Frontierele românilor/Vol II, Capitolul IV

Jump to navigation Jump to search
Capitolul III Frontierele românilor de Alexandru Gabriel Filotti


Capitolul IV
Interpretări ale unor evenimente, din perioada revoltelor țărănești (1888 și 1907), când din cauza suprapopulării, luptele din cadrul frontierei boier/țăran s-au intensificat.(1883-1913)
Capitolul V



MOTTO:
"Dacă îl urmărim de-a lungul întregii sale domnii, nu îl vom găsi întrebuințînd mijloace mari. Niciodată nu primea lupta în față, căuta întotdeauna să atace din flanc sau din spate. Și de altfel dacă vroiai să-l dezarmezi, trebuia să-l lovești cu hotărâre și din față. Îndată dădea înapoi. În genere era o ființă mai mult sperioasă. Prin intimidare erai sigur că-l poți paraliza în acțiunile lui, chiar și în acelea mai mult și mai cu artă pregătite. Oamenii noștri politici cunoșteau această slăbiciune și adesea au întrebuințat amenințarea împotriva lui ca să poată reuși în combinațiile lor. Faimoasele manifestații la Palat, prin care fiecare partid își notifica voința de a-și răsturna adversarul și de a veni la putere, erau obiceiuri deplorabile într-un stat constitutional, izvorâte însă din convingerea dobândită de lumea noastră politică că numai prin amenințări se poate smulge ceva. Și, ciudat lucru, deși procedeul era învechit, reușea mereu cu o matematică preciziune. În limbaj vulgar acest adevărat principiu de politică internă se sintetiza în formula: neamțul știe de frică".
I. G. Duca - Memorii, Volumul I, Neutralitatea. Partea I. (1914-1915) - Schiță biografică de Stelian Neagoe, Editura Expres, București,1992. p.110.

Revizuirea Constituției și a legii electorale (1884)[modifică]

Organizarea statală se bizuia pe o Constituiție, completată de o lege electorală, care stabileau organele politice care aveau putere legislativă și ca atare drept de decizie la repartizarea venitului national. Aparent, ca urmare a schimbărilor intervenite în situația internă aduse de cucerirea independenței statale, de pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei, de obținerea Gurilor Dunării și a Dobrogei, de obținerea recunoașterii inter-nationale a rangului de Regat pentru România, dar mai cu seamă pentru răsplătirea țărăni-mii care acceptase sacrificiul a 10 000 de ostași morți în luptele pentru independență, la Plevna, se impuneau modificări profunde ale Constituției. Fără a încerca să minimalizez necesitatea de modificare a Constituției în sensul de mai sus, doresc să arăt că mai exista un alt motiv pentru care trebuia schimbată și legea electorală, concomitent cu Constituția, și anume introducerea schimbărilor petrecute în situația politico-socială a României. De aceea, din partea majorității parlamentare liberale – redactat de Emil Costinescu la 22 decembrie 1882 – se depune un raport, dar imediat respins de opoziție. Au urmat alegeri pentru "Camerele de revizuire", ținute între 20 aprilie și 2 mai 1883, și care au avut drept rezultat alegerea unei majorități liberale, opoziția obtinând doar 12 scaune de deputați și 12 scaune de senatori. Mai jos, înfățișez comparativ, pe trei coloane, prevederile legilor de bază, pe care și le-au acordat românii, prin proprie gândire, fără amestecul direct al marilor puteri, dar trăind în umbra acestora, și care au avut o durată de aplicare, astfel: statutul lui Cuza 2 ani (1864-66) fiind opera unui regim caracterizat de P. P. Carp drept cezarism ; constituția și legea electorală, elaborate de "monstruoasa coaliție’ dintre conservatori și liberali, autori ai loviturii de palat care l-a detronat pe Alexandru Ion Cuza, și care a durat 18 ani (1866-84); revizuirea constituției și a legii electorale, efectuată de camerele de revizuire liberale, fiind în special opera lui Ion C. Brătianu și care a durat 39 de ani (1884-1923). Din cauză că numărul conservatorilor atât în cameră cât și la senat era atât de mic (câte 12 scaune atât la cameră cât și la senat), înfruntarea ideologică s-a produs între aripa radicalilor condusă de C. A. Rosetti și aripa de dreapta condusă de Ion C. Brătianu, ale Partidului Național Liberal. Scopul aripei de dreapta era de a împiedica promovarea: votului universal, exproprierii moșiilor și împroprietăririi țăranilor, susținute de aripa radicală liberală. La Craiova, Ion C. Brătianu, pronunță un discurs în care neagă că politica sa tinde ca mulțimea "să intre în Cameră și să atacăm proprietatea". (M.O. nr.141 din 4-16 mai, 1884, p.2140, citat de domnul Apostol Stan în lucrarea sa Putere Politică și Democrație în România 1859-1918, Editura Albatros, București 1995, p.159). Discursul lui Ion C. Brătianu de la Craiova, exprimă foarte bine crezul său politic, în fond burghez: respectarea proprietății, care să oglindească inegalitatea înăscută dintre oameni, concomitent cu lărgirea bazei politice democratice, prin introducerea burgheziei, în procesul de decizie politică. Nu era deci vorba de o reformă ci de o revizuire a constituției și a legii electorale.


