de război existente în flota britanică uzate la propriu, dar și uzate moral, întrucăt deși neutilizate, ele reprezentau victime sigure într-o bătălie navală. Avu cea mai mare grijă de a păstra în serviciu, dublând personalul de pe vasele păstrate în serviciu cu marinarii și ofițerii de pe vasele desafectate, continuând a-i antrena pe toți, cu scopul de a-i avea gata pregătiți pentru noile vase în construcție, atunci când acestea vor fi terminate. Până în anul 1905, în mintea lui Jacky Fisher se cristalizase ce fel de vas de linie, sau cuirasat dorea să construiască pentru flota bri-tanică, astfel că atunci când a procedat la producerea planurilor de construcție a Dreadnought-ului, proiectarea a durat exact 7 săptămâni. În tabelul ce urmeaza este înfățișată cursa construirii în paralel a Dreadnought-urilor engleze și a cuirasatelor germane.
| Țara constructoare | Clasa Dreadnought |
Tonaj (tone) |
Viteza (noduri) |
Tunuri | Nr. Dreadnought | Spor pentru Marea Britanie % | ||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
| Nr | Calibru inch |
Nr | Calibru inch |
Anual | Cumulat | |||||||
| De la 1905 la 1906 | ||||||||||||
| MAREA BRITANIE | Dreadnought | 17 000 | 20,90 | 10 | 12 | - | - | 1 | 1 | - | ||
| De la 1906 la 1908 | ||||||||||||
| MAREA BRITANIE | Bellerophon | 18 600 | 20,75 | 10 | 12 | - | - | 3 | 4 | - | ||
| " | St. Vincent | 19 250 | 21,00 | 10 | 12 | - | - | 3 | 7 | 75,0 | ||
| GERMANIA | Nassau | 18 873 | 19,00 | 12 | 11 | 12 | 5,9 | 4 | 4 | - | ||
| De la 1908 la 1912 | ||||||||||||
| MAREA BRITANIE. | St. Vincent | 19 250 | 21,00 | 10 | 12 | - | - | 1 | 8 | - | ||
| " | Colossus | 20 000 | 21,00 | 10 | 12 | - | - | 2 | 10 | - | ||
| " | Orion | 22 500 | 21,00 | 10 | 13,5 | - | - | 4 | 14 | - | ||
| " | King George V | 23 000 | 21,00 | 10 | 13,5 | - | - | 4 | 18 | - | ||
| " | Iron Duke | 25 000 | 21,00 | 10 | 13,5 | - | - | 4 | 22 | 37,5 | ||
| GERMANIA | Helgoland | 22 808 | 20,50 | 12 | 12 | 14 | 5,9 | 4 | 8 | - | ||
| " | Kaiser | 24 724 | 21,00 | 10 | 12 | 14 | 5,9 | 5 | 13 | - | ||
| " | König | 25 796 | 21,00 | 10 | 12 | 14 | 5,9 | 3 | 16 | - | ||
| De la 1912 la 1914 | ||||||||||||
| MAREA BRITANIE | Queen Elisabeth | 27 500 | 25,00 | 8 | 15 | 14 | 6 | 5 | 27 | - | ||
| " | Royal Sovereign | 25 750 | 21,00 | 8 | 15 | 14 | 6 | 5 | 32 | 68,4 | ||
| GERMANIA | König | 25 796 | 21,00 | 10 | 12 | 14 | 5,9 | 1 | 17 | - | ||
| " | Bayern | 28 800 | 22,00 | 8 | 15 | 14 | 5,9 | 2 | 19 | - | ||
Dreadnought-ul, sau în traducere: Neînfricatul, era un cuirasat de cel mai mare tonaj, cu cea mai mare viteza de croazieră, propulsat cu turbine cu abur și înarmat numai cu tunuri de acelaș calibru. Utilizarea turbinelor cu abur care eliminau vibrațiile produse de uriașele pistoane ale motoarelor cu aburi, permiteau mărirea vitezei concomitent cu creșterea grosimii blindajului și sporeau volumul util pentru înmagazinarea muniției și a combustibilului; în plus,conform unui adagiu din flotă, viteza sporea blindajul. Dar principala inovație introdusă de Jacky Fisher în proiectarea Dreadnought-lui, era standardizarea cu un singur tip de tunuri. Aceste tunuri erau de calibrul cel mai mare posibil existent la data construirii vasului, și erau dispuse astfel încât exista posibilitatea ca 6 tunuri să poată trage simultan (adică în salve) în direcția de mers a vasului, tot 6 în direcția inversă direcției de înaintare și câte 8 tunuri lateral. Standardizând la un singur tip de tunuri, de cel mai mare calibru, Dreadnought-ul, putea să se angajeze în luptă, trăgând în salve cu toate tunurile, și din acest motiv, își mărea șansele de a lovi ținta, de la cea mai mare distanță, și în consecință, era în esență o armă de atac, nelăsând căpitanului navei o prea mare alegere în tactica pe care acesta trebuia să o adopte.
Apariția primului Dreadnought în 1905, care schimba complet lupta navală, a dat peste cap toate realizările lui Tirpitz, bazate pe prima lege navală pe care se luptase atât de mult, ca să o treacă prin Reichstag, în anul 1898, așa că imediat ce a luat cunoștință de existența Dreadnought-ului, opri construcția oricărui cuirasat de tip vechi în șantierele navale germane și profitând de criza în relațiile anglo-germane, provocată de războiul boerilor, obținu cea de a doua lege navală, din anul 1906, prin care se prevedea construirea a 38 de cuirasate, în loc de 19, așa cum fusese prevăzut în prima lege navală. englezii sporeau în permanență calibrul tunurilor din dotarea Dreadnought-ului, explicația putând fi găsită în tabelul de mai jos:
| Calibrul tunului | inch | 12 | 13,5 | 15 |
| mm | 305 | 343 | 381 | |
| Greutatea proiectilului | lb. | 850 | 1 250 | 1 920 |
| kg. | 386 | 568 | 872 |
Cu cât un proiectil este mai greu, cu atât bătaia este mai lungă, penetrarea cuirasei adversarului este mai sigură și paguba provocată este mai plină de efect. Contribuția hotărâtoare în cursa pentru construirea Dreadnought-urilor, se datorește lui Winston Churchill, pentru că el, în calitatea de Prim Lord al Admiralității, a determinat finanțarea, proiectarea și construirea în termen, a claselor de Dreadnought-uri, "Queen Elisabeth" si "Royal Sovereign", câte 5 cuirasate din fiecare clasă, care au avut rolul determinant în victoria flotei engleze în bătălia Jutlandei, din primele zile ale primului razboi mondial, în felul acesta sigilând flota germană în marea Baltică. În scopul obținerii finanțării, în Camera Comunelor el recurge la o metaforă, în care aseamănă un cuirasat cu niște coji de ouă, care se luptă între ele cu lovituri de ciocan:
"“Așa că este important de a lovi primul, de a lovi cât mai puternic și să continui de a lovi intruna"
Se mai constată că datorită construirii celor 10 superdreadnought-uri de către Winston Churchill, pentru prima dată în anul 1914, Anglia reușise să obțină o superioritate numerică de peste 60%, care era considerată, asigurătoare pentru a obține victoria asupra flotei germane. Ca atare, Marea Britanie nu mai putea să întârzie cu planul ei de a distruge flota germană, mai târziu de anul 1914. Așa că cu prima ocazie care i s-a ivit – această ocazie fiind declarația de război simultană făcută de Wilhelm al II-lea, Franței, Rusiei și Belgiei – Marea Britanie a acceptat provocarea si i-a declarat război Germaniei. Churchill în Camera Comunelor, punând în balanță flota Angliei cu libertatea omenirei, atinge culmi de elocință greu de egalat:
"consideră aceste vapoare[…] ele sunt tot ce avem[…] lasă-le să se scufunde sub suprafața mării[…] într-o jumătate de oră cel mult întreaga înfățișare a lumii se va schimba […] Și Europa după o subită convulsie trecând prin strângerea de oțel și conducere a teutonilor și în tot ceea ce sistemul teutonilor înseamnă. Ar rămâne numai departe, peste Atlantic, neînarmată, nepreparată, și încă neinstruită America, să mențină singură, legea și libertatea printre oameni…".
Rezultatul unui război nu poate fi compartimentat, spre exemplu: a câștigat războiul naval dar a pierdut războiul terestru, sau vice-versa. Când se ajunge la conferința de pace, războiul a fost, pur și simplu, câștigat sau pierdut. În schimb se poate afirma cu multă dreptate, spre exemplu: războiul a fost câștigat pe mare, sau războiul a fost câștigat pe uscat, ceea ce este cu totul altceva. Pe uscat Germanii, în răsărit, au fost victorioși în contra Rușilor, încheind pacea separată de la Brest-Litovsk, și în contra Românilor, încheind pacea separată de la București. În apus, cu toată masiva intervenție americană, cu trupe proaspete, războiul s-a terminat printr-un armistițiu, ambele armate ce se luptau fiind în tranșee, față în față, dar fără o străpungere militară. Retragerea armatei germane fiind o operație militară germană, agreată în cadrul armistițiului, iar teritoriul german, ca urmare a acestui război, nu a fost ocupat niciodată. Se poate deci afirma că primul război mondial, a fost câștigat pe mare, și că a fost câștigat încă din primele zile ale războiului, cu ocazia bătăliei navale a Jutlandei, și că a fost castigat de Dreadnought-urile Marii Britanii, la constructia cărora contribuția hotărâtoare a fost a lui Winston Churchill. Am făcut loc în prezenta lucrare, unei interpretări a rolului Dreadnought-urilor în primul război mondial, nu numai pentru a umple o lacună din istoriografia românească, care tinde să dea importanță numai războiului terestru, neglijând importanța războiului pe mare dus de aliații Românilor, pentru ei înșiși, dar și pentru Români, dar și pentru a sublinia valoarea unui conducător politic așa cum a fost Ionel I. C. Brătianu, care atunci când a mizat pe victoria aliaților a luat în considerație întreg ansamblul de forțe angajate în luptă, în contrast cu regele Carol I care nu vedea mai departe de armata terestră a Germaniei, atunci când încerca, din toate puterile, să ne împingă în război, de partea celor care erau pierzători siguri.
Chestiunea evreiască
[modifică]În evoluția Românilor, năvala evreiască petrecută în secolul al XIX-lea, prin efectele sale, are aceiaș importanță cu năvala ungurească petrecută cu un mileniu mai înainte, în secolul al IX-lea. Cauzele acestor năvăliri, ungurească și evreiască, sunt identice fiind o problemă de suprapopulare la locul unde au originat. Suprapopularea este cauza detectată științific, a tuturor migratiilor popoarelor, chiar dacă uneori, această cauză primordială, este mascată de cauze colaterale, incidentale sau inventate pentru scopuri demagogic-politicianiste. Ambele aceste năvăliri, au avut o caracteristică comună, care le-a conferit până la urmă importanța pe care au căpătat-o în evoluția poporului românesc: atât Ungurii, cât și după un mileniu, Evreii, nu au putut fi asimilați de către Români. Dar nu s-a întâmplat nici fenomenul biologic invers, nici Românii nu au fost asimilați de Unguri sau de Evrei. Toate celelalte popoare năvălitoare au fost, fie asimilate de Români, fie au părăsit arealul ocupat de Români, unii din proprie inițiativă așa cum au fost Goții, iar alții fiind siliți de adversitatea întâmpinată în cadrul arealului ocupat de Români. În pagina următoare, este reprodusă o hartă, din Martin Gilbert, The Dent Atlas of Jewish history, p.72. Editura J.M.Dent Ltd. London 1993, care prinde exact unde erau poziționați evreii în Rusia înainte de – și în timpul cât a durat – migrarea lor spre vest. Ținta lor finală, erau continentele nou descoperite, în special America de Nord, dar în etape, pentru că migrarea evreilor – din toate timpurile – a fost întotdeauna o migrație individuală pașnică, nici de cum o migrație cu sabia în mână, în masă, de tipul migrației triburilor maghiare, de la sfârșitul primului mileniu din era noastră. Singura migrație în masă a Evreilor, este cea din timpurile biblice, când au fost conduși de Moise în Țara făgăduinței. Evreii, renumiți pentru humorul lor, mi-au povestit, că recent, Moise este foarte criticat de Evrei, pentru lipsa sa de orientare, deoarece deși timp de 10 ani i-a pus să cerceteze cu amă-nuntul, regiunea înconjurătoare a Palestinei, totuși în final nu i-a condus acolo unde era petro-lul, ci în Palestina unde nu era decât lapte și miere. Nu mai revin asupra cauzei primordiale – suprapopularea – care îi silea să migreze spre vest, întrucât era aceiași cauză, care îi silea pe Ruși – exact în aceiași epocă – să migreze spre est. În schimb, trebuie analizat ce anume i-a pus în mișcare începând cu anul 1835.
Motivul care i-a determinat să emigreze, este legea din anul 1835, prin care în Rusia s-a instituit un areal de colonizare evreiască. Dacă cineva privește o pajiște naturală, oriunde în lume, va observa că există specii de plante care formează un fel de smocuri și dacă analizează aceste smocuri, va constata că ele nu sunt o singură plantă ci colonii formate din plante identice, individuale cărora pentru motive bine determinate, cunoscute de specialiștii din domeniul pajiștilor, dar pe care noi nu le vom enumera, le convine a trăi în acest fel si nu le-ar conveni să trăiască diseminat pe întinsul pajistei. Desigur că există alte plante cărora nu le convine să se adune în colonii și care de aceia trăiesc diseminat printre coloniile altor specii de plante. Revenind la regnul animal, oricine știe că dintre canine, lupii din pădurile septentrionale, ca și câinii Dingo din câmpiile australe, trăiesc în haite, în timp ce vulpile și coioții trăiesc individual, deși formează familii, dar nu haite. Se constată că la specia umană se întâlnesc toate felurile de asociere, de la cele mai aglomerate, asa cum a fost Ghetoul evreiesc din Rusia țaristă, până la cele mai individualiste, reprezentat de modul de viață anglo-saxon. Din aceasta cauză, pentru majoritatea oamenilor nu este clar, dacă genetic specia umană face parte din tipul de asociere reprezentat de haita lupilor, sau de tipul individualist al vulpilor. In cursul acestui volum, s-a demonstrat că la origină specia umană a trăit in grupuri sau cete de cel mult 50 de indivizi, dar care – spre deosebire de haitele de lupi – datorită darului vorbirii, și schimbului de femei, voluntar, între cete, care propaga limba vorbită și care deci unea – tindeau să formeze triburi. Cu alte cuvinte umanitatea, posedă propriul său mod de asociere.
Astfel evreii ruși, înainte de apariția legii din 1835, trăiau la sate,dar nu aveau voie să posede pământ, și ca atare se ocupau de orice altceva decât de producția agricolă, în special din sfera comerțului, spre exemplu producția și comercializarea de alcool, și a finanțelor, oferind împrumuturi. Atunci când au fost siliți să se mute de la sate, în târguri și orășele, în câmpiile pe rând, prăfoase sau noroioase, depinzând de sezon, ale stepei rusești, evreii și-au pierdut posibilitatea de trai, întrucât oameni obișnuiți de a trăi într-un mediu unde exista o producție agri-colă, o singură cârciumă cu o singură familie de evrei la un sat de țărani, au fost siliți să se adune intr-un târg, unde dacă am folosi explicațiile biologice din domeniul asocierii, din paragraful anterior, atunci plante diseminate în teritoriu, au fost silite să trăiască în colonii – ghetouri – sau vulpi individualiste au fost obligate să formeze haite. Aceasta este sursa de evrei săraci care au năvălit începând cu anul 1835, în toate țările limitrofe, la granița de vest a Rusiei. Germania avea posibilitatea să expedieze această populație evreiască, la paritate cu populația germană în America. Am vorbit mai sus că emigrarea în America se făcea individual, aceasta însemnând de fapt că individul trebuia să strângă sumele de bani ce-i erau necesare transportului peste ocean atât pentru el cât și pentru familia sa, așa că cei care strângeau banii mai greu, rămâneau mai mult timp în Germania. Țarul Alexandru al II-lea a introdus – în plus față de legea care-i obliga pe evrei de a părăsi satele unde aveau condiții de trai lucrative, și de a se muta în târguri și orășele, unde formau ghetouri, elaborată în timpul dom-niei tatălui său țarul Neculai întâiul – o lege prin care țăranii nu puteau ipoteca în nici-un caz casele și locurile de casă, vii și livezi, proprietate personală din satele unde locuiau, iar vânzarea era posibilă numai către alt țăran. Această lege a desființat posibilitatea cametei evreiești în satele rusești. Astfel de legi nu existau în niciuna din țările limitrofe Rusiei la granița sa de vest: Germania, Austro-Ungaria și România.
Nu se poate imagina, că legile rusești menționate mai sus, erau datorite antisemitismului – caracterizat ca un produs al cruzimii înăscute a tuturor popoarelor altele decât cel evreiesc – ci evaluate științific, ansamblul de legi pentru restrângerea evoluției libere a poporului evreu în Rusia erau măsuri menite să asigure dezvoltarea liberă, prioritară, a poporului rusesc în arealul ocupat de poporul rusesc. Consecințele acestor legi, vor împiedica evoluția normală, nu numai a poporului evreiesc, dar și evoluția normală a popoarelor în mijlocul cărora erau colonizați evreii: Polonia rusească, Bielorusia, Basarabia și Ucraina vestică. Emigrarea evreilor, lăsată liberă de către Rusia, ba chiar încurajată, către cele patru colțuri ale omenirii, arăta foarte clar că ansamblul de legi, care restrângeau libertatea evreilor în Rusia, erau în fapt măsuri destinate a rezolva problema suprapopulării arealului ocupat de Ruși. De ce evreii au fost cei care trebuiau să plece și nu alte popoare din Rusia este o întrebare legitimă și la care se poate răspunde ușor, răspunsul stereotip fiind: din antisemitism. Puțin mai complicat, dar în acelaș timp mai pe înțelesul tuturor, ar fi răspunsul: pentru că nu pot fi asimilați de către po-poarele în mijlocul cărora trăiesc, aceasta însemnând de fapt că evreii nu se lasă asimilați. Evreii sunt un popor vechi, cu cea mai veche religie monoteistă din lume, care le-a creat o cultură aparte de "popor ales", ceea ce îi împiedică nu numai să se lase asimilați, dar nici să asimileze alte popoare, așa că în decursul mileniilor, au format o rasă pură semită, care a dat naștere fenomenului mondial, antisemitism. Fenomenul este comun tuturor popoarelor, altele decât evrei, mai mult sau mai puțin agravat, în special în funcție de crizele economice, ale momentului, în timp. "Chestiunea evreiască", datorită celui de al II-lea război mondial, a Holocaustului, și a problemei palestiniene încă în curs de rezolvare, a trecut de la stadiul de a fi o "chestiune" a fiecărei țări care posedă o populație de evrei în cadrul granițelor sale, a devenit – pentru că am îndrăznit să scriu în această carte atâtea lucruri politic neconvenționale – voi spune-o și pe aceasta: probema globală numărul unu a începutului celui de al treilea mileniu, prin întemeierea statului Israel, antisemitismul modern fiind strâns legat de sursele de petrol ale omenirii, situate în Orientul Mijlociu.
