Frontierele românilor/Vol II, Capitolul II

Jump to navigation Jump to search
Capitolul I Frontierele românilor de Alexandru Gabriel Filotti


Capitolul II
Interpretări ale unor evenimente din etapa istorică a câștigării independenței naționale, când moșierii consitutiau clasa dominantă românească. (1866-1877)
Capitolul III



MOTTO:
"Războiul neatârnării, trage o brazdă între două lumi. Lumea veche cu obiceiurile și cu tradițiile ei, pe care curentele moderne și influiența Occidentului începuseră deja să le clatine, face loc unei lumi noi. Libertatea de mișcare și porțile deschise tuturor posibilităților au incitat pe fiecare să iasă din liniștea vieții patriarhale, limitată între cele câteva ziduri ale cerdacului sau divanului strămoșesc și să se arunce în învălmășala străzii. România modernă începe să se contureze și se îndreaptă cu pași mai mult repezi decât siguri spre destinele ei".
Constantin Argetoianu - Pentru cei de mâine. Amintiri din lumea celor de ieri - vol.I, ediție și postfață de Stelian Neagoe, Ed. Humanitas, București, 1991, p.19.

Climatul politic european in timpul Unirii Valachiei cu Moldova (1859)[modifică]

Unsprezece ani după anul 1848, în anul 1859, în Țările Românești, se află aceiași clasă politică, parțial motivată de "boierism" și parțial animată de ideile "pașoptiste", ambele direcții politice fiind conștiente că atunci – cu unsprezece ani mai înainte – nu se reușise transformarea politică a Principatelor Dunărene, numai pentru că în Rusia, domnea țarul Nicolae I, care domina din punct de vedere politic, prin amenințarea cu intervenția militară, atât țările cât și imperiile limitrofe. Paul Lendvai, în lucrarea sa Ungurii, p. 248, editura Humanitas Bucuresti, 2001, scrie:

"Înjosirea Austriei a culminat în trimiterea lui Franz Iosif la Varșovia pentru ca acolo, la 21 mai <1849>, să trebuiască în genunchi să-i sărute mâna unui om cu 35 de ani mai bătrân, care era domn al tuturor Rușilor."

În anul 1859 însă, în Rusia domnea țarul Alexandru al II-lea, fiul lui Nicolae I, și aceasta a făcut toată diferența. Alexandru al II-lea, fusese nevoit să încheie pace, în 1856, la Paris, recunoscându-se învins într-un război pe care nu-l începuse el, ci tatăl său Nicolae I. Acest război purtat în Crimea, în contra celorlalte mari puteri europene, a avut drept consecință renunțarea Rusiei la protectoratul asupra Țărilor Românești, în favoarea protectoratului marilor puteri europene coalizate, care câștigaseră războiul Crimeii. Alexan-dru al II-lea, la Conferința de pace de la Paris din 1856, susținuse alături de împăratul Napoleon al III-lea, unirea celor două Principate Dunărene într-un singur Principat, dar fuseseră obligați să cedeze în fața obstrucției hotărâte a Austriei, Angliei și Turciei.

Cu toată această înfrângere temporară a punctului de vedere al celor doi împărați, la masa tratativelor de pace de la Paris, Rusia Țarului Alexandru al II-lea, a continuat să promoveze Unirea Principatelor Dunărene într-un singur stat, cu dublul scop, de a impune o retragerere a Imperiului Otoman la linia Dunării, și în acelaș timp de a împiedica o înaintare a Sfântului Imperiu la linia Dunării, printr-un protectorat sau chiar o anexare. Rusia nu putea să găsească nici un aliat care să o susțină în vederea propriei sale înaintări la linia Dunării, printr-un nou protectorat, dar avea un aliat în persoana lui Napoleon al III-lea, care susținea Unirea Principatelor Dunărene, într-un singur stat, întrucât credea că Principatele Unite vor fi un obstacol pus în calea imperialismului rusesc. Așa se explică dece, partidul "boieresc", filorus, care promova politica rusească și partidul "pașoptiștilor" filofrancezi, care promova politica Franței, s-au întâlnit pe o platformă comună internă și internațională, care a reușit, în contra tuturor obstacolelor, să realizeze Unirea Munteniei cu Moldova, în anul 1859. În felul acesta, în timp de pace, practic, Rusia va avea granița cu Turcia la Dunăre, datorită influienței sale care se exercita nestingherită în ciuda suve-ranității turceștii, iar în timp de război, după ocuparea Principatelor Unite de către trupele rusești ca un prim pas, ele deveneau baza de pornire ideală, a unui război asupra peninsu-lei balcanice în orice direcție, fie spre Adriatica prin Serbia, fie prin Bulgaria spre Constantinopol, sau prin Transilvania spre Viena.

Cuza, fusese agreat de Ruși pentru a realiza Unirea Munteniei cu Moldova, dar din cauza că el insuși era un "pașoptist", deci din punct de vedere ideologic nu putea fi omul camarilei din jurul țarului Alexandru al II-lea, trebuia să fie înlăturat, și trebuia să fie găsit un alt domnitor care să fie, un conservator. Si de data aceasta, cele două partide, s-au întâlnit pe o platformă comună: înlăturarea de la domnie a lui Cuza, așa că au constituit ‘monstruoasa coaliție’, care l-a debarcat pe Cuza, printr-o lovitură de palat. Prin rapiditatea cu care Ion C. Brătianu, care în momentul loviturii de palat se afla în străinătate, l-a găsit pe tânărul Carol I de Hohenzollern dispus să încerce aventura din Principatele Unite, au fost înlăturate toate insuccesele care ar fi putut să decurgă dintr-o căutare și tratative îndelungate. Austria, din cauza războiului cu Franța nu a putut să intervină, și pentru că Rusia nu dorea să numească un prinț din dinastia Romanovilor, pe care apoi ar fi trebuit să-l susțină în contra tuturor, și care din această cauză ar fi putut să o antreneze în războaie pe care nu le dorea, alegerea făcută de Ion C.Brătianu: un prinț din casa domnitoare a Prusiei, fără veleități la acea dată în zona Dunării, rivală cu Austria, a întrunit aprobarea atât a lui Napoleon al III-lea cât și a țarului Alexandru al II-lea. În planul can-celariei rusești, unirea celor două mici principate intr-unul cu puțin mai mare, conducea la ideea tentantă, că dacă se realiza și al doilea pas – independența Principatului garantată de marile puteri din Europa – atunci, integritatea teritorială a Imperiului Otoman, în dosul acestui scut creat cu ajutorul garanției colective a marilor puteri, părea a fi realizată. Rusia însă, știa foarte bine, că în lumea reală, pentru ca un scut să poată exista, o forță reală trebuia să-l susțină, și că în caz contrar, ofensiva rusească pornea acum de la Dunăre, și nu de la Prut, așa că prin partidul conservator, condus de Lascăr Catargiu, își dădu acordul tacit în faza inițială, și aprobarea formală într-o fază ulterioara pentru alegerea lui Carol de Hohenzollern, ca domnitor, făcută de I. C. Brătianu, dar și de poporul românesc.

Între timp în Țările românești, și înainte de unire, și după unire, avea loc saltul evolutiv cel mai important, creerea atât a unei burghezii rurale cât și a unei burghezii orășenești, care prin partidul pe care-l vor forma și susține, Partidul National Liberal, vor ajunge să întemeieze cea mai mare realizare politică românească: România Mare.

Apariția moșierilor - burghezie rurală - dintre țărani.[modifică]

În cursul acestei lucrări, am făcut deosebirea între boierii pământeni, sau de viță veche, parțial înrudiți cu fanarioții, care întemeiaseră în secolul al XVIII-lea, condominiul turco-fanariot, și moșierii, o burghezie rurală, care începuseră să apară începând cu anul 1829, ca o rezultantă a acțiunii legilor economice capitaliste, deoarece prin Tratatul de la Adrianopole, încheiat între ruși și turci, rușii obligaseră Turcia să renunțe la mo-nopolul comerțului exterior, pe care aceștia și-l arogaseră în Principate. Voi prezenta un caz real, din familia autorului de moșieri "făcuți", adică creați în cadrul procesului evolutiv, si nu "născuți", mostenitorii unor stări trecute . Cazul prezentat este susținut cu documente din arhiva familiei autorului. Ar fi greșit să se creadă, că suferințele Românilor, ar fi fost provocate numai de străini, sau forțe exterioare, asupra cărora Românul nu avea nicio influiență. Înaintașii noștri, moșieri români, au traversat vremuri extrem de vitrege – mă refer la perioada comunistă – când erau nevoiți, să-și ascundă mai cu seamă ‘origina socială moșierească’, pentru a putea obține un loc de muncă, măcar, ‘de jos’, care să le permită supraviețuirea. Pentru a șterge orice urme ale trecutului, au existat comune, în care comuniștii locali, au ars toată arhiva din trecut. Un exemplu din cadrul familiei Filotti este distrugerea prin ardere, eventual furt înainte de incendierea arhivei, din comuna (la acea vreme) Batogu, județul Brăila. Arderea arhivei din satul Batogu are o importanță minoră, în comparație cu marile distrugeri provocate de comuniști, urmelor materiale ale trecutului glorios al poporului român. Spre exemplu, recent a apărut în presă, că oasele Mareșalului Alexandru Averescu, au fost luate în perioada comunistă, din ordinul lui Nicolae Ceaușescu, din mausoleul de la Mărăști și probabil aruncate cine știe unde. Distrugerile de documente ale trecutului, au fost efectuate și de membrii familiilor moșierești înspăimântate, că la o eventuală percheziție, să nu li se găsească aceste documente în casă, ceea ce ar fi putut avea consecințe, categoric agravante. Cu toate acestea, datorită în special bunicii autorului Victoria Mihăileanu, mătușii autorului Elena Demetrescu, și verilor Constantin Filotti și Ioana Filotti, au parvenit până la autorul acestor rânduri, un număr de documente cu care am putut reconstrui pașii parcurși de acești inaintași ai noștri pe drumul care i-a condus de la "0", la statutul de moșieri în România secolelor XIX-XX.

In secția Addenda a acestei cărți, am atașat expunerea preotului Mitu Stefănescu, din satul Gimbășani, din județul Ialomița: Pentru ca să nu se uite amu scrisu aceasta, precum și un număr de documente care intăresc relatarea preotului Mitu Ștefănescu. Ceea ce poate fi caracterizat drept "Actul I" al evenimentului de care este vorba în expunerea menționată , este cotropirea moșiei moșnenilor din satul Gimbășani, în suprafață de 446 ‘stânjeni de moșie’, și deoarece fiecare ‘stânjen de moșie’ este egal cu 2,5 ha. , suprafața totală cotropită fiind deci egală cu 1115 ha. Cotropirea s-a datorat paharnicului Scarlat Cerchez, care a devenind ispravnic (prefect) al județului Ialomița, în timpul domniei ultimului domn fanariot din Muntenia, Alexandru Șuțu, mort în anul 1821, după care a urmat Zavera lui Tudor Vladimirescu. Preotul Mitu Ștefănescu descrie metodele utilizate de Scarlat Cerchez astfel:

<block1quote> "a hotărâtu ca să-și facă o proprietate și plăcându-i poziția locului la Gimbășani, a și pusu în lucrare planul: primu prin cumpărare și al doilea prin silnice mijloace chiar pe Tudor Sârbu tatu lui socru-meu, la ținutu 2 luni la închisoare până cându l-a speriatu și i-a vândutu elu 5 stânjeni <12,5 ha.> care îi avea de zestre, pe alții îi speria cu potvezile și alte greutăți, așa că cu metoda asta a cotropitu toată moșia Gimbășani și a plantatu livezi și a edificatu case și s-a făcut mare proprietar."

În cartea lui Octav George Lecca, Familiile Boierești Române, istorie și genealogie, cu adnotări, completări și desene de Mateiu Caragiale. Libra, Muzeul Literaturii Române, București 2000, la pagina 221, se găsește istoria familiei Cerchez (Moldova) de origină armenească, astăzi fără urmași. Dar la pagina 222 se fac următoarele precizări:

"Nu trebuie a se confunda această familie cu altă familie Cerchez, de origine greacă, înrudită cu Principele Mavrocordat și stabilită în Valachia din secolul trecut, când membrii ei avură titluri de boierie și din care astăzi sunt mai mulți reprezentanți". – Nota Mateiu Caragiale: Cerchez din Valachia – primul fiu al unei cercheze, cu o beizadea Mavrocordat. – (?) (!) Legenda…"

Paharnicul Scarlat Cerchez, ispravnic la Călărași pe vremea domnitorului Alexandru Șuțu face parte din familia "Cerchez din Valachia", și este un exemplu dintre multe altele, de corupție și abuz, atât de comune în perioada de sfârșit a epocii fanariote.

În anul 1822, au fost convocați la Istambul, 7 boieri din Moldova, și 7 din Munte-nia, cei din Muntenia conduși de Grigore Ghica, dintre care urma să fie numit domnitorul. În Muntenia a fost numit domnitor cu asentimentul Rusiei, Grigore Ghica. În timpul domniei acestuia, moșnenii din Gimbășani au procedat la recuperarea, prin justiție, a moșiei cotropite de paharnicul Scarlat Cerchez:

"și judecându-se mai mulți ani au câștigat prin cartea de blestem care au iscălit-o 17 suflete din satele învecinate: Mărculești și Cosâmbești, precum că în adevăr moșia Gimbășani s-a luat cu silnice mijloace de paharnicu S. Cerchezu"( Preot Mitu Ștefănescu, Pentru ca să nu se uite amu scrisu aceasta).

În ultimul dintre documentele din acest proces, datat din 18 ianuarie 1867, completul de judecători ai Tribunalului Ialomița având drept președinte pe I.Hristodore menționează următoarele fapte:

"Adecă noi cei mai jos iscăliți încredințăm cu acest zapis al nostru la mâna logofătului Răducanu, fiul Marinachii și la mâna logofătului Gheorghe, fiul lui Tudor, de la satul Gimbășani, jud. Ialomița, precum să se știe că noi judecându-ne mulți ani cu răposatul paharnic Scarlat Cerchezu pentru răscumpararea stânjenilor ce cumpărase numitul paharnic în hotarul aceii moșii Gimbășani și tot prelungindu-se judecata până au murit numitul paharnic, ne-am judecat în urmă și cu casa sa până înaintea Măriei Sale răposatului întru fericire domn Grigore Vodă Ghica, de unde s-au dat și hotărâre scrisă din leat 1825 mai 16, cu coprindere ca să rămâie moșia dezrobită de la casa numitului paharnic, după cum în această hotărâre pe larg se coprinde…"

Autorul este descendent direct din “logofătul Gheorghe, fiul lui Tudor”, întrucât logofătul Gheorghe este bunicul dinspre partea mamei, al bunicii autorului, cunoscută în timpul vieții sale în satul Gimbășani drept: "coana Victoria" Mihăileanu. Public aceste documente deoarece fac parte dintr-o categorie juridică și socială: "silnicia" (abuzul politic), una din modalitățile prin care clasa politică, de dinaintea și contemporană cu Tudor Vladimirescu, din țările care formau Imperiul Otoman, întemeiau mari proprietăți funciare. Aceste documente din trecutul familiei autorului, fac posibilă o paralelă, pe de o parte în-tre abuzul politic comis de prefectul județului în perioada când țara nu avea domn, anul 1821, și cum era administrată justiția de către domnitorul Grigore Vodă Ghica în 1825, și pe de altă parte, cum este administrată justiția de către România, având drept Președinte pe Ion Iliescu, în perioada care a urmat revolutiei anticomuniste din decembrie 1989.

Speța juridică la care mă refer este "admiterea probei cu martori", din legislația actuală, față cu "cartea cu blestem", jurisprudență românească din cele mai vechi timpuri. După ce cititorii au luat cunoștință de citatele din documentele prezentate în secția Addenda, nu mă îndoiesc, că și-au format convingerea că moșnenilor din Gimbășani, județul Ialomița, care posedasera o proprietate de 1115 ha în devălmășie, sau în indiviziune, sau comunitară, dacă justiția din timpul domnitorului Grigore Vodă Ghica (1825) nu le-ar fi admis proba în justiție "carte cu blestem", jurământ depus de 17 locuitori din satele megieșe Mărculești și Cosâmbești, nu ar fi avut câștig de cauză. Urmările ar fi fost ușor de întrevăzut:

a) Moșnenii, țărani liberi proprietari de pământ, ar fi fost transformați prin forța împrejurărilor – necesitatea de a supraviețui – în clăcași pe moșia care fusese a lor, devenită marea proprietate, a celui care prin metode ‘silnice’ îi silise să-și vândă pământul: paharnicul, ispravnic de Ialomița, Scarlat Cerchez.
b)Scarlat Cerchez și moștenitorii săi, paharnic, demnitate, care i-a facilitat obținerea funcției de ispravnic (prefect) în județul Ialomița, s-ar fi bucurat în liniște, de rodul violențelor, prin care îi silise pe moșneni să-și vândă pământul.

Voi cita din articolul având titlul: Eliminarea probei cu martori – o invenție iresponsabilă și aberantă, scris de domnul Vasile Lupu, și apărut în ziarul România Liberă din data de 5 decembrie 2002. Prezentarea domnului Vasile Lupu, nu mai este necesară, întrucât dumnealui va rămâne în istoria României, ca autor al legii de retrocedare a proprietăților expropriate și confiscate de comuniști în perioada 1949-1989, legea nr.1/2000, care a corectat pe cât a mai fost posibil, parțial, răul făcut de legea nr.18/1991, autor Petre Roman. Iată ce scrie Vasile Lupu:

"Așa cum au evoluat lucrurile în ultimii 12 ani, toți cei care au tras de proprietatea de stat în detrimentul retrocedărilor și privatizărilor n-au făcut-o din convingere, ci din cel mai murdar interes: au tras de timp până când prin furt și jaf, au reușit să-și însușească bunuri care au aparținut proprietarilor de drept sau statului Român[…] P.S.D. a schimbat și legea 1/2000 prin Ordonanța de urgență nr.102 din 27 iunie 2001[…] Principiul retrocedării pe vechiul amplasament a devenit excepție în formula: "de regulă pe vechiul amplasament". Eficiența acestei ultime sintagme a fost probată prin cele o jumătate de milion de procese pe care le-a generat, în aplicarea legii nr.18 /1991. […] Așa din terenurile forestiere au ajuns să fie exceptate de la retrocedare peste 500 000 de hectare. Trimiterile la alte terenuri de proprietate privată ale statului sau la despăgubiri rămân cea mai mare batjocură. […] Abrogarea textelor din Legea 1/2000, care reglementau retrocedarea terenurilor comunitare pe vechile amplasamente […] au dat peste cap efortul greu de măsurat al proprietarilor, depus și finalizat în îndeplinirea procedurii cerute de Legea 1/2000. Cum s-a spus și în Parlament cu ocazia desbaterii ordonanței, noua procedură are nevoie cam de 100 de ani pentru finalizarea ei. Noutatea ținând de democrația originală, reprezintă din punct de vedere juridic o invenție iresponsabilă și aberantă, de a interzice proba cu martori în retrocedarea terenurilor forestiere, nu-și găsește termeni de comparație în toată legislația țărilor din Europa."

Prezicerea din Parlamentul României, semnalată de domnul Vasile Lupu în articolul de mai sus: "noua procedură are nevoie de cam 100 de ani pentru finalizarea ei", nu este o figura retorică, dacă ținem seama de faptul că finalizarea unei singure retrocedări, cea provocata de cotropitorul Scarlat Cerchez în anul 1821, a durat 46 de ani, ultimul act având data de 18 ianuarie 1867. Care este cauza pentru care finalizarea a durat atât de mult? Raspunsul este: sărăcia moșnenilor. Preotul Mitu Ștefănescu, lapidar, scrie următoarele:

"Obligându-se și oameni Gimbășani a înapoia paharnicului Cerchezu 8000 lei vechi câtu s-au constatu că ar fi plătitu pentru cumpărătoarea moșiei. – Dar Gimbășanii neavându ca să-i dea bani a datu cu arendă pentru 8 ani de zile și atunci a mersu Radu Lungu, Dobre Popa și Ion log. Călin ca să ia documentele moșii de la casa Cerchezu, care le-a luatu și fără ale mai da în mâna cari le avea s-a făcutu numai ei stăpâni pe moșia Gimbășani."

Urmeaza “Actul al II-lea”: moșia moșnenilor ar fi fost pierdută în totalitate și pentru totdeauna, dacă bunicul, bunicii autorului prezentei cărți, anume Gheorghe Sârbu Gimbășanului nu ar fi acționat în judecată pe cei trei arendași asociați menționați mai sus, în anul 1838, adică pe noii cotropitori ai moșiei moșnenilor din Gimbășani, pentru restituirea a 5 stânjeni de moșie <12,5 ha.>, moștenire de la tatăl său Tudor Sârbu Gimbășanu, pe care le-a câștigat. Logofătul Gheorghișan, așa cum avea să fie numit, mai târziu, de moșnenii din Gimbășani, Gheorghe Sârbu Gimbășanului, era un om educat, în sensul că stăpânea scrierea limbii române cu caractere chirilice, utilizată în acea vreme, în curțile de judecată și în cancelaria domnească. Dovadă stă actul de dotă, atașat în secția Adden-da, din prezentul volum, în care cu mâna lui scrie, în limba română cu caractere chirilice, urări, pentru căsătoria fiicei sale Theodora cu ginerele său Ion Mihăileanu, ca răspuns la mulțumirile pentru primirea dotei, ale lui Ion Mihăileanu, redactate în limba română, dar cu caractere latine. Dar faptul ca era un om educat, versat în domeniul juridic și ca om de afaceri al timpului său, stă și faptul că devenise vechilul asociației de moșneni care urmărea retrocedarea prin justiție a pământurilor cotropite de cei trei arendași-asociați, care puseseră mâna pe actele moșnenilor și se considerau proprietarii moșiei. Relația dintre moșnenii deposedați de pământ și logofătul Gheorghișan, în vederea recuperării proprie-tăților cotropite, era una de parteneriat, după cum scrie Părintele Mitu Ștefănescu, citez: "pe din două (jumătate proprietarului și jumătate vechilului Gheorghe Sârbu)". Cunosc în ziua de astăzi suficiente astfel de parteneriate între proprietarii de case confiscate sau expropriate de comuniști și avocații din ziua de astăzi. La prima vedere, lucrurile par simple: procuristul se prezintă la proces, câștigă procesul, cauza fiind justă, și pentru aceasta, încasează ½ din valoarea bunului retrocedat. Dar în realitate lucrurile sunt diferite de a- cest scenariu supra simplificat. În primul rând moșneanul nu avea nici un fel de acte de proprietate, întrucât cei trei arendași asociați, care returnaseră în numele moșnenilor suma de 8000 lei vechi, pe care S. Cerchez o plătise pentru moșia cotropită, reținuseră toate actele de vânzare/cumpărare, drept zălog pentru aceiași sumă de 8000 lei vechi, pe care moșnenii le-o datorau acum arendașilor. Apoi era chestiunea arenzilor, pe care arendașii, ca și în ziua de astăzi, nu le plătesc. Mai era și problema amânării termenelor de judecată pentru fiecare moșnean sau grup de moșneni la care dacă reclamantul, sau procuristul său, nu se prezenta, se pierdea procesul. Și în fine, toate cheltuielile îl priveau pe vechilul care le susținea interesele, întrucât moșnenii, fuseseră lipsiți atâția ani de zile de uzufructul proprietății lor, arenda, care conform înțelegerii cu cei trei arendași-asociați, timp de 8 ani de zile trebuia să fie reținută în contul datoriei de 8000 lei vechi.

Preotul Mitu Stefanescu scrie în continuare ceea ce ar fi Actul al III-lea, al dramei moșnenilor din Gimbășani:

"Văzându cotropitorii că Gheorghe Sârbu o să câștige moșia au vândutu, parte dintrânsa, 237 stânjeni <592,5 ha.> Marelui Aga Filipu Lenșu și stânjeni 76 <190 ha.> Iancu Rosetu iar ceilalți 192 <480 ha.> i-a câștigatu."

Dintre câștigători, în cele câteva acte , care au ajuns până la noi, am găsit un număr de 15 moșneni, mai toți aparținând familiei Gimbășanu după cum urmează: Tudor, Toader sau Tudorache Gimbășanu, Ioan Gimbășanu fiul lui Tudor Gimbășanu, Radu Gimbășanu fiul lui Tudor Gimbășanu, logofătul Gheorghe Gimbășanul, preotul Petcu Gimbășanu din Gu-ra Balei, popa Ioan Gimbășanu, Dobre fiul popei Ioan Gimbășanu, Călin Boicea din Gura Balei, Călin Iancu fiul lui Călin Boicea din Gura Balei, Micu fiul lui Matei, Marinache, Răducanu fiul lui Marinache, Bălașa ot Slobozia, și Maria fiica Bălașei din Slobozia.

Partea logofătului Gheorghișan, era deci de 96 de stânjeni <240 ha.>, avere câștigată drept onorariu, care l-a propulsat, în categoria moșier. În acelaș timp el avea și poziția dominantă în cadrul proprietății devălmașe câștigate, nu numai pentru că poseda su-prafața cea mai mare dar și pentru că, dacă devălmașii posedau ceva, i se datora numai muncii stăruitoare, pe cheltuiala sa, depusă de el timp de 7 ani (1838-1845). Preotul Mitu Stefănescu scrie:

"De la anu 1845 moșia Gimbășani a format două trupuri: moșia boierilor Filipu și Rosetu și moșia moșnenilor Gimbășani."

Pentru moșnenii din Gimbășani, care mai posedau în devălmășie doar 96 stânjeni de moșie, deci 240 ha, din totalul de 446 stânjeni de moșie (1115 ha.) pe care le vânduseră forțat în anul 1821, bilanțul era foarte trist. Satul Gimbășani devenise un sat doar parțial moșnenesc. Clăcașii se puteau acum adresa, pentru a căpăta pământ de lucrat în condiții de clacă, la trei moșieri: Filip Lenș, Iancu Roseti și noul moșier Gheorghe Sârbu al cărui pământ se afla în devălmășie cu propriul lor pământ.