Statutul lui Alexandru Ioan Cuza din anul 1864. Constituția elaborată de monstruoasa coaliție în anul 1866. Revizuirea, din 1879 și Ion C. Brătianu din anul 1884.
1 2 3
Adunarea legislativă
2 colegii: rural și urban.
Alegătorii primari votau indirect 1/50, alegători direcți. Condiții de cens pentru a.p.: impozit la sate 48 lv.; localități cu 3-15 000 locuitori absolvenții a 4 clase primare 110 lv., patentarii până la a cincea clasă inclusiv.
Alegătorii direcți, condiție de cens: impozit minim 4 galbeni(CC) provenit dintr-un venit de cel putin 100 galbeni (CC), și știutori de carte. Scutiti de cens: preoții, institutorii, profesorii, doctorii, inginerii, avocatii, arhitecții și pensionarii cu o pensie anuala de 3 000lv. Toți alegătorii vârsta minimă 25 ani.
Colegiul IV. (rural)
Alegătorii primari votau indirect 1/50, alegători direcți. Condiții de cens pentru a.p.: oricine plătește un venit cât de mic.
Alegătorii direcți din mediul rural astfel aleși spre ex.: 7400 alegători directi, din o masa de 370 000 alegători primari – la reședința de județ alegeau 30 deputați in total, 1 deputat din fiecare județ.
Colegiul III. (rural) provenit din Colegiul IV(rural)
din anul 1866, cu următoarele modificări: votau direct absolvenții a 4 clase primare care aveau un venit de minimum 300 ln., preoții și învățătorii și cei care plăteau o arenda de minimum 1000 ln., restul votau 1/50.
Deputații trebuiau să aibă un venit minim de 200 galbeni (CC) și vârsta minimă de 30 de ani. Se alegeau 66 deputați la județe (colegiul rural) și 94 la orașe (colegiul urban). Colegiul III (urban), orășe ni, industriași și comercianți, cens 80lv., alegeau direct total pe țară 58 deputati, repartizați pe orașe în funcție de numărul electoratului – spre ex.: în București 15 382 alegători, alegeau 6 deputați. Colegiul II (urban), identic cu Colegiul III (urban) din legea din 1866, cu următoarele modificări: censul, de la 20 la 1 200 l.noi. Fără cens: liberi profesioniștii, ofițerii în retragere, profesorii, pensionarii, absolvenții a 4 clase solvenții a 4 clase primare. Restul votau indirect 1/50.
Bugetul era votat nu mai de Adunarea legislativă.

Domnul numea președintele, convoca, proroga si dizolva Adunarea legislativă și avea dreptul de inițiativă a legilor, și odată votate, legea dreptul de a le aproba sau respinge. Această Cameră se realegea la fiecare 7 ani.

Colegiul II (proprietari funciari), venit 100-300 galbeni(CC), alegeau direct 30 deputați, unul pe județ, indiferent de numărul elec toratului din cadrul unui județ – spre ex: 30 deputați dintr-un număr de 4 814 alegători pe țară la acest Colegiu. Colegiul I (proprietari funciari). Se contopesc Colegiul I si II din din anul 1866.
Colegiul I (proprietari funciari), venit minim 300 galbeni(CC), alegeau direct 30 deputați, unul pe județ, participau în total pe țară 3 388. Se realegeau la 4 ani.
Senatul
Membrii de drept: în total 9, din care, cei 2 mitropoliți, președintele Curții de Casație, generalul activ cu cea mai mare vechime și 5 episcopi. Colegiul II (urban). Un deputat trimis de fiecare județ. Venitul alegătorilor:100-300 galbeni (CC) cu fonduri urbane sau rurale. Colegiul II, fără distincție urban sau rural, venitul alegătorilor 1000 - 2000 ln. Fără cens doctorii în medicină.
Numiți de domn: 32 senatori cu un venit minim de 800 galbeni(CC), sau foști demnitari.
Aleși: 32 senatori de membrii consiliilor județene. Cu exceptia legii bugetului, sancționa, amenda, sau respingea legile adoptate de Adunarea generală. Dreptul de ultimă decizie aparținea domnitorului.
Colegiul I (rural). Un deputat trimis de fiecare județ. Venitul alegătorilor peste 300 galbeni (CC), cu fonduri rurale.
Eligibili: venit 800 galbeni (CC), vârsta minimă 40 ani. Dispensați de cens: foștii miniștrii, diplomați, parlamentari, doctori în știinte, licențiați, membrii de drept, moștenitorul tronului, mitropoliții, episcopii. Alesi pe 8 ani.
Colegiul I – fără distincție urban sau rural, venitul alegătorilor minimum 2000 ln. Accesul marii burghezii la Senat, reprezenta marea schimbare, care dovedea că în România revoluția burgheză, transformase oligarhia moșierească în