În România, evreii au intrat, în principal din Galiția, chiar înainte de anul 1835, deoarece prima lege care fixa colonizarea evreilor în arealul menționat, a fost promulgată în Rusia încă din anul 1795. Moldovenii, pentru că ei erau în prima linie, la început nu s-au sesizat, pentru că un mic număr de evrei, este folositor în orice țară, deoarece ei posedă multă pricepere în domenii, care cu siguranță că ajută la creșterea economică a regiunii. Dar cu trecerea timpului, numărul evreilor, care în 1829 era de 30 000, peste o ½ de secol, în 1879 devine 550 000 și în permanentă creștere. Din Memoriile Regelui Carol I al României de un martor ocular, vol.II 1869- 1875, pp. 231-232. ed. și prefață de Stelian Neagoe, ed. Scripta, București 1993, extragem următoarea informație:
"18/30 aprilie <1872>. Prințul discută cu ministrul Costaforu chipul cum s-ar putea potoli indignarea stârnită în străinătate de osândirea evreilor nevinovați de către Curtea cu jurați din județul Buzău. Parlamentul englez a cerut o intervenție diplomatică; toate cabinetele, afară de cel rus, sunt de acord de a proceda în această chestiune contra României. Principele speră să poată domoli furtuna, grațiind pe condamnați.[…] Principele primește o scrisoare de la Împăratul german, din 27 aprilie(st.n): Apoi a venit pe tapet chestia evreiască. E o sarcină grea să fii uneori silit să iei partea unui neam de oameni care seamănă prea mult cu aceia pe care îi cunosc din belșug din Polonia rusească. Grațierea e indicată, dacă în recentele incidente petrecute în țara ta greșeala evreilor nu a fost atât de mare cât s-a crezut la început, după însuși mărturisirea guvernului tău, și dacă pedeapsa dată e într-adevăr prea aspră; pe de altă parte, e foarte regretabilă, în acest caz, lipsa unei reprimări destul de repezi a tulburărilor și prigonirilor în contra evreilor."
Nouă ani mai tarziu, la data de 7 octombrie 1881, in Timpul , VI, nr.218, pp.1-2, Mihail Eminescu, poetul național al României, dar și analist politic, publică un articol, în care dezbate printre altele, problema grațierilor regale cu privire la evrei, după cum urmeaza:
"La noi lucrul merge atât de departe încât chiar dreptul de grațiare, pe care Constituția-l dă regelui a devenit un monopol jidovesc. Evreii care au bătut pe preuteasa română pentru că privea la îngroparea rabinului Sorr au fost grațiați. Îndată ce un evreu ar fi condamnat pentru excrocherie, pentru faliment fraudulos, pentru crime sau delicte specific evreiești, se țin lanț stăruințele până împrejurul regelui, de unde vine neapărat grațiarea Românul de va fi furat o găină, șade luni și ani în temniță; evreul ce prin faliment fraudulos va fi ruinat zeci de familii poate fi sigur că va fi grațiat, prin protecția și conexiunile ce le are solidaritatea neamului lor".
Regele Carol I, deși a domnit în România 48 de ani, nu a primit de la poporul Român nici-un fel de calificativ – cum ar fi fost spre exemplu: "Viteazul", "Cel bătrân", sau altfel, ca și când nu ar fi existat pentru poporul românesc – cu excepția pe care o semnalează Dan Amedeo Lăzărescu (Aldine, supliment săptămânal al ziarului Romania Libera, Anul VII Nr.327, 3 august 2002) care în articolul purtând titlul de: Consiliul de coroană de la 21 iulie/3 august 1914, o reinterpretare, spune următoarele:
"Carol Îngăduitorul – cum îl elogiază, vrând de fapt să-l stigmatizeze, Mihail Eminescu ...".
Mihail Eminescu este factorul principal, în demascarea, unei alte puneri în scenă cu caracter international, care în epoca respectivă a făcut mare vâlvă. Pe data de 7 august 1879, "Alianța izraelită" din Viena, a distribuit presei internaționale, un lung "comunicat", cuprinzând felurite acuzații mincinoase asupra unor pretinse, barbare intoleranțe, ale românilor la adresa evreilor din România. Chestiunea principală era așa zisă problemă a vagabondajului. Sub această denumire erau cuprinși toți cei care intrați fraudulos pe teritoriul românesc, nu posedau acte care să justifice prezența lor între granițele României. Cei mai mulți dintre acești "vagabonzi" erau evreii proveniți din imperiul austro-ungar. Iată ce spune "comunicatul" difuzat de Alianța izraelită de la Viena:
"De ce soi e acea cruțare se poate vedea din fotografiile pe care izraeliții, pretinși fără pașaport și mijloace de subsistență, încunjurați de pază militară, au cu toate acestea o arătare atât de respectabilă încât mai nu ne putem închipui cum trebuie să fi arătând în România burgezii respectabili sau boierii chiar".
În continuare in publicațiile cele mai prestigioase ale timpului, așa cum este "Times", la Londra, în care Anglo-Jewish Association publică:
"Din Focșani societatea noastră a primit fotografia unui grup mare de bărbați care au fost exmișți din acel district. Exilații vor fi expediați peste granițe”[…] Fotografia reprezentând mai mulți evrei încadrați între călărașii români se publică în l’Illustration în 18/30 august 1879”[…] ’Fraternitatea’ – organul bucureștean al Alianței – pe data de 27 august (st.v) cupinde următoarea știre: "Ni s-a trimis chiar o poză din Adjud care reprezintă pe vreo treizeci de izraeliți escortați ce au trecut prin acel oraș pentru a fi transportați peste graniță". (M.Eminescu - Chestiunea Evreiasca. Antologie, prefață și note de D Vatamaniuc, editura Vestala, Bucuresti 2002. Mistificarea opiniei publice internaționale pp. 145,146.242).
Mihail Eminescu scrie însă următoarele:
"Suntem în poziție a lămuri pe cititori. Pe la finele lunei trecute, o escortă de călărași conducea pe trei indivizi creștini, un secui, un german și un rutean ni se pare, găsiți fără căpătâi prin țară, pentru a-i preda în seama autorităților de graniță austriace, spre a fi duși la urma lor. Convoiul ajunse în orășelul Agiud. În acest orășel 28 de negustori evrei, respectabili, cum vine vorba, invită pe călărașii noștri să se fotografieze cu dânșii. Călărașii având ș-așa stație de popas acolo, nu se dau în lături, evreii se pun în șir militărește, iar aripa stângă și cea dreaptă a grupului le formează călărașii. Fotograful își așează camera obscură și eternizează... În contra celor 28 de respectabili mincinoși se urmează în acest moment instrucția în corectional" (M.Eminescu. Chestiunea evreiască. p.148. idem ca mai sus).
Ca o caracteristică înăscută, evreii posedă într-un înalt grad, simțul humorului, aceasta permițând creerea de glume pentru aproape fiecare aspect al vieții, așa că au o glumă și pentru presa din Viena, unde înainte de cel de al doilea război mondial trăiau o mulțime de evrei:
"Ițic cumpăra în fiecare dimineață de la un chioșc, un ziar care publica știri despre comunitățile evreiești din întreaga lume, în care se arătau diferitele forme pe care le lua persecuția antisemită, așa cum ar fi fost – spre exemplu – problema celor 28 de evrei din Ajud, descrisă mai sus. Dar el observă cu indignare din ce în ce crescândă, pe Nathan care cumpăra și el în fiecare dimineață un ziar de la acelaș chioșc ca și el, dar un ziar de propagandă antisemită. Într-o bună zi, ne mai putând suporta, ceea ce el considera drept o trădare, îl interpelă pe coreligionarul său, întrebându-l ce găsește atât de interesant în acel ziar antisemit. Nathan îi răspunse, că știrile în care se descriu persecuțiile anti-semite îl întristează în așa hal încât, îl face să cumpere ziar propagandă antisemită unde toate știrile îi dau un sentiment de mândrie, deoarece spre exemplu se anunță că toți evreii au pivnițele pline cu aur, sau că în nu știu câte țări din lume evreii au schimbat guvernul, sau în alte țări, cei mai mulți dintre oamenii de știință, poeții, matematicienii sau politicienii de valoare sunt evrei".
Formația sufletească, serioasă, a lui Mihail Eminescu l-a determinat pe acesta, ca să facă din profesiunea care îi producea mijloacele de trai zilnic – ziaristica politică – o îndeletnicire bazată pe studiu. În cele ce urmează voi prezenta sub formă tabelară – care prin caracterul lor sintetic, fac ca problemele aride să fie mult mai ușor studiate de cititori, întrucât aceștia pierd mult mai puțin timp pentru a le parcurge, decât dacă sunt prezentate într-un text – datele din studiile efectuate de Mihail Eminescu în 'chestiunea evreiască', și apărute în volum sub îngrijirea lui D. Vatamaniuc, Editura Vestala, București 2002. Un prim ciclu de articole publicate în Timpul , IV: I Uzura, nr. 112, 24 mai 1879 p 1-3 ; II Rezultate ale uzurii în România, nr. 128, 12 iunie 1879; III Industrie și comerț, nr. 129, 13 iunie 1879, p.1-2, nr 130, 15 iunie 1879, p.1-2; IV Regularea relațiunilor evreilor în Prusia, nr. 136, 21 iunie 1879, p.2-3. Documentările lui Eminescu sunt "impresionante, în bună parte inaccesibile cercetătorilor Români (p.211)". Cititorii interesați să apofundeze subiectul pot consulta cartea: "Chestiunea Evreiască" din care subsemnatul preia studiul lui Eminescu asupra uzurii. În continuare Eminescu arată că:
"…și Austria a urmat curentului general, desființând în an 1868 legea contra uzurei dar de atunci s-au produs fapte și împrejurări economice atât de anormale și înspăimântătoare încât legiuitorul a fost silit a introduce în iulie 1877 pentru Galiția și Bucovina o lege specială pentru a înfrâna și a pedepsi abuzurile uzurare[…] În special pentru Bucovina ne referim cu deosebire la un studiu foarte instructiv și foarte însemnat asupra naturei și efectelor uzurei, făcut de Platter profesor la universitatea din Cernăuți (Der Wucher in der Bucovina)"" p.18.[…]
"În urma legilor de la 1848 și 1855 regulânduse cestiunea agrară, țăranii dobândiră dreptul de proprietate și libertatea[…]Având multe defecte morale, dedat beției sau îndemnat la beție chiar de speculanți. După Platter, nu e nici-o deosebire între țăranul de acum și țăranul dinainte de 100 de ani. Cârciuma e locul de predilecție în care se contractează datoriile." p.19”.[…]
"În anul 1867, izraeliții dobândesc dreptul de a putea avea imobile și în 1868 se înlătură legea în contra uzurei" p.23 … "Ce trebuie să mai zicem când aflăm din jurnalul oficial "Lemberger Zeitung" că în timp de 5 ani, s-a publicat vânzarea silită a 800.000 mici imobile, situate în 6371 locuri care toate s-au cumpărat, în lipsă de doritori, sau de însuși creditorii uzurari sau de alți uzurari, căci uzurarii se ajută între dânșii. Populația Bucovinei consista în anul 1868 din 82,65% români și ruteni, 8,02 % germani, și 9,33 % evrei".
| Specificare | UM | Anul | ||||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
| 1864 | 1865 | 1867 | 1868 | 1873 | 1874 | 1875 | 1876 | 1877 | ||
| 1) vânzări silite în Bucovina | imob. | 57 | 68 | - | - | - | - | 253 | 375 | 817 |
| 2) spor de vânzări silite | % | 100 | 119 | - | - | - | - | 453 | 658 | 1453 |
| 3) vânzări silite în Galiția | imob. | - | - | 164 | 270 | 611 | 1 025 | 1 499 | - | - |
| 4) spor de vânzări silite | % | - | - | 100 | 165 | 373 | 625 | 914 | - | - |
În tabelul următor au fost sintetizate datele furnizate de Mihail Eminescu, în primul său articol – Uzura – din ciclul Cestiunea izraelită - republicată de domnul Vatamaniuc, la pagina 24, din volumul Chestiunea evreiască' - Editura Vestala, București 2002:
| Anul | Pentru datorii în valoare de: | ||||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
| Sub 50 florini= 120 l.n | 50-100 florini=120-240 l.n. | 100-500 florini=240-1200 l.n. | |||||||
| Valoare ipotecată (fl) |
Valoare vânzări silite (fl) |
% din ipotecă |
Valoare ipotecată (fl) |
Valoare vânzări silite (fl) |
% din ipotecă |
Valoare ipotecată (fl) |
Valoare vânzări silite (fl) |
% din ipotecă | |
| 1876 | 24 578 | 2 357 | 10,4 | 38 638 | 6 927 | 5,6 | 175 207 | 37 883 | 4,6 |
| 1877 | 54 570 | 5 035 | 10,8 | 89 291 | 16 709 | 5,3 | 396 955 | 78 655 | 5,0 |
| Anul | U/M | Total | Creștini | Izraeliți | |||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
| Total | din care | ||||||||||
| Ruteni și români | Germani | ||||||||||
| Debitori | Creditori | Debitori | Creditori | Debitori | Creditori | Debitori | Creditori | Debitori | Creditori | ||
| 1876 | Nr. | 1 189 | 369 | 1 112 | 56 | 1 059 | 51 | 53 | 5 | 77 | 271 |
| % | 100 | 100 | 93,52 | 15,25 | 89,06 | 13,90 | 4,46 | 1,35 | 6,48 | 84,75 | |
| 1877 | Nr. | 1 189 | 702 | 1 112 | 130 | 1 059 | 105 | 53 | 25 | 77 | 572 |
| % | 100 | 100 | 93,52 | 18,51 | 89,06 | 14,95 | 4,46 | 3,56 | 6,48 | 81,49 | |
I. Platter - Der Wucher in der Bukowina (Camătă în Bucovina)
În concluzia articolului "Uzura", Eminescu citează pe Platter:
"Proprietarii mari exploatează pe țăran în mod uzurar; apoi institutele de credit nationale înființate în Bucovina iau dobanzi până la 24 %, - vrea să zică practică uzurara, și de aceea ele pot fi cualificate institute uzurare cu toate că membrii sunt persoane din societatea înaltă, funcționarii cei mai înalți, de altmintrelea persoane oneste și morale" (p. 48).
Din punct de vedere darwinist, se confirmă odată mai mult – că întotdeauna minoritățile naționale sau nenaționale – care dețin puterea prin organizare superioară, militară, politică, religioasă sau de orice altă natură, față de majoritatea populației, trăiesc din exploatarea acestora.
Cel de al doilea articol din seria Cestiunea izraelită, a fost intitulat: II Rezultate ale uzurii în România. In acest al doilea articol, Eminescu, scoate în evidență,
"libertatea absolută – consacrată pentru creditor prin noul Cod Civil" (p.26).
Cu alte cuvinte, minoritatea care exploatează, este "creditorul", categorie în care Eminescu înglobează, pe toți aceia care intră în relații de tip capitalist cu populația țărănească majoritară, fie pe baza legii tocmelilor agricole din 1868, fie pe baza Codului Civil sau alte legiuiri specializate. Munca fizică a clasei țărănești, în noul sistem capitalist introdus prin legile sociale și economice introduse de Cuza în principatele românești unite, devine o marfă supusă legii economice universal valabile, a cererii și a ofertei. Este fatal ca clasa educată dintre români și etnia evreiască experimentată, să se afle în situația de câștigători, în cadrul noii ambianțe economice și sociale. Drama țără-nimii românești este că exact în momentul în care, o mare parte din această țărănime, ar fi avut prilejul să evoluieze în sensul creerii unei burghezii naționale, micșorând în acest fel presiunea demografică din rândurile țărănimii, s-a produs năvala evreiască din Galiția și din arealul de colonizare al evreilor din Rusia. În Serbia, Bulgaria, Croația, Slovenia, Bosnia, Herțegovina și Muntenegru, această invazie nu s-a produs. În Cehia, Transilvania și chiar Oltenia, emigrația evreiască, a fost mult mai redusă și într-o epocă mai târzie. Arealul cuprins de colonizarea evreilor porniți din Rusia a cuprins și afectat puternic: Polonia, Germania, Austria, Ungaria, România, și Slovacia. Din această cauză în aceste șase țări din centrul și răsăritul Europei, au luat naștere principalele partide antisemite:
"Viena, unde Freud a trăit, de la cel de al 4-lea la cel de al 82-lea an al vieții sale... era cel mai antisemitic din toate marile orașe ale lumii – spune Sperber – (Cu toate acestea, Rusia țaristă era cea mai antisemitică țară). […] Hitler care a trăit în Viena din 1907 până în 1913, nu trebuia să caute departe pentru a descoperi elementele doctrinei rasiale pe care mai apoi le-a elaborat în cea mai monstruoasă ideologie a secolului al XX-lea" (Edmond Taylor. Căderea dinastiilor. Prăbușirea vechii ordini 1905-1922 . Editura Dorset. New-York 1989).
În Balcani în general, Grecia, Bulgaria, Serbia și Albania nu au existat partide antisemite, propriu zise, deoarece în aceste țări nu au existat minorități evreiești supradimensionate. Una din caracteristicile generale ale invaziilor, este că ele tind să ocupe un teritoriu nu mai mare decât acela, care permite ca coeziunea dintre invadatori să se păstreze. Aceasta este rațiunea pentru care evreii nu s-au extins și în restul peninsulei balcanice. S-a observat chiar că, în ca-drul României, ei s-au întins, pornind din răsărit, dar nu mai departe de capitala țării, pe care au înglobat-o, dar nu au depășit-o, în expansiunea lor. Este evident că clasa de "creditori" sau funcția socială burgheză nu s-a mai ridicat din sânul poporului Român, evolutiv, întrucât locul a fost ocupat, cu repeziciune și în proporție de masă de poporul năvălitor evreiesc, superior organizat.
Eminescu semnalează și alte rezultate secundare, ale suprapopulării. Una dintre acestea, având o consecință directă asupra evoluției poporului român, este schimbarea alimentației, de la o alimentație bogată în proteine de origină animală – care era rezultatul ocupației mi-lenare a Românilor, creșterea oilor și a bovinelor – la o alimentație bazată în special pe po-rumb.Un fenomen similar a mai fost descris în această carte atunci când am prezentat relația social-economică: proprietar funciar englez/fermier irlandez/cartof/grâu, care din punct de vedere economic avea funcția de a produce grâu pentru Anglia în curs de industrializare. Porumbul sub formă de mămăligă, devenise hrana principală a țăranului român – Germanii denumind-o Rumanien marmelade (marmelada românească) – așa că relația social-economică: proprietar funciar român/țăran român/porumb/grâu, care avea aceiaș funcție economică de a produce grâu pentru Anglia, ceea ce a permis României să devină a patra exportatoare de grâu din lume, concomitent cu trista realitate a îmbolnăvirilor din cauza pelagrei. Această boală, ca și în cazul cartofului, era datorită unei asociații de microorganisme, care se datora exclusiv consumului de porumb recoltat și înmagazinat în condiții care favorizau dezvoltarea agenților patogeni care produceau boala. Mihail Eminescu scrie în cel de al doilea articol Rezultate ale uzurii în România, publicat în Chestiunea evreiască la paginele 29-31, următoarele:
"Ce e drept însuși proprietarul, doritor de a-și mări venitul de la […] moșie, a contribuit la exploatarea prin evrei. Dând izraelitului moșia sau cârciuma în arendă cu un preț prea mare spre a putea fi plătit de un concurent creștin, proprietarul știa bine că izraelitul va putea plăti prețul numai otrăvind pe țăran prin băuturi pernicioase și exploatându-l în tot felul.[…] Dacă izraelitul ar fi avut și capacitatea de a cumpăra imobile rurale am fi văzut și la noi țăranul expropriat în acele proporții înspăimântătoare în care s-a săvârșit exproprierea în Galiția! Mizeria explică și imoralitatea crescândă din an în an în România".
| Anul | Mijlocia populației din penitenciare |
Numărul zilelor de arest |
|---|---|---|
| 1863 | 2 130 | 775 374 |
| 1874 | 3 945 | 1 199 448 |
| Anul | Urmăriți pentru crime | Urmăriți pentru delicte convenționale | ||||
|---|---|---|---|---|---|---|
| Total | din care: | Total | din care: | |||
| țărani din care: | condamnați | agricoli din care: | condamnați | |||
| 1872 | 664 | 425 | 319 | 37 143 | 26 473 | 18 614 |
| 1874 | 1 493 | 961 | 701 | 47 970 | 33 918 | 24 038 |
Mihail Eminescu mai scrie, în încheierea articolului:
"Dar încă un fenomen care nu poate fi trecut cu vederea – aceasta e emigrarea populației din România în Bulgaria, în Serbia, chiar și în Basarabia, săvârșită chiar în urma legii rurale, la care locuitorul nu e îndemnat decât prin considerația găsirii unui trai mai bun și mai ușor".