Pentru a ilustra teza: o lege chiar strâmbă este mai bună, decât o serie de hotărâri judecătorești, care nu se bazează pe un text de lege și care ca atare sunt lăsate la bunul plac al judecătorului, voi aduce din nou în discuție cazul moșnenilor din Gimbășani. Întrebarea legitimă este: de ce judecata a retrocedat moșnenilor doar 192 stânjeni, pe care cei trei arendași-abuzivi nu reușiseră să-i vândă, în timp ce suprafața de 313 stânjeni, vândută boierilor Filip Lenș și Iancu Roseti nu a fost retrocedată moșnenilor?Răspunsul este: fiindcă judecătorul a considerat că cumpărătorii, Filip Lenș, boier divanit, având funcția de Mare Agă ceea ce echivala cu “guvernator al capitalei și siguranței din țară, ca prefect al curții și al orașului, sub fanarioți și în secolul nostru” (Octav-George-Lecca - Familiile Boierești Române - Libra. Bucuresti 2000, p.20) și Iancu Roseti având funcția de Agă, în Călărași, "nu puteau minți", atunci când declarau că erau cumpărători de "bună credință", deoarece (chipurile !) ei nu ar fi știut că moșia cumpărată de ei, făcea obiectul unei acțiuni în justiție, fiind contestată de moșnenii din Gimbășani. Filip Lenș, făcuse parte din cei 7 boieri, care împreună cu Grigore Vodă Ghica, fuseseră convocați în 1822 la Istambul de Sultan, după revoluția lui Tudor Vladimirescu, dintre care sultanul l-a ales drept domnitor pe Grigore Vodă Ghica. Filip Lenș, în anul 1848 fusese purtătorul de cuvânt ideologic al boierimii în Comisia Proprietății, și mai cu seamă era cel mai mare proprietar de moșii în tot lungul râului Ialomița, de la Slobozia la Dunăre, așa că Gheorghe Sârbul Gimbășanului, nu se putea măsura în curțile de judecată, cu acest mare latifundiar. Cei trei arendași-excroci, au ales cumpărători, cărora prin poziția lor în societate, să nu li se poată întoarce cumpărarea, și au lăsat ca prețul să-l fixeze cumpărătorul.

În anul 2003, după 158 de ani, de la judecata din 1845, străstrănepotului lui Gheorghe Sârbul Gimbășanului, a patra generație în linie directă maternală, autorului acestei cărți, Alexandru Filotti, i-a fost dat să piardă un proces de restituire al unui apartament, din nou pentru motivul de "bună credință". În această cauză Curtea de Apel București, judecând recursul înaintat de Alexandru Filotti, la 21 martie 2003, dă sentința următoare:

"Deși imobilul nu a intrat cu titlu în proprietatea statului și nu putea fi vândut în baza legii nr.112/1995, Legea nr.10/2001, rezolvă această problemă prin art.46 alin.2 care dă preferință contractului încheiat cu bună credință chiar în cazul imobilelor ce au fost preluate de stat fără titlu valabil” […] “Pentru aceste motive în numele legii, decide: în majoritate: Respinge ca nefondată cererea de recurs formulată, […] IREVOCABILĂ […] Cu opinia separată a doamnei judecător Raluca Moglan Culea în sensul admiterii recursului […]: Verificarea faptului dacă imobilul făcea obiectul unei cereri de restituire formulate în temeiul Legii nr.112/1995 se înscria în cadrul minimelor diligențe pe care cumpărătorul trebuia să le facă înaintea actului de dobândire, în absența acestora el neputând opune buna-credință întrucât necunoașterea situației reale a bunului îi este imputabilă. În cel privește pe vânzător, reaua lui credință la contractare este evidentă, el neputând invoca necunoașterea înregistrării unei cereri de restituire a bunului la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, din subordinea sa , cerere care îl viza asupra caracterului incert al dreptului său de proprietate, privind bunul supus înstrăinării. […] Consecința reținerii relei credințe a părților la încheierea contractului de vânzare / cumpărare era nulitatea acestui act juridic în raport cu prevederile art.46 alin.2 din Legea 10/2001".

Autorul prezentei cărți a trimis cazul spre judecare Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg. În Addenda de găsește Hotărîrea Nr.27899/03, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului sancționează și proprietarii apartamentului acceptă oferta și angajamentul României de a plăti auztorului și soției sale despăgubiri și daune morale pentru apartamentul proprietatea acestora pe care l-a confiscat ilegal de la dânșii și apoi l-a vândut.

Am dorit să scot în evidență, faptul că abuzurile clasei politice, care se petreceau în vremea Regulamentului organic, atunci când eram sub protectorat rusesc și suzeranitate turcească, sunt în continuare prezente și în timpul preșidenției lui Ion Iliescu.(1989-1996 și 2000-2004). Dar ceea ce este foarte grav, este faptul că dacă după restaurarea domniilor pământene din anul 1822, Grigore Vodă Ghica, restituia moșnenilor din Gimbășani 1115 ha. cotropite de paharnicul Scarlat Cerchez, președintele Iliescu, dedică în-treaga sa activitate, împiedicării restituțiilor și dacă nu reușește în toate cazurile să le împiedice, se străduiește el și întregul aparat de stat la dispoziția lui, în principal justiția, ca cel puțin să frâneze procesul de retrocedare, până când fie ca justițiabilii mor fără a lăsa moștenitori, fie că din sărăcie, boală sau bătrânețe se lasă păgubași. Unii dintre cei respinși de justiția românească, recurg la Curtea de Justiție de la Strasbourg, și reușesc să ob- țină dreptatea care le-a fost negată în propria lor țară. Această situație este identică cu si-tuația care a existat până la câștigarea independenței (1877-1878), când mulți dintre moșnenii cărora li se cotropeau moșiile se adresau pentru dreptate, sultanului Turciei, la Constantinopol. Președintele Băsescu, în martie 2006, declara că România are în curs de judecare la CEDO, 9 000 de procese, fiind întrecută ca număr de procese, în ordine, numai de Rusia și Turcia, dar că dacă se raportează numărul de procese la numărul populației, al celor trei țări menționate, atunci România se situează pe primul loc.

În cartea Familiile boierești române, autor Octav-George Lecca, cu adnotări de Mateiu Cargiale, Libra Muzeul Literaturii Romane, Bucuresti 2000. p15 se spune:

"A existat la noi un titlu moștenit, ereditar, pentru boierii care nu se amestecau la curte pentru a obține demnități și ranguri, acela de postelnic și logofăt".

În aceiaș carte menționată mai sus, la p. 32 se mai spune:

"Numele boierilor s-au format de la localități prin adăogarea sufixelor ‘eanul sau escul’, care propriu zis înseamnă, din sau de la cutare localitate, = de francez, von german, ot slavon etc.. Aceasta în vechime când numai boierii se puteau numi astfel. Mai târziu usajiul s-a generalizat și oricine putea să-și adaoge aceste sufixe pentru formarea unui nume de familie – lucru bine cunoscut."

Deosebirea dintre numele de origină boierească , având terminația în eanu sau escu și numele neavând o origină boierească, dar care au de asemenea terminații în eanu sau escu, este că la numele boierești sufixul menționat se adaugă la localitatea de origină sau de baștină, ca în Gheorghe Sârbu Gimbășanului, iar la cei cu o origine comună sufixele se adaugă la numele tatălui ca în Ion Mihăileanu. Mai este de făcut o remarcă: viitorul aparține, acelora, indiferent de origină socială, care conform principiului darwinist, se vor dovedi cei mai bine înzestrați de la natură pentru a supraviețui.

Apariția moșierilor - burghezie rurală - dintre orășeni[modifică]

Armatele imperiale ale Otomanilor și Rușilor, în timp de război, erau ambele complet dependente de aprovizionarea cu cereale și fân din teritoriile Moldovei și Munteniei pe care le străbăteau. Pentru că Turcii, erau suzeranii Țărilor Românești, pentru ei existau două situații complet diferite: expediții, în care armata plătită de tezaurul sultanului, era sub strictă interdicție de a jefui, în scopul absolut preeminent, de a obține o aprovizionare ritmică pe parcursul campaniei, și expediții de jaf și obținere de robi, ca scop în sine, care era o acțiune de pedepsire a unor vasali care trădaseră. În prima situație, în care expediția avea un scop de cucerire, armatele turcești utilizau două metode: înființarea de depozite de cereale în cetățile de la Dunăre, în special în cetatea Brăilii, și pentru că armatele în mișcare puteau transporta cu ele fân și cereale doar în cantități strict limitate, ele erau aprovizionate pe parcurs, la fiecare popas sau menzil, de negustori care purtau denumirea de zaheregii, atașați diferitelor unități militare care formau armata sultanului. A fi fost zaheregiu în secolul XVII-XVIII, în orașul port Brăila, însemna a aproviziona armatele în mișcare, sau și mai clar, a însoți armatele în marș, a cumpăra cereale și în special fân, din zonele învecinate direcției de marș, a risca să fii jefuit, și să inspiri încredere boierilor și vechililor răzăsești, de la care te aprovizionai. Pe lângă arta neguțătorului, zaheregiul trebuia să fie fluent, dar și să scrie, în cel puțin două limbi: limba română și limba turcă sau greacă. Ocupația de bază din acea epocă, din care familia Filoti își câștigau existenta, era aceea de zaheregiu. Zaheregiul este în esență origina negustorilor de cereale români, un membru de început al burgheziei românești, alături de ceilalți negustori și meseriași de la orașe.

Trebuie să se ia în considerație că Principatele românești erau de fapt formate din sate, pierdute undeva la sfârșitul unui drum prăfos, în timp de secetă, și noroios în timp de ploi și ninsori, înconjurate fie de mlaștini, fie de păduri, de cele mai multe ori o îngrămădire de colibe și bordeie, adunate în jurul unei biserici din bârne și cu turle care aveau menirea să transmită rugăciunile lor la cer. Curțile boieresti nu se aflau în fiecare sat. De altfel, pe întreg globul pământesc, majoritatea ființelor omenești trăiau cât se poate de aproape de pământ: câmpia, lunca, pădurea, vântul și mai cu seamă apa erau elementele primordiale cu care omenirea avea de a face. Majoritatea femeilor și a bărbaților, din aceste sate, discutau numai despre persoane sau evenimente care se aflau în zona mărginită de orizontul local; lucruri petrecute undeva, în altă parte erau dincolo de înțelegerea și interesul lor. Cerealele se depozitau în gropi de cereale, care aveau forma unor pâlnii răsturnate, săpate în terenuri lutoase și al căror amplasament era ținut secret, zaheregiului marfa fiindu-i predată la un loc de întâlnire. Când soarele apunea, lumea cu câmpiile, dealurile și văile sale, cu orașele și satele ce o compunea, se scufunda în întunerec. Ici, colo, pâlpâia o luminiță, dar mai des un foc de buturugi ardea toată noaptea la câșlă, iar intreaga activitate omenească se rezuma la paza turmelor de animale cu ajutorul câinilor de pază.

De altfel Cornel Nistorescu în ziarul Evenimentul Zilei, din 30 decembrie 2004, publică un articol intitulat, Țăranii mineriadele și Ion Iliescu, în care susține că și în prezent, la sate, lucrurile nu s-au schimbat prea mult, dar să-i dăm cuvântul:

"Cu o candoare de meri infloriți, țăranii chiar se intreabă: oare cum s-a putut ca Iliescu să-i cheme "pe mineri" să-i bată pe Bucureșteni doar pentru ca el să-și poată păstra puterea?! Stirea aceasta cunoscută și străinătății ajunge la urechile lor abia după discuții libere pe TVR și pe celelalte canale, media și după difuzarea, pe Realitatea TV, a unui document clar, Iliescu i-a chemat și le-a mulțumit "minerilor". Ce putem înțelege din această defazare de 15 ani? Că atâta le trebuie țăranilor ca să afle ceva? Că aceasta este viteza cu care circulă informația de la București la Cocârlații din Vale? Sau că am trăit 15 ani de șchioapă democrație și de vorbă goală".

Aceste incursiuni în actualitate, ajută pentru a se putea observa, magnitudinea stagnării din satele românești. Deși satele, în cursul istoriei lor, au trecut prin toate formele de or-ganizare sociale posibile: absolutism domnesc, oligarhie boierească, oligarhie maghiară, democrație burghezo-moșierească, dictaturi regale, militare și comuniste, totuși toate transformările menționate mai sus, nu au alterat cu nimic satul ancestral românesc, pentru că toate aceste forme de organizare socială au avut ceva în comun: toate au fost și sunt încă și în prezent, forme de organizare spoliatoare. Cu alte cuvinte veniturile obținute în satele românești nu se întorc la cei care le-au generat, ci sunt colectate de guvernele zilei, care fără aceste venituri nu ar fi putut, și încă nu pot să existe. O lege cu caracter ge-neral valabil, pusă în practică de toți politicienii de orice nuanță politică, dar care nu se învață la nici-un curs, este că: statul nu poate exista, decât prin exploatarea economică, a majorității de către minorități. Punerea în practică a acestei exploatări, îmbracă forme foarte variate, dar care toate sunt cuprinse în noțiunea de manipulare a maselor, forma de bază a manipulării maselor fiind mituirea acestor mase cu proprii lor bani.

Epoca războaielor napoleoniene, a influențat dezvoltarea omenirii sub toate aspectele, așa că a afectat și prețul grâului. În anul 1812, în Anglia prețul grâului era de 30 lire sterline pentru un cwt., care în Marea Britanie era o măsură de greutate egală cu 112 pounds. Un pound fiind egal cu 0, 454 kg.înseamna că un cwt cântărea 54,48 kg. Deoarece o Liră sterlină, avea valoarea de 67 lei vechi, rezultă că prețul unui kg de grâu în lei vechi românești era de: (30 L . 67 l.v.) : 54,48 kg./cwt = circa 37 l.v./ kg., sau 37 000 l.v./tonă. Din cauza acestui preț atât de ridicat, grâul din bazinul mării Mediteraneene estice, deci în special din Imperiul Otoman, se îndreaptă spre Anglia. Prețul grâului în Anglia, din cauza importurilor ieftine fără vamă, dar și din cauza încetării războaielor în anul 1814 și deci lăsarea a 400 000 soldați la vatră, concomitent cu creșterea producției de grâu intern, scade și cererea de grâu pentru consumul armatei. Pentru că sistemul agricol britanic și irlandez, bazat pe sistemul de fermieri, care lucrau terenul proprietatea latifundiarilor, să nu se prăbușească brusc la sfârșitul războiului, din cauza prețului mic al grâului, în anul 1815, o lege a grânelor (corn law), votată în Parlamentul Britanic, permite importul de grâu numai atunci când prețul pe piața internă, depășește nivelul de înfometare, care a fost fixat la 80 shillingi pentru un bushel de grâu. Un bushel, măsură de volum din sistemul imperial britanic de măsuri, pentru materiale pulverulente uscate de circa 60 de litri, ar putea să conțină, în cazul unei greutăți specifice medii a cerealelor de 0,8 kg./l, în sistemul metric circa 48 kg. ceea ce înseamnă că un kg de grâu ar fi putut reveni la : 80 shillingi: 48 Kg .= 1,66 shillingi/kg. La valoarea de 3,15 lei vechi pentru un shilling, un kilogram de grâu transportat în Anglia, ar fi revenit la 5, 23 lei vechi, sau 5230 l.v./tonă. Legea cerealelor, la început, imediat dupa război, nu a avut nici un impact, deoarece pre-țul grâului în Anglia a scăzut până la 9 shillingi pe bushel din simplul joc al legii cererii și al ofertei. Latifundiarii reacționează la această lipsă de rentabilitate în cultivarea grâului autohton prin casarea contractelor cu fermierii pe care îi aveau de sute de ani. Pentru că fermierii continuau chiar și fără contracte să locuiască în casele pe care le construiseră în cadrul fermelor, este citat exemplul Ducelui Sutherland, care între 1814 și 1822 distruge casele locuitorilor, în număr de 8-10 000 oameni, de pe moșiile sale din Scoția, adică 2/3 dintr-un comitat (județ) pentru a face loc pășunilor pentru oi.

Graduat însă prețul grâului crește din nou, datorită dezvoltării industriale, care cauzează migrarea brațelor de muncă din agricultură în industrie. În anul 1834, prețul grâului în Anglia, revine la 10 Lire sterline/cwt, adică deși la o treime din prețul maxim atins în timpul blocadei continentale impusă de Napoleon, totuși suficient de renumeratoriu pentru agricultura domestică, în comparație cu grâul de import, care trebuia să suporte costul transportului și vama englezească. Prețul grâului în Anglia continuă să crească. Irlanda – cea mai apropriată colonie britanică de coastele Angliei – juca un rol extrem de important în aprovizionarea insulei englezești cu cereale și carne proaspătă de vită. Vitele cornute erau mânate în mare și străbăteau distanța până în Anglia înotând, cu o pauză pe o insulă unde se odihneau. Fermierii irlandezi cultivau, pe o suprafață separată în cadrul fermei grâu și creșteau vite cornute cu care-și plăteau arenzile către latifundiarii englezi, proprietarii pământului pe care îl cultivau, iar lor li se dădeau în folosință o altă suprafață de pământ, din cadrul fermei, aceiași în fiecare an, pe care ei cultivau cartofi. Cultivarea cartofilor pe aceiași suprafață an de an, făcea ca în sol să se acumuleze sporii unei ciuperci, Phytophtora Infestans (Mana Cartofului), boală care distrugea bulbii de cartofi atât din sol, cât și la locul de depozitare. Din această cauză în 1831,1835,1836 și cel mai rău în 1840, în Irlanda, producția de cartofi a fost distrusă, producând înfometarea populației irlandeze care din această cauză a început să moară de foame așa că emigrau, în masă în America. Latifundiarii în schimb nu sufereau nici-o pierdere, pentru că ei își luau recolta de grâu, conform contractului. În 1838 Parlamentul britanic extinde și la Irlanda prevederea din legea săracului (poor law), că în viitor se vor bucura de ajutor social, numai cei constatați bolnavi, ceea ce mărește și mai mult efectele foametei, și în consecință mărește și mai mult exodul spre America.

Față de această situație, în strădania lor de a lărgi zona exportatoare de grâu, de la bazinul mării Mediterane la marea Neagră, în 1841, Britanicii, determină încheierea Convenției Strâmtorilor Dardanele și Bosfor, semnată la Londra, prin care cele 5 mari puteri garantau atât suveranitatea Imperiului Otoman în cadrul actualelor granițe, cât și autorizarea Turcilor de a opri trecerea oricăror vase de război prin strâmtori în timp de pace. Cu toate acestea, din cauza legii grânelor (corn law) protecționiste, importul stagna și industriașii britanici erau siliți să plătească salarii din ce în ce mai mari muncitorilor pentru a acoperi sporirea prețurilor alimentelor. În anul 1845 survine cea mai catastrofală producție de cartofi, din cauza căreia sunt înfometați și mor în Europa de nord, de la Dublin la Moscova 2,5 milioane de oameni. Cu toată opoziția lui Disraeli, Parlamentul Marii Britanii în 1845 abrogă legea grânelor. Prin desființarea vămii, avantajul pe care Irlanda îl poseda, față de restul lumii, nu mai exista, și latifundiarii renunță la cultura grâului și casează toate contractele cu fermierii – echivalentul clăcașilor din Principatele românești – îi alungă din fermele pe care le cultivaseră de generații, și convertesc terenurile agricole în pășuni, în special pentru oi din rasa merinos pentru lână. Bine înțeles că acest proces revolutiv, prin care o întreagă clasă socială dispare, ca urmare a schimbărilor economice, a fost mai brusc sau mai puțin brusc în funcție de personalitatea atât a latifundiarului cât și de cea a fermierilor, din diversele localități.

Cu toate că Tratatul de la Adrianopole (1829) a acordat Principatelor libertatea comerțului exterior, cererea de cereale la export, a stagnat până în anul 1845, când Anglia a desființat taxele vamale pentru produsele agricole. Frontiera boier/țăran, va fi de aici înainte dominată de relații economice de tip capitalist. Aceste transformări iau prin surprindere și sunt privite de latifundiari cu suspiciune. Burghezia rurală născândă, provenită din țărănime, așa cum era Gheorghe Sârbul Gimbășanului, și mulți alții ca el în mai toate satele celor două Principate, și chiar mai caracteristic fenomenului, ginerele său Ion Mihăi-leanu, spre deosebire de latifundiari, trăiau tot anul în satele lor, făceau parte din comunitatea satului, aveau numeroase rude în sat, erau profesioniști agricoli, își lucrau proprietățile fie în sistem de dijmă, fie în regie proprie, într-un cuvânt erau mai legați de glie și pentru acest motiv mai eficienți, așa că concurau cu latifundiarii, și de aceea ei luau pă-mânt în arendă de la latifundiari, și tot de aceea ei cumpărau pământ de la latifundiari și nu invers. Cresterea cantităților de cereale, exportate, se putea realiza în principal prin luarea în cultură a terenurilor virgine. Acestea trebuiau desțelenite. Desțelenirea cu boii de muncă, nu era nici de calitate, și în plus reducea perioada de exploatare a acestor animale în așa măsură, din cauza efortului la care erau supuse, încât desțelenirea cu animale a terenurilor virgine devenea nerentabilă. Din aceasta cauză, primii care s-au prezentat, pentru a întemeia mari exploatări motorizate cu ajutorul aburului, au fost Englezii care au înființat câteva ferme, așa cum spre exemplu a fost ferma Albion, de la Jegălia din județul Ialomița. Englezii au introdus locomobilele cu abur, botezate de români ‘vapoare’, întrucât produceau lucru mecanic la fel cu vasele maritime propulsate de motoare tot cu vapori. Aceste locomobile lucrau perechi, așezate la distanțe mari, una de alta, trăgeau alternativ, cu un cablu, un plug balansor, care corespundea perfect pentru scopul de desțelenire a terenurilor virgine. Exploatarea terenurilor agricole din Pricipate, pentru Englezi, au rămas rentabile atâta vreme cât a predominat navigația vaselor cu pânze sau cu vapori, dar care nu puteau trece peste ocean ci navigau dealungul coastelor Mediteraneene transportând cărbune din Anglia, folosit drept combustibil în bazinul estic al mării Mediterane de unde pădurile fuseseră defrișate, și care la drumul de înapoiere, ca balast, erau încărcate cu cereale, citrice și alte produse agricole și forestiere cu destinația Anglia.

Ceea ce împiedica ca să se dezvolte un comerț susținut transatlantic, bazat pe vapoare era lipsa de apă dulce, în largul oceanului, fără de care, motoarele cu aburi nu puteau funcționa. În anul 1830, însă a fost inventat condensatorul cu plăci, care a rezolvat aprovizionarea cu apă proaspătă în largul mării. Cu toate acestea traversarea transatlantică, nu s-a dezvoltat prea rapid, deoarece abia în 1838, primele două vase comerciale, în întregime propulsate cu motoare de aburi, intră în portul New-York. Corpul vaselor era confecționat din lemn. Durata traversării oceanului Atlantic de la Londra la New-York, a celui mai rapid dintre cele două vase a fost de 15 zile. Ar fi fost posibil să sar direct la concluzia: desființarea legii vamale protecționiste (corn law), în 1845, de către Parlamentul Britanic, a determinat nu numai desființarea în Marea Britanie a clasei fermierilor cultivatori de grâu, emigrarea în masă a Irlandezilor în Anglia, America, Canada, Australia și Noua Zeelandă, dar și evoluția Românilor de la stadiul de crescători de animale la stadiul de agricultori cultivatori de grâu. Părerea mea este, că nimic altceva care a survenit în viața poporului român – până în momentul dezvoltării industriei extractive de țiței din Ro-mânia – nu a avut o importanță mai mare decât liberalizarea internatională a comerțului de grâne, care a urmat anului 1845, anul desființării legii vamale protecționiste britanice. Având în vedere părerea pe care am expus-o mai sus, am crezut că este necesară explicarea mai pe larg a cauzelor care au condus la acest eveniment cu adevărat crucial din existența poporului Român. Războiul Crimeii care este privit drept cauză a Unirii Principatelor în anul 1859, este fără îndoială, deznodământul crizei politice, pentru întâietate, dezlănțuită între învingătorii Franței lui Napoleon I., dar direcția pe care a luat-o evoluția socială în România, se datorește abolirii legii grânelor (corn law), în anul 1845, în Anglia.

Și atunci în secolul al XIX-lea și de altfel și astăzi, se deplângea faptul că nu exista o burghezie națională, care să preia funcțiile în societate care îi sunt caracteristice acesteia. Din discursurile rostite de Titu Maiorescu, rezulta că: “Statul român – chiar în 1876, când se făceau acele aprecieri – ar fi fost lipsit nu în număr suficient, ci total de acea clasă a comercianților avuți și luminați, a industriașilor independenți, a marilor fabricanți care să-și facă simțită preponderența în societate și prin averea lor prudent agonisită să fie o garanție pentru stabilitatea statului”. (T. Maiorescu, Discursuri, vol I, p.12). Mai târziu în 1925, filozoful marxist Șt. Zeletin în lucrarea sa Burghezia română. Originea și rolul ei istoric. p. 225, este de altă părere, deoarece, ‘Opinia privitoare la rolul burgheziei naționale este mult exagerată’. Ea era “o indignare intelectuală a unor capete abstracte care socot că evoluția socială a României, a fost îndrumată în contra adevărului științific”. Citatele de mai sus, din prezentul paragraf, au fost preluate din lucrarea domnului Apostol Stan - Putere politică și democrație în România 1859-1918 - Editura Albatros, București, 1995, p. 96. Prin împiedicarea dezvoltării unei burghezii naționale, evoluția socială a României nu a fost numai îndrumată în contra adevărului științific, dar mai mult decât atât, a fost lipsită de unul din debușeele naturale, în care s-ar fi putut revărsa surplusul de populație provenit din țărănime, deoarece burghezia națională nu însemna neapărat – cel puțin în anul 1845 – acea mare burghezie descrisă de Titu Maiorescu în 1876, ci mai curând acea mică burghezie națională care mai târziu ar fi dat naștere din sânul ei și marii burghezii naționale visată de Titu Maiorescu. Reamintesc acel proverb, care vădește credința poporului englez în puterea evoluției pe care o consideră chiar superioară puterii Dumnezeirii, atunci când spune:

"Există două lucruri pe care nici Dumnezeu nu le poate face dintr-o dată: un pom bătrân și un om bine crescut, ambele trebuie să crească".