oligarhia burghezo-moșierească.

Tab.20 Involuția dreptului de vot al țărănimii (1864-1923)


La întocmirea tabelelor de mai sus, am avut în vedere în primul rând textul Constituției României din 1866 (cu modificările adoptate în 1879 și 1884), publicate în vol. II al "serialului memorialistic": Bucureștii de altădată de Constantin Bacalbașa, ediția Aristița și Tiberiu Avramescu, extrem de valoroasă prin adăogarea Notelor și a secției II. Documentar. Dar în analiza politică, am ținut seama și de părerile exprimate de Apostol Stan în lucrarea sa: Putere politică și democrație în România (1859-1918), Editura Albatros, București 1995.

Pentru a afla care era baza electorală din România anului 1866, vom utiliza datele din tabelul de mai sus. Însumând pe alegătorii celor trei colegii (I,II și III), cu vot direct, 3388+4814+15382 = 23 584, care desemnau un număr de 118 aleși, ajungem la concluzia că, un deputat era ales de circa aproximativ 200 alegători (23 584 : 118). Aplicând acest indice la cei 30 deputați aleși în Colegiul al IV-lea, de către 370 000 alegători, înseamnă că în realitate numai 6000 de alegători (30 . 200 = 6000) din 370 000 își exercitaseră dreptul de vot. Cu alte cuvinte baza electorală reală a țării era de aproximativ 30 000 ale-gători (23 584+6000 = aprox. 30 000). Socotind că fiecare alegător aparținea unei familii de 4-5 persoane, înseamnă că populația activă politic din România era de 120 -150 000 oameni, adică 2,2% până la 3,0%., dintr-o populație totală de 5 000 000 locuitori. Ion C. Brătianu, era perfect conștient că o lărgire – limitată la numărul populației care atinsese în mediul urban și rural, în evoluția națiunii române, stadiul de burghezie – a bazei electorale, era o lărgire a bazei electorale a propriului său partid: partidul liberal. Știința dar-winistă, consideră că orice formă de organizare a comunităților omenești, așa cum ar fi spre exemplu partidele politice, sunt organisme vii, care se nasc, trăesc și mor, exact ca și speciile și exact ca și indivizii care compun speciile. "Tăria" în sens darwinist, are mai multe componente dintre care ‘numărul indivizilor’ care compun ‘mulțimea’ este cel mai important. Noțiunea de "tărie" – în sens darwinist – este o noțiune relativă, adică ea există numai prin comparație. Analizând conflictul dintre conservatori și liberali, constatăm că Ion C. Brătianu, prin revizuirea limitată a censului, mărea numărul alegătorilor liberali în raport cu numărul alegătorilor conservatori, care părea că rămâne staționar. În realitate, pe măsură ce numărul alegătorilor liberali creștea, deși poate că, numărul alegătorilor conservatori era staționar în valori absolute, totuși în valori relative el scădea permanent.

De ce Ion C.Brătianu nu a admis, în 1884: sufragiul universal? Ar fi putut să lase să se întâmple, dar a preferat să lupte în contra votului universal, învingând numai prin forțarea unui vot de încredere.

"O formă de Colegiu unic o reprezenta propunerea a 35 de deputați, în frunte cu P.Grădișteanu[…] condițiile de cens și știință de carte rămânând nealterate […] majoritatea liberală accepta votul universal doar ca o aspirație"
(Apostol Stan. Putere politică și democrație în România (1859-1918), Editura Albatros, București 1995 pp.161-162”).