Eminescu nu avusese niciodată cunoștință de teoria Darwinista, dar cu toate acestea, ideile sale sunt cele ale unui evoluționist care ia act de fenomenul suprapopulării – "fenomen care nu poate fi trecut cu vederea" – . Cu atât mai puțin ne putem aștepta ca Mihail Eminescu să fi cunoscut legea de bază emisă de Malthus:
"...este o tendință constantă care afectează orice formă de viață, să crească dincolo de mijloacele de trai disponibile pentru ele...".
Cu toate acestea, el verifică legea enunțată de Malthus, arătând că evreii mai bine organizați, decât Românii, dar mai cu seamă, cu sprijinul ajutorului extern, reușesc să-i deplaseze pe Români, Bucovineni și Galițieni, care emigrează, cedând locul lor, noilor sosiți pe plaiurile Moldovei, Bucovinei și Galiției.
În cel de al treilea articol, Industrie și comerț al seriei Cestunea izraelită, Mihail Eminescu aduce la cunoștința publicului pe bază de date statistice efectele dezastruoase pentru populația românească, a concurenței evreiești.
"După statistica oficială pe anul 1875" (p.33-34):
| În orașele: | s-au născut | au murit | ||
|---|---|---|---|---|
| Ortodocși | Izraeliți | Ortodocși | Izraeliți | |
| Botoșani | 571 | 720 | 811 | 677 |
| Dorohoi | 237 | 377 | 250 | 255 |
| Iași | 1 224 | 1 903 | 1 775 | 1213 |
| Neamțul | 369 | 368 | 181 | 188 |
| Suceava | 132 | 243 | 362 | 206 |
| Roman | 259 | 218 | - | - |
"Această descreștere a populației române din orașele Moldovei însemnează înlocuirea clasei de mijloc române prin izraeliți.[…] invocăm după statistica lui N.Șuțu la 1849":
| Nr. crt |
Ramura industrială | Total | din care: | Nr. | Ramura industrială | Total | din care: | ||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
| Izraeliți | Români | Izraeliți | Români | ||||||
| 1 | Croitori bărbătești | 1836 | 812 | 762 | 8 | Vopsitori | 128 | 61 | 11 |
| 2 | Croitori femeiești | 872 | 689 | 76 | 9 | Strungari | 181 | 61 | 41 |
| 3 | alămari | 160 | 65 | 34 | 10 | lampiști | 75 | 48 | 4 |
| 4 | argintari | 242 | 164 | 48 | 11 | legători de cărți | 135 | 42 | 41 |
| 5 | ceaprazari echipament militar | 392 | 251 | 97 | 12 | pălărieri | 117 | 28 | 17 |
| 6 | ceasornicari | 182 | 62 | 48 | 13 | perieri | 25 | 8 | - |
| 7 | tinichegii | 850 | 729 | 61 | 14 | tapițeri | 192 | 57 | 30 |
| Nr.crt | Ramura industrială | Total | din care | |
|---|---|---|---|---|
| Izraeliți | Ortodocși | |||
| 1 | muncitori cu ziua | 31 700 | 884 | 28 704 |
| 2 | dulgheri și dogari | 2 727 | niciunul | 2 562 |
| 3 | fierari | 1 797 | 26 | 1 017 |
| 4 | potcovari | 470 | niciunul | 420 |
| 5 | coșari | 65 | " | 52 |
| 6 | rotari | 962 | " | 752 |
| 7 | sacagii și căruțași | 5 202 | " | 5 145 |
| 8 | zidari | 1 846 | " | 1 648 |
| 9 | cizmari bărbătești | 2 400 | 134 | 1 869 |
"Numai în unele industrii ostenitoare sau puțin lucrative constituie Românii ortodoxi marea majoritate . . . “[…]“Încât privește diferitele specii de comercianți, […] în București sunt:"
| Nr.crt. | Ramura comerciala | Total | din care: | |
|---|---|---|---|---|
| Izraeliți | Ortodocși | |||
| 1 | bancheri și zarafi | 523 | 324 | 164 |
| 2 | bijutieri și giuvaergii | 123 | 101 | 3 |
| 3 | comercianți de haine | 203 | 185 | 11 |
| 4 | comercianți de diferite | 7 225 | 5 281 | 1 576 |
| 5 | marchitani, mănușari | 885 | 608 | 186 |
| 6 | comercianți de mobile | 102 | 9 | 68 |
| 7 | geamgii | 126 | 119 | niciunul |
Eminescu încheie acest de al treilea articol astfel:
"În asemenea împrejurări legitima întrebare e, a se ști ce e de făcut?"
În cel de al patrulea articol, din seria Cestiunea izraelită, intitulat: IV Regularea relațiunilor evreilor în Prusia, Mihail Eminescu, face o extraordinar de valoroasă analiză a evoluției legislației specifică problemei evreiești din Prusia. La Iena, Napoleon învinge decisiv forțele coalizate ale Prusiei și ale Rusiei. Pe urma trupelor rusești, care veniseră în Europa pentru a lupta în contra trupelor napoleoniene, au început să intre în Prusia și evreii, din arealul de colonizare al evreilor din vestul Rusiei. Înainte de bătălia de la Iena, evreii din Prusia aveau statutul de Kammerknechte (valet), curtean sau rob al curții regale sau senioriale. Deoarece la începutul războaielor sale Napoleon, întrebuința în special pe evreii din Frankfurt, care locuiau în ghetoul Judenstrasse, și în special pe cei din familia Rotschild, pentru vânzarea prăzilor sale de război și finanțarea războaielor sale, s-a impus, în consecință, emanciparea evreilor pentru a le capta colaborarea. Această perioadă, din care emanciparea evreilor făcea parte, s-a numit perioada iluministă. În Prusia s-a simțit imperios necesar, a emancipa pe evreii autohtoni cei care aveau statutul de Kammerknechte, și care evoluaseră ca și cei din restul Europei în sens european, asimilându-se în toate privințele – cu excepția religiei, ceea ce nu era nicio problemă – spre a li se schimba statutul, spre a-i deosebi de năvălitorii evrei - polonezi săraci și neadaptați la cultura europeană. Ca atare începând cu edictul lui Frederic Wilhelm III, din 11 martie 1812, privitor la situația evreilor și care reprezintă începutul peri-oadei iluministe în Prusia:
"1. Evreii cu privilegii, patente și naturalizațiune, răvașe de protecție și concesiuni se vor privi ca pământeni."[…]
"31. Evreilor străini nu le este permis a se așeza în statele noastre până ce nu vor fi câștigat dreptul de împământenire prusian" (Chestiunea evreiasca p. 176).
După 57 de ani la data de 3 iulie 1869, atunci când Bismarck va avea nevoie de finanțarea războiului în contra Franței din anul 1870, acesta a legiferat completa emancipare a evreilor.
Restul se cunoaste, România nu a căpătat recunoașterea independenței față de Turcia, până nu a modificat prevederile constituției sale. “Alianța izraelită”, pretindea acordarea cetățeniei evreilor, în masă. Până la urmă triumfă punctul de vedere exprimat de Mihail Eminescu în ziarul Timpul: cetățenia românească se acordă evreilor, ca și Românilor de peste hotare, pe bază individuală și la cerere. După terminarea războiului de reîntregire (1919):
"Recensământul din anul 1930, a dat următoarele rezultate: 71,9 % erau Români, 7,9 % Unguri, 4,1 % Germani, 4 % Evrei, 3,2 % Ucrainieni, 2,3 % Ruși, și 2 % bulgari."(p.149)[…]
"Cea mai mare parte a evreilor erau și ei mulțumiți de situația lor." (p.150) […]
"Iată cum descrie situația o autoritate în materie: Pe la mijlocul perioadei interbelice, evreii controlau cea mai mare parte a capitalului privat din export, transporturi, asigurări, textile, pielărie, articole electrotehnice, chimicale, locuințe, tipografii și din industria tipăriturilor. Deși accesul lor în universități era restrâns prin prevederi statutare și violențe extralegale, ei erau puternic reprezentați și în profesiile legate de magistratură, medicină, stomatologie, jurnalistică și în sectorul bancar. Cu toate că reprezentau doar 4,2 % din populație, ei alcătuiau 30,1 %, 27 % și respectiv 23,6 % din populația urbană a Bucovinei, Basarabiei, Moldovei și 14,3 % din întreaga populație urbană a țării. În orașe ca, de exemplu Chișinăul și Cernăuțiul, . . .unde evreii ajungeau până la 52,6 % și 44,9 % din populație, majoritatea firmelor magazinelor erau scrise cu litere ebraice." (Rotschild, East Central Europe p.289)
Citatul de mai sus este din: Barbara Jelavich - Istoria Balcanilor, Secolul al XX-lea -, vol.II, Traducere de Mihai-Eugen Avădanei. Postfață de I Ciupercă. Institutul European Iași 2000. Umorul evreilor îmbracă toate formele. Iată o anecdotă privind – dacă vreți – comparația dintre Cernăuți și New-York, povestită de George Bailey - The Biography of an Obsession Germans - The Free Press. New York, 1991. p.9-10:
"Doi evrei se întâlnesc într-un tren în Europa de răsărit. De unde ești ? unul îl întreabă pe celălalt. Din Cernăuți. Este acesta un oraș mare ? Oh, în jur de 500 suflete, fu răspunsul. Câți goy? Bine, hai să ne gândim, este jandarmul, soția jandarmului și doi copii – asta înseamnă patru goy ; de unde ești tu? Sunt din New York. Este acesta un oraș mare? Mare? este un oraș enorm. Câți evrei? Oh, în jur de două milioane. Două milioane evrei! Și câți goy? În jur de șapte milioane. Șapte milioane goy!? Dar pentru ce?"
Chestiunea evreiască, a fost rezolvată definitiv, numai prin emigrarea voluntară a evreilor în masă din România, care va avea loc după instaurarea regimului comunist, în principal din cauza revoluționării procesului de producție, prin naționalizarea proprietății particulare. Evreii au intrat în România în special în timpul domniei lui Mihail Sturdza, domnul Moldovei. Sabina Cantacuzino, fiica lui Ion C. Bratianu și sora lui Ionel I.C.Brătianu, scrie în memoriile dânșii, Din viața familiei Ion C.Brătianu, p.241, vol II, îngrijire de ediție Elisabeta Simion, editura Alba-tros, Bucuresti, 1996, următoarele:
"... Mihail Sturdza, domnul izgonit din Moldova și îmbogățit prin abuzuri și introducerea evreilor în țară".
O altă știre recentă apărută în ziarul Naționalul din 19 ianuarie 2005, confirmă ceea ce era deja îndeobște cunoscut, și anume că: în timpul dictaturii comuniste, din 230 000 evrei care au emigrat, 200 000 au fost plătiți cu suma de USA $ 2200/cap, de către organizațiile internaționale evreiești.
Așa cum am arătat anterior, legea darwinistă spune că numai lupii pot trăi în haite, vulpile nu pot fi silite să formeze haite. Am revenit la aceasta afirmație, făcută în acest capitol, cu intenția de a clarifica faptul că – lupii și vulpile fiind specii diferite – comportamentul lor genetic diferă. Toți oamenii fac parte dintr-o singură specie: homo sapiens sapiens, și după părerea tuturor oamenilor de știință, întreaga specie umană posedă gena simțului de proprietate. Evreii, mai puțin legați de arealul locuit de Români, din două motive principale: primul fiind pentru că trăiau în acest areal de puțin timp – 100 de ani sau chiar mai puțin – iar al doilea motiv – deoa-rece trecuseră recent prin cumplita prigonire, holocaustul – așa că fiindcă fuseseră din nou de-posedați de proprietățile lor, de către comuniști, fapt care i-a determinat să părăsească România, sprijiniți fiind de coreligionarii lor, urmând a fi colonizați în Izrael. Românii, au rămas în țară, dar – atunci când forța aplicată de comuniști s-a redus – prin revoluția din decembrie 1989, au scuturat tirania comunistă, și se străduiesc de 16 ani să reintre într-o viață normală. O parte importantă a populației românești autohtone – după unele estimări, peste 1-2 000 000 dintr-o populație de 22 000 000, deci cca 5-10 % din populație – au luat de asemenea calea pribegiei. Afirm că specia umană, face parte din categoria animalelor prădătoare – având o comportare genetică, de vânător, unitară – așa că, comparațiile de comportament genetic dintre specia umană și alte specii din cadrul regnului animal, au caracter știintific, și ajută foarte mult să ne cunoaștem pe noi înșine. La această strădanie de a ne cunoaște pe noi înșine – prin comparații de natură psihologică cu alte specii de animale – contribuie o întreagă categorie de autori din literatura clasică, care au creat genul literar, fabula. Cel mai recent exemplu – care ilustrează genul fabula politică – îl constituie cartea lui George Orwell, Animal Farm, apărută în 1945.
Alternativa americană în agricultură
[modifică]În cursul acestei cărți în permanență a fost dezbătută problema sau frontiera, boier/țăran. Atâta vreme cât pășunatul, a fost îndeletnicirea principală a țăranului liber, adică păstorul era stăpân necontestat asupra animalelor pe care le pășuna pe domeniile statului, mânăstirilor și al boierilor, iar răzeșii erau stăpâni devălmași pe moșiile lor, frontiera era redusă numai la rumâni și vecini, dependenți de boier. Din cauza revoluției industriale din țările din vestul Europei, în prima jumătate a secolului XIX, cerealele fiind cerute pe piața occidentală, în arealul ocupat de Români se produce o schimbare ireversibilă: pășunile sunt desțelenite, așa că păsto-rul crescător de animale se reprofilează, iar rumânii și vicinii sunt emancipați, ambele categoii contopindu-se în categoria țărani clăcași, posedând forța de tracțiune – boii de muncă din rasa sură de stepă și familii numeroase care secerau cerealele. Nu erau deci nici proletari, pentru că posedau în totalitate energia – forța de tracțiune animalieră și brațele de muncă pentru recoltarea cerealelor care punea în valoare obiectul muncii: pământul, dar nu erau nici fermieri de tip occidental, deoarece aceștia fie că erau proprietari, fie că dețineau – ereditar – un a-numit teren denumit fermă și pentru care plăteau o redevență proprietarului. Clăcașii spre de-osebire de fermierii occidentali, lucrau în baza unor contracte de învoieli agricole anuale sau multianuale, care ca orice contracte erau supuse schimbărilor. Din aceste cauze, clăcașii din România secolului al XIX-lea, nu emigrau masiv, peste mări și țări, așa cum făceau Românii transilvăneni fără pământ, dar în schimb în mod permanent creștea presiunea țărănească pentru stăpânirea ohavnică asupra pământului care a produs în România regelui Carol I, două revoluții, în 1888 și în 1907, singurele revoluții țărănești din Europa, ba chiar și din Balcani, din această epocă cu excepția sub-continentului rusesc. Cu alte cuvinte România din punct de vedere social, aparținea sub-continentului rusesc, în timp ce Serbia și Bulgaria aparțineau Europei. Frontiera boier/țăran clăcaș, din România, a rămas înghețată în timp, deoarece profilul psihologic reacționar al regelui Carol I, a fost în totală opoziție cu profilul psihologic reformator al predecesorului său prințul Alexandru Ioan Cuza. Din această cauză regele Carol I, nu a avut nicio problemă să se alieze cu clasa boierească reacționară din România și să domnească 48 de ani, în timp ce prințul Cuza după 7 ani de domnie, cu rezultate sociale, cum n-au mai fost altele în România, a fost forțat să abdice, de către monstruoasa coaliție dintre boierii conservator și liberali.
Cam în aceiași perioadă, când în Țările Românești începea transformarea pășunilor în terenuri arabile, din cauza libertății comerțului exterior, obținută sub presiunea revoluției industriale, și boierii Români obțineau de la Țarul Rusiei Nicolae I, prima constituție din România – Regulamentul Organic din 1831 – în 1835, filozoful francez Alexis de Tocqueville, publica: De la démocratie en Amerique.(A fost consultată ediția: Imprimerie Herissey 27000 Evreux). Citez de la p.111, unele cuvinte care se vor dovedi profetice:
"Va veni un timp când se vor putea vedea în America de Nord, 150.000.000. de oameni egali între ei, care toți vor aparține la aceiaș familie, care vor avea acelaș punct de plecare, aceiaș civilizație, aceiaș limbă, aceiaș religie, aceleași obiceiuri, aceleași moravuri, printre care gândirea va circula sub aceeiași formă și de aceiaș culoare. Tot restul este nesigur, dar aceasta este sigur. Iată un fapt cu totul nou în lume, a cărei mărime nici chiar imaginația nu o poate sesiza. Există astăzi în lume două mari popoare care, deși pornind din direcții diferite, s-ar părea că înaintează spre aceiaș țintă: este vorba de ruși și de anglo-americani. Amândouă au crescut în obscuritate; în timp ce privirile oamenilor erau ocupate în altă parte, ele dintr-o dată s-au plasat în primul rând al națiunilor, omenirea luând act aproape în acelaș timp de nașterea și de măreția lor".
Darwin a publicat Origina speciilor în anul 1859, care este și anul morții lui Tocqueville, așa că nu se pune problema că Tocqueville ar fi citit opera lui Darwin, dar fiind el însuși un om de geniu, a fost capabil ca pe baza studiului evoluției acestor două națiuni, să facă această prezicere care s-a dovedit viabilă, confirmând teoria modernă, pe care mi-am însușit-o în această lucrare, și anume că istoria este direcțională și deci din această cauză, este posibil să se facă preziceri cu caracter limitat în timp, despre evoluția lor viitoare. Fidel caracterului concentrat al acestei publicații, voi arăta începuturile revoluției industriale, numai în domeniul agriculturii din America și nu mă voi ocupa de succesele înregistrate în general, de Americani, în domeniul revoluției industriale, care în secolul al XIX-lea era copiată de toate țările europene, nu numai de America, deoarece succesele menționate sunt foarte bine cunoscute cititorului interesat de astfel de probleme.
Prima invenție Americană din domeniul agriculturii, care a revoluționat economia mondială, a fost mașina de egrenat bumbacul. Bumbacul se cultiva în statele din sudul Uniunii, bazat pe munca sclavilor negri. Existau în cultură două varietăți de bumbac, una cu fibra scurtă și semințe verzi și una cu fibra lungă și semințe negre, care corespundeau la diferite condițiuni climaterice. Varietatea cu semințe verzi și fibra scurtă, se putea extinde pe mai toa-te terenurile secetoase sau neirigate, în timp ce varietatea cu semințe negre și fibra lungă se putea cultiva doar în locurile de coastă, joase și cu umiditate asigurată. Din varietatea cu semințe verzi și cu fibra scurtă, un sclav putea egrena doar un pound (454 grame) de bumbac pe zi. Un proaspăt absolvent de la Universitatea Yale, pe nume Eli Whitney, imaginează 'the cotton gin', ( 'gin', prescurtare din franțuzescul engine, mașină), adică mașina de egrenat bumbac, și care avea o productivitate de 50 lb. pe zi. Invenția lui Whitney determină creșterea pro-ducției de bumbac în Statele Unite în decurs de 8 ani (1792-1800), de la 140 000 lb. (63 560 kg.) la 35 000 000 lb. (15 890 000 kg.). Această creștere spectaculoasă de bumbac egrenat, în numai 8 ani, are numeroase consecințe cu caracter global, prima fiind micșorarea cererii de sclavi negri, pentru plantațiile de bumbac, din Statele Unite și din coloniile englezești și olandeze, deoarece datorită creșterii productivității muncii, producerea fibrei de bumbac, devenea rentabilă și pentru munca liberă în proprietăți de tip familial și chiar prin muncă salariată. Importul de sclavi negri, devenind o funcție economică neesențială, opoziția opiniei publice din principalele țări importatoare de sclavi negri a devenit eficientă, și a dus în final la desființarea sclaviei. A doua consecință cu caracter global, este că începând cu anul 1800, cea mai importantă fibră din țesătoriile din Anglia devine bumbacul din Statele Unite. Revoluția industri-ei ușoare din Anglia s-a bazat pe bumbacul exportat de către Statele Unite. Țesăturile de bum-bac, extrem de ieftine în comparație cu inul, și lâna, permit ca populația crescândă a întregii omeniri, să îmbrace lenjerie, cămăși și haine ușor de spălat, sporind în acest fel gradul de higienă și sănătatea speciei umane, în proporție de masă. În magazinul sătesc din Gimbășani, județul Ialomița proprietatea lui Ion Mihăileanu, cotul de materie, sau americă, denumirile curente pentru pânza din bumbac, înainte și după războiul de independență (1877), avea prețul de 3,30 l.v., sau 11 l.v. metrul, adică cca. o zi de lucru în agricultură. Înainte de apariția americii pe piața din România, țăranii aveau toată lenjeria din pânză de cânepă, mult mai scumpă și mai inconfortabilă. Progresul realizat de întreaga omenire, bazată pe sporirea producției de bumbac, demonstrează și pentru cei mai retrograzi dintre oameni, că într-adevăr, omenirea beneficiază numai de pe urma revoluțiilor cu caracter tehnologic, deoarece numai revoluțiile cu caracter tehnologic, adaugă ceva în plus la avuția globală. Revoluțiile cu caracter social nu adaugă nimic la avuția globală, deoarece ele conduc în faza inițială la distrugeri imense, iar în final la reîmpărțirea avuției globale … rămase.