Din păcate pentru Români, atunci când începuse să-și dezvolte o burghezie națională, din țărănime și din elementele orășenești eterogene etnic, dar asimilabile, a survenit năvala în număr de sute de mii a evreilor, în principal din Imperiul Austriac și din Rusia, care erau nu numai foarte numeroși, dar erau complet neasimilabili, mult superiori Românilor din punctul de vedere al pregătirii pentru viața orășenească, aparțineau și primeau tot sprijinul de la Congregația Internațională Politico-Religioasă Evreiască, și ținteau să ocupe poziția de mică și mare burghezie, din orașele românești în curs de dezvoltare.

"Nestor sin Filoti, scriitor", adică "conțipist", atestat pentru prima dată în arhivele orașului Brăila, cu ocazia declarării nașterii primului său fiu Andone (Anton) la biserica Sf. Spiridon, în anul 1844, ar fi putut să fi fost în vârstă de 30 de ani, sau mai în vârstă, întrucât soția sa Sofia sin Sava Dulgheru, născută în 1816, avea vârsta de 28 de ani. "Scriitor" sau "conțipist", în anul 1844, era primul "cin" (grad) din eraria birocratică nou înființată după intrarea în vigoare a Regulamentului Organic. Birocrația nou înființată, la fel ca în Rusia, avea la bază brevete (pitace), care nu înobilau, dar care asigurau înaintarea din grad în grad în cadrul erarhiei. "Pitarii", adică posesorii de "pitace" în anul 1858, așa cum reiese din tabloul care face comparația cu numărul boieriilor din anul 1830, din capitolul I, din acest volum, în Țara Românească, erau în număr de 2134. Pentru a putea fi atrași în armată, sublocotenenților (praporgic) li se acorda asimilarea cu rangul de pitar,iar rangul "conțipist" sau "scriitor", era denumirea curentă pentru ceea ce astăzi este cunoscut sub denumirea de funcționar, adică o persoană care ocupa la stat o poziție de răspundere și de încredere. Cezar Bolliac, exagerează atunci când scrie că se înmulțiseră <<pitarii ca țânțarii>>, deoarece adevărul este că nu se poate concepe trecerea la un nivel superior de organizare, fără ca aparatul de stat să nu fie corespunzător îmbunătățit. Există și o altă inter-pretare, ea aparține lui Iosif Constantin Drăgan, care în Vol.I din autobiografia sa, Prin Europa – Uitarea este în fond o trădare. Editura Europa Nova. București 2001. pp.58-59, scrie următoarele:

"mult iubitul meu unchi Gavrilă Ionescu, prim grefier al secției a cincea falimentare a Tribunalului Dolj…Prin el am cunoscut Craiova și Oltenii […] Unchiul Gavrilă nu urmase decât patru clase primare…Alt salut nu auzeam să i se fi adresat unchiului decât "săru’mâinile, boierule!", deși el nu era boier, ci tot fiu de țăran venit la oraș și făcând aici muncă de ispravă. ‘Ce deosebire între țăranul bănățean și țăranul din vechiul regat!’ reflectam eu. Plin de personalitate, Bănățeanul se adresează prefectului cu un "bună ziua", îi întinde mâna și se așează pe scaun în fața biroului, vorbind ca de la egal la egal. Boierimea din vechiul regat și asupririle se vede că au impus o distanță și un stil social cu totul diferit".

Mă surprinde că tocmai Iosif Constantin Drăgan, care pune în titlul autobiografiei sale, ideea că Uitarea este în fond o trădare, uită că Românii din Banat, și din toate celelalte teritorii din lăuntrul arcului carpatin, s-au lăsat desnaționalizați în proporție de masă, iar restul au așteptat 1000 de ani, până când hulita alcătuire socială românească, "boier și țăran din vechiul regat", a sacrificat 800 000 morți și schilozi, în primul război mondial și a reușit să-i dezrobească. În plus față de țărănime, boerimea și burghezia moldoveană și munteană, pe lângă sacrificiul vieții pe câmpul de luptă, au pus la dispoziția națiunii românești, știința conducerii politice și militare, de la cel mai înalt nivel, până în tranșee. Dar în plus, dintre toate clasele sociale, numai boierii din Moldova și din Muntenia, au pus la dispoziția națiunii moșiile lor, pentru ca țăranii să poată fi răsplătiți prin împroprie-tărire, și să respingă comunismul. Este bine să nu uităm cu adevărat, "ce" și "cui" datorăm.

Sava Dulgheru, socrul lui Nestor Filoti, era după spusele tatălui autorului, "plangiu" la primăria orașului Brăila. Nașterea celui de al șaselea copil al lui Nestor Filoti, Iancu, din anul 1852 a fost declarată tot în Brăila dar de data aceasta la biserica din centrul Brăilii Sf, Arhangheli, care marca înaintarea în carieră a lui Nestor Filoti care devenise între timp “Îndeplinitor de Prezident al Municipiului Brăila”. Nașterea celui de al zecelea copil al său, Victoria, declarată la Batogu în anul 1861, arăta că el luase în arendă de câțiva ani moșia Eforiei Spitalelor Civile Batogu și se stabilise acolo. Nu înseamnă însă că își părăsise poziția de la Primăria Municipiului Brăila, sau locuința sa de pe strada Municipiului din Brăila, întrucât el era asociat împreună cu alți arendași, în vederea exploatării și a altor moșii, din județul Brăila. În declarația pe care o făcuse la primăria Batogu,cu ocazia nașterii fiicei sale Victoria, profesiunea sa era "comersant", ceea ce reflectă cu acurateță poziția sa de arendaș și nu de proprietar, întrucât arendașii posedând o patentă pe baza căreia puteau funcționa, erau asimilați comercianților.

Averea sa, decurgând din profesia sa de arendaș, era însă o avere care se baza pe noua conjunctură economică creată de abolirea legii protecționiste a grânelor din Marea Britanie, și care ca atare nu avea nimic în comun cu averile moștenite ale latifundiarilor. Au ajuns până în zilele copilăriei autorului acestei cărți, niște monștri de fier ruginit, care posedau o mulțime de roți dințate, rotițe și șuruburi care aveau o atracție magică asupra noastră, a cetei de copii din Batogu, care ne jucam utilizându-ne imaginația, transformând în cuirasate niște locomobile care serviseră la desțelenirea pământurilor virgine. Aceste locomobile importate din Anglia, fabricate pentru a fi utilizate pe plantațiile Englezilor din toate continentele, fuseseră principalele unelte ale arendașului Nestor Filoti, care l-au ajutat să parcurgă drumul de la "scriitor" la "comersant". Pe lângă aceste utilaje importate, un arendaș avea nevoie de o mulțime de alt inventar agricol format din animale de tracțiune și diverse obiecte de inventar, salariați cu diverse calificări și mai cu seamă îndeaproape supraveghere a întregului proces de producție. Pentru aceste motive a fost atunci, și există și astăzi, nevoia ca un contract de arendă să se extindă pe o perioadă cât mai îndelungată, care să poată garanta arendașului, amortizarea în timp a investițiilor făcute de dânsul în cadrul moșiei arendate. Stabilitatea contractului de arendare în cazul moșiei Batogu, aparținând Eforiei Spitalelor Civile s-a obtinut prin clauza arendării pe termen indefinit, cu drept de transmitere în caz de deces al arendașului, și cu drept de preempțiune, la oferta egală în favoarea arendașului, în caz de vânzare a terenului. Și în ziua de astăzi, arendarea pe termen lung și foarte lung, este baza sistemului de arendare. Eforia Spitalelor Civile avea periodic nevoie de mai mulți bani decât încasa din arenzi, așa că ori de câte ori era scoasă la vânzare vreo suprafață de teren din cadrul moșiei Batogu, Nestor Filoti și după el moștenitorii contractului își exercitau dreptul de preempțiune. Aceasta a fost una din căile prin care mulți dintre investitorii de la orașe, au ajuns ca într-o viață de om să devină moșieri. Ceea ce doresc să subliniez este faptul că aceleași oportunități au existat nu numai pentru Nestor Filoti, ci și pentru mulți alții, dar nu toți au fructificat ocaziile ce se prezentau, după cum mulți alții au reușit în viață chiar și mai bi-ne decât Nestor Filoti. Cu toate că față de media stării materiale a țărănimii, averea realizată de Nestor Filoti pare spectaculoasă, totuși în comparație cu nivelul de acumulare ma-terială din țările Europei incluzând Rusia, în România rezultatele acumulărilor financiare individuale sunt modeste. Concluzia cea mai potrivită pentru acest paragraf, îmi este furnizată de Vasile Boierescu, citat de Apostol Stan, care la pagina 96 din lucrarea sa Putere politică și democrație în România 1859-1918, Editura Albatros, București, 1995, scrie:

"Redusă însă la nivelul societății românești, acea burghezie națională – cum arăta V. Boerescu – era la nivel proporțional cu celelalte clase, căci nici boierimea din Principate nu era la înălțimea nobilimii din Occident. Modestia tuturor claselor sociale decurgea din faptul că, deopotrivă, avuția publică și particulară era mică" (sublinierea ns.).

Nestor Filoti, patriarhul familiei de moșieri Filoti, așa cum era și contemporanul său, logofătul Gheorghe Sârbul Gimbășanului, patriarhul familiei de moșieri a ginerului său Ion Mihăileanu, se asemănau prin trei caracteristici, pe care amândoi le posedau. Una dintre acestea era că amândoi porniseră de la "zero", a doua era că amândoi aveau un grad suficient de pregătire legală, câștigate nu atât prin școli, cât din practica de zi cu zi a afacerilor, iar a treia era că amândoi își urmăreau scopurile de înavuțire cu pasiune. Pericolul cel mai mare pentru continuarea familiilor lor, cu păstrarea statutului de moșieri, consta în divizarea averii realizată de autori între prea mulți moștenitori, eventual nevârstnici sau incapabili. La moartea lui Nestor Filoti, survenită la Batogu în anul 1869, au rămas 11 copii după cum urmează: prima născută Tudorița, a primit zestre și s-a măritat cu avocatul Alexandru Constantinescu, dar cu zestrea rămasă în cadrul moșiei în indiviziune cu cei-lalți moștenitori; Anton ( nenea Nică, 25); Dumitru (nenea Matache, 23); Constantin (20); Iancu (17); Anastasie (nenea Mase,15); Maria (12); Nestor (10); Nicolae(9); Victoria (8) și Traian (4). Din fericire, soția lui Nestor, Sofia, a mai trăit după moartea soțului său încă douăzeci de ani, până în anul 1889, ceea ce i-a permis să vegheze la păstrarea unității familiei, la creșterea și creerea unei cariere pentru fiecare dintre copii săi. Contractul de arendare cu Eforia Spitalelor Civile, este moștenit de toți frații, dar executarea lui le re- vine celor doi frați mai mari, Anton și Dumitru, consiliați de cumnatul lor avocatul Alexandru Constantinescu. Anton la numai un an de la moartea tatălui său, în 1870, la vârsta de 26 de ani, primește numirea de subprefect de Brăila, și urmează o carieră politică con-servatoare. Exploatarea moșiei este preluată de Dumitru. Cei doi frați în ordinea vârstei Constantin și Iancu, preferă să plece la oraș, să întemeieze familii independente, și sunt despăgubiți pentru partea lor de moștenire. Cel care se implică, cel mai mult, alături de frații săi mai mari în administrarea moșiei este Anastase. Frații care s-au ocupat de exploatarea moșiei arendate și de educarea fraților lor mai mici, au fost rând pe rând, Anton, Dumitru și Anastase, și de aceea au căpătat dintre toți denumirea de: nenea Nică, nenea Matache și nenea Mase. Istoria generației celor 11 copii ai lui Nestor Filoti, precum și a generației nepoților lui, care a urmat, este o parte din istoria contribuției din ce în ce mai crescânde a burgheziei naționale românești la edificarea României Mari.

Oierii și intelectualii transilvăneni emigrează în România[modifică]

În Moldova și Muntenia, exista o mare nevoie, în special de tehnicieni cadastrali. Încă din anul 1828, Asaki înființează o școală în limba română la biserica Trei Erarhi din Iași. Apoi

"…se trimit șase tineri în străinătate pentru a se pregăti la cariera profesorală. Fiindcă încăperile Trei Erarhilor erau prea mici, domnitorul Mihai Sturdza cumpără casele în care se află astăzi liceul statului și se întemeiază în ele Academia Mihăileană" (A.D. Xenopol - Războaiele dintre ruși și turci… - Editura Albatros, București, 1997).

Având în vedere contrastul dintre prigonirea intelectualilor români din Transilvania, după revoluția din anul 1848, pentru că se opuneau desnaționalizării românilor, și oportunitățile ce se creiau pentru aceștia în Țările Românești, mulți dintre intelectualii români din Transilvania emigrează în Moldova și Muntenia. Inginerul-arhitect, diplomat de la Viena pe nume Ștefan Emilian, originar din Bonțida, din județul Cluj, este numit profesor la catedra de geometrie și matematică a Academiei Mihăilene din Iași, nou înființată. El avea o experiență bogată încă din timpul cât lucrase în Transilvania, în domeniul construcțiilor civile, unde printre altele, proiectase și construise liceul românesc, Andrei Șaguna, din Brașov. După înființarea Universității din Iași, Ștefan Emilian este numit șeful catedrei de Geo-metrie și Matematică, al acestei universități. Fotografia din aceasta pagină îl înfățișează pe profesorul Ștefan Emilian, împreună cu fiul său Valeriu, al cărui fiu a fost actorul ie-șean Emilian, și fiica sa Cornelia. Mama lor, soția lui Ștefan Emilian, Celli care nu se află în fotografia de mai jos, a fost sculptoriță. Deci o familie de artiști. Și la Iași pe lângă profesorat, Ștefan Emilian a continuat să proiecteze și să construiască clădiri civile. Cea mai remarcabilă operă a sa din capitala Moldovei fiind Biserica Lipovenească.

Fig. 1 Ştefan Emilian si familia sa, inginer- arhitect, cu diplomă de la Viena. Heck. Iassy.

Ștefan Emilian, a avut două surori, din care cea mai mică, Maria a fost mama, tatălui bunicii autorului, Ion Mihăileanu, iar sora mai mare a fost soția Protopopului Nicolae Christea, care a făcut parte dintre cei 6 ‘memorandiști’, care s-au deplasat la Curtea Imperială de la Viena, pentru înmânarea Memorandumului Românilor Transilvăneni din anul 1892, Împăratului Franz-Iosif. În zilele 8/20-9/21 ianuarie 1892, s-a desfășurat la Sibiu, conferința extraordinară a Partidului National Român, în cadrul căreia s-a hotărât redactarea unui ‘Memorandum al Românilor’ către Împăratul Franz-Iosif, în care să se expună revendicările naționale ale Românilor și să se prezinte politica intolerantă a guvernului Ungar. Valeriu Braniște, în Amintiri din închisoare p.175, dezvăluie următoarele:

"Atunci, petrecând o seară cu Albini, am cerut deslușiri politice. Acesta ne-a spus franc, că poporul nostru nu mai scapă din cercul vicios al credinței în drăguțul de împărat. A sosit momentul să lichidăm această politică tradițională devenită insuportabilă.Mergem deci cu Memorandumul, ca un popor conștient de demnitatea sa. Sau, sau ! Dacă ne satisface cererea și ne restituie drepturile bine! Dacă nu dăm la o parte iluzia deșartă a trecutului și inaugurăm o altă politică, întemeiată pe forțele proprii. Vorbele acestea ne plăcură și astfel am devenit noi <<memorandiști>>, fără să avem habar de marea tragere pe sfoară a cărei victimă era și Albini, ca și noi și cu noi întregul popor".

În Magazinul Istoric – serie nouă – Anul XXVIII – nr.5(326) mai 1994. București, domnul dr. Mircea Popa publică un articol cu titlul: “1892-1894. Cu vrednicie în șirul națiunilor libere”, din care selectăm următorul pasaj:

"“Confruntarea decisivă avea să se dea cu prilejul alcătuirii Memorandului din 1892”. Pe data de 28 V 1892, atunci când delegația Românilor s-a prezentat la Curtea Imperială, Împăratul a refuzat să-i primească, si a trimis memoriul nedeschis guvernului din Budapesta."

Încă un pasaj din studiul domnului dr. Mircea Popa: “1892-1894. . .” menționat mai sus:

"Vasile Lucaciu lui Gheorghe Pop de Băsești la 2 martie 1894: Recunoști dragă Bade, cât a fost de zadarnic să te încrezi în grația Împăratului. Nu se deosebește nici el de guvernele sale. Când te plângi la împărat, este ca și cum te-ai plânge la directorul pușcăriei contra brutalității temnicerului. Cauza noastră naționa-lă nu se poate câștiga decât prin luptă și solidaritatea noastră dârză și neînfricată. . . . 6 memorandiști: Ion Rațiu, Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băsești, Iuliu Coroianu, Nicolae Christea și Septimiu Albini".

În anul 1894 autoritățile ungare au intentat proces, la Cluj, Comitetului National al Partidului Național Român, și altor fruntași ai mișcării naționale. Fruntașii memorandiști au fost întemnițați la Vacz și Szegedin. Atitudinea primului ministru român, liberalul Dimitrie Sturdza – ajuns prim-ministru al României, pe baza intervenției în favoarea sa, a baronului Bánffy, castelanul de la Bonțida și primul ministru al Ungariei – era cea sugerată de Bánffy – și anume ca România să ofere naționaliștilor Români transilvăneni azil politic la București, unde deveneau inofensivi. Partidul National Român din Transilvania a refuzat oferta lui Dimitrie Sturdza, iar pe cei care au acceptat totuși invitația primului ministru român, așa cum a fost grupul: Slavici, Brote, A. C. Popovici și S. Albini, i-au marginalizat. Familia baronului Bánffy fusese o familie românească maghiarizată, încă din secolul al XIV-lea, la fel cu o serie întreagă de nobili Români, care fuseseră maghiarizați, așa cum era spre exemplu și familia Dragffy care provenea din Dragoșeștii, cei care fuseseră primii descălecători ai Moldovei, prin legendarul Dragoș, fiul lui Gyula din Giuleștii Maramureșului.

Oierii români din Transilvania, care de milenii practicaseră transhumanța în direcțiile: Bărăgan, Dobrogea și Basarabia, din cauza restrângerii pășunilor din Transilvania, devin sedentari – o oaie un pogon în Dobrogea – capătă denumirea de ‘Mocani’, pentru a se deosebi de ‘Cojani’ și mulți dintre ei devin moșieri in vechiul regat. Foștii iobagi, rămași fără pământ, la împroprietărirea din anul 1848, vând totul și emigrează în Canada, America, și chiar Brazilia, dar nu vin în vechiul regat, unde se menținea claca.

Paralelă între reformele din Rusia și din România[modifică]

Alexandru al II-lea – în scopul emancipării mujicilor ruși - începuse încă, de la urcarea sa pe tron în 1855, lucrări de documentare, în aceasta problemă cea mai epocală, dintre problemele care trebuiau reformate, dacă se dorea modernizarea Rusiei.El a ajuns - utilizând întreaga sa autoritate imperială - să impună în anul 1861, deci cu trei ani înain-te de Cuza, legea exproprierii și a împroprietăririi mujicilor (denumirea șerbilor din Ru- sia). A încercat să modernizeze economia, prin înlocuirea relațiilor economice feudale cu relații de tip capitalist. Dar în acelaș timp a încercat să rețină întreaga putere politică în continuare în mâna aceleași oligarhii țaristo-aristocrate. De aceia el trebuia să convingă pe nobilii ruși, să renunțe complet la relațiile de tip feudal și să se bazeze numai pe rela- ții de tip capitalist. Spre deosebire de tatăl său, Nicolae I, care ajunsese Țar, fără ca să pri-mească o educație corespunzătoare pentru un monarh din secolul al XIX-lea, Alexandru al II-lea, căpătase o solidă educație politică, cu ajutorul căreia a putut să vadă, limitele puterii absolute pe care o poseda, și a putut să-și dea seama și de magnitudinea forțelor liberale din societatea rusească contemporană cu el. Dovadă că era perfect conștient de aceste realități, stă răspunsul pe care l-a dat, la obiecțiile nobililor care nu vroiau să re-nunțe la pământurile pe care le moșteniseră: “Mai bine să desființăm șerbia de sus în jos, decât să așteptăm să se autodesființeze de jos în sus”. Alexandru al II-lea este cauza pen-tru care în Rusia, o revoluție de tip ‘Revoluția Franceză’, pentru înlăturarea clasei aristo-crate, s-a amânat până în anul 1917. Ar fi greșit să se creadă că pierderea războiului Cri-meii, a fost cauza pentru care Alexandru al II-lea, a legiferat legile țărănești, în perioada 1861-1874, întrucât pierderea războiului Crimeii era numai o consecință a neliniștii țără-nești, și nu invers. În pagina următoare, este reprodusă, după Martin Gilbert, asociat al Colegiului Merton-Oxford o hartă a neliniștii țărănești din perioada 1827-1860, din Rusia. Fenomenul social menționat, este un fenomen de pură suprapopulare și a avut trei consecințe imediate. Prima consecință a fost faptul că a atras atenția tuturor claselor sociale suprapuse țărănimii, asupra problemei țărănești; fiecare dintre clasele suprapuse reacționând altfel la fenomenul de suprapopulare: intelectualii dând naștere partidului țărănesc Narodnicii care luptau pentru emanciparea țăranilor prin exproprierea moșiilor și împroprietărirea țăranilor, nobilii încercând să-și salveze moșiile prin forță și înfine Țarul Alexandru al II-lea împreună cu cei pe care a reușit să-i atragă de partea sa, încerca să salveze Autocrația Țaristă, prin reforme de fond, social-economice, dar fără nici-un transfer de putere politică de la oligarhia aristocratică către masele populare.A doua consecință a fenomenului de suprapopulare menționat mai sus, a fost exodul poporului Rus, în masă, spre est și sudest, rezultatul fiind acapararea de mari suprafețe din continentul asiatic, cu o populație redusă, sau înapoiată, sau și redusă și înapoiată, sau lipsită de populație. Această deplasare de populații rusești, a condus la ciocnirea imperialismului Rusiei Țariste, cu interesele Imperialismului Britanic în Asia Centrală, și cu interesele imperialismului britanic și japonez în Extremul Orient. A treia consecință a fenomenului de suprapopulare, din imperiul țarist, a fost limitarea prin lege, a arealului unde evreii se puteau așeza în cadrul imperiului, ceea ce a condus la emigrarea în masă a acestora.

Fig. 2. Neliniştea ţărănească în Rusia (1827-60)

Prin ucazul din 17 martie 1861, mujicii ruși, căpătau cam jumătate din suprafața arabilă a Rusiei. Această suprafață a fost plătită proprietarilor, de către Statul rusesc în totalitate, așa că mujicii pentru această suprafață expropriată și cu care fuseseră împroprietăriți, nu aveau nicio relație cu foștii proprietari, întrucât aceștia fuseseră despăgubiți integral. Mujicii trebuiau însă să răscumpere de la Stat, în termen de 49 de ani, suprafețele cu care fuseseră împroprietăriți. Ca atare cei care foloseau pământul, plăteau anual o cotă, din valoarea pământului expropriat. La terminarea plății sumei datorate pentru pământul expropriat, proprietatea "ohabnică" (deplină), revenea comunității (mir), de care aparținea cel care plătise ipoteca. Rezultă că țăranul de fapt, tot timpul plătise o arendă pe care ar fi putut oricând să o întrerupă, pământul fiind redistribuit de comunitate unui alt țăran doritor să-l lucreze. Această proprietate de grup, nu se putea vinde nici ipoteca. Pentru țăra-nii care posedau mai multă energie – adică erau mai harnici, mai sănătoși și aveau familii mai numeroase – dacă pământul distribuit prin comunitatea comunală nu ajungea , puteau să arendeze pământ de la cei care nu-l puteau lucra, sau de la proprietarii celeilalte jumătăți a Rusiei. Pe această cale capitalismul intra în viața de zi cu zi a satelor, și dacă economiseau, puteau cumpăra pământ de la proprietarii moșiilor care nu fuseseră expropriate și care ca atare nu intraseră în proprietatea de grup. Acest proces de înavuțire a dat în timp naștere la clasa culacilor, și a permis teoreticienilor leniniști, să stabilească o lege social-economică, după cum urmează:

"mica gospodărie țărănească , generează capitalismul, zi de zi, oră de oră, și în proporție de masă".