Cel mai puternic motiv, care-l făcea să nu admită Colegiul unic, era că ar fi pierdut controlul voturilor, deoarece ar fi pierdut controlul mulțimilor prin organizațiile liberale – o muncă pe care o depusese, timp de o viață în-treagă, începând încă din 1848 – deoarece în noul peisaj politic ar fi apărut partide noi țărănești și socialiste, așa cum de altfel s-a întâmplat după anul 1923, când a fost votată noua Constituție care consacra votul universal. Ion C. Brătianu, a fost întotdeauna un mare naționalist Român, iar din punct de vedere politic a fost un burghez adept al proprietății, adversar al feudalismului marilor proprietari funciari și în acelaș timp adversar al socialismului politicienilor marxiști, pentru că ambele tindeau – din cauza slabei aderențe în mase – să elimine parlamentarismul și să se transforme în regimuri dictatoriale. A fost acuzat, el însuși, de tendințe dictatoriale, dar pe nedrept, întrucât întotdeauna el a luptat numai în cadrul parlamentului, sau dacă partidul liberal a recurs la manifestații de stradă, acestea au fost folosite numai pentru a readuce lupta politică, prin noi alegeri, îndărăt în Parlament, pentru dezbateri la lumina zilei. La începutul carierii sale politice, a fost acuzat că a fost vândut Rușilor – i s-a atribuit organizarea mulțimilor care au ars în public în 1848, Regulamentul Organic, din însărcinarea dată de Ruși, ca o provocare, care să justifice intervenția armată rusească – iar în anii care au urmat anului 1884, anul revizuirii în sens democratic al censului, a fost acuzat că este unealta lui Carol I și că face jocul nemților. Spre exemplu în iunie 1886, depune la Adunarea legislativă un proiect de lege de convenție consulară cu Germania care conținea clauze incompatibile cu suveranitatea națională, cum era dreptul arogat "de statul german de a-și proteja supușii și unele școli din România". (Ion Bulei - Sistemul politic al României moderne. Partidul Conservator. - București 1987. p.69. citat de Apostol Stan. Putere politică și democrație în România (1859-1918), Editura Albatros, București 1995 p. 172). Adunarea legislativă refuză să ia în discuție proiectul de lege.

Regele Carol I, "Omul periculos"[modifică]

Opoziția față de regele Carol I, atinsese în anul 1887, în presa scrisă, un nivel de agresare ușor de definit. La 1 aprilie 1887, G.Panu publică articolul Omul periculos (C. Bacalbașa. Bucureștii de altă dată II - p. 42-44. Bucuresti 1927), regele fiind considerat "samsarul tuturor trădărilor intereselor naționale", precum și "sufletul blestemat al regimului ce ne guvernează". (Apostol Stan. Putere politică și democrație în România 1859-1918. p.173. Editura Albatros. București, 1995). Nimeni nu-i lua apărarea, așa că ideea că regele Carol I, ar fi omul periculos, avea mari șanse să se încetățenească în mințile Ro-mânilor. Pentru a putea scăpa de această calificare exista un singur mijloc: despărțirea de Ion C.Brătianu, singurul om pe care îl testase și la bine și la rău, pe care-l cunoștea, și de care separându-se, acesta ar fi preluat întreaga răspundere, pentru nemulțumirea popula-ră care scotea mulțimile în stradă. La 20 martie 1888, regele accepta demisia lui Ion C. Brătianu, și spre surpriza Partidului Liberal-Conservator, care orchestrase frământările care conduseseră la demisia guvernului condus de Ion C.Brătianu, regele numi pe Th. Rosetti și gruparea sa junimistă să formeze guvernul. La numai 10 zile, de la instalarea guvernului junimist, la 1 aprilie 1888, acelaș G.Panu, în Cameră, interpela pe primul ministru Th. Rosetti, asupra răscoalelor țărănești, și ca atare fu nevoit să recunoască existența lor. Răscoalele au fost potolite, cu ajutorul armatei, producându-se victime printre țăranii revoltați.

După potolirea răscoalelor, pentru prima oară în România, în Cameră:

"Din perspectiva intereselor țărănimii, incontestabil sub influenta teoriei marxiste a claselor și a luptei dintre acestea, V. G. Morțun pătrundea înțelesul profund al răscoalelor, socotind că “vina de căpetenie cade asupra exploatării fără milă și margini a nenorocitului țăran de către proprietarii și arendașii nesățioși".
(Apostol Stan - Putere politică și democrație în România 1859-1918 - Editura Albatros, București 1995 p. 186).