În 1826, Americanul Patrick Bell inventează, secerătoarea mecanică, cunoscută în agri-cultura românească sub denumirea de secerătoarea simplă, spre a o deosebi de secerătoare legătoare, apărută mult mai târziu, care spre deosebire de secerătoarea simplă, lega cu sfoară de manila, recolta de cereale în snopi. Secerătoarea simplă a lui Patrick Bell poseda toate sub-ansamblele necesare funcționării optime, care vor fi aceleași în secerătoarea simplă, inventată în 1831, de Cyrus Hall McCormick, cu o singură excepție: Patrick Bell pusese secerătoarea sa înaintea cailor – caii ar fi trebuit să împingă secerătoarea, ceea ce era în contra naturii – în timp ce Cyrus McCormick a inventat aceiaș secerătoare simplă, dar tractată. Caii, înaintau pe miriștea secerată, iar platforma care primea tulpinile de grâu și avea montată în partea care înainta în lan o ramă pe care erau fixate niște cuțite triangulare zimțuite ca la secerile manuale, care avea o mișcare de dute-vino, fiind acționată de un sistem bielă-manivelă. Tulpinile de grâu erau menținute în poziția verticală, pentru a putea fi tăiate, de un sistem de brațe care se roteau pe măsura înaintării secerătorii în lan, și tot aceste brațe descărcau de pe platformă, grâul în snopi nelegați. Tot ansamblul era pus în mișcare de la o roată motrice, care era acțio-nată de tracțiunea cailor și prin greutatea proprie a mașinii. McCormick, în vârstă de 22 ani, era fiul unui fermier american de lângă Lexington, Kentucky, care exploata o fermă în suprafață de 1200 acri (480 ha.), întrebuințând în ferma sa, pe lângă munca familiei sale și 9 sclavi negri, iar ca animale de tracțiune poseda 18 cai. Secerătoarea McCormick, după continue perfecțio-nări va intra în producție de serie, abia în 1840. În 1847, fabrica va fi mutată foarte strategic la Chicago, în mijlocul centurii de grâu , a Statelor Unite, așa că pentru anul 1848, McCormick avea gata fabricate 500 secerători, pe care le-a distribuit în depozite, cât mai aproape de fermierii care urmau să le cumpere. A pus de asemenea la punct un sistem de creditare, prețul unei secerători simple, fiind foarte accesibil – U.S. $ 100/bucata – așa că în anul 1849, a vândut mii de mașini de secerat, dar niciodată, deși avea pus la punct și un sistem de reposesiune în cazul celor care se dovedeau răi platnici, nu a uzat de el. Un alt inventator Obed Hussey, din Cincinati, construiește o mașină ceva mai perfecționată decât cea a lui McCormick, dar face greșeala de a muta fabrica de la Cincinati, care ca și Chicago era o primă locație, la Baltimore, și-și pierde clientela abia formată, în favoarea lui McCormick, așa că acesta îi cumpără brevetul. În anul 1851 McCormick, expune mașina sa la Marea Expoziție de la Londra, fabrică 6000 de secerători și se lansează pe piața europeană. În anul 1861, prin bursa de cereale din Chicago se expediază în Europa lovită de secetă, cincizeci de milioane de busheli de grâu (480 000 t), față de 31 000 000 busheli (372 000 t.), în anul precedent, deși în Statele Unite începuse războiul de secesiune și din aceastăa cauză fermierii erau recrutați în armata nordistă. Secretarul pentru război al nordiștilor, Stanton, declară:
"Sunt de părere că fără invenția lui McCormick, Nordul n-ar fi putut să învingă și Uniunea ar fi fost dezmembrată".
Și adaug eu: iar dezrobirea sclavilor negri ar fi fost amânată pentru o altă generație În 1861 secerătoarea lui McCormick se vindea cu US $ 150, dar numai cu o arvună de US $120, restul în funcție de recolta realizată în anul vânzării secerătorii.
Pentru obținerea unui bushel de grâu, în America, înainte de generalizarea invenției lui McCormick, era nevoie de 3 ore muncă manuală. Un bushel american, este o măsură de volum, care măsoară cca. 35 l.. Cu alte cuvinte aproximativ 3 busheli ar putea corespunde unui sac de 100 l. din sistemul metric, și dacă acceptăm că greutatea volumetrică a grâului este de cca.0,80 kg., atunci un sac de grâu ar cântări 80 kg.. La o productie de 40 saci la hectar, ar însemna că înainte de introducerea secerătorii simple , ar fi trebuit să se consume 360 ore muncă manuală la ha. După generalizare utilizării secerătorii simple s-a constatat că consumul de forță de muncă a scăzut la 72 ore om/ha., ceea ce arată o reducere de 5 ori a forței de muncă necesară pentru recoltarea cerealelor. Urmările aplicării generalizate a acestei invenții au fost de o importanță colosală pentru întreaga omenire fiind principala cauză a urbanizării masive. Tot această invenție, a permis țărilor din emisfera vestică, să nu fie nevoite să recurgă la imigrație, deoarece puteau face față nevoii de brațe de muncă pentru industrializare, prin imigra-ție internă. Mecanizarea recoltatului cerealelor și a bumbacului – deoarece obținerea cerealelor, și a bumbacului, absorbeau înainte de mecanizare, majoritatea fortei de muncă din această emisferă – au creat o suprapopulare a acestei emisfere, ne mai întâlnită in trecut, care s-a canalizat pe mai multe direcții: emigrație din Europa care a dat naștere colonialismului, industrializare și armate uriașe în Europa care au dat naștere celor două războaie mondiale. Consecin-țele și importanța mecanizării recoltării cerealelor, în evoluția omenirii, a fost temeinic studia-tă și însumează mii de lucrări de specialitate, dar nimeni încă nu a subliniat încă, în suficientă măsură, rolul invenției ‘secerătoarea simplă’, a tânărului de 22 de ani McCormick, în creerea suprapopulării, care după mine a fost cauza reală a celor două războaie Mondiale, dar care au avut loc mai cu seamă în Europa.
Deoarece, pentru toți cei care ca și mine consideră că elementul de bază al schimbărilor în destinul tuturor speciilor, și în consecință și al speciei umane, este suprapopularea, mă opresc aici cu argumentările, dar nu înainte de a arăta efectul avut asupra pieții muncii țărănești din România. Celula economică, familii de țărani/boi de muncă, în care familia țărănească trebuia să fie numeroasă cu copii mulți care erau utilizați la strânsul recoltei, nu mai trebuie să fie atât de numeroasă, iar boii cu mersul lor încet și bou-strop, nu puteau fi utilizați la tractarea secerătoarei simple care fusese proiectată pentru tracțiune cu caii. Vacanța școlară a copiilor fusese fixată, în cele 3 luni de vară 15 iunie-15 septembrie, pentru a permite copiilor din mediul rural să ajute în campania de recoltare a cerealelor. Deoarece nu mai era nevoie de ei – copii mulți – încep să devină o povară în cadrul familiei țărănești, și atunci se desvoltă întreruperea sarcinilor cu ajutorul moașelor mai mult sau mai puțin pricepute, și se trimit copii la orașe unde devin ucenici în micile întreprinderi ale burgheziei evreiești, și care la maturitate devin concurenți ai acestora, și fără doar și poate, din punct de vedere politic, devin antisemiți. Țăranii renunță la tracțiunea cu boii de muncă și încep să prefere caii. Pentru a tracta o secerătoare, era nevoie de o pereche de cai zdraveni, dar țăranii Români nu puteau întreține astfel de cai, care aveau nevoie în contrast cu boii, de propriul lor teren de furajare, pe care țăranul nu-l poseda. Boii nu erau hrăniți cu grăunțe, ei erau hrăniți ca și oile în special cu tulpinile de porumb, de aceia țăranul Român nu putea renunța la cultura porumbului, care îi furni-za mămăliga pentru el însuși și furajul pentru principala sa bogăție: boii de muncă. Urmarea a fost că agricultura românească a început să ia mai multe direcții. Proprietarii de pământ și arendașii încep să prefere să lucreze în regie proprie, sau să dea pământul în dijmă, de preferință țăranilor care posedau masini de secerat. Ca urmare o parte din țărănime se proletarizează. Din fericire existau în satele românești, mici suprafețe de pământ, în posesia țăranilor proletari, din timpul împroprietăririi lui Cuza, dar și mai important, țăranii proletari își oferă serviciile sub prețul de cost al mecanizării agriculturii de tip american, și ca atare mecanizarea agriculturii are o întindere limitată în România, iar țăranilor proletari li se dă posibilitatea să supraviețuiască până la o nouă împroprietărire, care nu putea să mai întarzie prea mult. Mi-ar părea foarte rău dacă concluzia acestui paragraf, l-ar face pe McCormick, vinovat de mizeria și suprapopularea țărănimii din România și Rusia, unde lucrurile erau aproape identice, și ar rezulta în concluzia falsă: că secerătorile importate ar fi trebuit să fie distruse, așa cum s-a întâmplat pe vremea luddiștilor (1811-1816), din Anglia, când muncitorii țesători distrugeau războaiele de țesut mecanice, învinovățindu-le de pierderea locurilor lor de muncă.
Răspândirea plugurilor cu cormană de oțel a fost împiedicată mult timp, din cauză că în terenurile argiloase, brazda se lipea de suparafața cormenii, așa că plugul trebuia oprit foarte des pentru a fi curățat cu oticul. Unui fierar din Ilinois, John Deere (32), în 1837, i-a venit ideia să taie cu o daltă dinții unui disc plat de fierăstrău circular din oțel Sheffield și să-l trans-forme într-un disc de plug concav care se autolustruia. În 1839, John Deere vinde 10 pluguri iar până în 1842, vându-se alte 100 pluguri, așa că în 1847, decide să construiască o fabrică la Moline Ill.. Fabrica de pluguri a lui John Deere în 1852, produce 4000 de pluguri, iar în 1857 produce anual 10 000 de pluguri cu discuri de oțel. Oțelul de Sheffield era însă casant, așa că dacă întâlnea un bolovan sau o rădăcină, se spărgea și trebuia înlocuit, ceea ce scumpea arătura. În 1856, un alt American, James Oliver (32), din Indiana, inventează o cormană în întregime răcită rapid, care se autolustruieste fără a deveni casantă, și ulterior, în vederea scăderii prețului de cost, o altă cormană, care are numai suprafața expusă frecării cu brazda, răcită ra-pid în vederea obținerii unei suprafețe care să se autolustruiască. Fără aceste invenții, nici nu ar fi putut să se imagineze, trecerea la arătura cu tracțiune motorizată, întrucât ar fi fost o im-posibilitate din punct de vedere practic, ca să se scoată plugul din brazdă, pentru a fi curățat manual cu oticul. Nu întâmplător, invențiile din agricultură s-au produs în America, și nu în altă parte, dând naștere celei mai puternice industrii producătoare de mașini agricole din lume, care în timp, a produs cea mai diversificată gamă de mașini agricole care astăzi, lucrează în agricultură. Thomas Jefferson, al treilea președinte al Statelor Unite (1801-1809), un mare om de legi, excelent arhitect, mare plantator, stăpân de sclavi, un bun agricultor, pe scurt un plan-tator (boier) cu sânge albastru, în anul 1782, deci cu zece ani înainte ca Eli Whitney să inven-teze mașina de egrenat bumbacul, la cererea guvernului francez, întocmește o lucrare intitulată Note despre Virginia, în care emite următoarea părere:
"... nepăsarea față de starea agriculturii la noi, nu se datorește unei simple lipse de cunoștințe, ci provine din faptul că avem atât de mult pământ pe care-l epuizăm așa cum ne place. în Europa scopul este de a obține cât mai mult de pe pământul lor, mâna de lucru găsindu-se din abundență aici scopul este de a obține cel mai mult de pe urma muncii, pământul fiind din abundență”.
Datorită excepționalei personalități a lui Jefferson, el a fost în stare să sesizeze cauza involuți-ei, și de aceia a fost capabil să prevadă direcția în care se va dezvolta agricultura americană, cu prioritate: ridicarea productivității muncii. Ajungând să percepem progresul tehnologiei, ca pe un produs al creierului omenesc, ne va fi mai ușor să înțelegem cele spuse de principalul caracter, Gulliver, din cartea lui Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver, apărută în anul 1726:
"... oricine ar putea să facă să crească pe acelaș loc, pe care a crescut o plantă de cereale sau un fir de iarbă, două plante de cereale sau două fire de iarbă, ar merita mult mai mult de la omenire și ar face un serviciu mai esențial țării sale, decât o întreagă pleiadă de politicieni puși laolaltă".
Politica externă a regelui Carol I, "marele căpitan"
[modifică]Deoarece Carol a decedat din cauze naturale, în patul său din palatal Peleș, după o domnie care a durat 48 de ani, nimeni nu-l poate scuti de răspunderea pe care o poartă, pentru evoluția poporului român din această perioadă (1866-1914). Mai mult decât atât, boierimea românească, în frunte chiar și cu cei mai independenți politicieni ieșiți din rândurile ei: Mihai Kogălniceanu, Ion C. Brătianu și C.A Roseti – liberali – până la urmă, a fost manipulată și adusă la supunere, ca să nu mai vorbesc de ceilalți politicieni, dintre care s-au remarcat: Vasile Boerescu (inițial conservator), Dimitrie Sturdza (liberal), Titu Maiorescu (junimist) și alții, care pur și simplu l-au servit pe Carol I.. Au existat însă și două personalități, care și-au păstrat verticalitatea politică: Lascăr Catargiu (conservator) și Petre P. Carp (junimist). Lascăr Catargiu, la rândul său, era dușmanul cel mai de seamă al lui P. P. Carp, deoarece el era filorus, iar P. P. Carp era filogerman. Supunerea liberalilor – în final – s-a datorat pierderii sprijinului extern ideologic și politic din partea Franței, învinsă în anul 1870 de Germania, întrucât liberalii erau un partid de orientare filofranceză. Politica internă a regelui Carol I, a fost subordo-nată total, politicii sale externe. De aceea pentru a putea înțelege politica sa internă, caracterizată printr-un singur cuvânt: stagnare, trebuie înțeleasă politica sa externă. Acesta este motivul pentru care Nicolae Iorga, imediat după moartea regelui Carol I, din anul 1914, a ținut un curs la catedra sa de la Universitatea București, intitulat: Politica externă a regelui Carol I. Am consultat ediția apărută sub ingrijirea lui Vicențiu Rădulescu, și text adaptat de Marilena Rădulescu. Editura Glycon. București 1991. Cursul s-a limitat în timp, până la Congresul de la Berlin, din anul 1878.
La pagina 317, ultima pagină din prelegerea lui Nicolae Iorga, din ediția mentionată mai sus, acesta preia și predă studenților Români, drept concluzie a sa, însușită din raportul din 13 aprilie 1877, a agentului Român din Berlin, Degre, pe care îl caracterizează drept: "diplomat întâmplător, jurist de profesie și cugetător politic diletant"[…] aceste cuvinte, în adevăr fatidice, cu care vom și încheia aceste pagini:
"Un stat mare austriac, militar, cu un parlamentism foarte limitat, după exemplul Germaniei, dar cu un fel de misiune providențială în Orient, pare a fi forma ideală a echilibrului european considerată de diplomația germană. În Germania necesitatea absorbțiunii raselor inferioare prin o rasă superioară este admisă ca o dogmă politică. De aici pare a decurge ca un postulat natural al politicii germane ideea că punctul aritmetic în afacerile Orientului este la Viena. Și cugetând la Rusia și la noi, el spunea: ‘contrastul intereselor sale și a celor Austro-Ungare este tăria cea mai favorabilă pentru aspirațiile Românilor austrieci’, și de nimic nu credea el că trebuie ca țara lui să se ferească mai mult decât de ‘schimbarea acestor raporturi în beneficiul interese-lor austro-ungare".
În anul 1914, în afara de cei doi foști primi ministri, Maiorescu și Carp, care fuseseră inițiați, nimeni nu cunoștea în România, faptul că începând cu anul 1883, eram legați printr-un tratat militar cu Austro-Ungaria, Germania și Italia. Cu alte cuvinte Nicolae Iorga, atunci când, imediat după moartea regelui Carol I, în anul începerii primului război mondial, sfătuiește pe români, citând pe agentul român de la Berlin, să nu ofere Austro-Ungariei nici o alianță militară, deși bănuia că există un tratat militar ce ne lega de Austro-Ungaria, nu avea certitudinea că răul fusese deja făcut.
Legăturile sale, cu familia regală din Prusia și începând din anul 1871, Imperială Germană Hohenzollern, au fost cultivate cu grijă de Carol I. Cunoaștem din cuprinsul corespondenței sale, pe care el însuși a publicat-o, strânsele legături pe care le întreținea cu primul împărat al Germaniei, Wilhelm I, căruia îi solicita sprijinul, și de la care primea sfaturi, dar care erau adevărate ordine în problemele politice, sugerate bine înteles de Bismarck. De fiul acestuia, împăratul Frederic al III-lea, care a domnit însă numai 3 luni în anul 1888, îl lega chiar o camaraderie de pe câmpul de luptă, din timpul războiului din anul 1864, dintre Prusia și Danemarca, pentru stăpânirea Schleswig-Holsteinului. Deasemenea sfatul lui Frederic fusese decisiv, în alegerea soției lui Carol I, Elisabeta de Wied. Iată un citat dintr-o scrisoare cum nu se poate mai afectuoasă, trimisă din "Stambul" pe data de 24 octombrie/5 noiembrie, din partea acestuia la aflarea vestii logodnei și a căsătoriei iminente dintre Carol și Elisabeta:
"Iubitul meu Carol! […] Dumnezeu să vă dea acum, în căsnicia voastră, fericirea pe care tu ai avut ocazia mai des, să o vezi existând într-a mea; fie-vă dată din belșug compensațiune pentru resemnările pe care situația voastră în noua voastră patrie inevitabil le aduce cu sine![…] Etern, iubitul meu Carol, al tău sincer și credincios amic. Kronprințul Friederich Whilhelm". (Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, vol.II, pp 49-50. Ediție Stelian Neagoe. Editura Scripta. București 1993).
Câteva zile mai târziu, pe data de 26 octombrie/7 noiembrie:
"Excursie la Zollern […]; mai târziu se ia dejunul, la care principele Carol închină în sănătatea regelui Prusiei, căruia îi trimite, desprins din toast, textul acestei telegrame: Cu toate că sunt astăzi principe al României, sunt și rămân un Hohenzollern; inima-mi spune dar, aflându-mă aici, în burgul strămoșesc, să beau în sănătatea șefului suprem al familiei noastre. Trăiască regele Wilhelm!". (Idem ca mai sus, p.50).
În ziua căsătoriei, 3-15 noiembrie, 1869:
"La orele 2, se semnează contractul de căsătorie care avea aprobarea regelui Wilhelm, șeful familiei. Principele Carol ceruse special să se păstreze această regulă, căci el voia astfel să demonstreze că face parte din casa de Hohenzollern". (Idem ca mai sus, p52).