Legea enunțată mai sus face parte din categoria legilor economice general valabile, al căror efecte se manifestă în mod natural, din momentul în care forța care a încercat să o suprime prin planificare (legiferare), încetează. În paralel, cu procesul de creare al clasei culacilor descris anterior, care era un proces evolutiv natural, puterea în cadrul proprietății de grup de la comune, în scurt timp încăpu pe mâna celor puțini dar abili, ceea ce constituia un proces și el natural, dar cu efect negativ, întrucât dădea naștere la corupție. Reforma agrară din anul 1861, a țarului Alexandru al II-lea, menținea situația de arendaș a țăranului, schimbarea fiind că arendatorul, până la plata integrală a răscumpărării, era statul, iar după aceea o autoritate comunală fără profit. Justificarea principală pentru care, pământul expropriat nu servea la împroprietărirea țăranilor ci forma o moșie care se arenda țăranilor – fără profit – era, permanenta reînoire naturală în timp, a familiilor omenești în general și deci și a celor țărănești ruse. Împroprietărirea cu proprietăți în proprietate definitivă, după principiul: 'numărul membrilor de familie în momentul împroprietăririi', avea relevanță exact numai în acel moment, pentru că prin creșterea copiilor, căsătorirea acestora și întemeierea de noi familii, nașteri și decese, și mai cu seamă drepturile de moștenire, foarte curând, egalitatea față de resursele oferite de suprafața cu care familia fusese împroprietărită, dispărea. Împroprietărirea 'ohabnică', conform cu principiul 'numărului membrilor de familie', nu constituie nici măcar pe termen scurt, eliminarea inegalității, în materie de stăpânire a pământului, care în fond ar fi fost singura justificare filozofică a împroprietăririlor.

Împroprietărirea cu proprietăți în proprietate definitivă, după principiul, "numărul boilor de muncă" pe care-i posedă țăranul în momentul împroprietăririi, nu avea deasemenea nici-o relevanță, cu privire la eliminarea inegalității, în materie de stăpânire a pământului, datorită fluctuațiilor inerente în șeptelul de animale, care se adaogă la fluctuația în cadrul familiilor țărănești. Conform legii lui Cuza, în Țările Românești, familiile care posedau patru boi și o vacă primeau 5,5 hectare, cele care posedau doi boi și o vacă primeau 3,9 hectare, iar cele care aveau doar o vacă, primeau 2,3 hectare. Familiile care nu posedau taurine, erau împroprietărite cu casa, curtea casei și grădina, în total circa 2000 metri pătrați.Țăranul plătea statului o despăgubire pentru terenul cu care fusese împroprietărit timp de 15 ani, iar statul la rândul său despăgubea pe proprietarul expropriat. Pământul nu se putea vinde sau gaja timp de 30 de ani. Cred că nimeni dintre cititori nu-și închipuie că scopul împroprietăririi, după numărul animalelor de muncă, fusese făcut pentru ca țăranul să poată hrăni boii pe care îi avea în proprietate, ci rostul acestei măsuri era ca unitatea economică familială , care se dovedise cea mai plină de succes, și care se măsura prin numărul de atelaje de animale de muncă, să aibă continuitate, și cu timpul să evolueze în ferme de tip familial, optim economice ca în țările din apusul Europei. Ambele soluții istorice, rusești și românești, prezentate mai sus, aveau drept scop să rezolve problema suprapopulării, fiind rezultatul unui efort de planificare (legiferare).

În contrast cu soluțiile planificate (legiferate), de mai sus stă proprietatea definitivă, asupra unor ferme, optime-economice, de tip familial, stabile ca soluție socio-economică, din țările din apusul Europei. Aceste ferme se constituiseră evolutiv, în unități optime economice de tip familial, cu mult înainte de revoluția franceză din 1789, rezultând din selecționarea de către seniorul feudal, în decursul timpului, a fermierilor cei mai capabili pentru acest tip de muncă. Seniorul feudal a aplicat apoi principiul eredității – ferma moștenindu-se fără a se divide, de cel mai capabil din descendenții fermierului pentru acest tip de muncă. Ultima etapă a evoluției acestor ferme, a fost ajustarea suprafeței în cadrul senioriei (moșiei), pentru ca fiecare fermă familială să devină optimă-economică, în funcție de tehnologia existentă. Emanciparea în acest caz, ca și în Serbia și Bulgaria, a însemnat, că fermierii nu mai plăteau seniorului nimic – pe moment – pentru că seniorul fie că emigrase, ca să scape cu viață, fie că pierise pe ghilotină. Cu toate acestea, în anul 1825, o lege de despăgubire a nobililor deposedați este promulgată, plata făcându-se în dauna deținătorilor de titluri de stat, care în majoritate erau burghezi. Ceea ce este cert, este faptul că nimenea nu a indrăznit să altereze aceste unități socio-economice, ele au schimbat stăpânul poate de multe ori, dar această unitate agricolă, optimă de tip familial, există și în ziua de astăzi, în apusul Europei, și este în stare să concureze încă, cu întreprinderile agricole de tip comercial, în suprafață de zeci de mii de hectare, din Statele Unite și multe alte țări. Ceea ce ar mai trebui spus, însă, în contextul acestui paragraf, este că împroprietăririle făcute de Alexandru al II-lea în Rusia în 1861, și de Cuza în România în 1864, ar fi fost susceptibile să evolueze în ferme optime economice de tip familial, așa cum era modelul european existent, daca nu ar fi intervenit, juxtapunerea, sau mai bine zis suprapunerea forțată, a soluțiilor colectiviste și etatiste de tip stalinist.

Incursiunea în sistemul de reforme, inițiat de țarul Alexandru al II-lea în Rusia, care erau legiferate și puse în practică, în paralel cu reformele lui Cuza în România, ba chiar cu un avans de câțiva ani față de reformele lui Cuza, ar putea să ne facă și mai mâ-nioși, dacă ne gândim că în 1848, țarul Nicolae I al Rusiei – tatăl lui Alexandru al II-lea – a tăiat fără cruțare, posibilitatea înfăptuirilor reformelor inițiate de generația "pașoptistă", în România, ca treisprezece ani mai târziu, propriul său fiu, să inițieze cele mai profunde reforme, în imperiul european cel mai retrograd din Europa, și la o scară de necomparat cu minusculele Principate Dunărene. Exact în aceiași perioadă un alt minuscul principat: Belgia, apărea pe harta Europei, dar pentru că nu era vecină cu marele Imperiu Țarist, nu a fost împiedicată evoluția sa normală. Din cauza acestei imense umbre pe care, Rusia a proectat-o asupra dezvoltării României, ar fi o greșeală să ne limităm numai la studiul reformei agrare din Rusia și să ignorăm, restul reformelor țarului Alexandru al II-lea, care toate, au format un întreg, care a influențat evoluția României. Separat de reforma agrară propriu-zisă, țarul Alexandru al II-lea, a inițiat, răscumpărarea, de către țăranul beneficiar, direct de la proprietar, a casei, curții și grădinii, pe care acesta le avea în folosință. Din cauza numeroaselor întârzieri în achitarea de către țărani a plății stabilite, statul a intervenit în 1883, adică la 22 de ani de la reformă, limitând atât suma care trebuia achitată cât și termenul de achitare. Această proprietate, plătită de țăran direct proprie-tarului, devenea proprietatea sa ‘ohabnică’ (definitivă), pe care o putea vinde, însă numai în mediul sătesc, unui alt țăran, pentru a se evita introducerea în mediul sătesc, a cămătarilor, în special evrei. Aceasta a fost una din cauzele pentru care, emigrația evreiască a luat calea Galiției, care se afla sub stăpânirea Sfântului Imperiu și a Moldovei care se afla sub stăpânirea Imperiului Otoman, țări în care o asemenea lege, nu exista.

În 1862, Alexandru II, a legiferat reforma justiției, prin care dacă nu în practică, cel puțin în principiu, au fost introduse următoarele reforme: judecătorii erau liberi de orice ingerință a executivului; erau inamovibili; erau bine retribuiți și judecățile se țineau în curți de judecată în prezența publicului. S-a introdus de asemenea Curtea cu Juri. În 1864, Alexandru al II-lea, decretă legea Zemstvelor, adică a Sfaturilor populare, care erau organe de conducere administrativă locală, alese prin vot popular. Aceasta a treia lege ca și în România, aproape egală în importanță, legii împroprietăririi, prin faptul că lua din mâna nobililor, adminstrarea locală a satelor de țărani împroprietăriți, completând emanciparea economica prin emanciparea politică. În principiu, rolul acestor Sfaturi Populare, alese prin vot popular, era administrarea sănătății și a educației publice, dar efectele reale erau mult mai complete, pentru că practic ele nu puteau să evite să rezolve toate proble-mele locale, înlocuind în acest fel în totalitate pe fostul proprietar feudal. Dar această lege a avut și un alt mare efect în lumea sătească, trezind la viață, energiile latente într-un popor amorțit, de lunga noapte feudală. Nu putea scăpa opiniei publice rusești și marea inovație, care era, că Sfaturile Populare erau organe alese prin vot popular, în timp ce, erarhiile administrative și politice de la cel mai mic functionar, până la Senat, erau formate din persoane numite. Prin faptul că nu aveau însărcinări polițienești, Sfaturile Populare deveniră și mai populare și foarte curând ele deveniră purtătorul de cuvânt al opiniei publice. Cu toate acestea, starea țăranului nu era o emancipare reală, pentru că în continuare, avea nevoie să capete un pașaport intern, pentru a călători sau a părăsi satul întrucât era încă supus unei serii de impozite, pe care dacă nu le plătea cel recenzat, în lipsa lui, trebuia să platească comunitatea. În 1865, s-a promulgat legea presei; dar această lege nu a reușit să aducă libertatea presei, pentru că rezolvarea problemelor în legătură cu cenzura au fost încredințate, executivului, în loc să fie de competența juraților. În 1870 a fost redactată o lege a consiliilor comunale care completa legea zemstvelor. În final în 1874, a fost decretată legea reorganizării armatei, care punea accentul pe educația soldatului.

Un război rece în secolul XIX[modifică]

Țarul Alexandru al II-lea, nu mai era interesat să fie amestecat în războaiele din peninsula balcanică, întrucât interesele sale majore erau acum întinderea și consolidarea posesiunilor sale în Asia. Rușii se aflau acum în Siberia și dincolo de Siberia în America unde înaintaseră în 1811, până la golful San-Francisco. Datorită acestei politici cu dimensiuni multicontinentale, nordul continentului Asiatic, nelocuit sau slab locuit, dar plin de resurse naturale, nu putea fi comparat cu micuța peninsulă balcanică, cea lipsită de resurse naturale, dar suprapopulată și din această cauză plină de probleme. Acum în secolul XIX, Rusia reîncepu avansarea în ținutul Amurului. În campania militară de sub comanda contelui Nikolai Muraviov, începută în 1858, acesta a fost în stare să ocupe – mai mult sau mai puțin – un teritoriu imens la dreapta și la stânga Amurului, care se întindea până la Vladivostok, pe malul oceanului Pacific. Acest teritoriu a făcut obiectul unui tratat în 1860, prin care China recunoștea stăpânirea Imperiului Țarist. Rușii au trecut în America, au ocupat Alaska și apoi în 1869 au vândut-o Statelor Unite. Penetrația rusească spre sud, în Asia centrală, spre deosebire de cucerirea și colonizarea Siberiei, care fusese opera cazacilor și a mujicilor fugiți de pe moșiile aristocrației, a avut un caracter pur militar, abia apoi urmată de o colonizare rusească. Inițiativele generalilor ruși: Verevkin, Chernyaev, Kaufman și Skobelev, au câștigat pentru Rusia, în perioada 1859-1881, largi teritorii în Asia Centrală. Aceste anexări au fost explicate de către prințul Gorceacov, printr-o circulară trimisă ambasadelor rusești europene, prin necesitatea pacificării triburilor turbulente, până când Imperiul Țarist va întâlni o graniță bine apărată, a unui stat bine organizat. Aceasta s-a întâmplat abia când Rușii au ajuns în Afganistan, în 1876, unde colonelul Stoletov, printr-un tratat semnat în Kabul, lua sub protecția sa Afganistanul. Războiul pe care ulterior, Imperiul Britanic a trebuit să îl poarte cu Afganistanul, în 1891 a oprit înaintarea rusească. Dar reglementarea definitivă – în Afganistan – a venit abia în anul 1905, când Anglia, a păstrat doar dreptul de a controla politica externă a Afganistanului, drept recunoscut de Rusia Țaristă.

După cum se vede din cele relatate în paragrafele anterioare, "frontiera" relațiilor sociale, boier/țăran și nobil/mujic, în această a doua jumătate a secolului XIX, avansau în ambele țări România și Rusia, aproape umăr la umăr, în aceiași direcție și ca atare nu mai existau motive de fricțiuni decurgând din stări sociale diferite, așa cum fusese în prima jumătate a secolului al XIX-lea, culminând în anul revoluționar 1848, când intervenția armatelor Rusiei Țariste în Principatele Dunărene avea drept cauză, teama că la hotarul său vestic, s-ar putea instala un regim politic liberal, republican de influiență frantuzească. Și mai clar, prin urcarea pe tron a Țarului Alexandru al II-lea, politica promovată de Rusia se schimbase atât de mult încât politica "boierismului conservator" care fusese sprijinită ideologic de Țarul Nicolae I, nu mai era susținută de diplomația țaristă a Țarului Alexandru al II-lea, ca un scop în sine. În timpul domniei Țarului Alexandru al II-lea, "pașoptiștii", adică "boierismul liberal", curentul politic reformist, de esență naționalistă, moșierească și burghezo-intelectuală – care a dat naștere Partidului National Liberal – după înfrângerea francezilor de către Prusia lui Bismarck, în anul 1870, și-a pierdut susținăto-rul extern și a fost nevoit să se reorienteze către o nouă Mare Putere, care să aibă mai multă afinitate cu propria sa ideologie. Ion C.Brătianu a ales, nu Rusia Țaristă, ci partidul progresist din Rusia strâns în jurul Țarului Alexandru al II-lea, care adusese Rusiei modernizarea sa din ultimile decade. La rândul său Rusia progresistă condusă de Alex-andru al II-lea, a ales Partidul National Liberal pentru a conduce România în momentele de maximă criză, din timpul războiului Ruso-Turc din anul 1877. Mulți dintre românii contemporani ai lui Ion C. Brătianu, printre care și marele istoric român A.D. Xenopol, care era conservator, l-a acuzat pe I. C. Brătianu că ar fi fost filorus, sau chiar "vândut" rușilor, dar fără nicio bază reală.

Fig. 3. Expansiunea britanică din India

Trebuie combătută ideea că Unirea Principatelor Dunărene într-un singur stat, și în continuare a tuturor reformelor inițiate de Cuza, aducerea pe tron a lui Carol I de Hohenzollern a fost posibilă numai datorită împăratului francez Napoleon al III-lea, pentru că, consimțământul de bază, fără de care nu s-ar fi putut înfăptui nimic, cu tot sprijinul Franței liberale, a fost al țarului Alexandru al II-lea. După căderea Imperiului Francez, din anii 1870-1871, iar după această dată, până la Conferința de la Berlin din anul 1878, și apoi în continuare până la căderea lui Bismarck, din anul 1890, singurul consimțământ care a fost necesar pentru orice se întâmpla, de seamă, în Principatele Unite și mai târziu în Regatul Român, era al Rusiei țariste, întrucât această unitate statală românească, prin toate tratatele internaționale existente, se afla în zona de influiență a Rusiei țariste. Ungurii erau perfect conștienți că anexarea Principatelor Unite, la Imperiul Austro-Ungar, se putea face numai prin anexarea acestora la regatul ungar, formând astfel un bloc etnic românesc de cel putin 7 000 000, și în felul acesta, ar fi oferit românilor Marea Unire, în lăuntrul aceleași granițe de stat, cu urmări incalculabile atât pentru viitorul Imperiului dualist, Austro-Ungar, abia înființat în anul 1867, cât și pentru regatul unguresc, abia recunoscut cu drepturi egale în cadrul monarhiei bicefalice, ceea ce ar fi fost o greșeală politică fatală. Această eventualitate, nu era chiar atât de ireală cum poate ni se pare astăzi, întrucât în Memoriile Regelui Carol I al României de un martor ocular, Volumul II, 1869 -75, Ed. și prefata de Stelian Neagoe, Editura Scripta, Bucuresti 1993, la p. 52 există următorul pasaj:

"...i se raportează principelui <30 octombrie 1869> că, în timpul șederii Împăratului Austriei la Constantinopol, Ali Pașa ar fi făcut în conversație cu contele Beust intrebarea-propunere, de ce nu anexează odată Austria, Principatele Dunărene, căci Turcia le va ceda bucuroasă !– Dar contele Andrassy a protestat cu energie".

(sublinierea noastra). 'Turcia le va ceda bucuroasă!’ desigur! Pentru ca în dosul scutului Austro-Ungar, să se bucure înfine de liniște, pe acest front, din partea Rusiei. Pentru că în această eventualitate ar fi însemnat că Românii ar fi devenit populația majoritară în cadrul regatului Ungar și ca atare ar fi trebuit să primească drepturi politice egale cu popu-lația, devenită minoritară, ungurească. Domnitorul Carol I menționează această eventualitate, pentru că ar fi fost încântat dacă s-ar fi întâmplat.

Fig. 4. The Great Game. Marea Partidă Anglo-Rusă

Anglia în peninsula Balcanică, avea un singur interes, menținerea cu orice preț a integrității Imperiului Otoman – întrucât Anglia fiind realistă – știa că Turcia chiar slăbită dacă era sprijinită corespunzător, era singura forță din Europa și Asia, care era capabilă de a zăgăzui înaintarea Rușilor. Imperiul Otoman profită de protecția britanică pentru a ascunde faptul că nu era capabil să se reformeze și deci trebuia să piară; iar Austria care nici ea nu era în stare să se reformeze, trăia cu iluzia că putea contrabalansa influența Rusiei în Balcani, în mod eficient și la infinit.

În pagina anterioară este prezentată o schiță a confruntării Anglo-Turco-Ruse, din perioada 1812- 1907, care înfățișează amploarea scenei pe care se derula confruntarea, dintre Anglia și Rusia, întinzându-se din Balcani până la teritoriul Wachan, unde se întâlneau frontierele Rusiei, Indiei, Chinei și Afganistanului. Particularitatea acestui front uriaș, era dată de apărarea de către Anglia a integrității frontierelor turcești, care reprezentau obstacolul pe care Rusia nu a reușit să-l treacă. Anglia, încerca să oprească expansiunea Rusiei prin mijloace diplomatice, subversiune, și mai cu seamă angajând ajutorul a terțe părți, dintre care principala forță dispusă să lupte în contra Rusiei, era Imperiul Otoman, dar și multe alte țări și triburi mai mici. În Rusia, prințul Bariatinski, îndemna la o înaintare agresivă, spunând:

"Anglia își bazează puterea pe aur.[…] Rusia care este săracă în aur, trebuie să lupte prin forța armelor".

Iar lordul Salisbury spunea în Parlament în 1867:

"India este o cazarmă din mările Orientale, din care putem obține oricâți soldați, fără ca măcar să plătim pentru ei".

Era purul adevăr întrucât, armata recrutată în India, 125 000 soldați Indieni, dar și 62 000 soldați Britanici erau plătiți cu impozite prelevate în India. Acest război îndelungat, dar rece, este explicat prin faptul că cel mai mare animal de us-cat Elefantul, adică Rusia Țaristă, pentru motive evidente, nu va ajunge niciodată să se măsoare cu cel mai mare animal din apă, Balena, întruchiparea Marii Britanii, din alego-ria prezentă. Probabil pentru acest motiv, diplomația mondială a botezat acest război rece, Marea partidă…de poker; de vânătoare; de șah sau de răbdare.Pentru că avea toate caracteristicile necesare jocurilor menționate, denumirea corectă pe care diplomația mondială o avea în minte, era de fapt Marea Partidă anglo-rusă.

Intenția care stă la baza prezentării schiței din pagina anterioară, este ca cititorul să poată înțelege, în primul rând, că confruntarea era numai între cei doi năvălitori majori Rusia și Anglia, a căror interese, constituiau cauza conflictului, restul combatanților: turci, francezi, austrieci, germani, sârbi, afgani, români, japonezi, indieni etc., fiind în realitate doar aliați sau terți, ale căror interese, la masa tratativelor, erau negociabile. În al doilea rând, să se poată înțelege că victoria sau simplu pacea, în acest conflict global con-tinental, din cauza că era purtat pentru interesele conflictuale dintre Anglia și Rusia, nu se putea rezolva numai într-un anumit sector al frontului, ci trebuia să îmbrățișeze tot an- samblul frontului anglo-rus, și înfine în al treilea rând, pentru că prețul acestei confruntări dintre Rusia și Anglia, era fie cucerirea întregului continent de către unul dintre competitori, fie o împărțire agreată a continentului asiatic între competitori, după modelul împărțirii spațiului polonez. În conformitate cu părerea expusă în acest paragraf, toate problemele evoluției politice a românilor de pe ambele versante ale Carpaților, ca să mă refer numai la români, deși scena afectată de acest conflict era Europa și Asia, a stagnat atâta vreme cât conflictul anglo-turco-rus nu a putut fi rezolvat, întrucât piatra de temelie a cestei stagnări era constituită de existența Tratatelor Strâmtorilor Dardanele și Bosfor, semnat prima dată (1809) de Anglia și Turcia și semnat apoi în anul 1841 și 1871 între toate Marile Puteri, prin care se interzicea trecerea prin Strâmtori, a oricăror vase de război, indiferent de apartenență. Din această cauză vasele de război rusești aparținând flotei din Marea Neagră, nu au putut ieși din Marea Neagră și deci nu au putut participa la războiul în contra Japoniei, din anul 1905.

Punctul de raliere al trupelor Armatei țariste, mobilizate din întreaga Rusie era fosta cetate turcească Bender, de pe cursul Nistrului mijlociu. În anul 1812 prin Tratatul de Pace de la București semnat de Ruși și Turci, Kutusov deși victorios, dar în condițiile în care era presat să semneze pacea din cauza iminenței invazii franceze, organizată de împăratul Napoleon I, a cerut întâi ca granița să se afle pe Dunăre, apoi văzând rezistența turcească, a cerut să-i fie cedată Moldova, dar în final s-a mulțumit doar cu împărțirea Moldovei, până la Prut, lucru cu care Turcii au căzut de acord, teritoriu pe care Rușii l-au numit Basarabia. în Secolul XIX, trupele mărșăluiau și erau însoțite de trenuri regimentare, căruțe trase de cai, încărcate cu "proviant" și conduse de "pahonți". Se știa când plecau din guberniile de unde erau originare, dar era mai greu de prevăzut data sosirii trupelor și a artileriei la Bender. Desigur că un punct de raliere al unei astfel de armate imperiale, a-vea o importanță de prim rang, în strategia statelor majore rusești. Kutusov care ar fi vrut să aibă o cât mai mare zonă controlată de Ruși în mod permanent, în fața cetății Bender, datorită însă, iminentei invazii franceze, a trebuit să lase moștenire, doar o zonă îngustă, dar care avea însușirea fericită pentru armata rusă, de a fi riverană la brațul Chilia din Delta Dunării. De aceea, la Conferința de la Berlin din anul 1878, Imperiul Țarist a cedat la toate punctele contencioase ale tratatului de la San-Stefano, dar nu a cedat la recuperarea celor trei județe din sudul Basarabiei, și a oferit României o compensatie: Delta Dunării și Dobrogea, cel puțin egală dacă nu superioară sudului Basarabiei. Având în vedere, valoarea strategică a Benderului, Uniunea Sovietică a preferat s-o încorporeze administrativ la R.S.S.Moldavia, o republica micuță, decât să o atașeze la R.S.S.Ucraina. Ca urmare a spargerii Uniunii Sovietice în părțile componente, la 27 august 1991, Moldova își declară independența, dar pe data de 28 martie 1992, armata rusească încartiruită în Bender, determină secesiunea Benderului față de Moldova independentă, sprijinind revolta minorității ruse. Și în momentul de față, deși fără statut juridic internațional recunoscut, Benderul este o posesiune a armatei rusești, menținută viabilă din punct de vedere economic, din cauza că este sprijinită prin fondurile puse la dispoziție de aceasta

Cine a câștigat până la urmă Marea Partidă Anglo-Rusă din Secolul XIX? Un colectiv de 14 eminenți profesori de istorie din universitățile Commonwealthului britanic, coordonați de dr. Christopher Bayly, profesor la Cambridge, răspund la această întrebare în cadrul lucrării: Atlas of the British Empire. Facts On File Inc. NY 10016. 1989. pp.99-100, după cum urmează:

"Sfârșitul Marii Partide. La mijlocul decadei 1880-1890, "Marea Partidă", fusese câștigată efectiv de către Ruși, deoarece influiența și controlul lor, înlocuise pe cea a Britaniei în Asia centrală, dar și pentrucă ei puteau să înspăimânte statele rămase independente, Turcia, Persia, China și Afganistan, cu mai mult succes decât rivala lor. Cu toate acestea, posibilitatea St. Petersburg-ului de a exploata această victorie era limitată, și ambele părți ajunseră la concluzia ca pașnica coexistență era calea de urmat în viitor. Acest aranjament tacit, a rezultat în acorduri în 1887, asupra sferelor de influență în Persia și în menținerea șirului de state dintre ele ca state tampon. […] Această nouă politică a condus amândouă puterile către o largă diplomatică "apropiere" care a rezultat în semnarea, în 1907, a unei "antante" anglo-rusă.[…] 'Marea Partidă' se terminase".

În perioada cât a durat ‘Marea Partidă Anglo-Rusă’, poziția României de stat tampon, a fost consolidată cu consimțământul ambelor părți în litigiu, rând pe rând: în 1859 prin constituirea Principatelor Dunărene Unite; în 1866 prin acceptarea drept domnitor a lui Carol de Hohenzollern; în 1878 prin recunoașterea independenței de stat la Congresul de la Berlin; și în 1881 prin ridicarea la rangul de regat. Marea Unire nu va fi posibilă decât atunci când "Marea Partidă" va evolua devenind "Antanta Anglo-Rusă", care a fost una din cauzele majore, care a stat la baza izbucnirii primului război mondial 1914-1918.