Analiza fenomenului social: "răscoala țărănească din Romania din anul 1888", din punctul de vedere darwinist, diferă în mod fundamental de punctul de vedere marxist, expus in Cameră de către V. G. Morțun, deoarece: "exploatarea fără milă și margini a nenorocitului țăran de către proprietarii și arendașii nesățioși", se datorește condițiilor de suprapopulare, care determină în baza legii cererii și a ofertei, "exploatarea fără milă și margini". Modul darwinist de interpretare al fenomenului social: "răscoala țărănească din România din anul 1888", este considerată de către marxisti drept idealistă, și spun aceștia, are drept scop de a deturna atenția opiniei publice de la faptul considerat istoric și bine stabilit, că lăcomia ar fi o în-sușire specifică clasei sociale a proprietarilor și arendașilor, și că ea nu se întâlnește la țărani. Spre deosebire de toate religiile și filozofiile cunoscute, incluzând marxis-mul, care toate consideră lăcomia un păcat – știința darwinistă consideră că lăcomia, este pur și simplu o însușire psihică a speciei umane, care variază de la individ la individ, genetic, este supusă măsurătorilor psihice, se poate construi o curbă clopot de variabilitate, și că ea apare ca un fenomen social de masă, numai când sunt create condițiile obiective pentru manifestarea ei. Darwiniștii, mai constată că istoric, nici religiile, nici școlile filozofice, nici școlile morale, și cu atât mai puțin sistemele politice socialiste sau comuniste nu au avut mai mult succes în combaterea ‘exploatării fără milă și margini’, a omului de către om, si că cu cât fenomenul social al suprapopulării, devenea mai acut, cu atât fenomenul social al exploatării omului de către om, creștea în intensitate, producând toate crizele pe zone mai largi sau mai restrânse, care formează istoria omenirii. Nu-mi mai rămâne decât să constat că, V. G. Morțun nu a reușit niciodată să ‘pătrundă înțelesul profund al răscoalelor’ – așa cum susține domnul Apostol Stan – din cauza că utiliza drept instru-ment de cercetare, o filozofie himerică, neștiințifică: filozofia marxistă. Dar V. G. Morțun avea dreptate, atunci când reproșa Parlamentului că legea de împroprietărire, votată încă din 27 februarie 1887, nu se aplicase și deasemenea că nu se întreprinsese nimic pentru ușurarea tocmelilor agricole. Într-adevăr aceste măsuri – care erau măsuri reale de combaterea suprapopularii – dacă ar fi fost aplicate, bine înțeles în funcție de dimensiuni-le lor, ar fi amânat producerea răscoalelor, pentru o altă dată, când criza de suprapopulare s-ar fi acutizat din nou.

Filotti - o familie burghezo-moșierească obișnuită[modifică]

V. G. Morțun, era el însuși un moșier și un avocat plin de succes. De aceea deputații junimiști, liberali și conservatori, îi cereau lui V. G. Morțun – pentru ca să poată fi considerat un socialist real – să-și împartă moșia la țărani. El însă preferă să-și păstreze proprietatea, dar cu venitul ei finanța partidul socialist. V. G. Morțun, era avocatul familiei de moșieri, a deputatului liberal Costică Iarca din județul Buzău și al familiei de moșieri Anastase Filoti – cumnatul lui C. Iarca și bunicul autorului acestei cărți – el susținând în anul 1912, procesul lui Anastase Filoti cu Eforia Spitalelor Civile, prin care cele două părți terminau proprietatea indiviză asupra moșiei Batogu. În toată această lungă perioadă fără războaie – de la Congresul de la Berlin (1878) până la ostilitățile cu care a început războiul balcanic (1912), timp în care în Europa domnea Pax Germanica – au existat lupte politice intense și au avut loc prefaceri sociale, mai cu seamă datorită pătrunderii, a tot mai multe elemente valoroase, din păturile populare în burghezie. Să luăm spre exemplu ascensiunea familiei întemeiată de Nestor Filoti din Brăila.

Fig. 11. Anastase Filoti proprietarul moşiei Batogu din judeţul Brăila.

Dacă cercetăm în Addenda acestei cărți, arborele genealogic al familiei Filoti, întocmit de domnul Mihail Sorin Rădulescu, -Genealogia Românească. Istoric și Bibliografie - Editura Istros. Brăila 2000, o să observăm că în a doua generație – deși Nestor Filoti a murit (1869), când cel mai mic copil al său, Traian, avea 4 ani – cei 11 copii ai săi, au devenit cu toții membrii ai clasei burgheze românești, cu excepția unuia singur Anastase Filoti care a rămas moșierul de la Batogu. Prima născută, Tudorița, s-a măritat cu un avocat plin de succes Alexandru Constantinescu. Cel de al doilea născut, Anton, politician conservator, a ajuns subprefect. Un altul, Nestor Filoti, a devenit Președinte al Bursei din Brăila și a ajuns primar al Brăilei. Nicolae Filoti devine farmacist, se căsătorește cu fiica doctorului Iacob Felix, al cărui nume a fost dat unui spital din București, iar ultimul dintre copii lui Nestor și al Sofiei Filoti, cel care la moartea tatălui său avea vârsta de 4 ani, ajunge lt.colonel, aghiotant al prințului moștenitor Ferdinand. Anastase Filoti, bunicul autorului prezentei cărți – așa cum am amintit anterior, moșier la Batogu din jud. Braila – a moștenit doar a 11-a parte din moștenirea lăsată de tatăl său Nestor Filoti, și ca atare a muncit împreună cu soția sa, Alexandrina Iarca, sora deputatului liberal Costică Iarca, și fiica generalului Alexandru Iarca, pentru a-i despăgubi pe frații săi mai mari, pentru partea lor de moștenire, și a-i susți-ne în școli pe frații săi mai mici, din partea lor de moștenire, așa că moșia Batogu reîntre-gită în posesia lui, de fapt a cumpărat-o nu a moștenit-o. Mărturie stă – în secția Adenda – hotărârea judecătorească în facsimil, din care rezultă că în momentul ieșirii din indiviziune, cu Eforia Spitalelor Civile, moșia fusese cumpărată de la frații săi. El este acela care în anul 1905, a clădit conacul familiei Filoti din Batogu, astăzi demolat cărămidă cu cărămidă, prin vandalizarea suferită în epoca de cumplită sărăcie, din epoca de tranziție a României de după 1989, și magazia de cereale care încă mai există.