La începutul domniei sale, Carol s-a identificat cu idealul național al poporului Român: independența națională. Era absolut normal ca tânărul prinț – născut într-o ramură a familiei regale a Prusiei, și care participase în faza incipientă, personal, la luptele de reunificare a Germaniei – să dorească să domnească într-o țară mică, dar independentă. Foarte repede el a devenit, unul dintre promotorii sinceri, ai ideii de eliberare natională de sub suveranitatea turcească. Din această cauză, el și-a dat seama imediat, ca și Cuza, că independența Principatelor, nu se va putea înfăptui fără un război în contra Turciei, așa că a pășit imediat la lărgirea nucleului de armată națională românească începută de Cuza cu ajutorul instructorilor francezi, trimiși de Napoleon al III-lea. În Memoriile . . . sale, la pagina 9 ( Vol.II. 1869-1875. Ediție Stelian Neagoe. Editura Scripta. București 1993), există consemnată activitatea sa în această direcție:
"Din zi in zi armata era tot mai bine instruită și înzestrată, beneficiind de interesul constant și priceput al Domnitorului. Se ridicase sechestrul otoman de pe tranzitul a 25 000 de puști Peabody, contractată în S.U.A., și de pe o însemnată cantitate de pulbere destinată Arsenalului din Bucuresti. Uniformele noi dădeau trupelor o mândră ținută. Până să se ajungă la faptele de arme de la Plevna, domnitorul României avea încă în minte spusele cancelarului Bismarck – întărirea autorității princiare înlăuntru, stă în prima linie, în existența unei trupe de câteva mii de oameni, trupă de o fidelitate pusă la grea încercare, și care să fie în măsură a lucra cu energie pretutindeni unde va fi chemată să impună supunere".
Deasemenea, din timpul primei sale vizite la Viena, în anul 1869, atunci când România se pregătea – în limita unor resurse bugetare alocate, limitate – să sporească armata națională, există un pasaj semnificativ:
"Contele Beust ridică obiecțiunea că sarcina ce-și impune România pentru armată pare mai mare decât forțele ei, principele răspunde cu prezență de spirit, că din nenorocire arsenalele sale sunt încă, în întregime, goale; e o aluzie la părerea primului-ministru austriac că – România întreagă e un arsenal".
Trei ani mai târziu, aceiași preocupare, din partea Puterilor Centrale Europene: armata națională românească nu trebuie să fie numeroasă, dar credincioasă prințului și destinată represiunii. Iată un citat dintr-o scrisoare a împăratului Wilhelm I, al Germaniei, din data de 8 mai 1872:
"Scumpe vere […] e foarte regretabilă , în acest caz, lipsa unei reprimări destul de repezi a tulburărilor și prigonirilor contra evreilor. Firește, aceasta face întotdeauna impresia în străinătate că situația lăuntrică din România nu-i încă destul de întărită și nu se va ajunge, astfel, la aceasta decât în ziua când vei creia o trupă foarte puternică și foarte disciplinată care va ști să facă să se respecte ordinele guvernului, nu atât prin numărul cât prin calitatea ei! Această părere ți-am mai spus-o acum câțiva ani prin colonelul Krenski și regret că tu nu iei lucrurile în sensul acesta, adică tu urmezi încă a da mai multă însemnătate valorii numerice a trupelor decât calității lor". ( Memoriile ..., Vol.II. 1869-1875. Ediție de Stelian Neagoe. Editura Scripta. București 1993 p.231).
Având în vedere citatele din paragraful anterior, este clar în ce direcție era împinsă România: o armată puțin numeroasă , destinată represiunii interne: deci o jandarmerie, la fel cu cea din zilele de astăzi, din toate țările, destinată împrăștierii demonstrațiilor devenite violente. Dar Românii își cunoșteau interesul național: independența față de Turcia, și de aceia Camera și Senatul, pentru exercitiul financiar 1874, adică la doi ani de la scrisoarea împăratului Wil-helm I (1872), puseseră la dispoziția prințului Carol I, un buget, în franci aur, pentru dotarea armatei de 8 000 000. Țara se aștepta – având în vedere că armata era nu numai profesiunea, dar și responsabilitatea prințului Carol – ca acesta să rezolve problema înarmării în mod op- tim. Principele Carol I, tot în Memoriile . . . sale (Idem ca mai sus.pp.315-316), ne relatează ce sfat a primit, de la marele Moltke, după cum urmează:
". . . principele a pus de i s-a cerut sfat feld-mareșalului conte Moltke asupra întrebuințării celor opt milioane de franci pe care Camerele i-au votat în februarie pentru armată și care trebuie folosiți pentru fortificări sau pentru construiri de cazărmi. Contele Moltke i-a trimis răspuns principelui Carol că nu înțelege de ce România ar lucra pentru a-și face o puternică armată permanentă! După părerea lui, țara ar fi în fericita situație de nu a avea trebuință de o armată anume, fiindcă marile și însemnatele puteri vecine, fac pentru dânsa această armată; Țara Românească poate întrebuința în chip rodnic aceste sume colosale pe care la alții le absoarbe armata și cu care poate să por-nească dezvoltarea bogatelor sale comori firești și să satisfacă nevoile generale.[…] Dacă armata română ar număra 10 000 de oameni în timp de pace și 25 000 în timp de război, i-ar fi prea de ajuns, pentru că ea n-ar trebui să aibă altă grijă decât aceea de a păstra ordinea în țară. Nu vrea să se pronunțe împotriva unui sistem de miliții, care ar fi foarte nimerit spre instrui si disciplina un asemenea popor"".
Rațiunea pentru care cele două Mari Puteri din Centrul Europei: Germania și Austro-Ungaria, doreau ca armata României să fie puțin numeroasă și destinată numai pentru represiunea țăranilor, sau a elementelor liberale și naționaliste, era evidentă: o armată numeroasă putea fi întrebuințată numai pentru schimbarea statutului internațional al României. Care era schimbarea de statut international imediat urmărită de Români, era perfect cunoscută de Marile Puteri, deoarece opinia publica românească nu făcea niciun secret din faptul că dorea să scuture imediat suzeranitatea turcească, lucru cu care în afara de Rusia nici o altă Mare Putere, nu era de acord. Cu toată opoziția Marilor Puteri, în timpul domniei lui Carol I, în momentul declanșării Războiului de Independență, armata română care a trecut Dunărea, număra 50 000 de soldați. După Războiul de Independență, Carol I a capitulat complet în fața cererilor puterilor centrale europene, și deoarece nu putea să renunțe la seviciul militar obligatoriu, pentru că ar fi trebuit să schimbe Constituția, deci armata era în mod obligatoriu numeroasă, atunci prin lipsa sa de preocupare, armata română a devenit o armată sever subdotată.
Legăturile sale cu kaizerul Whilhelm al II-lea, au fost păstrate la fel de strânse ca și cu predecesorii acestuia. În 1888 după urcarea sa pe tron, Wilhelm al II-lea, fără a păstra o perioadă de doliu, în respect pentru memoria tatălui său decedat, s-a îmbarcat imediat într-o tură de vizite la curțile imperiale vecine. Wilhelm, de la St. Petersburg, și-a anunțat vizita pe care dorea să o facă la Viena. Moștenitorul tronului Angliei, cel care va deveni regele Eduard al VII-lea, fiul reginei Victoria, și fratele mamei sale Vicky Împărăteasa Mamă a Germaniei, și deci unchiul său, care în acel an era in vârstă de 48 de ani, fusese deja invitat la Viena de către Împăratul Franz-Iosif. Ca atare, prințul de Wales, fiind înștiințat că se va întâlni cu Wilhelm al II-lea, la curtea din Viena, îi scrise acestuia că-l va întâmpina, la sosirea acestuia, pe peronul gării din Viena, îmbrăcat într-o uniformă Prusiană. Kaizerul nu-i răspunse la scrisoare prințului, dar îi pretinse lui Franz-Iosif, ca pe durata vizitei sale, să nu existe la curtea imperială din Viena, nici-un invitat dintr-altă țară, care nu are titlul de împărat. Franz-Iosif, partenerul junior din alianța germano-austriacă, a fost nevoit să-l întâmpine în gara Vienii pe Edu-ard, și să-i propună ca pe durata vizitei Kaizerului, să se retragă în România lui Carol I. Prințul de Wales, a fost nevoit să accepte propunerea împăratului Austriei. Scandalul care a urmat, a făcut ocolul curților europene și a determinat-o pe Regina Victoria să-i scrie lordului Salisbury, primul său ministru următoarea profeție:
"Regina se teme ca un astfel de cap înfierbântat, înfumurat, al unui tânăr care a apucat pe o cale greșită, lipsit de orice un simț, să nu devină în orice moment imposibil" (Robert K.Massie. - Dreadnought, Britania, Germania, și iminența Marelui Război - Random House New York 1991. p.107)
Când bei apa cu măsura,
Dar de bei prea mult – ei bine,
Nu ştiu dacă te mai poţi ţine!
Kaizerul refuză să-și ceară scuze. Cu toate acestea regina Victoria până la urmă acceptă să-i permită să viziteze Anglia. Carol I devenise unul din autocrații Europei, dar în același timp un satelit al Germaniei Wilhelmiene. Dan Amedeo Lăzărescu, într-un articol publicat în Aldine (ziarul România Liberă nr.327, 3 august 2002 p.II), semnalează existența unei broșuri scrisă de un autor anonim, intitulată The Near-East from Within, tipărită la Londra în anul 1915, aflată în biblioteca lui N.Iorga, care a fost depozitată la Institutul de Istorie Universală care-i poartă numele. Autorul anonim al broșurii menționate, pretinde că, la sfârșitul anului 1889 sau în prima lună a anului 1890, kaizerul Wilhelm al II-lea l-ar fi trimis într-o misiune secretă la regele Carol I. Scopul acestei misiuni secrete era de a-i cere, lui Carol:
"sfatul de a-l demite sau nu, pe prea autoritarul și conservatorul Cancelar Principe von Bismarck".
Carol I, în conformitate cu cele afirmate de autorul anonim al broșurei,
"a dat următorul răspuns diplomatic mesagerului secret trimis de ruda lui imperială: Nu-mi este îngăduit să mă amestec în problemele lăuntrice ale altui stat. Dar spune-i M.S. Împăratului că în locul lui aș prefera să fiu singur stăpân în casa mea".
Dan Amedeo Lăzărescu spune în continuare:
"E probabil ca această formulă i-a pecetluit soarta Cancelarului de Fier".
În perioada de la sfârșitul domniei de 48 de ani ale lui Carol I, Balcanii au devenit din nou scena care capătă o importanță majoră în istoria omenirii. Antanta ruso-engleză din anul 1907, a lipsit Imperiul Otoman de sprijinul flotei engleze din Mediterana de Est, lăsând Imperiul Otoman la discreția tuturor forțelor, care-și disputau moștenirea otomană. Primul care a sesizat, pericolul în care se afla Imperiul Otoman, a fost un grup de tineri ofițeri, staționați la Salonic, și care sub comanda lui Enver-Bey în iulie 1908, proclamă revoluția. Întregul al III-lea corp de armată, amenința să pornească asupra capitalei, așa că Abdul Hamid se hotărâ să colaboreze, cu noul guvern militar-nationalist. La inceputul anului 1909, în capitala Istambul, la instigarea sultanului, se formează o Frăție Moslemică, militar-religioasă, contra revolutionară. Pe data de 23 aprilie, o forță expediționară a partidului Tinerilor Turci, pornită din Salonic, sub comanda lui Enver-Bey și a lui Kemal, cel care mai târziu va fi reformatorul Atatürk, reușește să pună mâna pe capitala Istambul și-l înlocuiește pe Abdul Hamid prin fratele său, un om fără personalitate, Mohamed V. Partidul Tinerilor Turci, care a înlocuit Autocrația Sul-tanului Abdul-Hamid, la început era mai slabă decât regimul precedent, dar cu timpul ar fi putut să ralieze potențialul încă existent în imperiu și atunci dezmembrarea – devenită posibilă prin abandonarea de către Englezi a Imperiului Otoman, pe care o așteptau să se întample, Romanovii și Habsburgii, de secole – ar fi putut să devină foarte costisitoare. Ca atare, Ministrul de Externe Rus, contele Izvolschi, propuse omologului său austriac baronul Aerenthal, ca să-și programeze amândoi o cură la Karlsbad, unde întâlnirea lor va fi considerată coinciden-tală. Cu intenția de a reda atmosfera, și ai înfățișa pe Europenii din epoca ce a precedat primul război mondial, în pagina precedentă este arătată o carte poștală ilustrată trimisă, de la cura de la Karlsbad, de către Costică Pribegeanu, cumnatul bunicii autorului. Întâlnirea de la Karlsbad unde Rusia și-a dat acordul pentru anexarea Bosniei și Herzegovinei de către Austro-Ungaria, este cauza primară a lanțului de evenimente care în final au determinat pornirea primului război mondial, schimbând fața lumii. Conferința austro-rusă propriu zisă, a avut loc, la data de 5-6 septembrie 1908, în castelul învecinat Buchlau, proprietatea contelui Berchtold, la vremea aceea ministrul Austro-Ungar la Petrograd prin intermediul căruia se pusese la cale întâlnirea. Izvolschi i-a ascultat pe amfitrionii săi spunând, că nu au nimic contra pentru ca să se redeschidă strâmtorile pentru flota rusească. Apoi Izvolski a fost întrebat, cum va reacționa Rusia dacă Austro-Ungaria ar fi anexat cele două provincii: Bosnia și Herzegovina. Izvolski, a replicat că nu vede nicio obiecțiune. O lună mai târziu, pe data de 4 octombrie 1908, Austria anexa cele două provincii, Bosnia și Herzegovina, care din anul 1879 se aflau sub administrarea sa. Kaizerul în public declară:
"De ce sunt eu ultimul din Europa, ca să fiu informat?".
Dar imediat ce Turcia, sub presiunea Germaniei, și fiind plătită cu 54 250 000 coroane, de Austro-Ungaria, recunoscu anexarea, Aerenthal, trimise câte o cerere de recunoaștere a anexării, către toate marile puteri, dar în acelaș timp, respectând angajamentul luat față de Izvolski, includea și anularea art. 25 din Tratatul de la Berlin (1878), care interzicea trecerea flotei rusești prin strâmtori. Germania fu aceea care pe data de 21 martie 1909, ceru un răspuns de la Ministerul de Externe rus, prin care să afirme că acceptă sau nu acceptă, anularea art.25 din Tratatul de la Berlin. În urma intervenției germane, London Times, la fel ca și 29 de ani mai târziu la conferința de la Munchen, caracteriza sfârșitul crizei scriind:
"Putem să sperăm cu toată încrederea că pericolul de război a fost evitata". (Edmond Taylor - Căderea dinastiilor. Prăbușirea vechii ordini. - Dorset Press. New-York 1989).
Războiul turcesc (1912-13) și războiul bulgăresc (1913)
[modifică]Nicolae Iorga contemporan al evenimentelor din acea epocă scrie în Histoire des Etats balcaniques. p.456. La Roche-sur-Yon. Imprimerie Centrale de l’Ouest:
"Ministerul Malinov, de acord cu prințul Ferdinand, care se intorsese de la Viena, a doua zi după proclamarea anexării Bosniei și Herzegovinei de către Austro-Ungaria, proclamă independența țării(5 octombrie 1908)".
Declarația de independență a fost făcută la Târnovo, și în acelaș timp cu proclamarea independenței, Ferdinand, deși rămas catolic, se auto proclamă țar, pentru a face legătura cu țaratul bulgar, predat turcilor fără luptă de țarul Șișman. După recunoasterea independenței Bulgariei de către turci, plătită de Rusia cu 100 000 000 mărci germane, Ferdinand merge la Petro-grad unde primește recunoașterea titlului său de la Nicolae al II-lea, după care România, Serbia și Italia, recunosc și ele independența Bulgariei și titlul de țar al bulgarilor pentru Ferdinand. Politica externă rusească în Balcani, în acea perioadă, tindea să sprijine realizarea în fapt a unui imperiu al slavilor din sud-estul European, preferabil bulgăresc. Și Austro-Ungaria, deși pentru rațiuni diferite de ale Rusiei, prefera tot un țarat bulgar puternic. Aerenthal susținea că un război între Bulgaria și Serbia – pentru rezolvarea supremației în cadrul lumii slave din sud-estul Europei, ceea ce din punct de vedere darwinist era corect – este inevitabil. În cazul unei înfrângeri a Serbiei – Austro-Ungaria făcând tot ceea ce ar fi putut pentru a ajuta Bulgaria, în mod indirect, în acest scop – problema pan-sârbească sau yugoslavă se putea rezolva numai într-un singur fel, și anume prin încorporarea Serbiei în Imperiul Austro-Ungar. Aerenthal susținea că deși:
"strădania de a obține teritorii în Balcani era o slăbiciune a unor minți obișnuite"
totuși, tot el susținea că anexarea Bosniei-Herțegovinei era în realitate
"precondiția pentru orice pași în direcția soluționării satisfăcătoare pentru Monarhie a problemei Slavilor sudici" (Edmond Taylor - Caderea Dinastiilor. Prăbușirea vechii ordini - 1989 Dorset Press, NY, p. 126)
deoarece nu permitea Serbiei ca să încorporeze cele două provincii. Dacă s-ar fi permis ca Serbia să încorporeze cele două provincii, atunci aceasta împreună cu Muntenegrul, ar fi avut mari șanse să învingă pe Bulgari, în lupta ei pentru supremație în lumea slavilor sud-estici, pe care chiar dacă nu i-ar fi înglobat, totuși o Serbie victorioasă, ar fi reprezentat o atracție majoră pentru Croații, Slovenii și Slavonii, care făceau parte de secole din Imperiul Austro-Ungar și care asigurau ieșirea la marea Adriatică, Austro-Ungariei, prin teritoriul lor. În această ipoteză, toate posesiunile austriece în Italia ar fi putut, cu mult mai ușor fi pierdute în lupta pentru unificarea Italiei. Din punctul de vedere al regatului unguresc, o Bulgarie mai puternică decât România, înglobând cât mai multe teritorii încă deținute de Turcia în peninsula Balcanică, precum și Dobrogea, era cea mai bună garanție, că România nu va putea niciodată să ajungă la un nivel, care să-i permită să ridice pretenții asupra Transilvaniei.
Rusia pe de altă parte, cu scopul izgonirii definitive a Turcilor din Europa, prin Izvolschi urmărea unirea Slavilor sudici – mai cu seamă unirea eforturilor militare ale Bulgariei și ale Serbiei, țări independente, care prezentau revendicări teritoriale legitime în posesiunile pe care Otomanii le mai aveau încă în peninsula Balcanică. Pentru Ruși, împărțirea teritoriilor eliberate de Turci, între statele Slave nou formate, precum și eliberarea popoarelor Slave din Imperiul Austro-Ungar constituiau o problemă dintr-o etapă viitoare, așa că chiar încorporarea Bosniei și Herzegovinei de către Monarhie, era binevenită având în vedere scopul final ca-re era izgonirea completă a turcilor din Europa. La începutul anului 1912, Țarul Ferdinand vizită Belgradul, și primi vizita regentului Alexandru al Serbiei la Sofia. La 2 februarie 1912, la Sofia, Bulgaria convocă pentru serbarea majoratului prințului moștenitor Boris, pe toti prinții moștenitori ai principatelor și monarhiilor din Balcani, la care participă și prințul Ferdinand. Iată ce scrie N. Iorga, în lucrarea sa Histoire des Etats Balcaniques, citată anterior, la p.469:
"Din gelozie în contra statelor de dincolo de Dunăre, din neîncredere în contra unei țări, care își regla politica în mod normal după aceia a Austro-Ungariei, pe baza unei alianțe ale căror clauze nu le cunoșteau; . ."
și apoi mai departe la p.471:
"Tratatul secret din13 martie 1912 – care avea deasemenea clauze cu privire la rezistența comună, în contra unui atac ce ar fi venit din partea Austriei și a României".
Bulgaria și Serbia unite pentru împărțirea posesiunilor turcești din Europa, se aliau și cu Grecia lui Venizelos. În tratatul încheiat între Bulgaria și Serbia, nu au existat clauze care să clarifice toate problemele teritoriale în amănunt, dar exista prevederea ca țarul Nicolae II să aibă rolul de arbitru, pentru a rezolva disputele care eventual s-ar naște.