Afacerea Strousberg propulsează România în Europa[modifică]

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza nu a putut dăinui pe tronul Principatelor Românești, deoarece în colaborare cu Sârbii, dar mai cu seama sprijinit de Franța, ducea o poli-tică prin care peninsula balcanică, trebuia să aparțină balcanicilor și nu Marilor Puteri, și ca atare contrară politicii rusești și austriece. Dar nici Carol I nu a putut să se înscăuneze cu adevărat pe tronul Principatelor, până când nu a ajuns în situația să îi ceară ajutorul Țarului Alexandru al II-lea, și acesta nu s-a convins că neamțul, conservator prin fire și prin educația primită, Carol de Hohenzollern, este totuși cea mai bună soluție în turbulen-tele Țări Românești, chiar și din punctul de vedere al Imperiului țarist. Datorită candorii cu care au fost scrise, Memoriile Regelui Carol I al României, de un martor ocular, (vol. II. 1869-1875. Ediție si prefața de Stelian Neagoe, Editura Scripta. București 1993), sunt sursa primară din care toți cei interesați în prima perioadă de domnie a lui Carol, își pot culege informațiile. Spre exemplu la p.88:

"Anul 1870 18-30 martie. Principele Carol scrie tatălui său că poate să fie pe deplin liniștit în privința stării lucrurilor din România, căci știrile exagerate ale presei de senzație se osândesc prin ele înșele și nu-i strică lui, ci editorilor lor prin limbajul lor nemăsurat[…]Inspectez mereu trupele și anul acesta, mai temeinic decât înainte, căci acuma se introduc regulamentele și reformele prescrise de mine.[…] Principele Carol a inspectat azi vânătorii călări și a fost foarte mulțumit de starea acestei trupe. El ia parte la masa ofițerilor la cazarmă și răspunde toastului colonelului Iarca, bând în sănătatea regimentului și exprimându-i mulțumirea sa.".

Colonelul Iarca menționat in memoriile regelui Carol I, este generalul Alexandru Iarca de mai târziu și este tatăl bunicii autorului, Alexandrina Filoti. Dar concomitent, Carol ne transmite și știri negative:

"Localitatea cea mai agitată din toată țara sunt Ploieștii; trebuie să se ia măsuri energice ca să nu se sape acolo o mină, care s-amenințe întreaga țară.".

Iar la p.90, el scrie:

"Rusia lucrează mult la Constantinopol, precum și în Moldova cu ajutorul opoziției liberale[…] Primejdia cea mai amenințătoare e tot din partea Rusiei!" (sublinierea ns.).

La pp. 121-122, Carol descrie evenimentele în continuare astfel:

"“8/20 august […] Noaptea trecută a izbucnit un fel de revoluție la Ploiești; s-a luat cu asalt cazarma dorobanților[…]s-a declarat principele detronat, proclamând pe generalul N. Golescu locotenent provizoriu și pe Ion C. Brătianu ministru de război ad-interim! – Deputatul, căpitanul Candiano-Popescu, care era capul mișcării, în calitatea sa de nou prefect al județului, a dat ordin pentru concentrarea trupelor![…]liniștea a și fost restabilită de trupe după 24 de ore – […] Când principele Carol află că însuși generalul Golescu[…]a fost arestat, trimite îndată pe unul dintre aghiotanții săi să i-l aducă […] principele crede în fidelitatea generalului și-l pune în libertate […] Ion Brătianu a fost arestat la Pitești. Numărul arestaților e de vreo 20; contra celor mai mulți nu se vor putea aduce dovezi, pentru că elevii lui Manzzini, nu dau niciodată ceva scris de la ei. […] Armata, ca și mai înainte de altfel, s-a purtat foarte bine în această împrejurare".

Carol se adresează marilor puteri garante, solicitând schimbarea prevederilor constituției românești în sens autocratic, amenințând că altminteri va părăsi tronul Principatelor, creind deci o criză balcanică:

"6-18 decembrie. Principele primește ca o lovitură de trăsnet știrea că Strousberg, nu vrea, nici nu poate plăti, cuponul căilor ferate ce scade la 1 ianuarie!"(p. 138).

Aceasta este cauza, pentru care Germania este singura mare putere care este interesată să-l mențină pe tronul Principatelor, pe Carol, dar fără ca totuși să se manifeste pe față în favoarea lui. Așa că Bismarck îi scrie consulului german de la București, direct de la Versailles, deoarece armistițiul cu Francezii nu se semnase încă, următoarele:

"27 noiembrie/9 decembrie: Mijlocește ca alteța să amâne până după încheierea păcii orice plan ar fi având de a se adresa puterilor garante! < ca să-și prezinte demisia >Orice complicație romînă e acum de două ori rău venită; principele nu s-ar putea bizui o clipă măcar pe sprijinul nostru moral".

Bismarck realizase cu întârziere faptul că avându-l pe Carol domnitor în Principate, șansele ca statul Român să preia datoria pe care Strousberg o avea față de acționarii săi, erau mai mari decât dacă țara ar fi avut un alt domnitor, fără legături cu Germania. Numai că atuncea când consulul german de la București, primise comunicarea lui Bismarck, scrisoarea de intenție de demisie a lui Carol, se afla deja în posesia Marilor Puteri. Cu toată întârzierea cu care sosise mesajul lui Bismarck, totuși acest mesaj a avut darul să-l tempereze pe Carol, atunci când a primit de la Cameră răspunsul la Mesajul Tronului:

"9/21 decembrie. Camera votează adresa și întâmplarea face ca tocmai șefii complotului ultimei răscoale să fie desemnați prin sorți spre a o înmâna princepelui! Limbajul acestui răspuns este de necrezut. La pasajul privitor la răscoala de la Ploiești, când – precum știe toată lumea – s-a proclamat republica și s-a declarat principele Carol detronat, adresa răspunde că 'cel mai bun mijloc de a evita astfel de incidente ar fi satisfacerea dorințelor poporului și respectarea legilor! '…Ultima frază a adresei, potrivit căreia, Coroana se poate bizui pe sprijinul Adunării Naționale "pe tărâmul constituțional", dovedește principelui că deputații au și aflat despre comunicarea ce a făcut marilor puteri".

Anul 1871. Carol, dupa cinci ani de domnie, încă nu fusese în stare să stabilească nicio punte de legătură cu poporul român, ca să nu mai vorbim de legături de largă afecțiune reciprocă. Aceasta deoarece el se considera un trimis al imperialismului Prusiei la porțile Orientului, unde avea o misiune de îndeplinit:

"15/27 ianuarie. Principele Carol scrie împăratului Germaniei: […] –Germania este unită, acesta este strigătul de bucurie cu care începem Anul Nou, cu toate rănile dureroase, cu toată suferința și moartea – […] Eu stau aici singur, la un avanpost mult împins înainte, ca santinelă de graniță contra Orientului și trebuie să persist cu răbdare, până îi va plăcea cerului a mă absolvi.[…] Să trăiască împăratul German!" (p.150)

Toate valențele acestui suflet aproape monahal așa cum îl caracteriza I. G. Duca, sunt prinse de Germania. Opinia publică din România – ca și Carol el însuși – era perfect conștientă de lipsa de afinitate sufletească dintre Carol și națiunea românească, al cărui domni-tor era. Dar în acelaș timp își dădea seama că menținerea lui Carol în poziția de domnitor al Principatelor, reprezenta singura soluție în contra anarhiei, care dacă s-ar fi declanșat, ar fi pus în pericol toate cuceririle politice pe care Românii le obținuseră în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dintre care cea mai prețioasă era Unirea Moldovei cu Muntenia din anul 1859:

"3/15 februarie. Principele Carol-Anton, telegrafiază fiului său că socotește situația lui ca "de neținut". El a înțeles din rapoartele consulului general Radowitz, care i s-au comunicat spre luare la cunoștință, cum că influența franceză domină în societatea românească mai mult decât oricând, și că la București poate auzi oricine vrea dictonul: "Noi nu putem merge în Franța ca să combatem pe germani, dar vom face aceasta aici!". – În tot cazul prin saloanele din București nu se crede până acum, că principele se va separa de bună voie de către această națiune. Kogălniceanu a declarat reprezentantului Germaniei: Principele n-are pe nimeni pentru el în țară, si chiar de aceea cu siguranță el va rămânea pe tron!"

"Miniștrii firește, conjură pe principe să se gândească la răspunderea ce și-ar lua-o înaintea istoriei dacă prin abdicarea sa țara s-ar duce de râpă." (p.154).

În fraza care urmează Carol recunoaște cu toată candoarea, că de fapt nu-i pasă ce se va întâmpla cu țara și cele 5 000 000 de români, în fața cărora se angajase, să-și însușească aspirațiile lor:

"Dar nu aceasta considerație asupra deciziei de plecare sau rămânere apasă cugetul principelui, ci afacerea Strousberg, în care se simte angajat personal și a cărei reglare nu vrea să o facă imposibilă printr-o furtună dezlănțuită de el insuși" (p.155).

Acțiunile lui Carol I, determinate de sentimentele sale, în tot lungul domniei sale de 48 de ani în România, până la moartea sa din anul 1914, față de patria sa de origină Germania, în legătură cu patria sa adoptivă România, nu numai că nu s-au schimbat, dar nici măcar nu s-au clătinat în cugetul său vreodată.

Susținerea intereselor reciproce dintre Confederația Germană în care regatul Prusiei avea rolul conducător și Imperiul rus, în anul 1871, a atins cota cea mai înaltă. Confederația Germană, urma să se proclame împărăție germană, și regele Prusiei, Wilhelm I, să devină împăratul germanilor, recunoscut ca atare de împăratul tuturor Rușilor și de împăratul Austro-Ungariei, iar Rusiei să i se recunoască în schimb, ca un prim pas în direcția Constantinopolului, dreptul de a poseda o flotă de război în Marea Neagră, terminând în acest fel cu interdicția, prevăzută în tratatul de pace de la Paris din anul 1856. Austria pentru a-și da acordul, primise dreptul de a stăpâni Dunărea până la vărsarea în Marea Neagră, bine înțeles dacă ar fi putut, în baza deptului necontestat de celelalte mari puteri, să transforme acest drept în posesiune reală, necontestată de micile puteri riverane, dintre care prima era România. Anglia deși rămasă singură, pentru a-și da acordul la aceste schimbări, a avut totuși puterea de a obliga celelalte mari puteri, să se întrunească la Londra și să semneze, Convenția Strâmtorilor (Bosfor și Dardanele), care închidea accesul oricăror vase de război în timp de pace, și garanta suveranitatea Turciei și integritatea sa teritorială în ceea ce privește închiderea acestor strâmtori, în timp de război. Cu alte cuvinte, Anglia a permis ca puterea Germaniei să crească, până la nivelul pe care până în anul 1871 îl deținuse Franța, întrucât în Europa, puterea Rusiei modernizate de Alexandru al II-lea, trebuia contrabalansată; îi permisese Rusiei să recucerească în mod pașnic Marea Neagră, dar tot în scopul contrabalansării puterii rusești, acordase Dunărea și deci implicit parte din peninsula balcanică, aceea care nu era înlăuntrul granițelor turcești, influenței Imperiului austriac. Piesa cea mai eficace din această arhitectură destinată contrabalansării puterii rusești – Conventia Strâmtorilor – se afla în paza tunurilor flotei de război britanice staționată în Marea Mediterană, întrucât, dovedit istoric, iarăși și iarăși, de fiecare dată, nicio fortificație oricât de formidabilă, dacă nu este păzită cores-punzător, nu folosește la nimic. Așa că odată ce, în noua ordine europeană de după căderea Franței, rolurile fuseseră distribuite, și acceptate, comedia imperială, a repoziționării și a câștigării de avantaje în cadrul spațiului repartizat a reînceput, exact în locurile unde se aștepta să se întâmpine cea mai mică rezistență.

Războiul franco-german (1870-1871) fusese finanțat de catre Prusia și statele germane din sudul Germaniei, prin împrumuturi lansate pe piața internă. La încheierea păcii, când plata reparațiilor de război au început să curgă, statele germane s-au grabit să achite împrumuturile contractate de la populație. Publicul German, după victoria militară în contra Franței, ceea ce era într-adevăr o faptă epocală, credea că pentru Germania începea o eră, în care totul este posibil. Aceasta includea în primul rând, o prosperitate generală bazată, pe capitalul obținut exploziv din despăgubirile de război franceze. Un lucru care i-a surprins pe conducătorii Germani, a fost capacitatea Francezilor – care deși fuseseră înfrânți din punct de vedere militar pe câmpul de luptă și în fortificațiile lor; care avuseseră după aceia de înfrânt o revoluție comunistă în capitala țării Paris; de instaurat o Republică în Franța, pe ruinile unui imperiu; și de menținere a unui Imperiu colonial în cadrul noii Republici – de a plăti cu o iuțeală de necrezut o datorie de război de cinci miliarde de franci francezi aur. Economiile Germanilor, cu care fusese finanțat războiul, care fuseseră adunate cu încetineală, de către o populație econoamă și într-un răstimp de multe decade, se întorceau cu dividende însemnate în buzunarele celor care subscriseseră la împrumutul de război. Aceștia erau în cea mai mare parte – nu trebuie uitat că în Germania la acea dată, votul era cenzitar ca și în Principatele românești – cei care votau în colegiul I-II, de care depindea alegerea în Parlament a partidului conservator condus de Bismarck. Dar și restul populației beneficia de această cornucopia, deoarece, după modelul englez care era prezent în mintea tuturor, capitalul trebuia pus să lucreze în folosul celor care-l posedau, prin mari întreprinderi financiare. Germanii cei economi de dinainte de războiul franco-german, s-au transformat după război, revolutiv, în germanii care nu se mai temeau să-și riște banii în companii financiare create peste noapte, să-și încredințeze banii unor bancheri pe care nu-i cunoșteau, în schimbul unor promisiuni de câștig de necrezut. Fenomenul financiar menționat, a primit în Germania numele de Gründerjahre (anii speculațiilor financiare), și s-a prelungit până în anul 1879, când înfine întreaga avere acumulată de Germani ca urmare a razboiului Franco-German, a putut fi absorbită, creind o economie nouă în spațiul circumscris Germanilor. Marii investitori, dar și publicul care era în situația de a economisi, încrezători în soliditatea economico-financiară a celui de al II-lea Reich, a început să investească în case, pământ, în firme de construcție de toate felurile, în căi ferate din Germania și din afara Germaniei, în metalurgie, în mine, în construcții metalice, în mașini și bine înțeles și în berării. Creșterea producției industri-ale a atins 15 %, anual. Gründerjahre a avut influență și asupra caracterului poporului german manifestându-se la clasele avute prin aroganță, dar și la aproape toate clasele societății, prin gândire și acțiune materialistică. Emigrația peste mări și țări, a fost mult incetinită.

În acest mediu de afaceri speculative, în care Germanii alergau după profituri maxime, publicul pierduse ancestrala precauțiune față de tendințele speculative ale evreilor. De altfel, evreii care au ceea ce s-ar putea numi "un al șaselea simț" pentru finanțe, puneau pe piață cele mai atractive oferte de afaceri. Cel care a dat naștere perioadei Gründerjahre în istoria celui de al II-lea Reich, a fost evreul Strousberg, care a întemeiat un imperiu financiar uriaș în anul 1870, căruia i-a pus capăt tot el, printr-un faliment fraudulos, în anul 1873, prin care a ruinat pe mulți dintre investitorii care se încrezuseră în trăinicia companiilor pe care acesta le promovase. Fără discuție că falimentul Strousberg a produs primul val de anti-semitism, din cel de al II-lea Reich. Bismarck la un moment dat, din cauza pierderilor de bani suferite de către clasa investitorilor germani, din cauza falimentului Strousberg, devenise extrem de nepopular în cadrul bazei sale politice, clasa aristo-crată germană, și din aceasta cauză a folosit toată puterea politică de care dispunea în no-ul stat german, al cărui autor era, pentru a recupera, sau dacă aceasta nu era posibil, a minimaliza pierderile investitorilor germani. O parte din afacerile lui Strousberg se derulau în Principatele Unite, unde fuseseră aduse de prezența lui Carol pe tronul acestora, și constau exclusiv din construirea și exploatarea unei rețele feroviare, extrem de dezvoltate pentru România. Strousberg construia căile ferate din România, cu bani pe care ii aduna de la publicul german, punând la bursă în vânzare acțiuni. Guvernul Principatelor era garantorul lui Strousberg, adică în cazul că acesta nu plătea cuponul datorat acționarilor, la timp, garantorul trebuia să plăteasca în locul lui, așa ca acționarii să nu sufere. Carol I în Memoriile…(p.162, 163, 164) sale, explică:

"[…] 24 februarie/ 8 martie. Strousberg trimite o depeșă nerușinată prin care pune guvernului roman un fel de ultimatum: tare pe dreptul lui, zice el, refuză de a se însărcina cu plata vreunui cupon; el va cere daune interese cu sprijinul guvernului său! 25 februarie/9 martie.[…] Ambronn a admis că depozitul asupra căruia trebuia să vegheze, a fost atacat și îndopat cu ipoteci fără valoare![…] Dar din nefericire casele Statului sunt goale, și Camera actuală nici n-ar consimți vreodată, și unde ar putea Statul în situațiunea de azi să efectuieze un împrumut? 1/13 martie. Consulul general Radowitz îi comunică principelui că guvernul Prusiei insistă ca cuponul ajuns la scadență să se plătească de Statul român, pentru că numai pe garanția acestuia hârtiile s-au putut plasa așa de ușor la bursă".

Regele Carol I, în Memoriile. . . sale, cronologic, înregistrează îndârjirea cu care Bismarck a intervenit, nu numai direct în afacerile interne ale Principatelor, utilizând toa-tă puterea ce i-o conferea Cancelaria celui de al II-lea Reich, dar și indirect prin mobilizarea tuturor Marilor Puteri în contra Principatului Unit Român. Survine incidentul de la sala Slătineanu, unde consulul general german și membrii ai comunității de afaceri germane din Principate, doreau să serbeze în mod solemn ziua de naștere a împăratului germanilor, dar sunt asediați de o mulțime furioasă.

"Consulul general[…]se asteaptă cu satisfacție, la demisia lui Ion Ghica." (pp.164-165). "11/23 martie. […] La orele 11 și jumătate sunt anuntați Lascăr Catargiu și Nicolae Golescu […] Principele le spune că vrea să depună în mâinile lor guvernarea ce a primit acum aproape 5 ani.[…] și că ar consimți poate să-și schimbe hotărârea în caz că interlocutorii săi ar fi în stare să-i prezinte un minister(guvern) capabil să treacă bugetul și legea finanțelor prin Cameră![…]12/24 martie.La orele 11 dimineața, miniștrii depun jurământul în fața principelui.[…] 15/27 martie. Ședința camerei nu produce[…] niciun vot; de aceea primul ministru face din închiderea discuției chestiune de încredere în guvern. Rezultatul votului e defavorabil noului minister (guvern).[…]Consulul general Radowitz informeaza ca prințul Bismarck e foarte mulțumit de noua întorsătură a lucrurilor și de ministerul (guvernul) energic și că sfătuiește stăruitor pe principele Carol să rămână la postul lui".(pp. 164-170).

Postul de care vorbește Bismarck, Tronul Principatelor Unite Dunărene, este de fapt privit de acesta, drept o "repartiție" pentru un post în străinătate, acordată lui Carol, de către cel de al II-lea Reich, și pe care acesta nu îl poate părăsi fără aprobare expresă:

"29 martie/10 aprilie De la principele Carol Anton vine următoarea scrisoare: […] În afacerea Strousberg nu-i nimic de făcut; numai un tribunal independent de arbitri ar putea să dea o soluție neînțelegerii flotante. – Chestiunea Strousberg nu-i dealtfel decât un pretext și un mijloc de agitație în contra ta, căci întreaga mișcare română are ca notă fundamentală dușmănia în contra dinastiei germane și urmarea uneltirilor socialist-republicane!".

Carol vede însă lucrurile prin prisma interesului său personal, acesta fiind în principal o reputație fără reproș – care constituia singura avere a unui tânăr din nobilimea germană, care nu avea o avere materială, și care îl făcea eligibil pentru a fi angajat în poziții înalte – așa că îi ceru tatălui său să-și retragă banii din conturile bancherului Ambronn, care ex-crocase statul român, prin faptul că fără aprobarea acestuia, vânduse titlurile de valoare, garanția depusă în banca sa de către statul român, pentru a acoperi pierderile lui Strousberg (?), înlocuindu-le cu hârtii fără nicio valoare. De aceea la:

"7/19 iunie . Principele Carol îi scrie tatălui său: […] Acestea nu sunt șicane politice; nu e vorba aici de politică, ci pur și simplu de onoare și drept! – Toată lumea știe aici că Ambronn e încă în serviciul Hohenzollernilor și asta întărește pe unii răuvoitori în credința că ne-am sili să-l protejăm. De aceea ar fi de dorit să i se retragă funcția de administrator al averii unui Hohenzollern. Parlamentul român votează legea căilor ferate pe data de 5/17 iulie, a cărei esență era că nu recunoaște datoria creată față de acționarii germani. Sosește știrea că Bismarck a solicitat Turciei intervenția în problema afacerii Strousberg. Pe data de 21 iulie/2 august, depeșa marelui vizir pe un ton amical sfătuiește ca în scopul prevenirii reclamațiilor germane să se plătească cuponul datorat. Presa europeană condamnă unanim legea căilor ferate".

Adevărul era că tatăl lui Carol I, Bismarck, statul German și deci acționarii Germani, conform legilor financiare internaționale, dar și bunului simț, aveau perfectă dreptate atunci când cereau să li se plătească dividendele fixate, fie de concesionarul Strousberg, fie în cazul când acesta devenise insolvabil, de către beneficiarul lucrărilor de cale ferată – statul Român garantorul concesionarului Strousberg – care cel puțin poseda pe teritoriul său lucrările executate cu banii acționarilor, în timp ce aceștia nu aveau în posesia lor decât niște hârtii, a căror valoare era recunoscută pe piața financiară internatională,numai daca se plătea, la timp, cuponul datorat. Carol include în Memoriile. . . sale, scrisoarea tatălui său din 10/22noiembrie 1871, în care acesta spune:

"Cu încordare urmărim acum dezbaterile Camerei; de la aceasta sesiune atârnă totul. Dacă chiar vor să lase pe Strousberg și consorți să cadă cu totul, totusi există, pe de altă parte, îndatoriri sfinte către toți aceia, încrezuți în soliditatea statului român, și-au depus economiile în obligațiuni de căi ferate. De la soluțiunea definitivă a chestiunii acesteia va depinde dacă România va sta pe aceeași treaptă cu alte state sau nu. Ochii tuturor sunt indreptați într-acolo"(p.206).[…]

"17/29 decembrie[…] În sfârșit, la orele 6, Camera a luat în considerație proiectul guvernului cu 81 de voturi, contra 49"(p. 210).

"19/31 decembrie. Camera votează articolul principal (5), care hotărăște că guvernul primește plata cuponului cu începere de la 1 ianuarie 1872" (p.211).

"Anul 1872. 25 februarie/8 martie. Se încheie o convenție între Societatea Căilor Ferate și "Statsbahn"-ul, conform căreia aceasta din urmă va sfârși construcția căilor ferate române. E deci asigurată finalizarea repede a liniilor plănuite."

De la principele Carol Anton sosește următoarea scrisoare[…]:

"În toată Germania afacerea aceasta crescuse în așa fel de <<caz celebru>>[…] Imperiul German a trebuit să ia inițiativa în acest scop, pentru că el a fost mai mult părtaș la aceasta – celelalte puteri au consimțit bucuros, și astfel deci presiunea a fost <<ultima rațiune>> în această afacere. Fără această presiune guvernul tău n-ar fi putut deveni stăpân pe opoziție. Din scrisoarea ta am dobândit senzația că tu ești cam <<acrit>> contra Imperiului German și mai ales contra prințului Bismarck și că poate că concepi unele lucruri prea personal și prea individual, ceea ce în împrejurările date trebuie neapărat să fie judecat numai obiectiv. […] Imperiul German este astăzi o mărime dată, de care politicianul realist trebuie să țină socoteală […] Nu sunt un tămâietor fără rezervă a lui Bismarck, însă el este indispensabil pentru Germania și Prusia și el umblă numai după lucruri și scopuri mari (p.219)".

Scrisoarea tatălui lui Carol se încheie cu o amenințare pentru națiunea românească:

"N-am pretențiune la infailibilitate dar aș vrea să accentuez că elementul german este în prezent cel mai viabil și cu cel mai mult viitor, și că România va rămâne stăpân pe propriul său viitor numai într-o înțeleaptă apropriere de dânsul. Fie societatea, presa, instinctele generale ale poporului, oricât de antigermane, ele tot nu trebuie să arunce mănușa dușmăniei germanismului, când vor să-și pună în practică sentimentele lor!".

Afacerea Strousberg, a contribuit în cel mai înalt grad la dușmănia Germaniei lui Bismarck în contra Românilor, lucru care a devenit evident, în scurt timp, la Conferința de la Berlin din anul 1878. Politica de aservire față de "Imperiul German – deoarece – este astăzi o mărime data", recomandată de principele Carol-Anton, însușită de fiul său regele Carol I, și impusă poporului Român, timp de 48 de ani de acesta, a condus la sub dezvoltarea cronică a României, iar atunci când "societatea, presa, instinctele generale ale poporului", au reușit în contra tuturor adversităților, să-și reia evoluția normală către libertate și Unirea tuturor teritoriilor locuite de Români, au găsit țara nepregătită din punct de vedere material pentru marea confruntare: primul război mondial (1914-1919), în care adversarul principal a fost Germania. Lipsa de pregătire a României, pentru războiul contra Germaniei și a satelitului ei Austro-Ungaria, a produs Românilor suferințe de nedescris, dar pe care aceștia nu ar trebui să le uite, pentru a nu le repeta.