În generația a III-a, Antoaneta Filoti se mărită cu arh. Radu Dudescu, apoi cu fiul pictorului Verona și în a treia căsătorie cu nepotul de fiu al lui P.P.Carp, inginerul Petre Carp. Tot aparținând generației a III-a, Eugenia Filotti pictorița, se mărită cu generalul Vasile Atanasiu, care în calitate de Comandant al Armatei I-a, pe frontul de vest în contra Germanilor, în cel de al doilea război mondial, este decorat cu Ordinul Mihai Viteazul cu spade, clasa a III-a. Citez din raportul special pentru propunerea de decorare: “ 9 aprilie 1945. Generalul de corp de armată Atanasiu Vasile[…] a contribuit din plin la reușita luptelor pentru eliberarea poporului cehoslovac”. Sora Eugeniei Filotti, actrița Maria Filotti, va avea un fiu, doctorul Ion Cantacuzino, descendent în linie directă din domnitorul Șerban Cantacuzino. În continuare din generația a III-a, cei doi fii ai lui Nicolae Filoti și ai Aureliei Felix, Mircea Filotti inginer agronom, căsătorit cu Edme Boerescu, a fost pro-prietarul fabricei de pâine “Coroana” și director mulți ani în Ministerul Agriculturii, iar Eugen Filotti, s-a căsătorit cu Flori Tașcă, fiica profesorului universitar și profesor al Regelui Mihai I, George Tașcă. Eugen Filotti, a fost un distins diplomat, ambasador al României la Ankara, Sofia și Budapesta.

Costică Iarca moșier și deputat liberal, era fratele bunicii autorului Alexandrina, soția lui Anastase Filoti. Domnul Apostol Stan, în lucrarea sa Politică și Democrație în România 1859-1918. Editura Albatros. București 1995. p.276, cu privire la convingerile politice ale lui Costică Iarca arată următoarele:

" La finele lui ianuarie și începutul lunei februarie 1907, în contextul unor măsuri privind atribuirea întocmirii listelor electorale pentru Parlament și consiliile județene în competența tribunalelor locale, în Cameră se auzeau câteva voci democratice. La 31 ianuarie, în locul paleativului oferit de guvernul conservator, C. Iarca cerea scoaterea electoratului de sub influența guvernului pentru promovarea unor mai exacte alternative politice și contrabalansării ponderii decisive a regelui. […] colegiul unic, în schimb era susținut de deputatul C.Iarca. Sistemul celor trei colegii era o "mare absurditate", de aici imperativul "de a fi abolit pentru realizarea independenței corpului electoral și organizării lui într-un bloc potrivnic corupției și presiunii guvernamentale".
(D.A.D.” nr. 26. 11 februarie 1907, pp. 339-343).

În zilele imediat următoare discursurilor lui C. Iarca din Cameră, a izbucnit revoluția țărănească din anul 1907. Cauza era desigur aceiași ca și în 1888: suprapopularea, și aceasta, cu toate că, în anul 1889, conservatorii distribuiseră cca. 1 000 000 ha teren arabil.