"Pe data de 30 septembrie 1912, mobilizarea fu ordonată în toate țările balcanice." (p.474”)[…]
"Negocierile pentru armistițiu se încheiară pe data de 3 decembrie 1912, Londra a fost aleasă pentru definitivarea tratatului de pace" - (Nicolae Iorga - Histoire des Etats Balcaniques - La Roche-sur-Yon. Imprimerie Centrale de l’Ouest, p. 479).
Dar la Constantinopol, Tinerii Turci conduși de Enver Pașa, înlătură de la putere pe Kiamil Pașa, și din această cauză ostilitățile reîncepură, așa că negocierile de la Londra se întrerupseră (29 ianuarie 1913). Reînceperea ostilităților a fost o greșeală a Tinerilor Turci, care s-a soldat cu pierderea tuturor pozițiilor pe care le mai posedau în momentul încheierii armistițiului. Turcii pierdeau: Adrianopole ocupată de Bulgari, Ianina cucerită de Greci, Scutari cucerită de Muntenegru, precum și multe alte bătălii terestre, navale și cetăți, pierdute, așa că, conform cu formularea lui N.Iorga:
"Începând cu data de 30 mai, Turcia, a trebuit să accepte linia Enos-Midia, care nu-i lăsa în Europa decăt cu ce să acopere, magnifica lor Capitală".
Nu exista nici un tratat prealabil, pentru ceea ce ar fi trebuit să-i revină Greciei, iar Serbia nu vroia să recunoască tratatul dintre ea și Bulgaria, pentru că Bulgarii nu contribuiseră la cucerirea Macedoniei cu trupe așa cum fusese convenit în tratat, ba chiar mai mult ceruseră ajutorul Serbiei pentru cucerirea Adrianopolului. Medierea Țarului, era acceptată de Bulgari numai în litera tratatului, dar Sârbii cereau un arbitraj care să nu țină seama de litera tratatului. Înainte ca lupta dintre Bulgari și Sârbi să înceapă, în luna mai 1913, Președintele Partidului Democrat-Conservator Român, Tache Ionescu, declara că Austro-Ungaria i-a propus României să pornească o acțiune militară comună în contra Serbiei, propunere care fusese respinsă de România. (Serbian Blue Book, p.77, citat din R.G.D.Laffan, The Serbs, p.143). Pe de altă parte, Grecia având prim ministru pe E. Venizelos și Serbia având prim ministru pe M. Pashitch, în fața pericolului reprezentat de înțelegerile secrete Bulgaro-Austro-Ungare, au încheiat un tratat precedat de o convenție militară (1 iunie 1913), deasemenea secrete, prin care se asigurau reciproc – Grecia de posesiunea Salonicului, iar Serbia de posesiunea Monastirului – prin aceasta realizându-se împărțirea Macedoniei. Tratatul Sârbo-Grec era considerat defensiv, deoarece era vorba de teritorii care nu făcuseră obiectul unui tratat anterior și pe care-l ocupau ca urmare a unei cuceriri. Încercând să prevină dizolvarea Ligii Balcanice, ca urmare a manevrelor diplomatice Austro-Ungare, țarul Nicolae II, comunică (8 iunie 1913) Serbiei și Bulgariei, următoarele:
"…acel stat care primul începe ostilitățile va trebui să răspundă în fața lumii Slave".
Dar Bulgarii contând pe sprijinul Austro-Ungariei, nu ținură cont de avertismentul Țarului Nicolaie al II-lea, căruia nici nu se sinchisiră să-i răspundă:
"Țarul Ferdinand, el insuși, precum și comandantul suprem al trupelor bulgărești, dădură ordinul pentru atacarea la Guevgueli, cu scopul de a rupe joncțiunea dintre trupele grecești și sârbești, ceea ce a și fost realizat în <noaptea de 29> iunie". (N.Iorga - Histoire des Etats Balcaniques - La Roche-sur-Yon. Imprimerie Centrale de l’Ouest p. 483).
Atacul surpriză al Bulgarilor a avut efect doar în prima zi, deoarece până spre seara zilei de 30 iunie, Voevodul (Feldmareșal) Putnik, distribui planul contraofensivei sârbești (1 iulie), unităților sale, contraofensivă care s-a oprit (9 iulie) numai atunci când și-a atins obiectivul: eliberarea completă a Macedoniei, de trupele Bulgare. Avertismentului (1 iulie) cu intervenția, dat de ambasadorul român la Sofia, primul ministru Bulgar Daneff, i-a răspuns următoarele:
"Vrei să mă înspăimânți, domnule Ghika, atunci când spui că vei pătrunde în teritoriul bulgăresc. Foarte bine, vino, și ce o să faci acolo? Vei cuceri linia Turtucaia-Balcik. Asta e ceea ce vrei. Vei intra în Dobrogea. Aceasta va fi a ta deasemenea. Dar nu vei fi în stare să mergi mai departe, pentru că nu vei putea mobiliza armata într-un timp atât de scurt, iar eu în 10 zile voi fi terminat cu Sârbii". (Balcanicus, p.94, citat de R.G.D. Laffan, The Serbs p.152)
Austro-Ungaria, reușea prin influența pe care o putea exercita, chiar fără a trage un foc de pușcă, în calitatea sa de mare putere, să interzică Muntenegrului posesia portului Scutari, deși îl cucerise, iar pe Sârbi îi opriseră să aibă ieșire la Marea Adriatică. Consecința a fost că: sârbii, bulgarii și grecii, toate aceste state, urmăreau să posede Salonicul, port la Marea Egee. Grecii îi expulzează pe bulgari din Salonic, turcii reocupă Adrianopolul evacuat de bulgari, iar sârbii înaintează spre Sofia. În acest moment, România intră în acțiune în contra Bulgariei. România primise mandatul de la Wilhelm al II-lea, dar și aprobarea țarului Nicolae al II-lea întrucât Rusia nu putea permite anihilarea sau încorporarea Serbiei la Austro-Ungaria, și, ca și Germania, nu dorea să provoace un război, iar Germania nu dorea să fie antrenată într-un război total, în răsăritul și sud-estul continentului, alături de Austro-Ungaria, în contra Rusiei, atâta timp cât ar fi avut spatele, spre apus, vulnerabil la un atac din partea Franței. Nicolae Iorga, arată în a sa Histoire des Etats Balcaniques, pp. 484-5 următoarele:
"atacul bulgar era cu siguranță rezultatul unei uneltiri austriece, care tindea să anihileze Serbia, singura aliată posibilă a Românilor în urmărirea drepturilor lor naționale, dinolo de Carpați. […] În primele zile ale lunii iulie, cinci corpuri de armată, întreaga forță militară din prima linie a României, se afla la Dunăre, formând o armată de în nu-măr de 500 000 de oameni. Ea a intrat imediat în acțiune, fără a se preocupa de sfaturile venite de la Viena".
Corpul II de armată comandat de generalul Crăiniceanu, care-l avea drept aghiotant pe Ionel I.C. Brătianu, ocupă regiunea Plevna și taie toate comunicațiile Sofiei. Guvernul Bulgar se hotărî (30 iulie) să ceară pace la București. Giolitti, primul ministru al Italiei desvăluie (9 august) că în timp ce la București se desfășurau tratativele de pace, Austro-Ungaria a propus Italiei și Germaniei, să considere situația creată în Balcani casus foederis și să intervină manu militari, dar că propunerea a fost respinsă. Datorită kaizerului Wilhelm al II-lea, care dorea să sustragă reglementarea acestui conflict european, de sub autoritatea marilor puteri: Franța, Anglia, Rusia și Austro-Ungaria, considerând că Germania era arbitrul păcii în Balcani, la 10 august 1913, pacea a fost semnată la București, sub preșidenția primului ministru român Titu Maiorescu, conform directivelor diplomației germane. Nicolae Iorga, plin de mândrie națională, scria:
"... MM.Venizelos, Pashitsch et Toutschev a Bucharest; ils consacraient l’hégémonie roumaine dans les Balcans". (Histoire des Etats Balcaniques. p.486 La Roche-sur-Yon. Imprimerie Centrale, p. 486).
În schimb – chiar dacă războiul balcanic, nu a consacrat hegemonia României în Balcani – totuși importanța acestui război în evoluția Românilor a fost colosală, prin schimbarea mentalității feudale, a tuturor claselor sociale din România, în cap cu bătrânul Rege Autocrat Carol I.
Politica internă a regelui Carol I "îngăduitorul"
[modifică]Din păcate realitatea era cu totul alta. Părerea lui I.G.Duca, este expusă în ‘moto’-ul prezentului capitol, în care îl acuză pe regele Carol I de nepregătirea armatei românești. I.G. Duca ne informează că Prințul Moștenitor Ferdinand, cu toată timiditatea cunoscută a caracterului său cu ajutorul unor ofițeri tineri, a întreprins cele mai multe dintre măsurile care au transformat armata României, în armata care a dus la reîntregirea României. În pagina următoare este înfățișată o fotografie prezentând scena de încheiere a unei vânători, de la moșia Ojasca din județul Buzău, proprietatea deputatului liberal Costică Iarca, la care participau Prințul Moștenitor Ferdinand, generalul Constantin Coandă, lt-colonelul Traian Filotti aghiotantul Prințului Ferdinand și alți tineri ofițeri Români. Lt. colonelul Traian Filotti, a murit în anul 1909, la vârsta de 43 de ani, datorită unei pneumonii, dar alți ofițeri însuflețiți de aceleași idealuri au dus mai departe opera de restructurarea a armatei în vederea îndeplinirii idealului național. În privirea pregătirii armatei, pe lângă punctul de vedere liberal, exprimat de I.G.Du-ca ni s-a păstrat și punctul de vedere conservator, exprimat de cea mai autorizată persoană: P.P.Carp, prin Duiliu Zamfirescu care în Portrete 1914 (Biblioteca Centrală de Stat, Manuscrise, Fond Duiliu Zamfirescu, cota 1437/63, ne comunică următoarele:
"Dl. Carp. Devenit ministru și președinte de consiliu, morga D-sale față de Suveran trecea peste toate marginile și nu arareori spunea în mod crud ceea ce s-ar fi putut spu-ne cu delicatețe sau s-ar fi putut făcea cu eloquență. Așa, bunăoară înainte de a părăsi ministerul și a lăsa locul D-lui Maiorescu într-o violentă explicație cu Maiestatea Sa care afirma că armata română nu avea cele trebuincioase pentru a intra în campanie, D-l Carp a zis Regelui: Dacă nici de aceasta nu te-ai ocupat de aproape, ce-ai făcut timp de 45 de ani?”
Unul dintre Românii care caracterizează fără echivoc politica internă a regelui Carol I, așa cum a fost ea în realitatea ei crudă, a fost I.G.Duca, care în Memorii Volumul I Neutralitatea. Partea I 1914-15. p.118. Ediție și schiță biografică de Stelian Neagoe. Editura Expres. București, 1992, scrie:
"Al patrulea punct al programului regal era să asigure Germaniei, patriei lui de origină, un puternic reazim la porțile Orientului European. Mai e o indoială asupra felului cum regele Carol a îndeplinit acest punct? Până la sfârșitul zilelor lui, dânsul s-a socotit întâi un principe german și pe urmă regele României. Ideea că primind Coroana României renunțase la patria lui de origină este o idee care n-a străbătut nicio clipă mintea lui. În concepția sa el venise la gurile Dunării ca să slujeasca cinstit și cu credință noua sa patrie și să lege destinele ei de destinele patriei sale germane. Dacă aceste două intere-se le putea concilia, cu atât mai bine, dacă nu, pentru dânsul multă nedumerire nu încăpea, patria germană trebuia să primeze.[…] Ei bine, la 1870 ca și la 1914, atitudinea regelui Carol a fost identică. Nici atunci, nici acum n-a ezitat, n-a sacrificat Germania României, ci România Germaniei. Și atunci, ca și acum, primul său gest a fost să abdice, primul său gând a fost să se reîntoarcă în patria lui de origină adevărată, singura patrie a sufletului său. Da, Carol I era german, România i-a dat coroană, avere și renume, dar să-l desnaționalizeze ca Grecia pe George de Holstein, sau Belgia pe Leopold I de Coburg, aceasta nu".
Prezența regelui Carol I, pe tronul României – caracterizat printr-o orbire nemărginită, în ceea ce privește năzuința de bază a poporului Român, unirea tuturor Românilor într-o singură țară – și care se considera că se află în România într-o misiune dată lui de națiunea germană și de familia Hohenzollern, de a servi națiunea germană la porțile Orientului Sud-Estic European, la fel cum făcuse ramura imperială a familiei Hohenzollern în Prusia Orientală, a coincis cu nașterea în Ungaria a unui curent șovin de maghiarizare a națiunilor conlocuitoare de o virulență care friza nebunia colectivă (P.Lendvai, Ungurii, Traducere M.și I.Nastasia. Humanitas 2001):
p.311 "Legile școlare din 1879, 1883 și 1891 au consfințit obligativitatea predării limbii maghiare în grădinițe, în școli primare și medii. […] Urmare a faimoasei “Lex Apponyi”, numărul școlilor naționalităților s-a înjumătățit intre 1899 și 1914."
p.312 "În anii nouăzeci premierul Bánffy, făcuse din iluzia statului național unitar, ca să zic așa, program de guvernare"
p.313)."În acest timp de exaltare națională, ajunsă la apogeu în 1896 cu ocazia serbă-rilor mileniumului[…] la ministerul culturii și învățământului, Agoston Trefort, aflat 16 ani în fruntea resortului său, a declarat: . . . în Ungaria statul nu poate exista decât ca stat maghiar. Aspirațiile la un statut poliglot sînt stângăcii politice de care trebuie să ne debarasăm rapid".
În decada în care în anul 1896, se serba cu un fast nemaipomenit în regatul unguresc, Mileniumul, adică 1000 de ani de la sosirea ungurilor în Europa, în România regelui Carol I, în anul 1891 murea Ion C. Brătianu, urmat la șefia partidului liberal de fratele său Dumitru C. Brătianu, dar care un an mai târziu, în anul 1892, moare și el. În acelaș an, 1892, ajunge în fruntea partidului liberal D. A. Sturdza:
"Noul șef al Partidului Liberal era format la școala germană […] de o inteligență mediocră, dar de o mare putere de muncă, eficiență și perseverență[…] D. A. Sturdza prelua deci conducerea unui partid încărcat de o mare răspundere, aureoleat de realizările uriașe ale foștilor lor exponenți Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti și M. Kogălniceanu".( Apostol Stan. Putere politică și democrație în România. 1859-1918. Editura Albatros. București, 1995).
Liberalii rămân în opoziție până în anul 1895, când conservatorii care se aflau la putere, prin P. P. Carp introduc în Cameră și Senat, noua Lege a minelor, care din nou ca și în cazul Convenției de comerț cu Austro-Ungaria – două zeci de ani mai înainte – oferea finanței internationale, posibilitatea să ocupe poziții fruntașe în economie, în special în domeniul extracției de petrol. Imediat după votarea legii minelor care le garanta posibilitatea de a obține, mari câștiguri din concesionarea terenurilor petrolifere, conservatorii care nu mai erau interesați – după șapte ani de guvernare – să mai rămână la guvernare, cedară puterea:
"Promovarea lui D. A. Sturdza constituise o dificultate nu atât pentru insuficiența unei baze parlamentare, cât mai ales pentru atitudinea lui radicală afirmată în opoziție, de atacare a monarhiei Austro-Ungare pentru politica de asuprire a Românilor din Transilvania. Regele aprecia ca prin acele atacuri poziția externă a României era zdruncinată. Încredințându-i frânele guvernării, i-a pus condiții pe care șeful liberal nu numai că le-a acceptat, dar, în mod public, printr-o declaratie la Iași – la 13 octombrie 1895 – își repudia propriile convingeri."( Istoria Parlamentului, p.376-378)”.
Domnul Apostol Stan în lucrarea sa: Putere politică și democrație în România 1859-1918. p.258. Editura Albatros, București 1995, arată în continuare următoarele:
"În urma unor dezvăluiri în Parlamentul de la Budapesta, primul ministru al guvernului maghiar, Bánffy Desiderius, declara că mijlocise aducerea la putere a lui D.A.Sturdza, cel care atacase – fiind în opoziție – monarhia Austro-Ungară, dar că-și retractase afirmațiile în momentul preluării conducerii guvernului. Dezvăluirile din sursa maghiară explicau conduita lui D. A. Sturdza față de românii din Transilvania, cărora refuzase să le acorde până și stipendiile legale. În acest caz, D.A.Sturdza era aspru incriminat socotindu-se că, chiar dacă "n-a trădat", a acționat "ca și cum ar fi trădat".
Reacționarul rege Carol I, credea că prin politica sa externă – era nu numai loaial față de națiunea germană și monarhiiile din Austro-Ungaria și Germania – dar și că ajută la întărirea regatului Ungariei și deci implicit a împărăției Austro-Ungare și că prin această politică externă el contribuia la consolidarea propriului său regat România. Ceea ce însă era paradoxal, era că:
"prințul moștenitor Rudolf, educat din copilărie în spirit filomaghiar, a făcut o critică ascuțită politicii ungare a naționalităților: “Partea tristă pentru Ungaria este că nici un maghiar nu vrea să recunoască și să priceapă că, evident, cu tratament rău, cu dispreț și cu măsuri vehemente momentane nu se realizează nimic în relația cu naționalitățile, superioare numeric și absolut indispensabile pentru menținerea statului ungar în ace-leași dimensiuni pe care azi încă le mai are[…] În multe aproape în cele mai multe locuri din regiunile coroanei lui Ștefan nu sunt unguri decât nobilimea, funcționarii și Evreii, poporul însă aparține altor neamuri. În orbirea lor nemărginită, cercurile competente Ungare uită și de faptul că și în anul 1849 Serbia și România aparțineau Turciei, că erau țări încă foarte necultivate și politic imature, în timp ce acum și regatele Serbiei și României precum și apropriata Bulgarie au intrat în rândul statelor europene și au înregistrat mari progrese în învățământ, cultură și în nivelul de bunăstare; românii și slavii din Ungaria, care și ei înșiși s-au dezvoltat în multe privințe, sînt în contact permanent cu aceste țări; aceasta este pentru Ungaria de astăzi o mare dificultate de care vechea Ungarie încă nu avea habar, vechea Ungarie care și de aceea putea să se comporte atunci cu totul altfel cu aceste popoare subjugate". (Citat la Hamann, Rudolf, pp.277 si urm.) Citatul de mai sus este din lucrarea lui P.Lendvai, Ungurii pp.313 -314, care a mai fost citat anterior.
Spre deosebire de domeniul politicii externe – domeniu în care Carol I a luat inițiativa din primul moment al sosirii sale pe solul Țărilor Românești și nu a cedat-o niciodată până la moartea sa, nimănui – în ceea ce privește politica internă, în realitate, nici n-a existat vreodată o politică internă a regelui Carol I. Desigur că dacă vrem să înglobăm construcția de căi ferate în România, în care Carol I s-a implicat total, ca o activitate de politică internă – deși principala destinație a acestor căi ferate era facilitarea comerțului de export-import – atunci aceasta a fost principala sa inițiativă de politică internă. În rest, domnia sa a fost consacrată, construcției palatului Peleș – o reședință regală care să-l pună în rândul autocraților contemporani europeni – dar și pentru a lăsa pentru totdeauna un monument care să amintească Românilor de domnia sa, și reconstrucția Mânăstirii Curtea de Argeș, care va avea destinația de a servi ca loc de înmormântare a dinastiei întemeiată de el.