Marile puteri, războiul de independență și congresul de la Berlin[modifică]

Marile Puteri se deosebeau între ele, aproape din toate punctele de vedere. Se putea spune că ceea ce le unea într-un sistem erau doar câteva elemente dintre care menționnez: geografia, deoarece se străduiau în permanență să-și împartă și reîmpartă continentul european; autocratismul, deoarece pentru războaiele permanente pe care le duceau între ele, aveau nevoie de sume imense pentru înarmare, sume care proveneau din taxarea excesivă a supușilor lor și în fine secretomania, care însoțea toate tratatele încheiate de diplomații lor, prin care căutau să asigure mult râvnita balanță a puterii între Marile Puteri ale Europei. Poate că cea mai importantă deosebire dintre ele, era lipsa de omogenitate etnică și religioasă în unele dintre imperii, în timp ce în altele exista un grad însemnat de omogenitate etnică și religioasă. Franța era populată în proporție de 90%, de vorbitori de limbă franceză și în aceiaș proporție populația aparținea religiei catolice; locuitorii Insulelor Britanice erau in proporție de 90% vorbitori de limbă engleză și aparțineau în proporție de 70% religiei anglicane; Rusia avea o populație din care 70% erau Ruși și orto-doxi. Spre deosebire de imperiile menționate mai sus, Austria era formată din 8 milioane germani-austrieci, 16 milioane sud-slavi (cehi, slovaci, polonezi, ruteni, sloveni, croați și sârbi), 5 milioane unguri, 5 milioane italieni și 2 milioane români. Datele sunt extrase din lucrarea: The Penguin Atlas of recent History, Hardmosworth, 1982, autor C. McEvedy, care la pagina 8 se intreabă: "Ce fel de națiune este aceasta? Răspunsul este de niciun fel." Din punctul de vedere al compoziției etnice și religioase, Turcia se încadrează în acelaș patern cu Austria.

Imperiul Țarist în anul 1848, așa cum este cunoscut, a salvat Imperiul Austriac de la desființare, zdrobind armata revolutionară ungurească organizată de Kossuth. În contrast, în 1853, atunci când Rusia a fost, asaltată de coaliția Marilor Puteri Europene, Austria, de la care Rusia se aștepta măcar la o neutralitate reală, s-a raliat coaliției și a ocupat Principatele Dunărene, înlocuind trupele turcești de ocupație, pentru ca acestea să poată fi transferate pe teatrele de operațiuni militare în progres, în contra rușilor. Pentru prima dată după înfrângerea din Crimea, Imperiul Țarist , devine activ în politica europeană, în anul 1864, prin cooperarea cu Prusia și Austria, care amândouă au izolat Polonia rusească, așa ca să nu poată primi ajutor din afară, Rusia suprimă o revoluție poloneză care dura de șaptesprezece luni și care se întinsese și în Lituania și Bielorusia. În anul 1864. nu numai statele germane confederate, dar și întreaga Europă era de acord că Prusia nu avea potențialul militar al Imperiului Austriac, și ca atare rolul conducător în cadrul Confede-rației germane, îl avea Austria, un stat negerman din punct de vedere etnic, sau un stat German cu o populație Germană minoritară, de numai 8 milioane, în cadrul imperiului. Această situație de fapt explică de ce Imperiul multinațional austriac, care de secole, avea interese majore imperialiste, care depășeau – strict vorbind – interesele lumii germanice, nu putea să mai rămână forța politică unificatoare în cadrul Confederației Germane. Austria nu se putea reforma, în sensul de a se debarasa de balastul pe care îl reprezenta restul imperiului, format mai cu seamă din țărani needucati din diferitele nationalitati Slave,Un- guri și Români, pentru că imediat acestea ar fi apelat la Rusia, gata oricând să-și întindă stăpânirea. Austria nu se putea reforma și din cauză că toate veniturile, și resursele umane, care stăteau la baza stilului imperial de viață al elitelor imperiului, proveneau tocmai din exploatarea acestor etnii țărănești needucate dar majoritare. Dar mai cu seamă, Austria nu mai putea să pretindă să dețină, poziția de națiune conducătoare în cadrul Confederației Germanice, deoarece din punct de vederea economic, statele Germane deveniseră puteri preponderent industriale, în timp ce Austria, cu excepția Boemiei locuită de Cehi, capitala imperiului Viena, și alte câteva centre semiindustrializate, în marea majoritate se baza încă pe agricultură.

Pe de altă parte și lumea germanică, vedea salvarea din situația de înapoiere politică, numai prin unificarea într-un singur stat. În special intelectualitatea care din cauza revoluției industriale se dezvoltase mult mai mult decât în oricare altă parte a Europei, dar și lumea industrială și financiară, care avea nevoie pentru a păstra ceea ce înfăptuise, și pentru a se putea dezvolta în continuare, de o formație statală mai puternică decât micile state germane independente, unite într-o Confederatie care nu făcea altceva decât să garanteze menținerea vămilor interstatale aducătoare de venituri, exact ca în evul mediu, când fiecare castel în care domnea un baron putea să perceapă propria sa vamă. Așa că continuând ideea, că în cadrul evoluției politice europene,din secolul XIX, națiunea devenise factorul hotărâtor, voi cita din lucrarea lui G. Rothenberg, Army of Francis Joseph (West Lafayette, Ind., 1976, pp. xi, 61., date privind componența armatei austriece din punctul de vedere al naționalităților:

"În 1865 [acesta fiind, anul precedent războiului decisiv cu Prusia pentru stăpânirea Germaniei], armata se compunea din 128 286 germani, 96 300 cehi și slovaci, 52 700 italieni, 22 700 sloveni, 20 700 români, 19 000 sârbi, 50 100 ruteni, 37 700 polonezi, 32 500 maghiari, 27 600 croați și 5 100 alte naționalități conform cu registrele de mobilizare".

Cu toată diversitatea lingvistică existentă în armata austro-ungară, imediat ce recruții îmbrăcau uniforma militară, diversitatea etnică nu mai era deloc evidentă. Adică dacă soldații nu vorbeau în limba națională, după caracterele somatice, era greu să selecționezi diversele etnii, care compuneau armata austriacă, ceea ce conduce la ideea că în realitate în tot sudestul Europei, pe un fond etnic comun, existau mai curând, naționalități de lim-bă diferită, decât adevărate grupuri etnice diferite. În bătălia de la Sadova (Königgrätz) din Boemia, Prusienii opuseră armatei multinaționale a Austriecilor, numai Germani, un popor care la acea dată avea un nivel de educație primară și tehnică cu mult superior țăra-nilor recrutați din mozaicul național, din toate colțurile Imperiului Austriac. Corpul ofițeresc al prusienilor era format din clasa de nobili – junkerii – a căror profesiune era armata și dintr-o clasă de intelectuali patrioți, proveniți din universități și instituții științifice, la acea dată, fără rival în lume. Patrioții germani aveau drept țintă supremă, unirea Germani-lor într-un singur stat. Cum s-a ajuns la războiul cu Danemarca? În 1848, Danezii, care stăpâneau Schleswig-Holsteinul, ca posesiune personală a regelui Danemarcei, încă din 1460, cu populație majoritară germană și făcând parte din Confederația germană, au în-cercat să încorporeze cele două provincii la Danemarca. Austria și Prusia au intervenit militar în 1852 și situația a fost restabilită, la situația existentă de dinainte de 1848, înche-indu-se și un tratat international de pace, la Londra. Pe data de 10 martie 1863, moștenitorul tronului Marii Britanii, supraputerea economică și maritimă a epocii, fiul reginei Victoria a Angliei , care va domni în Anglia, sub numele de Eduard al VII-lea, se însoară cu fiica cea mai în vârstă, Alexandra, a prințului Christian al Schleswig-Holsteinului. Pe data de 15 noiembrie 1863, tatăl Alexandrei, sub numele de Christian al IX-lea, prin moștenire, devine rege al Danemarcii, și imediat anexează Schleswig-Holsteinul la Danemarca, fără a ține seama de tratatul de la Londra. Prusia și Austria trimiseră din nou trupe care respinseră trupele daneze peste graniță, dar de data aceasta, își împărțiră sferele de influență, Austria înglobând Holsteinul la Confederația germanică, iar Prusia înglobând Schleswigul la sfera de influență Prusiană. Viitorul rege al României, Carol I a participat, în 1864, la campania în contra Danemarcii. Lucrurile nu au putut fi menținute la acest nivel politic, așa că Austria în 1866, declară război Prusiei, spre a restabili unitatea Schleswig-Holsteinului, în cadrul Confederației Germane, dar spre surpriza tuturor, Prusia la Sadova zdrobi armata austriacă. Urmarea acestui război, a fost că Anglia si casa domnitoare britanică se împarte în două tabere, regina Victoria și fiica ei Vicki, luară partea Germanilor, în timp ce Eduard, soția sa Alexandra, guvernul, cea mai mare parte a presei și a poporului luară partea Danezilor. Până la urmă Regina Victoria interzise ca problema Schleswig-Holstein să fie discutată la Curtea imperiala, și în cadrul oficial. Eduard nu și-a ascuns sentimentele cu privire la cele trei războaie de unificare a le Germaniei niciodată, spunând: anexarea Schleswig-Holsteinului va rămâne "o pată pentru totdeauna în istoria Germaniei"; în războiul austriaco-german din 1866, era de partea Austriei; iar simpatia sa pentru Franța în războiul din 1870-1871, întrecea orice măsură, încât regina Victoria și primul ministru Gladstone au fost nevoiți să intervină pentru a-l tempera. Bernhard von Bülow, viitorul cancelar al Germaniei, care-l cunoștea bine, spunea că Eduard era de părere că "vorba 'German' era identică cu o predică îngustă, morală, exerciții militare și forță brută". Părerea lui Eduard era întărită bine înțeles de Alexandra, care nu le va putea ierta niciodată că i-au răpit, tatălui său, ducatul Schleswig-Holstein. Dar ceea ce este mai greu de înțeles, este că și sora lui Eduard, Vicky, soția prințului moștenitor al Germaniei devenită mai târziu împărăteasă a Germaniei, și mama împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei, își ura patria de adopțiune, în așa grad încât fiul său Wilhelm o bănuia de trădare. Prima măsură pe care Wilhelm a luat-o, la anunțul morții tatălui său, a fost să înconjoare palatul în care locuiau tatăl și mama sa cu o gardă care nu a mai permis să fie scos nimic din palat, după care a urmat o perchezitie amănunțită a palatului. Această ură dintre rude așa de apropiate, a fost una din cauzele care a declanșat primul razboi mondial. În istoria popoarelor, împărații și regii – în mod absolut, întotdeauna, ca toți oamenii de altfel – au pus înaintea interesului public, interesul lor personal. Comportamentul împăraților și al regilor, iese mai ușor în evidență, decât comportamentul oamenilor de rând, nu numai pentru că acțiunile lor sunt întotdeauna supuse judecății opiniei publice, dar și datorită faptului că împărații și regii au crezut, și încă cred că domeniul public este domeniul lor privat, ceea ce în realitate este de neimaginat.

Fig 5 Rusia si puterile europene (1872-1887)

În politica europeană, apăruse un factor nou: statutul de mare putere al Germaniei. Cancelarul Bismarck, obținuse de la Rusia neutralitatea acesteia, pentru a putea purta războaiele de unitate a Germaniei din 1864, 1866 si 1870. În acest fel era răsplătită pentru serviciile aduse Rusiei în 1863, când o sprijinise, cu ocazia crizei poloneze, dar mai cu seamă, atunci când o sprijinise pentru anularea clauzelor politice și militare restrictive,privind Marea Neagră, din Tratatul de Pace de la Paris, cu care se încheiase războiul Crimeii. Bismarck era de părere că Rusia ar trebui să renunțe la Europa, și în schimb să se preocupe de câștigurile teritoriale recente făcute în Asia. O astfel de politică a Rusiei, ar fi însemnat trădarea popoarelor slavice, din Imperiile Otoman și Austro-Ungar, ceea ce era imposibil, pentru că era singura politică a Imperiului Țarist, susținută de toate clasele sociale și de toate facțiunile politice din Rusia. În aceiași perioadă Turcia care pentru a putea contribui la câștigarea războiului Crimeii, fusese ajutată de Franța și Anglia, furnizându-i-se material militar modern și instructori pentru modernizarea metodelor de luptă, avea acum o armată puternică pe care se putea baza. Din cauza recentelor cuceriri rusești în Asia Centrală, un număr de cerchezi fuseseră relocați în special în Bulgaria. Aceștia în unire cu Tătari relocați din Crimeea, tot în Bulgaria, în aprilie 1876, s-au dedat la masacre teribile, în contra populației autohtone bulgărești. Bismarck care nu dorea sub nicio formă izbucnirea unui război general, în care Germania ar fi fost atrasă, alături de Austro-Ungaria, într-un război în contra Imperiului țarist, a determinat pe suveranii acestor două imperii antagoniste să se întalnească la Reichstadt, în 8 iulie 1876.

Imperiul țarist încercase în nenumărate rânduri să convingă Imperiul austro-ungar să accepte partajarea Peninsulei balcanice, în sensul ca răsăritul peninsulei să-i revină imperiului țarist, apusul peninsulei revenindu-i Imperiului austro-ungar. Cu alte cuvinte împărțirea peninsulei balcanice, la fel cum se procedase în cazul Poloniei. Singurul rezultat al acestor eforturi, a fost linia de demarcație a lui Bismarck, între Rusia și Austro-Ungaria în Balcani, așa cum ne este prezentată de Martin Gilbert în lucrarea sa The Dent Atlas of Russian History, J. M. Dent, Ltd., London 1993, p.63, În pagina anterioară este reprodusă harta din lucrarea menționată, din care reiese că Țările românești, Bulgaria și Constantinopolul, făceau parte din zona de influență a Rusiei. Este învederat că evoluția politică a omenirii, în secolul al XIX-lea, chiar în Europa, nu depășise acel stadiu de gândire, prin care împărații tăiau Europa în felii, ca pe un pepene, așa cum apăruse în celebra caricatură, înfățișând pluta de la Tilsit, cu cei doi împărați Napoleon I și Alexandru I. Influența politică în Balcani, după pierderea războiului Crimeii de către Ruși, a trecut în mâna coaliției învingătoare, din care Franța era puterea continentală dominantă, dând impresia că ar fi înlocuit Rusia din această poziție. La conferinta de la Reichstadt, se stabileste că în conformitate cu linia de demarcație Bismarck, a zonelor de influență în Balcani, chiar dacă vor fi atrase în conflict, și în mod fatal vor exista schimbări de granițe, atunci Rusia garanta Austro-Ungariei, încorporarea la Imperiul Austro-Ungar a provinciilor turcești: Bosnia și Herțegovina, în schimbul neutralității Austro-Ungariei, în cazul unui eventual conflict ruso-turc.Personal Alexandru al II-lea, dorea din tot sufletul ca conflictul să se termine fără război, dar opinia publica slavofilă majoritară în acel moment în Rusia, do-rea în mod arzător, eliberarea odată pentru totdeauna, a fraților lor slavi creștini de sub opresiunea turcească. În luna noiembrie 1876, Alexandru al II-lea, declară ambasadorului Marii Britanii, că nu va ocupa Constantinopolul, și că tot ceea ce dorește este o pace durabilă și reformarea condițiilor sub care trăiesc creștinii din Turcia. În caz că nu va căpăta satisfacție, va acționa de unul singur. Se organizează Conferința de la Constantinopol, unde se elaborează regulele sub care vor fi guvernați creștinii din Imperiul Otoman, dar pe care Turcia le respinge, și oferă în schimb o nouă constituție. Constituția lui Midhat Pașa, dar pe care Marele Consiliu al Imperiului Otoman o respinse, chiar în timp ce Conferința încă își desfășura lucrările la Constantinopol. Ca atare Conferinței internaționale, nu-i rămăsese altă alternativă decât să se dizolve.

Opinia publică în Rusia era acum la punctul de fierbere. Rusia obține de la România dreptul de trecere, printr-o conventie semnată la București de Mihail Kogălniceanu și consulul rus din Bucuresti. Rusia declară război Turciei la data de 24 aprilie 1877. Armata rusească trecu Dunărea pe la Zimnicea, fără nicio problemă, lasă armate care să asedieze Rusciucul în aval, și Nicopole în amonte, și înaintă spre sud. Dar armata principală rusească fu oprită la Plevna, unde Osman Pasa cu 35 000 de soldați pe care îi luase din cetatea Vidin, unde nu mai erau necesari odată ce armata rusească trecuse Dunărea, apucase să intre și să perfecționeze sistemul de fortificații, din Plevna. Față de această situație forțele înaintate rusești comandate de generalul Gurko, își opriră înaintarea la două zile distanță de marș față de Adrianopol. Osman Pașa respinse un atac rusesc pe data de 20 iulie și încă unul pe data de 30 iulie. Înaltul comandament rusesc – comandant suprem fiind Marele Duce Constantin – expediază două telegrame Prințului Carol I, solicitând să aducă la Plevna, armata Română, și-l investește cu comanda tuturor forțelor Rusești și Românești care asediau Plevna. Alexandru al II-lea, care se afla la fața locului, aprobase cererea făcută de Marele Duce Constantin, fratele său și generalisimul forțelor rusești care intraseră în Bulgaria. Generalul Skobelev, eroul din Fergana și Bukara, comandând forțe mixte ruso-române, reușește să cucerească reduta Grivița, cu prețul sacrificării a 12 000 soldați, dar ziua următoare un contra atac al turcilor aproape că distruge complet ceea ce rămăsese din eșalonul lui Skobelev. Armata aliată, din acest moment înainte, s-a mulțumit cu perfectarea încercuirii, așteptând ca Osman Pașa să se predea din lipsa de provizii, ceea ce s-a și întâmplat pe data de 10 Decembrie 1878. Gurko cu armatele sale avansate, înfrânge marea armată turcească, sub comanda lui Suleiman, concentrată în fața pasului Șipka din Balcani, și o forțează să se predea. Armatele Ruse intră în Adrianopol, pe data de 20 ianuarie și în curând ating marea de Marmara, la Rodosto.

În acest moment al războiului, Sultanul Abdul-Hamid, făcu un apel la regina Victoria, și regina îi telegrafie lui Alexandru al II-lea, cerându-i să oprească înaintarea. Alexandru al II-lea, reafirmând prin prințul Gorceacov, că nu dorește să ocupe Constantinopolul, răspunse că armatele se vor opri, dacă Turcii îi vor adresa o cerere directă. Cererea de pace adresată direct Rusiei, pe care turcii încercau s-o evite, elimina Anglia ca mediator, la încheierea păcii. Primul ministru englez Disraeli, în dorința de a lua parte la pacea ce se va încheia între Rusia și Turcia, pronunță un discurs foarte războinic și ordonă flotei engleze să treacă prin Dardanele, în Marea de Marmara. Ministrul de Externe al Angliei, lord Derby, care dusese trativele cu Rusia, amenință cu demisia dacă flota engleză trece prin Dardanele. Între timp Șuvalov, comandantul armatei rusești care înainta fără încetare spre Constantinopol, transmise condițiile de armistițiu pe care intenționa să le ceară Turciei. Guvernul englez ordonă din nou flotei engleze, să treacă prin Dardanele, dar de data aceasta, explica Lord Derby, pentru a proteja pe creștinii din Constantinopol. Prințul Gorceakov răspunse că dacă flota britanică va sosi la Constantinopol, rușii vor ocupa orașul în scopul de a proteja ei însăși pe toți creștinii, aflători în oraș. Față de această situație, flota engleză, staționă în Marea de Marmara, timp de mai multe săptămâni, gata de acțiune, dar fără a se apropria de Constantinopol, și în sfârșit văzând că rușii, într-adevăr nu doresc să ocupe Constantinopolul, își retraseră sprijinul naval acordat Turcilor. Ca atare Turcii, lipsiți de sprijin extern, pe data de 31 ianuarie semnară la Adrianopole, un armistițiu, însoțit de condiții preliminare de pace. Pacea a fost semnată pe da-ta de 3 martie la San Stefano. Cărțile de istorie românești recente, discută pe larg, această pace din punctul de vedere al României, așa că nu este necesar să dezvolt tema aceasta.

Bismarck propuse convocarea unui Congres la Berlin care să reanalizeze, pacea de la San-Stefano, în special pentru a da satisfacție Austro-Ungariei, căreia Rusia îi promisese, înainte de izbucnirea războiului, ca preț al neutralității sale și deci implicit al Germaniei, să fie de acord cu anexarea Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria. Ori în pacea de la San-Stefano, nu exista nici-o previziune de acest fel. Având în vedere sentimentele prevalente panslaviste ale națiunii ruse, guvernul rusesc nici n-ar fi putut ca într-un Tratat de Pace bilateral așa cum era cel de la San-Stefano, care încheia un război în care Rusia învinsese categoric Turcia, și în care Austro-Ungaria nu trăsese nici-un foc de pușcă, deodată, din proprie inițiativă, să decidă ca națiuni slave, Bosnia și Herțegovina salvate din sclavia otomană, care durase 500 de ani, să fie împinse, de marele frate rus, în Imperiul Austro-Ungar. Dând dovadă de cea mai irațională hotărâre politică, Alexandru al II-lea, acceptă rând pe rând, ca pacea de la San-Stefano încheiată de el, să fie pusă în discuția Europei la Congresul de la Berlin, și apoi acceptă, ceea ce nu ar fi trebuit nici odată să se întâmple, ca Imperiul Austro-Ungar, să administreze cele două provincii cu populații complet slavice: Bosnia și Herțegovina. "Gorceacov descrise semnarea Tratatului de la Berlin ca pe cel mai dureros act din viața sa." Marea majoritate a populației rusești, era animată de idei liberale, care toate convergeau spre o singură idee: cum este posibil ca Alexandru al II-lea să fie în stare să dea o constituție Bulgariei, și propriului său popor să nu fie în stare să-i acorde o constituție? Naționaliștii slavofili, se concentrau asupra unei alte întrebări, tot atât de legitime: cum e posibil ca Țarul Alexandru al II-lea, care mobilizase toate resursele națiunii în vederea acestui război, cu angajamentul că de data aceasta, va elibera Balcanii, instaurând o soluție finală, să nu-și respecte cuvântul? Țarul care reformase Rusia, cel care emancipase țărănimea, emancipare care transformase fața Rusiei într-un sfert de veac, după ce stagnase de la moartea lui Petru cel Mare un secol și jumătate, era acum separat de opinia publică progresistă din Rusia, din cauză că dorise să evite un război general pe care i-l pregăteau: Anglia lui Disraeli, Austro-Ungaria lui Andrassy și a lui Franz-Iosif și Germania lui Bismarck. Poate că liberalii și slavofilii ruși ar fi fost în stare cu timpul să înțeleagă pericolele la care expuneau Rusia, prin lipsa de unire în jurul unui ideal național și a unei evoluții treptate spre acel ideal, dacă în Rusia nu s-ar fi adunat un grup de anarhiști care doreau să producă o revoluție generală, cu ajutorul căreia să provoace o schimbare structurală a societății rusești. Aceștia după un număr de încercări fără succes, reușiră în final, ca pe data de 13 martie 1881, printr-un atentat cu bombă, să-l ucidă pe țarul reformator al Rusiei, Alexandru al II-lea:

"Bomba care l-a ucis pe Alexandru, a pus capăt și posibilității ca regimul țarist rusesc să se transforme într-o monarhie constituțională."

Rusia ca urmare a reformelor puse în aplicare de Alexandru al II-lea, într-un imperiu care poseda cele mai uriașe resurse naturale, care nu așteptau decât descătușarea energiilor omenești capabile de a le pune în valoare, creșterea economică a atins în curând culmi care nu puteau fi atinse de nici o altă țară din întreaga lume contemporană. Cu timpul, numai Statele Unite ale Americii, vor fi capabile să concureze cu realizările economice din Rusia. România în schimb, după obținerea independenței, a intrat intr-o perioadă de mare stagnare economică, deoarece populația creștea, iar singura resursă naturală existentă: proprietatea asupra pământului, era obiectul unor lupte de clasă sterile. Rusia nu era interesată nici măcar într-un comerț activ cu România, întrucât România avea de vânzare aceleași produse, ca și Rusia, pe care Rusia se străduia să le vândă acelorași consumatori: Austro-Ungaria și Germania. Abia în 1894, Rusia a putut obtine de la Germania un tratat de tarife comerciale care, încheia o perioada de 10 ani de război tarifar. Ca atare Rusia se distanța din ce în ce mai mult de România, ca și de Balcani în general. După Conferința de la Berlin, unde clasa politică țaristă făcuse toate concesiile pe care Austro-Ungaria și Germania, i le ceruseră, creând o prăpastie între ea însăși și opinia pu-blică liberală și panslavistă din propriul său imperiu, Rusia considera ca măcar la granița de vest a imperiului va fi pace. Într-adevăr de la data Conferinței de la Berlin (1878), până la declararea primului război mondial (1914), adică timp de 36 de ani, a fost pace, da-torită tot lui Alexandru al II-lea, care a încheiat "chestiunea orientală", adică seria de războaie începute în anul 1711 de Petru cel Mare, pentru cucerirea Constantinopolului.

La închiderea Conferinței de la Berlin, Bismarck realizase că Rusia cedase pretențiilor Austro-Ungare, numai temporar, dar că în acelaș timp, din cauză că Germania susținuse Austro-Ungaria, relațiile extrem de cordiale dintre Rusia și Germania de dinaintea Conferinței de la Berlin, se răciseră. Ca atare, el a considerat că încheierea unei alianțe cu Austro-Ungaria, este cea mai bună asigurare în contra unui război cu Rusia. Cel care se opunea cel mai mult unei alianțe cu Austro-Ungaria în contra Rusiei era Împăratul Wilhelm I. Acesta de la Versailles(1871), unde era încoronat împărat al Germaniei, după ce învinsese Franța, îi telegrafia, unchiului său Alexandru al II-lea:

"Prusia nu va uita niciodată că ție ți se datorește faptul că războiul nu s-a răspândit." ( Robert K. Massie, Dreadnought Britain, Germany and the Coming of the Great War, Random House New York, 1991, p.80).