Revoltele țărănești din Rusia (1905) și România (1907)[modifică]

Revolutia țărănească românească din anul 1907, a fost precedată de revoluția țărănească rusească din anul 1905. Dar pentru ca ambele s-au produs la o atât de mică distan-ță în timp, una de alta, și pentru că ambele revoluții s-au produs în țări din răsăritul Europei, nu înseamnă că au avut aceleași cauze, deși au fost identice în scop. Reamintim citi-torului că reforma agrară înfăptuită în Rusia de către Țarul Alexandru al II-lea, cu un an înaintea reformei agrare din 1864 înfăptuită de Domnitorul Alexandru Ion Cuza în România, se deosebeau între ele în mod esențial, prin faptul că reforma din Rusia, deși cuprin-sese ½ din suprafața arabilă a țării, totuși nu acorda țăranilor, proprietatea ohabnică (deplină) asupra pământului, ci numai dreptul de folosință, în timp ce în România, reforma deși nu atât de întinsă ca suprafață, era totuși pentru cei care căpătaseră pământ în 1864 și ulterior, o proprietate deplină. Diferența deși esențială, totuși pălea ca importanță în fața scopului țărănimilor ruse și românești care era identic: împroprietărirea țăranilor fără limite, adică cu întreaga suprafață de teren existentă în țară și în proprietate ohabnică.

În Rusia, Stolîpin, numit prim-ministru în noiembrie 1906, i-a dat țăranului rus dreptul să se retragă din comunitatea sătească luând cu el în proprietate deplină, suprafața pe care o avea în folosință, așa că în mediul rural, din cauză că anarhiștii, socialiștii și orice alte mișcări politice de stânga nu-și mai găseau un mediu prielnic pentru activitatea lor, revoluția țărănească rusă s-a stins. Eforturile sale de a reforma Rusia, nu numai în agricultură, au fost atât de pline de succes, încât perioada de la 1907 la 1914, a fost una din cele mai prospere din istoria Rusiei. După ce Stolîpin, prin reforme social economice a reușit să înfrângă în mare măsură, curentul socialist, care se putea dezvolta numai într-un mediu de sărăcie generalizată, a încercat reformarea sistemului social al claselor nobiliare, inclusiv și începând cu desființarea camarilei Rasputiniene. Sistemul de gândire darwinist, nu acceptă mitul sau legenda, care face din Rasputin un favorit al țarinei Alexandra, deoarece ar fi avut puteri hipnotice sau de altă natură, cu ajutorul cărora reușea să oprească temporar, hemoragiile hemofiliace, ale țareviciului, considerându-le, dacă uneori s-au întâmplat, drept coincidențe care se datorau faptului că Rasputin care studiase mersul crizelor, intervenea exact în momentul când criza se termina în mod natural. Stolîpin interveni în relația dintre Rasputin și cuplul imperial Nicolae și Alexandra, prin expulzarea acestuia din capitala St.Petersburg. Deasemenea Stolîpin începu o epurare a tuturor creaturilor care fuseseră numite în poziții importante, spre exemplu ministrul de interne, numit de Nicolae la sugestia Alexandrei. În realitate, conform cu obiectivitatea darwinistă, împărăteasa Alexandra își formase la curtea imperiala din St. Petersburg, propriul său partid politic, Rasputin fiind liderul executiv al partidului, pentru a contrabalansa orice altă influență, care ar fi incercat să pună stăpânire pe Țarul Nicolae al II-lea, principalul factor de decizie din imperiu, dar care din motive psihice era incapabil de a conduce imperiul. În noiembrie 1911, la Kiev, unde Nicolae al II-lea și Stolîpin se deplasaseră pentru o vizită de Stat, în urma trăsurii, din cadrul cortegiului oficial, care-l transporta pe Stolîpin, se spune că Rasputin alerga strigând: "Îl caută moartea". A doua zi la Operă, poliția a creat niște cordoane extrem de stricte, și ca măsură suplimentară, a introdus în cordoanele de poliție pe cel mai de încredere "informator al poliției", cu scopul de a identifica pe vreun eventual terorist, deoarece acesta îi cunoștea pe toți, care eventual ar fi reușit totuși să se strecoare în proximitatea lui Stolîpin. În momentul în care Stolîpin a trecut prin aproprierea informatorului de încredere al poliției, acesta a scos un revolver și l-a împușcat mortal pe Stolîpin. Și pentru că este vorba de Rusia, cea mai mare putere mondială din acea epocă – în cazul în care Stolîpin nu ar fi fost asasinat – poate că ar fi reușit o revoluție burgheză în locul unei revoluții comuniste, și în acest caz istoria omenirii ar fi fost alta.

Și în România, curba ascendentă a burgheziei, se reflecta și în activitatea politică.