Cu adevăratele frontiere sau bariere interne, ale României, era îngăduitor. I.G.Duca, în Memorii, Neutralitatea, Partea I, (1914-1915), ediție și schiță biografică de Stelian Neagoe. Editura Expres Bucuresti, 1992, la pagina 26, ne lasă următoarea mărturie, despre regele Carol I, din ultimul an de domnie al acestuia:
"Eram curios să lucrez cu el ca să-l cunosc mai de aproape decât o puteam face ca tâ-năr într-o audiență oficială, fatal banală și solemnă. Ei bine, am fost dezamăgit. Spre marea mea surprindere am constatat, întâi, că nu era deloc în curent cu marea majori-tate a chestiunilor însemnate la ordinea zilei. Îmi aduc aminte că într-una din primele audiențe ( înainte vreme lucra în fiecare zi a săptămânii cu câte un ministru, în ultimii ani ne chema din când în când; de obicei ne venea rândul la două trei săptămâni) m-am crezut dator să-i fac o largă expunere a planului meu de activitate la Ministerul In-strucțiunii. M-a ascultat cu o neascunsă lipsă de interes. Părea a da foarte puțină importanță situației nenorocite a învățământului nostru primar. Analfabetismul îngrijoră-tor al satelor noastre nu-l interesa și nu-l speria. În genere nu cunoștea chestiunile șco-lare, chestiunile religioase singure îl pasionau și, ce-i drept, nu era străin de ele".
Caracterizarea făcută de Eminescu, regelui Carol I "Îngăduitorul", intenționat era numai un alt cuvânt mai reverențios, pentru adevărata atitudine, pe care acesta o avea față de problemele interne ale României, și care ar fi trebuit de fapt să fie: ‘Indiferentul’. Indiferența regelui Carol I față de industrializarea țării, aproape că atingea perfecțiunea unei politici interne. În această problemă ca și în precedenta – indiferența față de pregătirea militară a țării – a fost condus tot de interesul celor două Mari Puteri din Europa centrală: Germania și Austro-Ungaria. Aceste două țări, în curs de industrializare, erau disperate să găsească piețe de desfacere pentru produsele lor, și ca atare nu au tolerat industrializarea Peninsulei Balcanice în general, care se afla în imediata lor vecinătate. Pentru amatorii de iluzii deșarte, voi cita din lucrarea Barbarei Jelavich, Istoria Balcanilor, Secolul al XX-lea. p.28. vol. II. Trad. de Mihai-Eugen Avădanei, Postfață de I.Ciupercă. Institutul European Iasi 2000, următorul pasaj:
"Dintre toate statele balcanice, România a realizat cele mai mari progrese. Industria principală era cea a prelucrării alimentelor, accentul fiind pus pe făină și pe zahăr. La începutul secolului al XX-lea începe să fie exploatată regiunea petroliferă de la Ploiești. În ciuda acestui fapt țara rămânea predominant agricolă. În 1914, doar 1,5% din venitul național provenea din industrie, în timp ce producția agricolă constituia 75,7% din exporturi. Bulgaria, Serbia și Grecia își mențineau, firește, structurile puternic agrare".
Principalele două instrumente folosite de guvernele regelui Carol I, pentru aservirea economiei românești, economiilor Marilor Puteri din Europa Centrală: Germania și Austro-Ungaria, au fost Tratatele Economice, și construirea infrastucturii destinată mișcării mărfurilor strategice de mare volum, cum erau cerealele și petrolul, către Imperiul Austro-Ungar și Imperiul German, și în sens invers a importurilor de produse manufacturate, de mic volum, provenite sau tranzitate prin aceste imperii. În această categorie se încadrează Căile Ferate construite cu prioritate, și cu costuri mult mai ridicate decat cele normale, în care au fost uti-lizate întreprinderi Germane și Austro-Ungare și instalațiile portuare, din porturile românești dunărene. În anul 1871, după înfrângerea Franței, și încheierea păcii franco-hermane, a urmat denunțarea clauzei din Tratatul de la Paris din anul 1856, cu privire la interdicția impusă Rusiei, de a avea o flotă și cetăți la Marea Neagră. Marea Britanie fără Franța, nu avea o forță armată continentală care să poată opri schimbările ce avuseseră loc în Europa. Ca atare pentru a limita, pe cât posibil, creșterea puterii Rusiei, a Austro-Ungariei și a Germaniei, coalizate, Marea Britanie a convocat Conferința de la Londra(1871), unde deși nu mai putea interzice, dezvoltarea puterii militare rusești în Marea Neagră, totuși obținu ca nici-o forță navală să nu aibă dreptul să treacă prin Strâmtori, sigilând în acest fel flota rusească în Marea Neagră. Pentru România (nereprezentată la conferință), s-a obținut prin acest Tratat, ca Dunărea în porțiu-nea care trecea prin teritoriul României, să rămână în continuare sub protectoratul colectiv al Marilor Puteri semnatare ale tratatului de la Paris din anul 1856, si să nu fie atribuită exclusiv Austro-Ungariei, așa cum ceruse aceasta, conferinței de la Londra.
La data de 22 iulie/3 august 1874, “Cea dintâi propunere relativă la încheierea unui tratat comercial cu Austro-Ungaria i-a fost remisă de către Boerescu contelui Andrassy”. (Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular. p.328. Vol.II 1869-1875. Ediție și prefață de Stelian Neagoe. Editura Scripta. București 1993). Aproape un an mai târziu, pe data de 10/22 iunie 1875:
"G. Costaforu trimite din Viena următoarea telegramă – Astăzi, 22 iunie, am avut cinstea, în calitate de agent diplomatic și delegat al alteței voastre, de a semna cu contele Andrassy, ministrul afacerilor străine și delegat al m. sale împăratului, Convențiunea de comerț între Austro-Ungaria și România. Acesta este cel mai mare act al guvernării alteței voastre!" ( Idem ca mai sus. p.374).
Au urmat dezbateri aprige, înfruntându-se partizanii liberului-schimb de pe băncile guvernamentale, în contra opoziției liberale care susținea protecționismul vamal. Convenția de comerț între Austro-Ungaria și România, încheiată de guvernul conservator român era bazată pe principiul liberului-schimb. Adoptarea acestui principiu de către România, care trebu-ia să-și protejeze industria născândă, pentru ca aceasta să se poată dezvolta, din perspectiva istorică actuală, reprezenta o sinucidere națională, deoarece nega posibilitatea combaterii su-prapopulării prin industrializare, cel mai eficient și normal mijloc economic, de combatere al suprapopulării. În ‘Memoriile regelui . . .’, citate mai sus, la pagina 379, acesta consemnează cu maximă satisfacție:
"Cu toate atacurile și împotrivirile, tratatul a fost votat cu 68 voturi, contra 22. 29 iunie/11 iulie. În urma votării Tratatului (Convenție) de comerț, care le înfățișează un pretext favorabil, deputații opozitiei-unite: Ion Brătianu, M. Kogălniceanu, M. C. Epureanu, G. Vernescu, Golescu si alți câțiva demisionează, arătând motivele ieșirii lor din Cameră".
Ceea ce însă era drept, era că restaurarea libertății comerciale a României prin Tratatul de la Adrianopole – un tratat bilateral ruso-turc – nu era opozabil ‘capitulațiilor’, adică drepturilor comerciale negociate anterior Tratatului de la Adrianopole, de către marile puteri cu Imperiul Otoman, și care includeau și România. În fapt marile puteri, prin protectoratul colectiv instituit asupra Țărilor Românești, în anul 1856, garantaseră – pe lângă suveranitatea Imperiului Otoman cu granița fixată pe Prut – și menținerea ‘capitulațiilor’, în folos propriu. Cu alte cuvinte, Austro-Ungaria, în schimbul renunțării la ‘capitulațiile’ garantate de tratatul de pace de la Paris din anul 1856, a cerut ca Conventia de comerț cu România, să se bazeze pe principiul liberului schimb. În ‘Memoriile. . .’ la pagina 379, regele Carol I, spune:
"30 iunie/11iulie. Principele scrie tatălui său:[…] După trei zile de dezbateri violente, camera a adoptat tratatul de comerț cu Austro-Ungaria. Acest act international este de o mare însemnătate, pentru că conține în el germenele independenței României".
Evenimentele viitoare, vor demonstra însă, că cucerirea independenței României, nu va avea nimic de a face cu această Convenție de comerț încheiată cu Austro-Ungaria, ci va fi opera negocierilor directe dintre Ion C. Bratianu cu diplomația rusească și a sacrificiului vieților a celor 10 000 de Români pe câmpul de luptă din Bulgaria. Austro-Ungaria, dacă ar fi putut, ar fi împiedicat, la Conferința de la Berlin(1878), realizarea independenței, atât a României cât și a Serbiei.
Care pot fi motivele pentru care V. Boerescu, G. Costaforu, P. P. Carp și marii moșieri care formau partidul conservator, au votat în favoarea încheierii Conventiei de comerț cu Austro-Ungaria având la bază principiul liberului-schimb ? Cele mai importante motive au fost următoarele trei:
- a) păstrarea unei numeroase populații sătești, fără altă sursă de trai decât în-cheierea de învoieli agricole cu proprietarul pământului.
- b) sabotarea protecționismului vamal, care ar fi scumpit produsele industriale în general, dar care mai cu seamă ar fi scumpit produsele industriale de larg consum, și deci nivelul de trai al țăranilor, ceea ce ar fi antrenat scumpirea muncii în agricultură.
- c) sabotarea industrializării țării, care în final ar fi dus la schimbări sociale și politice radicale.
Dar forța care a condus la încheierea ‘Convenției’ cu Austro-Ungaria, a fost comanda politică, emanată de la Austro-Ungaria, și canalizată prin regele Carol I partidului conservator. La M. Kogălniceanu, politicianul întrecea pe istoric. Monitorul Oficial care înregistra lucrările parlamentului, ne-a păstrat viziunea politică progresistă a acestui om. El susținea că agricultura așa cum era în momentul acela,
"nu mai poseda resurse de progres decât cu concursul industrializării ei".
Tot el lua apărarea industriei născânde petroliere și chimice. ‘Convenția’, rezolva în sensul dorit de Austro-Ungaria, toate interesele sale, dar principala prevedere din tratat – adevărata, profunda rațiune pentru care s-a încheiat acest tratat, cea care modifica Constituția României, printr-un tratat internațional – era egalitatea în fața legilor, reciprocă a supușilor austro-ungari în România si a celor Români în Austro-Ungaria. Ziarul “Românul”, an XIX 1875. p.871. arată că:
"dacă Austro-Ungaria avea în România 400 000 de supuși, aceasta nu poseda în imperiul dualist nici unul! Era oare aceasta reciprocitate? […] Drept consecință, prin acești străini considerați "o unealtă" germano-austriacă "de aservire socială și economică," Austro-Ungaria va avea în mână orașele, comerțul și industria, Românii – după I. C. Brătianu – rămânând cu țarinile." (Apostol Stan - Independența României. Detașarea de piața otomană și ratașarea de Europa, 1774-1875. p.260. Editura Albatros. București 1998 p.260).
Vasile Alecsandri în Cameră aprecia că respectiva convenție deschidea calea unei:
"năvăliri organizate prin o fracmazonerie puternică" (M.O.161, 1875, p. 3634).
Apostol Stan ca mai sus p.261.
". . .I.C.Brătianu – comerțul și industria, mai ales în Moldova, ‘sunt căzute în mâinile străinilor’(M.O. nr.155, 1875, p.3507).
"Existau în România ‘sute de mii’de evrei (M.O. nr.154 p. 3493-3494), dintre care unii, deși născuți în țară, rămăseseră sudiți, cu toate că niciodată nu văzuseră Austria […] Dobândind prin convenție privilegii, scutiri, imunități, dreptul de a circula liber prin țară și de a face comerț, scutirea de cuartirul militar și de orice contribuție de război (M.O. nr.161, 1875, p.3634), avantaje neîntâlnite “în nici o țară din lume”(Românul, an XIX, 1875, p.871), evreii ridicau în țară mari nemulțumiri".(Apostol Stan. Independența României. Detașarea de piața otomană și ratașarea de Europa. 1774-1875. Editura Albatros. București 1998).
Concluzia opiniei publice românești în urma acestor dezbateri din parlament și din presă, dar mai cu seamă din traiul de zi cu zi, era că există o alianță a marei moșierimi cu domnitorul Carol, susținută de o "ocultă" evreiască. O altă percepție ce se încetățenise în opinia publică românească, din cauza încheierii Conventiei de comerț cu Austro-Ungaria, era că marea moșierime conservatoare românească își schimbase orientarea politică externă, devenind din filorusă, filogermană, și că burghezo-moșierimea românească liberală – ca urmare a vacuu-mului de putere, pricinuit de înfrângerea Franței (1870) – se reorienta spre o politică filorusească.
Din cauza acestor multiple transformări interne Carol ajunge la concluzia că pentru o perioadă ar trebui să se disocieze de conservatori, iar partidul conservator ajunge și el la con-cluzia ca prin perfectarea legislativa a Conventiei de comerț cu Austro-Ungaria atinsese nivelul său de incompetență ideologică- legislativă, și ca atare – în fața acestei sărăcii de idei – este mai bine să se retragă de la putere, și să lase liberalilor munca grea de guvernare de ruti- nă, deoarece legislația pe care o moșteneau liberalii – Convenția de comerț cu Austro-Ungaria prin efectele ei era un amendament la Constituție – din punct de vedere legal era un act internațional, cu o durată de 10 ani, care nu mai putea fi schimbat fără acordul Austro-Ungariei, și deci împiedica orice deviație ideologică sau de ordin practic, pe care eventual ar fi încercat-o partidul liberal. Dar conservatorii, pentru a fi și mai siguri, că pot părăsi puterea, fără conse-cințe neprevăzute, iar Carol pentru a fi și el mai sigur, că se poate despărți de sprijinul guver-nului conservator fără consecințe, a constrâns pe I.C.Bratianu să promită – înainte de a-i încredința sarcina formării noului guvern – că guvernul liberal nu va schimba faptul împlinit al Convenției de comerț cu Austro-Ungaria. Cu toată fierberea din partidul liberal, care se vedea ajuns la putere, dar care în acelaș timp constata că într-o democrație constituțională, puterile guvernului sunt limitate de alți factori, cu toate acestea îl învinuia pe Ion C.Bratianu că accep-tase responsabilitatea implementării Convenției de Comerț cu Austro-Ungaria, așa că Ion C. Brătianu, se arătă gata să abandoneze poziția sa de ministru de finanțe, ceea ce avu darul să liniștească revolta.
Cele două personalități uriașe ale clasei politice românești: M.Kogălniceanu titularul Ministerului de externe și Ion C. Brătianu deținând portofoliul finanțelor, din guvernul liberal în scopul combaterii prevederilor dăunătoare României, continute în Convenția de comerț cu Austro-Ungaria, și în acelaș timp fiind în imposibilitate de a schimba măcar o iotă, din legea menționată, dar pentru că Convenția nu creia o piață comună Româno/Austro-Ungară, cu excluderea altor parteneri, ci creia numai un monopol austro-ungar în România – recurg la adoptarea Legii Tarifului Vamal Autonom, cu aplicare din 1 iulie 1876, care venea la numai 3 luni de la intrarea, în vigoare a Convenției de comerț cu Austro-Ungaria (1 Aprilie 1876). A-ceastă lege înlocuiește tarifele vamale "turcești", garantate Marilor Puteri prin "capitulațiile" acordate acestora de către Imperiul Otoman, cu tarife autonome românești, mai ridicate. Întrucât în Convenția de comerț, încheiată cu Austro-Ungaria, tarifele înscrise erau mai mici, Austro-Ungaria se afla într-o poziție privilegiată. Scopul acestei legi a Tarifului Vamal Autonom, era ca să determine, celelalte Mari Puteri, să renunțe la, a se prevala de "capitulațiile" turcești și în schimb să dorească să încheie, cu România, Convenții de comerț după modelul cu Austro-Ungaria, în care să fie înscrise tarife preferențiale. Desigur că scopul legislației era dublu, fiind atât de natură politică – silind Marile Puteri să recunoască autonomia comercială româ-nească, față de Imperiul Otoman, prin încheierea de convenții comerciale – dar și de natură economică, pentru că dintr-un monopol austro-ungar, România devenea o zonă a liberului schimb, în care Marile Puteri se concurau între ele. Dar ceea ce era și mai important, era că din cauza concurenței comerciale ce se creia, pe piața Românească, se spera să se elimine monopolul austro-unguresc, și deci s-ar fi putut elimina pericolul înfeudării economice a României. Ca atare România acordă, Germaniei, Rusiei, Greciei și Franței, care-și exprimaseră dorința de a încheia Convenții comerciale cu România aceleași tarife vamale care erau înscrise în Convenția de comerț cu Austro-Ungaria, pe termen de 9 luni, timp în care și aceste țări urmau a încheia convenții de comerț cu România.
De cea mai mare importanță politică era încheierea convenției comerciale cu Imperiul Rusesc, întrucât după părerea lui Ion C. Brătianu nu ar fi trebuit să ne aruncăm "orbește în ghiarele Austriei", iar dupa părerea lui M. Kogălniceanu, România avea nevoie de prietenia Rusiei, întrucât, se prevedea o conflagrație militară majoră, în problema Chestiunii Orientale, de care România trebuia să profite pentru a-și căpăta independența. Clarviziunea acestor doi mari oameni politici pe care îi avea România la acea dată , era combătută, de elementele filo-austriece care se înmulțiseră în ultima vreme, folosindu-se de temerile înrădăcinate în poporul românesc de multe generații, care împiedica o adevărată apropriere de Imperiul Țarist. Exista teama de o masivă emigrare a evreilor din Rusia care să se adauge evreilor veniți din Galiția austriacă. M. Kogălniceanu arăta că supușii evrei austrieci erau de o sută de ori mai numeroși decât supușii evrei ruși, iar Brătianu demonstra că în trecut, deși au existat atâtea invazii ale armatelor rusești, totuși acestea nu au antrenat niciodată și emigrări ale evreilor ruși. Exista temerea neîntemeiată că un imperiu deși slab dezvoltat din punct de vedere industrial – și care avea nevoie, pe lângă propria sa producție industrială să importe produse indus-triale din alte țări – va împiedica dezvoltarea industrială a României; și înfine exista temerea tot neîntemeiată că Imperiul Rus – care producea grâne la fel de scumpe ca și România – își va exporta produsele în România, la prețuri de dumping. Cu toate acestea pe data de 15 iulie 1876 Camera și pe data de 20 iulie, acelaș an, Senatul aprobară Convenția comercială, vamală și de navigație româno-rusă. Pentru a încheia Convenția de comerț cu Germania a fost nevoie ca Titu Maiorescu, negociatorul numit de fostul guvern conservator, să fie demis, deoarece față de modelul: Convenția Austro-Ungară, făcuse încă și mai multe concesii Germaniei. Până în anul 1878, anul Congresului de la Berlin, nici o altă țară, în afară de Austro-Ungaria și Rusia nu au mai incheiat Convenții comerciale cu România, așa că Ion C. Bratianu hotărâ să ridice tarifele vamale autonome din anul 1876, cu 15%. El consideră că avantajele oferite unor state – Austro-Ungaria și Rusia care favorizaseră independența comercială a României – nu trebuie să fie oferite și celor care se opuseseră la obținerea independenței comerciale a Româ-niei. Ridicarea tarifelor vamale cu 15%, nu a avut niciun efect, așa că abia după ce în1879, Conferința de la Berlin, recunoaște independența României până și țări ca Franța și Anglia încheie convenții comerciale cu România.
Principiul liberului-schimb, impus de Marile Puteri, conform cu modelul Austriac, în România prin tratatele comerciale încheiate, au împiedicat industrializarea țării, consacrând astfel statutul de țară eminamente agricolă a României. Apostol Stan, bazat și pe studii publicate anterior, arată în lucrarea sa – Independența României. Detașarea de piața otomană și ratașarea de Europa, (1874-1875), Editura Albatros, București.1998 – următoarele:
"În ciuda intențiilor de limitare a monopolului Austro-Ungariei în comerțul cu România, se constată că ponderea acestei puteri era deosebită, 45% din mărfurile importate de România proveneau din acea țară, în ordine succesivă situându-se Marea Britanie." (Vezi: B.Marinescu și Valeriu Stan, Anglia și convenția comercială româno-engleză din 1880, în “Revista de Istorie”, nr.1.1985), Germania, Franta, Rusia și Italia. (C. I. Băicoianu - Istoria politicii noastre vamale și comerciale, I1. p.209).