Bismarck răspândește zvonul că Rusia intenționează să atace Germania, și pentru a liniști atmosfera politică, pune la cale o întâlnire între Wilhem I și Alexandru al II-lea, în orașul de graniță Alexandrovo, unde Wilhelm I, îl asigură pe țar de devotamentul său personal și de loialitatea politicii de prietenie a Germaniei. Dar în acelaș timp Bismarck, pleacă la Viena, unde semneaza împreună cu Contele Andrassy, un tratat care era o garanție a Germaniei, pentru Austria, în cazul că ar fi fost atacată de Rusia. Atunci când Bismarck supuse spre semnare împăratului german, tratatul încheiat de el cu Andrassy, Wilhelm I declară:

"să ratific acest tratat, nu este numai simplu dificil, ci imposibil: ar merge în contra conștiinței mele, a caracterului meu și a onoarei mele, de a încheia în spatele prietenului meu personal, al familiei, prietenul meu politic – o alianță ostilă în contra lui." […] "Acei oameni care m-au silit să fac acest pas, vor fi ținuți responsabili pentru aceasta, acolo sus" (Robert K.Massie, Dreadnought …idem, ca mai sus, p.81)

Rusia, factorul determinant conservator din prima parte a istoriei secolului al XIX-lea, din Europa – se transformase, în ultima treime a secolului XIX, prin reformele țarului Alexandru al II-lea, într-un stat modern, mult mai industrializat decât statele din Balcani, Austria și Turcia. Faptul că erarhia țaristă nu fusese răsturnată printr-o revoluție de tipul Revoluției Franceze(1789), permitea să se vadă imensele progrese făcute de poporul rus emancipat, în domeniul liberalizării societății civile Dar cele mai însemnate progrese, erau în domeniul economic prin care se reușise să se evite suprapopularea, care ar fi condus la revoluție. În domeniul industrial, ca magnitudine, progresul realizat de Rusia era comparabil numai cu progresul realizat de Statele Unite, care se întindea în America spre apus, în timp ce Rusia înainta tot atât de spectacular în Asia către răsărit. Ca atare, Rusia lui Alexandru al III-lea era mult mai compatibilă cu Franța, și Marea Britanie, toate trei fiind puteri coloniale, decât cu Austria și Germania, cantonate în centrul Europei. Regatul Român, își pierduse în mare parte importanța strategică pentru Rusia, iar cea comercială a existat numai pe vremea războaielor ruso-turce pentru aprovizionarea armatelor rusești. Profesorul Nicolae Ciachir, în lucrarea sa Marile Puteri și România (1856-1947), Editura Albatros, București, 1996, la pagina 129 scrie următoarele:

"La 12 septembrie 1885, Alexandru al III-lea, îi scria generalului N. N. Obrucev, șeful Marelui Stat Major: "După mine trebuie să urmărim un singur scop: ocuparea Constantinopolului și stabilirea definitivă în Strâmtori. Acesta trebuie să fie scopul nostru principal urmărit, restul, ce se petrece în peninsula Balcanică, trece pe planul doi."(sublinierea ns.)

Cred că a reeșit din paragrafele anterioare, că după Conferința de la Berlin (1878), România, deși nominal, încă în zona de influență politică rusească, totuși, efectiv era sub influența Puterilor Centrale Europene, Austro-Ungaria și Germania. La început dominația era exercitată de Austro-Ungaria, ca după 1890 să devină din ce în ce mai accentuat Ger-mană, pentru că Germania, prin Balcani, își întindea influența economică spre Turcia și prin Turcia în Orientul Mijlociu Evoluția societăților omenești, fiind un produs al creerului uman, se manifestă în absolut toate domeniile vieții societăților omenesti, pentru că nu există nici un domeniu care să nu fie afectat sau creiat de activitatea cerebrală. După momentul de maximă criză, constituit de războiul de independență, dus de poporul român alături, dar și în subordinea Imperiului Țarist, primele reacții au fost cele de ordin emotiv. Suntem îndatorați ziaristului-istoric Constantin Bacalbașa, cu înregistrarea și transmiterea a acestor stări emoționale, resimțite în masa poporului român, care au avut o importanță deosebită, în reorientarea opiniei publice, departe de Rusia Țaristă, spre Puterile Centrale Europene: Austro-Ungaria și Germania. Citatele care urmeaza sunt din lucrarea lui Bacalbasa Bucureștii de altă dată (1878-1884), Ediție îngrijită de Aristița și Tiberiu Avramescu, Editura Eminescu,1993. Ediția a fost îmbogățită extraordinar, prin Notele redactate de Aristița și Tiberiu Avramescu:

"Anul 1878…Rusia ne cere cele trei județe basarabene ce ne-au fost restituite prin Tratatul de la Paris. Din ceasul acesta prietenia românilor pentru Rusia este sfârșită. Rușii deacuma sunt priviți cu răceală sau cu dușmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în toată țara cu militarii ruși. Ingratitudinea rusească cât și călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convențiunea de la 4 aprilie revoltă toate sufletele românești. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna".(p.14)[…]

"Animozitatea în contra Rusiei crește. Țarul <Alexandru al II-lea, nota ns.>, având remușcări și înțelegând cât de odioasă e fapta Rusiei care rupea pământul unui popor ce-i salvase la Plevna onoarea militară, face cele mai largi propuneri României: îi oferă mari despăgubiri bănești, îi oferă o cât mai mare compensație teritorială în Bulgaria, numai să renunțe a protesta în contra răpirii celor trei județe basarabene. Bine înțeles toată opinia publică, ca și guvernul, resping aceste oferte nedemne." (p.18) […]

"Curentul anti rusesc creștea astfel în țară, încât rușii îngrijorați cer guvernului român să ia măsuri, iar ei iau măsuri militare pentru a preveni orice atac neașteptat" (p.22)[…]

"Afară de rusofilii din clasa aristocrată, ceilalți români nu-i iubeau pe ruși. Fiindcă cu nimic în purtarea lor și manifestărilor lor sufletești nu se impuneau admirației. În război se arătase militari inferiori, în viața publică și socială nu excelau decât prin prevaricațiuni excese de băutură, joc de cărți si luxurie.Vechea admirație a unora din clasele noastre față de puterea moscovită pierise." (p.27)

"Rușii ne-au lăsat sămânța nihilistă.”[…] “Intr-adevăr, militarii ruși ereau minunați când vedeau cum prințul Carol circula liber prin mulțime, fără un singur jandarm în spatele lui. Ereau minunați, când vedeau libertățile publice, când vedeau că presa era liberă chiar în timp de război, chiar cu o armată străină în țară. Ereau minunați când vedeau că treburile publice e dezbăteau într-un Parlament, în care toată lumea guvernamentali și opozanți puteau vorbi în deplină libertate(p.29)[…] un ministru rus a spus că mai degrabă Rusia s-ar fi dispensat de războiul victorios în contra turcilor decât să-l câștige cu prețul otravei adusă de armatele rusești din România. Otrava ereau ideile liberale."(p.30)

Din citirea celor de mai sus, căpătăm explicația faptului, de ce Țarul Alexandru al III-lea, schimbă orientarea politicii Imperiului Țarist: "…ceeace se petrece în peninsula balcanică trece pe planul al doilea." (sublinierea ns.). Faptul că Rusia Țaristă se înstrăinează de problemele peninsulei balcanice, lăsând mână liberă Austro-Ungariei și Germaniei să-și dezvolte influența comercială și politică, este motivat în bună parte și de ideile liberale, care în Balcani erau mult mai înaintate decât în Rusia și în ținuturile Asiatice, ceea ce făcea ca autocratismul țarist să nu fie acceptat. Dar ceea ce în realitate a contat cel mai mult, a fost că Germania lui Bismarck îi cerea Rusiei țariste, mai mult sau mai puțin explicit după 1878, ca gradat să-i cedeze, influența politică și comercială, în penin-sula Balcanică, drept preț al păcii, dintre aceste două puteri continentale. Chiar dacă a-ceasta a însemnat, pentru Rusia, trădarea Slavilor sudici, sau pe un plan mai larg, trădarea creștinilor de rit ortodox, din peninsula balcanică, totuși Rusia țaristă a înțeles să plătească cu această trădare, asigurarea că Germania – singura forță militară de care Rusia se temea – nu o va ataca. Am putea spune, fără a greși cu nimic, că atât Unirea Moldovei cu Muntenia, din anul 1859, independența de stat a Romaniei din anii 1877-1878, cât și Marea Unire, câștigată în războiul din anii 1916-1919, au fost produse secundare, ale repozi-ționării Marilor Puteri una față de alta, în funcție de rezultatele războaielor dintre ele. Ce-ea ce se spune despre cel de al doilea război mondial din 1940-1945, că ar fi fost urmarea revizionismului Germaniei învinsă neconcludent în primul război mondial din 1914-1918, se poate spune și în cazul războiului dintre Rusia și Turcia din anii 1877-1878, terminat prin Conferința de la Berlin, care fusese provocat de revizionismul Rusiei, din cauză că nu fusese învinsă în mod concludent în războiul Crimeii, și care ca atare nu putea să trăiasca cu concluziile Conferinței de pace de la Paris din anul 1856. După Conferința de la Berlin din 1878, timp de 36 de ani, Marile Puteri nu s-au războit între ele în Europa – cu toate că au existat două războaie locale, 1912 și 1913 în Balcani, pentru lichidarea și împărțirea moștenirii turcești din Europa. Oamenii politici ai puterilor din categoria a do-ua și a treia, printre care se afla și România, învățaseră bine lecția: că nici-o schimbare a poziției țărilor lor, nu era posibilă, dacă nu erau aliate sau protejate de o mare putere, dar și mai important, că aceste schimbări nu puteau interveni decât pe calea înfrângerii marii puteri opresoare respective, în cadrul unui război în care "mica putere" să fi contribuit cu toate resursele materiale și umane pe care le avea, fiind aliata marii puteri victorioase. Recapitulând, în perioada dintre Războiul Crimeii, terminat în 1856 și Primul Război Mondial, început în 1914, România a traversat trei epoci distincte:

a) ‘paranteza’, așa cum unii istorici numesc epoca protectoratului colectiv al Marilor Puteri de dupa Războiul Crimeii,1856-1866;
b) perioada restaurării influenței Rusiei Țariste, prin lovitura de palat, a ‘monstruoasei coaliții’, formată de "partida boierească" și "partida liberală" care a avut drept rezultat abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, și instaurarea domnitorului Carol I, 1866-1883; și
c) perioada 1883-1914, în care politica externă dusă de regele Carol I, aliază România la Pactul Tripartit, dominat de Germania Imperială.

Perioada politică dintre anul 1866 și 1883 se caracterizează prin lupta domnitorului, și începând din 1881, a regelui Carol I, de a-și înscăuna forma de guvernământ auto-cratică, singura formă de monarhie existentă la acea dată în Europa Continentală, si ca atare singura pe Carol I, o putea înțelege, și în continuare singura care putea fi acceptată de cele trei autocrații continentale, Rusia Țaristă, Germania Imperială și Austro-Ungaria. Orice încercare de transformare a monarhiilor autocrate, în adevărate monarhii constitu-ționale, oriunde în Europa, s-ar fi terminat prin împărțirea țării respective și suprimarea statutului de autonomie, așa cum s-a întâmplat, după înfrângerea revoluției poloneze din 1861, cu Congresul Polonez, care a trecut direct sub conducerea Țarului Alexandru al II-lea. Franța, a fost singura națiune care, în momentul în care Napoleon al III-lea, a încercat să transforme forma de guvernământ, în autocrație de tip continental, i-a retras acestuia sprijinul popular, după înfrângerea suferită in 1870, în confruntarea cu Germania. Dar Franța era o mre putere, care se baza pe o adevărată burghezie și clasă muncitoare, cu tradiție socialistă, pe care cu greu ar fi putut o altă mare putere să viseze să o cotropească, așa cum s-a intamplat cu Polonia, și cum s-ar fi putut cu mult mai ușor să se întâmple cu România. Datorăm lui Niculae Iorga, în Cursul Politica Externă a Regelui Carol I, pp. 316-317 (Editura Glykon, Bucuresti 1991) ținut la Universitatea din București, în anii 1914-1915, deci în perioada neutralității, înainte de intrarea noastră în primul război mondial în 1916, curând după moartea Regelui Carol I , o concluzie plină de amărăciune:

"sînt numai câteva săptămâni de când Dimitrie Sturdza nu mai este printre noi" (p. 8 din cursul menționat),

pe care o reproduc, după cum urmează:

"Congresul din iunie-iulie 1878, nu se ținuse la Viena , după dorința lui Andrassy, dar Bismarck, "samsarul onest", rezervase statornicei aliate cele mai mari concesii: nu era un punct care să nu fie îndeplinit. I se dăduse apusul sârbesc al Balcanilor, Serbia independentă fiind pretutindeni sub amenințarea ei, se smulsese de la "Marea Bulgarie" Macedonia pentru a i se lăsa calea deschisă spre Salonic, i se admise dreptul de a pune garnizoane în vechea Rascie, sangeacul Novi-Bazar, pentru a despărți Serbia de Muntenegru, se lăsase Albania deschisă propagandei preoților și consulilor săi, Dunărea îi fusese în fond atribuită. Iar România rămânea ce fusese și până atunci: un vasal independent la Dunărea de jos, care nu-i aparținea. Pentru aceasta luptaseră rușii și românii în 1877, și pentru aceasta între unii și alții se crease o dușmănie de moarte."

Repoziționarea marilor puteri în cadrul echilibrului de putere european, începută în 1862, prin înfrângerea revoluției poloneze de către Ruși, cu ajutorul neutralității active a Prusiei și Austriei, continuată în 1864 cu înfrângerea Danemarcei, pentru posesiunea Schleswig-Holsteinului de către Prusia și Austria, continuată de asemenea de războiul de independență al Italiei din 1866, în care armatele Italiei și Franței înving Austria, tot în 1866, Prusia învinge Austria la Sadova și ca atare Prusia desființează pentru a doua oară, Sfântul Imperiu German, pe care prima oară îl desființase Napoleon I, și se substituie acesteia la șefia Confederației Germanice. Din acestă cauză Austria capătă un nou destin, acela de confruntare directă cu Rusia Țaristă pentru influență politică și posesiunea peninsulei balcanice. Se impunea reorganizarea imperiului Austriac. În fapt se căuta o soluție încă de la revoluția ungară din 1848. În anul 1867, aceste căutări s-au concretizat în constituirea dualității Austro-Ungare, ca soluție pentru păstrarea statutului de Mare Pute-re europeană pentru Austria, și care a avut consecințele cele mai dezastruoase pentru pacea din Europa, întrucât puterea acestei formațiuni politico-militare, nou create, nu era suficientă pentru a domina popoarele Slave și a Românilor, din peninsula Balcanică, în plin avânt evoluționist, și care urmăreau lichidarea dominației turcești, ungurești și austriece și împiedicarea instalării rușilor.

Apariție moșierilor - burghezie rurală - dintre transilvăneni[modifică]

La începutul acestui capitol, am arătat cum stră-străbunicul autorului acestei cărți, logofătul Gheorghișan Sârbul Gimbășanului, a întors niște împrejurări extrem de vitrege, pornind de la ‘zero’ avere, la a câștiga o suprafață de 96 stânjeni de moșie, adică 240 ha. (1 stânjen de moșie = 2,5 ha), prin judecată, de la arendașii care cotropiseră moșia moșne-nilor gimbășeneni, după ce moșia care fusese initial cotropită de paharnicul Scarlat Cerchezu, dar fusese câștigată îndărăt de moșneni. Reamintesc că moșnenii conveniseră cu logofătul Gheorghișan, că dacă le câștigă procesele, fără a avea nicio cheltuială, acesta va căpăta ½ din suprafața retrocedată în baza proceselor pe care el le susținuse în curțile de judecată, pe cheltuiala sa. Conflictul a durat începând din anul 1821, "anul zaverei" lui Tudor Vladimirescu, până în anul 1846, adică 25 de ani, din viața logofătului Gheorghișan. În toată această perioadă logofătul Ghorghișan, a ocupat vizavi de moșnenii pe care îi reprezenta, funcția de vechil, corespunzând astăzi la funcția de procurist-administrator. El și-a câștigat prețuirea moșnenilor pe care îi reprezenta, și chiar o anumită faimă, astfel că cele patru fete pe care le avea au devenit partide prețuite în Ialomița acelor vremuri. Trei dintre fetele sale s-au măritat cu preoți parohi: una cu preotul Sachelarie care avea parohia în Călărași, alta dintre fetele lui s-a măritat cu preotul Niculescu din București, si o a treia dintre fetele lui s-a măritat cu preotul Mitu Ștefănescu, din Gimbășani. Cea de a patra dintre fetele logofătului Gheorghișan, s-a măritat cu Ion Michăileanu, în anul 1864, care la vârsta de 25 de ani întrucât se născuse în anul 1839, în comuna transilvăneană Bonțida din județul Cluj, era revizor școlar al județului Ialomița. El era nepotul de soră al lui Ștefan Emilian, profesorul de la catedra de matematică și geometrie, de la Universitatea din Iași. Ion Michăileanu, era absolvent al Școlii normale din Blajul românesc. Ni s-a păstrat în arhiva familiei, actul de dotă, pe care îl anexăm, în care Ion Mihăileanu mulțumește pentru dota de 20 stânjeni de moșie (50ha), scriind cu litere latine, iar socrul său logofătul Gheorghișan, binecuvântând unirea, scrie cu litere chirilice. Este o manifestare de evoluție a burgheziei rurale românești, clasa socială care alături de burghezia orășe-nească, va constitui puterea Partidului Național Liberal, condus de Ion C. Brătianu și care va contribui in cel mai inalt grad la făurirea măreției – fără precedent în istoria poporului românesc – ce urma să se indeplinească în cursul celei de a doua jumătăți a secolului XIX și prima jumătate a secolului XX.

Ion Michăileanu, în baza zestrei modice primite, ar fi putut aparține chiaburimii, totuși fiind ginerele unui mic moșier, și pentru că atât el cât și socrul lui nu-și lucrau pă-mântul cu mâinile lor, ci prin sistemul de dijmă sau în regie proprie, activitatea pricipală a amândurora fiind în esență managerial-intelectuală, aparțineau mai curand unei clase de mici moșieri. În fapt în această perioadă, care a urmat "parantezei" Cuziste, care fusese perioada de maximă dezvoltare a "celulei economice", a țăranilor clăcași fruntași, care posedau boi de muncă și familii numeroase și care constituia forța națiunii chiar dacă pământul pe care-l lucrau nu era in proprietatea lor în totalitate, un alt tip de "celulă economică" a început să se dezvolte și în curând să capete preeminență în economie. Este vorba de acei locuitori ai țării, care cumulau un venit care nu provenea din agricultură, cu un venit provenit din agricultură. Acest tip de "celulă economică", a avut imensul avantaj pentru cei care reuseau să obțină un venit care să nu fie din agricultură, pe lângă venitul din agricultură, că a conferit acestor familii, o maximă folosire a timpului lor de lucru și al familiilor lor. Un prim exemplu îl constituie familia lui Ion Michăileanu, care primind un salariu ca revizor școlar, avea un venit sigur bugetar, dar pe care funcția sa de revizor școlar nu-l impiedica să-și conducă, în absența sa, cu ajutorul soției sale, afacerile născute din agricultură. Nu trebuie probabil subestimat faptul că toate alimentele necesare familiei se obțineau prin grija soției sale, ajutată de munca salariată. Situatia lui Ion Michăileanu, de salariat bugetar, în acelaș timp cu situația de folosire partială a potențialului său de lucru în agricultură, începuse să capete multă importanță economică, și tindea să înlocu-iască, preeminența țăranului clăcaș posedând numeroase atelaje și cu o familie numeroasă, din punctul de vedere al rezultatelor economice. Cea mai generalizată întrebuințare salarială în acea perioadă, producătoare de venituri din afara agriculturii, o constituia munca la căile ferate, în special în domeniul construcției de căi ferate și după darea lor în ex-ploatare, în domeniul mișcării garniturilor de tren pe întinsul rețelei de căi ferate. La început, căile ferate române erau deservite aproape în totalitate de străini, dar în scurt timp situația s-a redresat, românii reușind să-i înlocuiască, astfel că transportul pe căile ferate a devenit o veritabilă industrie națională. Satele ce se aflau lângă gări, și din care se puteau recruta cu ușurință personal pentru căile ferate, care puteau să se adapteze cu ușurință orariului căilor ferate au început să progreseze, pe tot întinsul țării, mult mai mult decât satele la zeci de kilometri distanță de calea ferată. Odată ce am exemplificat, acest patern, de preindustrializare a României, este ușor pentru cititor să identifice, toate sursele posibile de progres: porturi, transport urban, transport la și de la calea ferată, băeți de prăvălie, ucenici la meserii, etc.

Personalitatea lui Ion Michăileanu, pentru cei care l-au cunoscut, era covârșitoare. Preotul Mitu Ștefănescu, după propria sa mărturisire "cumnat bun", dar și rivalul său, în scrierea pe care ne-a lăsat-o, “Pentru ca să nu se uite amu scris aceasta”, anexată, enumără succint, principalele însușiri ale acestui om, care l-au condus la statutul de moșier. Introducerea sa în comunitatea satului Gimbășani, a fost naturală, deoarece el, prin căsătoria cu Teodora fiica logofătului Gheorghișan, moștenea nu numai partea sa de 20 de stânjeni de moșie care-i reveniseră prin dotă, dar bazat pe capacitatea sa intelectuală, care i-a permis să capteze imaginația generației din timpul său, din satul Gimbășani, el a devenit în mod natural conducătorul satului, moștenitorul influienței socrului său logofătul Gheorghișan. A început prin a ajuta cu "învățătura" și cu "mijloacele" sale (cu banii săi), 22 de fii de țărani, din Gimbășani să intre în școala normală și să devină institutori. Această acțiune misionară, de pregătirea de institutori pentru răspândirea educației prima-re în mediul rural, și răspândirea alfabetului latin, pentru înlocuirea celui chirilic, făcea parte din îndatoririle sale de serviciu, dar și din convingerea sa personală că propășirea Românilor depindea de scuturarea a tot ceea ce era învechit și adoptarea cu prioritate a culturii europene. Bunica autorului Victoria Mihăileanu, povestea, cum intr-o trăsură cu patru cai, și iarna cu sania, cutreera pe orice vreme, drumurile desfundate ale județului Ialomița, pentru a pătrunde în toate cătunele, unde pe lângă inspecțiile de rutină, preocuparea sa principală era recrutarea de fii de țărani care după terminarea cursurilor școlii normale, să dorească să se întoarcă, și să rămână învățători, în satul de origină. Cu trăsura și cu sania a ajuns el și în Gimbășani, unde probabil că i-a plăcut totul, începând cu Teodora dar fără îndoială că i-a plăcut și familia Gimbășanu, precum și așezarea satului, centrală în cadrul județului, așa că parcurgea în toate direcțiile distanța cea mai scurtă până la hotarul județului Brăila spre răsărit sau Ilfov spre apus, sau la Dunăre la sud și hotarul județului Prahova la nord, și de oriunde se întorcea trebuia să se întoarcă mai întâi acasă înainte de a-și continua drumul in altă direcție.

Fig.6 Familia Ion şi Teodora Michăileanu

A contribuit și la educarea membrilor adulți ai comunității gimbășenene, adică: “să dispară hoțiile și să ție buna omenie între locuitori”, ceea ce nu era lucru ușor în Bărăganul faimos pentru hoții care "tăiau gâtul calului numai pentru a fura clopotul". Satul Gimbășani întemeiat de peste 150 de ani, fiind așezat chiar pe malul râului Ialomița, era periodic inundat catastrofal. Mutarea satului, constituia un efort financiar major pentru procurarea materialelor de construcție, și deci locuitorii nu se îndurau să-și strice așezări-le existente și să se mute pe un amplasament mai ridicat. Ion Michăileanu la numai doi ani după ce se căsătorise (1864) a fost primul care în 1866 s-a mutat pe noul amplasament, construind casa sa proprie, donând din trupul proprietății sale terenul necesar construirii bisericii și cimitirului din jurul bisericii, cârciuma, proprietatea sa, unde se adunau sătenii, pentru a schimba părerile lor, dar și magazinul sătesc, unde se puteau găsi postavuri, americă, precum și materiale de construcție. Tot din trupul său de moșie, Ion Michăileanu a donat locul unde să se construiască școala cu locul de joacă pentru recreație, locul unde să fie construită locuința directorului școlii și terenul arabil necesar școlii. Dar de data aceasta, fiind vorba de o suprafață mai mare, școala a fost construita la marginea satului. Construirea acestui "centru civic", și a școlii, a determinat ca:

"asemenea și ceilanți au făcutu gard și pe urmă case, așa că prin 1868 au rămasu foarte puțini nemutați." (Preotul Mitu Ștefănescu, Pentru ca să nu se uite amu scris aceasta).

Preotul Mitu Ștefănescu, hirotonisit la 17 Noiembrie 1868, s-a mutat în Gimbășani, a devenit "cumnat bun" cu Ion Michăileanu, și-a construit casa peste drum de amplasmentul bisericii celei noi, care:

"La anu 1873 cu ajutorul lui Dumnezeu sau făcutu biserica de aici prin stăruința preotului Mitu Ștefănescu și D. Ion Mihăileanu, cei dintâi Titori și ceilanți locuitori." (Preotul Mitu Ștefănescu, Pentru ca să nu se uite amu scris aceasta).