În fața acestei situații pe care nu o mai putea controla, Ion C. Brătianu, își schimbă și el poziția și devine filogerman și filoaustriac. Nimeni nu-și poate închipui că Ion C. Brătianu și-ar fi schimbat poziția deoarece ar fi căpătat o nouă convingere politică, ci mai curând, a făcut-o, conform cu vechiul dicton politic englezesc: If you cannot defeat them, join them (dacă nu-i poți învinge, aliazăte cu ei). Publicat în Aldine, Suplimentul ziarului România Liberă, nr.327 din 3 august 2002, titlul articolului fiind: Consiliul de Coroană de la 21 iulie/3 august 1914 – o reinterpretare – în p.III, Dan A.Lăzărescu, ne oferă un miniportret psihologic al lui Carol I care deși se referă la ultimul, dar cel mai dramatic act al domniei sale – Consiliul de Coroană de la Sinaia, din 21 iulie/ 3 august 1914 prin care România își declară neutralitatea – totuși este valabil pentru definirea caracterului singuratic, al întregii existențe, al acestui alergător de cursă lungă:
"Convins de hotărârea nestrămutată a Kaiserului de a dezlănțui războiul proiectat până la cele mai mici amănunte, Regele totuși nu a crezut de demnitatea sa, să se consulte cu vreunul dintre oamenii politici români, în problema atât de delicată căreia se vedea silit să-i facă față singur. El îndreptățea, în chipul aceasta, imaginea pe care ne-o transmite pe seama lui malițiosul Constantin Argetoianu: “ Pe Regele Carol nu-l putea învârti nimeni după degete. El nu era sub influența nimănui, ci făcea – cât a putut, după capul lui și autoritatea sa era atât de mare în lumea politicienilor noștri, încât Brătianu se simțea foarte Ionel în fața lui".
Tot în legătură cu cele două aspecte ale caracterului regelui Carol I, aduse în discuție prin citatul de mai sus, avem și părerea, de altfel tranșantă, a lui I.G.Duca, exprimată în Memorii Volumul I Neutralitatea. Partea I (1914-1915). Ediție și schiță biografică de Stelian Neagoe. Editura Expres. Bucuresti 1992. În privința primului aspect – lipsa sa totală de în-credere în Români – I.G.Duca, întărește în citatul următor, părerea exprimată anterior, de C.Argetoianu:
pp. 115-6. "Mai întâi Seculici, directorul Societății de asigurare Dacia, un slovac su-pus austriac, zice-se de origină semită […] și Basset, un modest elvețian[…] Aceștia au fost sfetnicii intimi ai regelui Carol aproape 30 de ani.[…] Seculici l-a îndemnat să reziste tuturor mișcărilor democratice și l-a încurajat într-o stearpă politică de echili-bristică de partide, iar Basset l-a vîrît – ce e drept fără știrea lui – în mocirla tragerilor false de la finanțe, de pe urma cărora a trebuit să dispară câtva timp din țară. Totuși regele Carol care n-ar fi încredințat unui Român nici cea mai mică spovedanie[…] își depunea cu o surprinzătoare încredere toate tainele în mâinile acestor cvasiaventurieri străini".
p.118 "Dar despre Ion C. Brătianu, I. G. Duca are o părere diferită, de C. Argetoianu: "Nenorocirea a fost însă că de la moartea lui Ion C. Brătianu, care știuse sa-i ție piept, n-a mai întâlnit în drumul său decât oameni de mâna a doua, tineri fără situații bine întărite, sau lingușitori de rând și că astfel, el a tot întrecut limitele atribuțiunilor sale formale".
Părerea lui I. G. Duca, precum că abuzurile lui Carol I, se datoresc faptului că "n-a mai întâlnit în drumul său decât oameni de a doua mână", nu corespunde realității. Adevărul este altul: în primul rând, Carol I a avut la dispoziție două instrumente perfecte – după ce a învățat să le utilizeze în propriul său interes – de manipulare a clasei politice românești, Constituția și Legea electorală, și de ce nu i-am recunoaște și calități înăscute de conducător. Însuși Duca recunoaște în Memorii Volumul I Neutralitatea. Partea I (1914-1915) la pagina 104, următoarele:
"De altfel, calitățile de dibăcie ale inteligenței lui erau completate printr-un real talent de a cunoaște oamenii. Cu un dar minunat, el pătrundea tainele sufletului omenesc și se pricepea să descopere slăbiciunile ca și viciile fiecărui om. O neprețuită calitate pentru un conducător de oameni. A cunoscut admirabil personalul politic al vremii sa-le, a știut exact ce poate da și ce nu poate da fiecare și, a știut și mai bine cum să profite de meritele unora sau de scăderile celorlalți".
Tot Duca în “Memorii. . .”, la pagina 111, arăta cum această calitate a sa, pusă exclusiv în slujba realizării obiectivelor sale proprii, și nu în slujba unor idealuri naționale românești, au condus la rezultate dezastruoase pentru România:
"La această școală însă de câștigare a oamenilor prin specularea slăbiciunilor și prin coruperea lor morală, regele Carol și-a adus lui sevicii mai mult aparente, iar țării i-a adus un adevărat rău. Într-o epocă unde era nevoie de caractere și într-o țară care prin trecutul ei era predispusă să nu vadă înflorind prea multe, regele Carol, prin micile sale abilități, a contribuit puternic la demoralizarea lumii noastre politice și la pervertirea caracterelor în genere".
Pentru a rezuma schița de portret, a personalității sale, în care am preferat să fiu influen-țat mai mult de I.G.Duca, decât de alții, este pentru că Duca la data când a cuprins acest portret în “Memorii. . .”-e sale, era mult sub influența, “marelui”, Brătianu, și într-un fel ne transmite, părerile acestuia și a echipei ministeriale liberale, care au făurit România Mare, așa că voi cita un paragraf, de la pagina 105, prin care, se scot în evidență cele mai caracteristice însușiri sufletești ale regelui Carol I :
"De altminteri, în genere vorbind, regele Carol era o adevărată personalitate, dacă n-ar fi fost decât prin voința și puterea lui de stăruință. Cu o răbdare neobișnuită știa să urmărească ani de-a rândul gândurile sale, la toate voințele într-adevăr stăruitoare nu-și manifesta niciodată pe față intențiile".
În fond care erau intențiile, sau scopul de bază al lui Carol I, în România ? Răspunsul nu atât de greu de ghicit – după părerea mea – era: înlocuirea culturii franceze în România prin cultura germană, și ca urmare dominație germană în România. Deși a avut la dispoziție, aproape o jumătate de secol de domnie pentru a-și realiza scopul – de ce nu a reusit ?
De ce în momentul crucial al consiliului de coroană de la 21 iulie/3 august 1914, toți membrii consiliului de coroană, cu excepția unuia singur, P.P.Carp, au votat în contra intrării în război alături de Germania și Austro-Ungaria, și au adoptat neutralitatea? Duiliu Zamfirescu în Portrete 1914(Biblioteca Centrală de Stat, Manuscrise, Fond “Duiliu Zamfirescu” cota 1437/63), ne relatează următoarele:
"În consiliul de coroană ce s-a ținut în august, la castelul Peleș, după declararea războiului franco-german, bărbatul care a îndrăznit să ‘vorbească’, a fost Dl. Carp. Regele luând cuvântul, a expus situațiunea internatională, căutând să convingă pe asistenți că România trebuie să meargă alături de Germania și de Austro-Ungaria. "A venit momentul Domnilor, să facem din țara noastră o mare putere" a zis Regele. Tăcere mormântală. […] A mai vorbit unul și altul […] rostindu-se mai toți pentru neutralitate. Atunci a luat cuvântul Dl. Carp. A fost o execuție în regulă, aruncând în obrazul fiecăruia, fățărnicia tuturor: "Toți sau mai toți ați fost consilierii tronului; toți știați că politica noastră externă merge în calea Triplei Alianțe […]. Prin urmare cu toții ați consimțit la această politică. Iar astăzi, când a venit vremea să ne ținem de cuvânt vă dați la o parte. Cum lăsați pe omul aista singur ?!(a întrebat arătând către rege)".
Adevărul era că regele Carol I, nu fusese lăsat singur într-un moment crucial, ci că fusese în întreaga sa domnie singur. Acest om era prin firea sa manipulativ, dar fiindcă era conducătorul unui stat, însușirea sa înăscută s-a dezvoltat extraordinar, așa că reușise să câștige întotdeauna, impunând Românilor propriul său punct de vedere. Metoda sa era încredințarea formării guvernului – chiar dincolo de limitele constituționale – unui partid care accepta să pună în practică politica sa. De data asta însă, regele Carol I se afla în fața unui complot orchestrat cu grijă de Ionel I.C. Bratianu. Toți membrii Consiliului de Coroană, erau pentru expectativă. Singurul care nu fusese pus în curent, în mod intenționat, fiindcă ar fi distrus coeziunea pe care Ionel I. C. Brătianu reușise să o formeze, era P. P. Carp. Explicația adoptată de P. P.Carp, pe care și-a exprimat-o în plin Consiliu de Coroană, a fost: Trădare! I. G. Duca participa la Consiliul de Coroană și de aceea în: Memorii Volumul I Neutralitatea. Partea I (1914-1915)). pp.63-64. Ediție și schiță biografică de Stelian Neagoe. Edtura Expres. București, 1992. ne redă cu acurateță ceea ce s-a spus acolo:
"Sire" spuse el cu voce tare și răspicat, "țin atunci să se constate că în ceasul cel mai grav pentru țară, Majestatea voastră este părăsită de toate partidele și de toți sfetnicii ei, la sfârșitul unei lungi domnii închinată propășirii naționale". Brătianu se ridică cu indignare: "O hotărîre izvorâtă din credință adîncă că interesele cele mai sacre ne-o dictează nu poate fi interpretată ca un act lipsit de lealitate față de suveran!". Marghiloman a fost și mai categoric: "Dragă Carp, dă-mi voie să protestez cu toată energia în contra cuvintelor tale. Nu numai că dând Majestății Sale sfaturile pe care i le-am dat nu l-am părăsit, dar avem conștiința că am acoperit Coroana. Dacă, așa cum e azi opinia publică, am lăsa cumva pe rege să declare războiul, lumea ar zice că acesta nu e războiul țării, ci războiul regelui".
Pentru toate nereușitele lor, Germanii și filogermanii, nu acceptă responsabilitatea proprie, ci mai întotdeauna acuză Trădarea , drept cauză a nereușitei. Cel mai mult se vorbește de trădarea din propriile lor rânduri, dar și din partea aliaților lor, așa cum e cazul României prezentat mai sus. În opoziție cu teoria germana a trădării, există însă explicația dată de știin-ța darwinistă, și anume că problema principală a germanilor, pentru care mai niciodată nu reușesc, în ceea ce plănuiesc să îndeplinească, este că, întotdeauna încearcă să facă ceva prea mare pentru puterile lor reale. George Bailey , în lucrarea sa, Germans: the biography of an obsession. p.25. The Free Press. New York scrie că:
"Cu excepția jumătății de secol Bismarck-iene, istoria Germană este un neîntrerupt lanț, la un fir de păr, de nerealizări, înebunitor de aproape de reușită: Germanii aproape că au reformat biserica catolică, Liga Hanseatică aproape că a reușit să unească nordul Germaniei, țăranii aproape că au reușit în revoluția lor din 1527, împărații Hohenstauffen aproape că au reușit să consolideze și să centralizeze Sfântul Imperiu Roman, Parlamentul din Frankfurt, din 1848-1850 aproape că a creat un stat German integrat, etnic, democratic[…]. Limbii Germane i-a lipsit un vot, ca să poată fi adoptată de Congresul Continental, drept noua limbă oficială Americană"
Ca să nu mai vorbim că Germanii aproape(!!) că au câștigat, atât primul cât și cel de al doilea război mondial, dar de fiecare dată, așa cum era ușor de prevăzut, au pierdut. Iată concluzia politico-istorică a domnului profesor Nicolae Ciachir – care probabil că nu a trecut neobservată – din lucrarea sa Marile Puteri și România (1856-1947),p.372, Editura Albatros, București 1996, din care citez:
"Dintre Marile Puteri care ar putea ajuta România, eu aș miza, în primul rând, pe Germania (81 milioane de locuitori, cu o suprafață de 356 000 km.p.), a treia forță economică din lume, cu care am avut relații foarte bune până la 1916, anul intrării României în primul război mondial".
Nu doresc să intru într-o polemică cu domnul Nicolae Ciachir, așa că nici măcar nu voi întreba – știut fiind că chiar și pentru un tango este nevoie de doi – ce informații posedă dân-sul cu privire la disponibilitatea Germaniei, pentru o relație de tip special cu România, știut fiind că ultimul și cel mai spectacular eveniment din istoria noastră comună cu Germania este “Actul de la 23 August 1944”. Domnul profesor Nicolae Ciachir, scapă din vedere, că pentru a ajunge la o relație de tip special cu Germania, România trebuie să supraliciteze concurența unei Ungarii germanizate din punct de vedere cultural. Vorbind despre "Actul de la 23 August 1944", iată ce spune Paul Lendvai în cartea sa Ungurii p.434, traducători Maria și Ion Nastasia, Editura Humanitas Bucuresti 2001 :
"Spre deosebire de România, Ungaria nu a reușit schimbarea de front în anul 1944. Cu alte cuvinte Horthy nu a putut să acționeze ca regele Mihai din simplul motiv că înșiși cei de la comandamentul suprem și cei mai mulți ofițeri erau mult mai filogermani decât cei români".
Dar în schimb îi voi prezenta domnului Neculae Ciachir, ultimul eveniment din istoria comună, veche de mai mult de 1000 de ani, dintre Ungaria și Germania. Anul 1989: Pe data de 2 Mai, Ungaria începe să deblocheze granița sa cu Austria, lucru care cu timpul, devine cunoscut în R.D.G. În luna August, Germanii din R.D.G. se refugiază cu zecile de mii în Ungaria, unde, la intervenția lui Erich Honecker, Ungurii închid din nou granița. Se acumulaseră 55 000 de refugiați est-germani. În noaptea de 9/10 septembrie, primul-ministru Rezso Nyers și ministrul de externe Gyula Horn, ai Ungariei, zboară cu avionul în Germania Federală, unde se întâlnesc cu cancelarul Helmuth Kohl, și-i propun să deschidă granița cu Austria și să lase pe cei 55 000 de est-germani să plece. Helmuth Kohl, se declară fericit, și intreabă imediat: "dar noi ce am putea face pentru voi?". Ungurii răspund în cor: “Acum nimic !”, poate “Mai târziu !”. Pe data de 11 septembrie Ungaria deschide granița cu Austria; 55 000 de germani scapă în vest. După părerea comună din Germania, acesta a fost evenimentul capital, din anul 1989, care a contribuit cel mai mult la unificarea celor două Germanii. Pe cine crede cititorul român că “mizează” Germanii mai mult, pe Români sau pe Unguri?
Să nu ne facem iluzii deșarte, cele două acte de stat ale României, care au avut legătură directă cu înfrângerea Germaniei atât în primul război mondial, când România, și-a declarat neutralitatea în anul 1914, iar apoi a declarat război Germaniei în anul 1916, cât și în al doilea război mondial, când prin actul de la 23 august 1944, Românii au părăsit pozițiile pe care le apărau în cadrul dispozitivului de luptă comun româno-german în contra sovieticilor, și apoi au întors armele, alături de sovietici, în contra germanilor, nu mai sunt numai acte de stat, care pot fi im-putate unor guverne din trecutul României, ci sunt acțiunile fundamentale de constituire ale na-țiunii române într-un stat național românesc.
Personalități uriașe din istoria neamului românesc, așa cum sunt: P.P. Carp și Mareșalul Ion Antonescu pot considera acte de trădare, actele de naștere ale națiunii române, Consiliul de Coroană de la Sinaia din 3 august 1914 și la distanță de treizeci de ani, actul de la 23 august 1944, dar acest puțin numeros, popor românesc, ar trebui să nu uite nici odată că statul Român a fost făurit numai și întotdeauna, prin lupta în contra statului German cotropitor. Exprim părerea de mai sus pentru că pe de altă parte, sunt sigur că nici Germanii nu uită nimic din trecut. Și nu este vorba de vârfurile politicii germane. Eu mi-am format această convingere, discutând Primul și al Doilea Război Mondial cu Germani de rând, de vârsta mea, foști soldați germani, care mi-au dovedit o cunoastere perfectă, a tuturor împrejurărilor care au condus la retragerea Românilor din coalițiile cu Germanii. Germanii în masă își cunosc foarte bine istoria, dar nu le stă în caracter, să-și recunoască greșelile – vina pentru înfrângeri datorindu-se întotdeauna trădătorilor, deoarece ei se cred o Mare Putere Globală – când in realitate e drept că sunt o Mare Putere, cea mai Mare Putere, dar Europeană. Ca o confirmare a celor menționate în paragraful anterior, citez din – ziarul Adevărul nr. 5017 din 24 August 2006 – articolul: Nu românii au trădat, ci Germania și-a trădat vocația europeană, în care Vasile Buga, intervievează pe profesorul dr. Nicolae-Șerban Tanașoca:
" Credeți că românii și regele Mihai I pot fi acuzați că au trădat Germania, după ce l-au înlăturat de la putere pe mareșalul Antonescu? – Fidelă până în ultimul ceas ordinii versailleze, valorilor civilizației europene moderne, naționale, liberale și democratice, România s-a alăturat axei revizioniste abia după ce Germania hitleristă declanșase războiul pe frontul occidental, ne anihilase aliații, zdrobise Franța, asedia Anglia și, mai ales, încheiase cu URSS faimosul pact de neagresiune prin care cele două state totalitare își împărțiseră Polonia și Europa de răsărit și dezmembraseră România Mare. A fost o aliniere impusă prin presiuni și dictată de disperare, nu de afinități ideologice ori idealuri comune, asumată de un militar, generalul Ion Antonescu, ostil, deopotrivă, nazismului și bolșevismului, asociate în momentul ascensiunii lui la putere. Acestei alinieri i-a pus capăt un act impus de lipsa oricărei perspective, actul de la 23 august 1944, înfăptuit de Regele Mihai I, ostil și el deopotrivă nazismului și bolșevismului, într-un moment în care URSS hotărâse formula de împărțire a Europei cu marile democrații occidentale cu care se aliase, într-un târziu, pentru a respinge agresiunea Reichului nazist, dar pe care nu a încetat niciodată să le submineze. Reichul nu a fost luat prin surprindere de reorientarea României, la care se aștepta chiar din partea guvernului antonescian, ci orbit de fanatism. Nu românii au trădat Germania, ci Germania și-a trădat, urmându-l pe Hitler, natura și vocația europeană, recuperate, astăzi, după catastrofă".
Pe plan științific darwinist, cuvinte ca trădare, onoare individuală sau colectivă, care fac parte din marea noțiune: moralitate, sunt convenții între oameni, adică valori temporare și caduce, și deci nu au caracter de legi naturale general valabile. Dacă ne-am putea obișnui spre exemplu, să înlocuim calificativul cotropitor, pe care l-am acordat Germanilor anterior, cu încacadrarea acțiunii de cotropire, în legea emisă de către Malthus, în care acesta spune că orice "specie tinde să se înmulțească, dincolo de mijloacele de trai disponibile pentru ele", atunci cotropirea, un termen folosit de istorici care presupune ură, devine o noțiune cu caracter științific biologic, mult mai pe înțelesul oamenilor, și poate că în felul acesta se pot elimina din discursul istoric și termeni ca trădare și onoare, care nu și-au avut nici odată rostul să existe, din punct de vedere științific, atunci când este vorba de interesul național. Realpolitik, este un concept asociat mai cu seamă cu politica dusă de Germania, începând cu Bismarck și care prin definiție era o politică dusă numai în interesul național și în funcție de situațiile reale, și care nu avea de aface nici cu ideologia și nici cu doctrina politică, și cu atât mai puțin cu morala. Pe scurt, Românii, în secolul al douăzecilea (1918 și 1945) au învins pe cotropitorii germani și unguri, prin propriile forțe, dar în cadrul unor alianțe, cu Marile Puteri Globale: Franța, Rusia, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii alianțe generate de interesul comun, de apărare în contra agresiunii milenare a Puterilor Centrale Europene.
| ▲ Începutul paginii. |
|
Această lucrare a fost eliberată în domeniul public de către deținătorul drepturilor de autor. |