Acest emigrant transilvănean, prinde rădăcini definitive în satul Gimbășani, unde devine, de departe, principalul factor local de progres. Ceea ce a urmat întărește părerea de mai sus. Cititorul își reamintește desigur, din cursul capitolului al VIII-lea că cei trei arendașii cotropitori, înainte de pierderea procesului de retrocedare intentat și câștigat de logofătul Gheorghișan sârbul Gimbășanului, apucaseră să vândă: 237 stânjeni de moșie <592,5 ha>, marelui agă Filipu Lenșu și stânjeni de moșie 76 <190ha> Agăi Iancu Rosetu, cumpărătură considerată de curtea de judecată, că a fost făcută "cu bună credință", așa că nu a mai fost retrocedată. Adică celor care cumpăraseră de la hoți, tăinuitorilor, li s-a permis să păstreze ceea ce dobândiseră, pentru că fuseseră, chipurile, "de bună credință", iar hoților li s-a permis să păstreze beneficiul realizat prin vânzare, deși aceștia categoric nu fuseseră "de bună credință", întrucât ceea ce nu apucaseră să vândă au trebuit să retrocedeze moșnenilor din Gimbășani. Feciorii lui Lenș, au vândut moșia în anul 1865. d-lui Kalinderu, iar acesta în 1867 a vândut-o unor investitori greci originari din sudul Italiei, fraților Necula, Constantin și Enache Marathea:

"Aceștia și prin alte cumpărături au ajuns să posede în moșia Gimbășani, în total, suprafața de 2130 pogoane adica 1065 ha. La anu 1881 moșia Gimbășani a d-lui Maratea a devenit iarăși în posesia Gimbășanilor prin rascumpărare de către D. Ionu Mihăilean Preot Mitu Ștefănescu, preot Alexandru Sachelarie și alții […] 22 cu părți mai mici”. (Preot Mitu Ștefănescu. Pentru ca să nu se uite amu scris aceasta)".

Reîntregirea moșiei moșnenilor gimbășăneni, s-a datorat în exclusivitate insistenței, și coordonării lui Ion Michăileanu, care a convins pe toți cumpărătorii să se asocieze în scopul cumpărării. Majoritatea dintre cei 22 țărani cumpărători, erau descendenții acelora care cu 60 de ani în urmă, le fusese cotropită moșia moșnenească, dar erau și noi ve-niți în sat, așa cum era Gheorghe Văscea și Bucur Prahoveanu, ciobani ai lui Ion Michăileanu, si ale căror familii în viitor vor deveni fruntașii satului Gimbășsani. Din suprafața de 2130 pogoane, partea lui Ion Michăileanu era de 1052 pogoane. Din punct de vedere legal, vânzătorul era Nicola Marathea, iar cumpărătorul întregei suprafețe era Ion Michăileanu. În actul de vânzare se specifică:

"dacă se va găsi în prisos peste suma de 2130 pogoane acel prisos va aparține numai D-lui I. Michăileanu care le va plăti cu prețul mai sus fixat de fiecare pogon ear dacă va ieși în lipsă, această lipsă să privească numai pe D-l I. Mihaileanu căruia voi restitui câte patruzeci lei noi de fiecare pogon”.[…] “în ce privește intrarea în posesiune către ceilanți cumpărători pentru pogoanele vândute fiecăruia rămânând ca model posesiunei să se stabileasca între D-lor cum cred de cuviință căci orice diferend după învoială privește numai pe D-l Ion Mihăileanu față cu mine către ceilanți cumpărători ne luându-mi nici un fel de angajament”.

Ion Michăileanu, pentru toate riscurile și străduința depusă nu lua de la ceilalți cumpărători nicio plată. Care ar fi putut să fie cauza? Singurul răspuns posibil era pasiunea acestui om pentru pământ. Era o ocazie unică pentru el să-și întregească moșia din Gimbășani: Marathea dorea să vândă! Dar dacă Ion Michăileanu nu reușea să adune o ceată care să furnizeze toți banii pentru întreaga suprafață pusă în vânzare, un alt investi-tor s-ar fi putut prezenta și visul său de moșier în satul Gimbășani, pentru care luptase cu tenacitate timp de 18 ani, s-ar fi spulberat. În această perioadă de 18 ani, din 1864 data la care se căsătorise și se mutase în Gimbășani, până în 1882 când, încheiase această cum-părătură de 1052 pogoane, Ion Michăileanu încheiase alte 12 acte de vânzare/cumpărare, cumpărând între un stânjen de moșie și douăzeci de stânjeni de moșie, orice suprafață se oferea spre vânzare. A mai incheiat încă cinci contracte de vânzare/cumpărare și după anul 1882, până în anul 1884. În iarna 1884- 1885 din cauza frigului întâmpinat în timpul călătoriilor de inspecție la școlile din județ, a contractat o pneumonie, din cauza căreia a decedat pe data de 4 Iulie 1885. În total, în timp de 20 de ani, Ion Michăileanu, cumpăra-se 678,25 ha. A lăsat cu limbă de moarte, în testamentul său, următoarele:

"În special recomand și rog, să achite pe toți creditorii ce am eu, din venitul acestor imobile <pământ>, și în cazul neajungerii, vânzând mobile, făcând tot posibilul ca imobilele <pământul> să rămâie intacte în stăpânirea și proprietatea moștenitoarelor mele."

Acest om s-a dovedit nu numai în timpul vieții, un pasionat posesor al pământului, dar și după moarte încercând să comunice soției sale Teodora, executorilor testamentari și fiicelor sale, pasiunea sa pentru pământ. Dacă Liviu Rebreanu ar fi cunoscut și povestea lui Ion Michăileanu revizorul școlar devenit moșier în timp de 20 de ani, nu numai pe a țăranului din romanul său Ion, sunt sigur, că cu talentul său, ar fi scris un alt roman în care ar fi analizat pasiunea pentru posedarea pământului, ca pasiune omenească esențială, fără a fi considerată drept atributul exclusiv al țărănimii.

Personalitatea lui Ion Michăileanu, cuprindea și o fațetă de om politic. El parcurge toate treptele care conduceau la poziția de membru al Consiliului Județean Ialomița. Alegerile au avut loc în zilele de 6 și 7 iunie 1880. Am anexat un Certificat prin care se atestă alegerea sa. Vederile sale politice, erau național-liberale. Atât mediul său de familie, de naționalist român transilvănean, cât și școala normală de la Blaj, l-au format astfel încât pentru restul vieții să nu poată fi altceva decât un naționalist, care visa numai la mărirea națiunii românești, și un adept al dreptății sociale, pentru țărani. Cel mai caracteristic as-pect, al activității de afaceri al lui Ion Michăileanu este că toate cumpărturile de pământ, au fost făcute numai din sectorul particular, de pe piața liberă, în asociație cu țăranii pe care îi putea covinge să cumpere și ei pământ. Gheorghe Vășcea, transilvănean și el, așe-zat în Gimbășani și cioban la oile lui Ion Michăileanu, este numai unul dintre exemplele dintre oamenii pe care el i-a convins să cumpere, odată cu el, suprafața de 21 pogoane <10,5 ha>, care avea o valoare de 840 lei noi. Gheorghe Vășcea care avea un salariu anual de 16 galbeni chesaro-crăiești, adică 198,40 lei noi, probabil că a economisit cel puțin 7-8 ani, pentru a putea să strângă suma de 840 lei noi. Pământul cumpărat în anul 1882, precum și stăruința depusă în muncă, a descendenților lui Gheorghe Vășcea, au făcut ca această familie să devină în preajma celui de al doilea război mondial, cea mai bogată familie din Gimbășani. Toți cei care au cumpărat pogoane, odată cu Ion Michăileanu, fă-când parte din ceata lui Ion Michăileanu: preotul Alexandru Sachelarie 400, preotul Mitu Ștefănescu 200, Ion Mănescu 85, preoteasa Mita 65, Ștefan Călin 50, Stanciu Ioniță 25, Stan Ionescu 20, Ioniță Enache 20, Bicu Stoica 20, Manea Marinache 15, Gheorghe Nicu 14, Tache Ene Cornățeanu 10, Nae Ene Cornățeanu 10, Pană Marinache 10, Răducanu Scărlătescu 10, Stoica Rotaru 10, Costache Nicolae 10, Petre Ioniță 10, Gheorghe Potincu 10, Drăgulin Radu 8, Ioan Călin 5, Bucur Prahoveanu 5 și Petre Adam 5, nu trebuiesc priviți ca simpli țărani care își promovau propriile interese, ci ca oameni care îndeplineau ceva mult mai măreț, deoarece ei în realitate se luptau pentru a-și depăși condiția socială. Toți acești oameni mai demonstrau o însușire extrem de prețioasă – ceva care la români spre deosebire de alte popoare se află la un nivel foarte scăzut – este vorba despre însușirea sufletească denumită "puterea de asociație". După ce au intrat în posesia pământului cumpărat, ei nu și-au delimitat proprietățile, ci au rămas în continuare o proprietate indiviză, care se putea administra mai bine, în vederea producției marfă. Ei au hotărât printr-o tranzacție încheiată înainte de semnarea actului de vânzare/cumpărare, că ori de câte ori vreunul dintre cumpărători, dorea să-și vândă proprietatea sa, el putea să o vândă numai unuia dintre membrii proprietății indivize. Coeziunea acestei mari proprietăți indivize a devenit și mai puternică, prin prevederile testamentare din testamentul lui Ion Michăileanu, ca pământul lăsat moștenire fetelor sale să nu poată fi vândut, cât și prin faptul că cei doi cumnați preoți, Alexandru Sachelarie și Mitu Ștefănescu, erau însărcinați cu administrarea averii celor două moștenitoare. Moșia indiviză creată de Ion Michăileanu, a fost desființată abia în anul 1912, adică la 30 de ani de la cumpărarea proprietății, din cauza că, în familiile fiecăruia dintre proprietari, în ceea ce privește atât componența familiei, cât și ca avere, apăruseră schimbări care făceau ca apartenența la o moșie indiviză să nu mai corespundă. Evoluția lui Ion Michăileanu, emigrant transilvănean fără nicio avere, dar posedând o educație solidă, care a ajuns moșier, prin cumpărarea de proprietăți mici și mari care se ofereau pe piața liberă, reprezintă un fenomen social, probabil destul de generalizat în România secolului XIX.

Registrul de cheltuieli (1873-1884) al moșierului Ion Mihăileanu[modifică]

Este instructiv pentru cititor să vadă cum la vremea când România se lupta pentru câștigarea independenței, aproape fiecare Român, trebuia să fie propriul său zaraf. Ni s-a păstrat în arhiva familiei, de la Ion Michăileanu, un Registru de cheltuieli, din care se pot constata următoarele: salariile și bunurile în natură plătite pe categorii de angajați, salariile plătite zilierilor pe categorii de lucrări agricole, arenzile plătite, ierbăritul încasat, cheltuielile avute cu clădirea bisericii, prețul materialelor de construcție, prețul transportului cerealelor la Dunăre pentru vânzare, prețul animalelor, al produselor animale cornute și al oilor, și alte cheltuieli, care ne fac să întelegem natura relațiilor dintre moșieri și țărani în perioada de dinaintea și de după războiul de independență.

Moneda și țara emitentă Apostol Stan - Independența României
(1774-1875) - Albatros București 1998.
pp. 133, 143, 144, 170, 174.
A.N.B.D. Vist. Nr. Comisie monetară 101/1863,
f.29,34 din februarie 1864
Paritatea practicată de Ion Michăileanu
la moșia, și magazinul său din Gimbășani,
între anii 1873-1882, ca efect
al legii din M.O. nr.75 din 27 martie 1867
lei vechi lei vechi lei vechi lei noi
Lira otomană(au) 60,30 61,20 62,00 24,03
Pol imp. Rus (au) 54.00 55,00 47,00 14,34
Rubla Rus (ag) - 10,20 9,12 3,53
Pol.de 20 fr.Fr.(au) 54,00 54,00 54,00 20,93
1 franc Fr.(etalon au) - 2,28 2,28 0,88
1 franc fr.Fr (ag) - 2,28 2,28 0,88
Galbenul (C.C. au) 32,20 32,00 32,00 12,40
Lira sterlină (au) 67,00 68,00 - 25,38
Șiling(engl. ag) - 3,15 - 1,17
Lei vechi - - - 2,58
Tab. 7 Paritatea monedelor europene în România în perioada 1859-1884.

Este ușor de constatat că moneda rusească, deși cu același conținut în aur sau argint cu monedele apusene, avea totuși un curs sensibil mai scăzut. Cea mai completă explicație este dată într-o notă a Aristiței și a lui Tiberiu Avramescu, de la pagina 49 din volumul ieșit sub îngrijirea lor, autor Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altă dată (1878-1884), Editura Eminescu 1993, după cum urmează:

"...Într-adevăr autoritățile militare rusești au impus în România, în timpul războiului – sub amenințarea că altfel vor executa plățile lor în bilete fiduciare – un curs mai ridicat al rublei de argint decât valoarea ei reală (o rublă = 4 lei în loc de 3,70; ½ rublă = 2 lei în loc de 1,85; ¼ rublă = 1 leu în loc de 0,925 lei etc.) Profitând de această situație Banca de Stat a Rusiei a inundat piața română cu monede de argint în valoare de circa 40 milioane lei (noi), fapt care a provocat grave perturbații circulației monetare din țara noastră" ("aurul a fost gonit din țară, parte din argintul nostru național a trecut în Bulgaria și în locu-i a invadat zecimi [zeci] de milioane de ruble pe piețe astfel că aproape singura circulațiune monetară a României devenise aceea a rublelor" – Curierul financiar, nr 50, 7 - 19 decembrie 1880 – în: C. I. Băicoianu - Istoria politicii noastre monetare și a Băncii Naționale, Acte și Documente - vol. II, partea a II-a, primul volum de anexe, Bucuresti 1939, p.23) […] "Rublele de argint au mai circulat legal în România până la 27 noiembrie/9 decembrie 1880 când s-au schimbat la un curs scăzut (1 rublă=3,50 lei)[…] (până la sfârșitul anului 1880 au fost retrase ruble în valoare totală de 34 575 800 lei" – cf. Costin C. Kirițescu - Sistemul bănesc al leului și precursorii lui - vol. I, Editura Academiei, București, 1964, p. 198)

Concomitent cu erodarea valorii monedei rusești pe piața românească, față de valoarea monedelor apusene, din aceasta cauză, scade și valoarea monedei românești. Valoarea leului nou, care ar fi trebuit să fie egală cu valoarea francului francez (ales drept etalon), atinge doar 88 % din valoarea acestuia. Din rândurile precedente, se deduce cauza reală a fenomenului scăderii valorii monedei rusești și românești, care în fapt nu este decât o consecință a legii cererii și a ofertei. Banii nu sunt decât o marfă ca oricare alta, așa că cele două națiuni care din cauza războiului în contra turcilor, trebuind să facă pe piața românească cheltuieli extraordinare de aprovizionare, ofereau în schimb moneda lor națională, care în acest proces în mod normal se devaloriza. Consecinta era aprecierea pe piața românească a monedei țării cu care România avea cele mai desvoltate legături comerciale externe, adică Austro-Ungaria. și consecința finală era că, consumatorii din România deci salariații cereau a fi plătiți în special în galbeni chezaro-crăiești. Pentru acest motiv în Registrul lui Ion Mihăileanu până la reglementarea survenită la sfârșitul anului 1880, toate plățile făcute salariaților permanenți de la creșterea oilor (adică angajați pe un an) apar a fi făcute numai în galbeni chezaro-crăiești. Zilierii care lucrau la muncile agricole erau platiți în lei, întrucât sumele erau mai mici, și era nevoie de o monedă cu subdiviziuni.

În scopul de a pătrunde și mai în adâncul relațiilor dintre moșieri și salariații lor voi înfățișa, un șir de 21 tocmeli anuale, care includ pe lângă numerar și celelalte plăți în natură, din registrul de cheltuieli ținut de Ion Michăileanu, acordate ciobanilor, cea mai numeroasă categorie de salariați permanenți (angajați cu anul) pe care un moșier îi avea în epoca războiului de independență, după cum urmează: 744,0; 744,0; 663; 628; 512; 496; 489; 480; 458; 445; 422; 416; 408; 408; 400; 392; 389; 375; 320; 298; 266.Variația foarte mare ce se observă se datorește pe de o parte faptului că ciobanii se deosebesc în două categorii: mulgătorii și mânătorii, iar pe de altă parte și faptului că meseria de cio-ban, cuprinde și o perioadă de ucenicie, în care sunt cuprinși cei tineri. Salariul mediu anual, pentru meseria de cioban, rezultat din șirul de mai sus este de 465 lei vechi. Așa cum este ușor de înțeles, ciobanul are o familie în sat, care se ocupă de proprietatea agriolă a familiei, meseria de cioban, la fel ca și lucrul la calea ferată, trebuie considerată ca o ocupație permanentă, în plus față de veniturile obținute din pământul proprietatea familiei. Unii dintre ciobani, tinerii care se hotărau să-și întemeieze o turmă de oi, se angajau, primind drept plată principală oi fătătoare, pe care anul următor le păstrau împreună cu cârlanii în cadrul turmei stăpânului, pe care o duceau la păscut. Aveau marele avantaj, că din turmă, cu aprobarea stăpânului își alegeau oile care le plăceau cel mai mult. Ciobanii care deja aveau un început de turmă, se tocmeau numai pentru aur. Spre exemplu o liră turcească pe lună, fiecare liră valorând 62,0 lei vechi. Cei tineri, se tocmeau mai cu seamă pentru îmbrăcăminte. La stână, procurate de moșier,se găsea, tot anul, la discreție, în Bărăgan sub denumirea de "legumă", produse lactate, carne de oaie și porc, fasole uscată etc., precum și nelipsita mămăligă, pentru oameni și câini. Porcii erau îngrășați cu zer și mămăligă veche, încă din perioada de lactație a oilor, și se sacrificau la Crăciun. Categoria zilieri, muncitori agricoli nepermanenți, salariul minim 4 l.v/zi, așa cum rezultă din Registrul de cheltuieli Ion Michăileanu, bine înteles în plus mâncare, și dacă nu, legumă, este o plată dublă față de "păstorit", munca ciobanilor. Din cifrele de mai sus, rezultă că un cioban care primește, cea mai buna plată adică o liră turcească (62 l.v.) pe lună, primește deci 2 l.v. pentru o zi de "păstorit". Cositul și strânsul cositurii se plătesc cu 5 l.v. pe zi. Seceratul, termen specific recoltatului păioaselor pentru boabe, (orz, grau etc.), este tocmit numai pentru lucrul cu bucata, spre exemplu secerat un pogon, poate ajunge la 14 l.v.. Sistemul descris mai sus, denumit în "regie", s-a păstrat până în perioada dintre cele două războaie mondiale, variind doar valoarea muncii, în funcție de jocul a mulți factori economici, dintre care principalul a fost întotdeauna, legea cererii și a ofertei. Problema tocmelilor agricole, pe bază de parteneriat, între proprietar și dijmaș, depășește cadrul acestei cărți, ea fiind vastă, a fost legiferată de parlamentul țării, analizată și discutată de multi analiști politici și sociali. Arenda plătită de Ion Mihăileanu, latifundiarului Marathea era de un galben C.C./stânjen de moșie, adică 32 l.v./stânjen de moșie, adică 12,8 l.v./ha. Registrul mai conține și prețurile a cel putin 180 articole, mai des cumpărate în magazinul său din satul Gimbășani.

Nu mă pot împiedica de a face o paralelă între un zilier din agricultură care era plătit cu aproximativ 4 lei vechi pe zi, sau 100 lei vechi pe lună plus mâncarea, adică cu circa 40 lei noi pe luna (2 poli a 20 lei noi) și plata unui intelectual. Citatul următor este luat din volumul Bucureștii de altă dată (1878-1884), autor Constantin Bacalbașa, Editu-ra Eminescu, 1993, dar este redactat de Aristița și Tiberiu Avramescu, în Nota 65, p.124:“ un funcționar inferior (un copist) câștiga în jur de 100 lei (franci) lunar iar prețurile principalelor produse alimentare erau următoarele: o pâine de calitatea I-a (jimblă), o,60 lei; carnea de oaie, 0,50 lei ocaua; de porc 0,80; de vacă 0,90; de vițel 1 leu; brânza de burduf 2,80 lei ocaua; cașul 2 lei; cașcavalul de Penteleu, 2,60 lei; făina de grâu cal. I-a, 1, 40 lei ocaua; cartofii 0,20 lei; ceapa 0,35; mazărea o,50; un curcan 4 lei;o găină 2 lei; o gâscă 3,50 lei; un ou de găină 0,15; morun și cegă proaspătă 1,60 ocaua; crap mare proaspat, 1 leu ocaua; somn proaspăt 0,80 lei ocaua; icre de morun 12 lei ocaua; icre de știucă, 7 lei; vin de Odobești vechi, 16 lei vadra; de Drăgășani vechi 18 lei; de Drăgășani nou, 12 lei; berea 6 lei vadra etc.(Prețurile curente ale celor mai obicinuite articole de îndestulare publică din orașul București, M.C.P.B., nr 12 , 30 martie/ 11 aprilie 1878, p.166-168). Reamintim că ocaua avea 1,25 kg. sau litri, iar vadra (măsură de capacitate numai pentru lichide) – 10 ocale. Am furnizat aceste date, din Registrul de cheltuieli al lui Ion Mihăileanu, și din Mercurialul piețelor București, pentru ca atât cititorii din mediul rural cât și cei din mediul urban, să-și poată confrunta propria lor situație din ziua de astăzi, după o jumătate de secol de comunism/socialism, cu situația strămoșilor lor care au trăit în timpul moșierilor, în plin efort al războiului de independență, 128 de ani în urmă.

Cumpărarea de pământ, a fost principala pasiune a scurtei vieți a acestui moșier, care a descălecat din Transilvania în satul Gimbășani din Bărăgan. Redau în tabelul următor, șirul cumpărăturilor de pământ efectuate de I. Michăileanu în perioada 1865-1884, pentru care avem acte de vânzare/cumpărare.

Nr. Anul Contract Echivalent
ha.
Valoarea
contract
Echivalent
lei noi
Preț
lei noi/ha.
Suprafața u/m Suma u/m
1 1867 10,5 st. moșie 26,25 3 600,00 lei vechi 1 395,35 53,15
2 1869 2,0 st. moșie 5.00 22,00 galbeni cc 272,80 54,56
3 1871 1,0 st. moșie 2,50 13,00 galbeni cc 161,20 64,48
4 1871 6,0 st. moșie 15,00 95,00 galbeni cc 1 178,00 78,53
5 1874 22,0 pogoane 11,00 880,00 lei noi 880,00 80,00
6 1879 20,0 st. moșie 50,00 260,00 galbeni c.c 3 224,00 64,48
7 1881 1 052,0 pogoane 526,00 42 080,00 lei noi 42 080,00 80,00
8 1882 6,0 st. moșie 15,00 1 500,00 lei noi 1 500,00 100,00
9 1882 4,0 st. moșie 10,00 800,00 lei noi 800,00 80,00
10 1883 6,0 st. moșie 15,00 1 200,00 lei noi 1 200,00 80,00
11 1884 1,0 st moșie 2,50 400,00 lei noi 400,00 160,00
TOTAL - - 678,25 - - 51 891,35 77,00
Tab. 8. Cumpărăturile de pământ efectuate de Ion Michăileanu

Născut în anul 1839, în comuna Bonțida din Cluj, însurat la varsta de 25 de ani, în anul 1864, în satul Gimbășani, cu Teodora fiica lui Gheorghe Sârbul Gimbășanului, de la care primise drept dotă suprafața de 20 stânjeni de moșie (50 ha), face prima cumpărătură, trei ani mai târziu, în suprafață de 10,5 stânjeni de moșie (26,25 ha.). În anul 1884, la vârsta de 45 de ani, face ultima cumpărătură de pământ, iar un an mai târziu în iulie 1885, moare. În acest interval de 19 ani el a cumpărat în total 678,25 ha., dintre care cea mai mare achiziție a sa este în anul 1881, când a cumpărat de la latifundiarul N. Marathea 537 ha. Prețul mediu de cumpărare este de 77,00 lei noi/ha. În aceiași perioadă, după războiul de reîntregire (1878), după cum arăta Constantin Bacalbașa, în lucrarea sa Bucureștii de altă dată (1878-1884), p.71, Editura Eminescu, 1993:

"Anul 1880 […] amatorii de îmbogățire se reped asupra Dobrogei, unde, cu o petițiune de 25 de bani se poate cumpăra un pământ rămas fără stăpân. Fiindcă stăpânul a fugit".

Oricine a trecut prin fosta Întreprindere agricolă de stat, Murfatlar, curând dupa naționalizare, a putut vedea bustul lui Mihail Kogălniceanu, care fusese proprietarul acelei moșii, începând de la războiul de independență înainte. Ion Michăileanu nu a luat avantaj de pământul gratis sau mult mai ieftin din Dobrogea. În schimb, a răscumpărat pământul cotropit de Scarlat Cerchez în 1821, care plătise 8 000 lei vechi, adică 3 100 lei noi pentru 1 115 ha., ceea ce revine la 2,69 lei noi pentru un hectar, 60 de ani mai târziu adică în anul 1881, plătind 80 lei noi pentru un hectar. Cam în aceiași perioadă în care Ion Michăileanu se străduia să se îmbogățească în Gimbășani (1864-1884), prin cumpărare de pământ, existau deasemenea desfășurări prielnice pentru cei care emigrau. La 1 ianuarie 1863, se pune în aplicare Legea Colonizării, prin care orice cetățean American și oricine declara că intenționează să devi-nă cetățean American, cu o taxă de $ 10, capătă o suprafață de 160 acri, adică 64 ha (1 ha. = 2,5 acri). Singura condiție era să locuiască cel puțin 5 ani pe terenul concesionat după care devenea fermier-proprietar. Iar în 1893, se pun la dispoziția coloniștilor, 6 000 000 acri (2 400 000 ha.), gratis. Aceștia, călare, cu căruța, pe bicicletă, pe jos, se iau la întrecere pentru a pune stăpânire pe sferturi de secțiuni, de 160 acri (64 ha.). Comparând eforturile depuse de cumpărătorii de pământ din România, cu ușurința cu care se obținea pământ în Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelanda, Brazilia etc., explică suficient de bine de ce țăranii români din Transilvania, care se expatriau, nu veneau în România, ci preferau să emigreze peste mări și țări.

▲ Începutul paginii.


PD-icon.svg Această lucrare a fost eliberată în domeniul public de către deținătorul drepturilor de autor.