Creșterea influenței politice a burgheziei, se datora, lărgirii dreptului de vot, fiind urmarea revizuirii Constituției și legii electorale, efectuată în anul 1884, sub directa înrâurire a lui Ion C. Brătianu, care s-a luptat în Parlament – ajungând până la a-și înainta demisia – atât cu conservatorii care nu vroiau să accepte nicio schimbare, dar și cu aripa radicală a liberalilor, condusă de C. A. Rosetti, care dorea sufragiu universal. Desigur că creșterea burgheziei ca număr și importanță în România, se datora în primul rând activității economice generată de burghezia alogenă, dintre care evreii, de departe, erau cei mai numeroși. Dar și Românii, pe măsură ce învățau de la evrei, bazele capitalismului, devenind concurenții evreilor, se afirmau din ce în ce mai mult pe piața Românească. Dimitrie Sturdza a avut mai întâi, de a face, cu dizidența ministrului de interne N. Fleva, soldată cu constituirea unei minorități liberală-democrată. Apoi a avut de rezolvat cazul mitropolitului Ghe-nadie Petrescu, care "făcea o opoziție exagerată catolicismului, atrăgându-și nemulțumirea regelui". Apoi o altă dizidență liberală, compusă din: P. S. Aurelian, V. Lascăr, Emil Costinescu și D. Giani, provoacă demisia lui Dimitrie Sturdza, și apoi, P. S. Aurelian, devenind prim-ministru înaintează Camerelor o serie de legi cu caracter progresiv, dintre care cea mai importantă: legea Casei Rurale, avea menirea să cumpere mari proprietăți care erau de vânzare pe piața liberă, și să le revândă în loturi mici țăranilor. Această lege reprezenta un pericol imediat pentru marii proprietari funciari, care având drept concurent statul nu ar mai fi putut să-și rotunjească averile cumpărând moșiile care se puneau în vânzare. Legea a trecut totuși la Cameră, dar la Senat, Dimitrie Sturdza reușește să ralieze nu numai pe liberalii de orientare reacționară dar și pe conservatori, așa că legea cade, și din această cauză cade și guvernul P. S. Aurelian. Regele în martie 1897, readuce la putere pe Dimitrie Sturdza. Între timp populația evreiască, legal aflată în țară și cea ilegal intrată în țară, în ultimul timp, datorită ‘Îngăduitorului’, crescuse la 500 000, dintr-o populație totală de 7 000 000. România regelui Carol I, ajunsese să fie țara cu cea mai numeroasă populație evreiască din lume raportată la totalul populației. Pericolul cel mai mare îl reprezenta deplasarea acestora la sate, "…, încât, în 1900, cei stabiliți aici erau circa 270 000". (Dezbaterile Adunării Deputatilor, nr.31, 17 februarie 1899, p.475-476, 479. Cestiunea evreilor pământeni, Iași, 1901, p.64-65). În aceste condiții, se declanșează în România lupta etnico-politică dintre români și evrei. Parlamentul românesc refuză împământenirea evreilor intrați în țară ilegal, exceptează de la serviciul militar pe cetățenii români de origină etnică evreiasca, se propune în parlament să se aplice legile comunale, care interziceau așezarea evreilor la sate, și "…inaugurarea – în 1900 – a unui curent de imigrare a evreilor[…] spre America[…] Americanii o admiteau, dar o doreau voluntară"”.(C. Bacalbașa - Bucureștii de altă dată - vol. II, p.273; vol.III, p.26-28, 35-37). Evreii reacționează în fiecare mod posibil, care le stătea la dispoziție, apelând și la ajutorul străinătății, dar mai cu seamă acționează intern prin sprijinul acordat partidului socialist și îmbrățișând toate cauzele democrate, inclusiv emanciparea țărănimii din situația în care se afla. Partidul socialist fusese înființat încă din anul 1893, și foarte curând reuși să aleagă doi deputați în Adunarea Deputaților, și anume pe V. G. Morțun și pe I. Nădejde.

Brătienii - arhetipul familiei burghezo-moșierești[modifică]

Cincizeci de ani mai târziu, în anul 1898, așa cum în anul 1848 opinia publică europeană era atrasă de liberalism, în acel sfârșit de secol, întreaga opinie publică era atrasă de socialism. România, a avut în persoana lui Ionel I.C.Brătianu, fiul lui Ion C.Bră-tianu, un om, care nu numai că nu s-a lăsat înșelat de himera , conținută în doctrina socialistă, dar a fost în stare să atragă în jurul său și să convertească la democrație, pe cele mai dotate personalități ale partidului socialist, nou înființat. Cine erau acesti Brătieni ? Gene-alogia Brătienilor a fost studiată, probabil cum n-a fost studiată alta în România, și cu toate acestea, controversele sunt mai aprinse ca oricând. Cea mai recentă lucrare de spe-cialitate, care analizează în chip enciclopedic genealogia românească și pe care o folosesc pentru prezentarea familiei Brătianu este cea a domnului Mihai Sorin Rădulescu - Genealogia Românească Istoric și Bibliografie - Muzeul Brăilii, Editura Istros, Brăila, 2000. Iată, spre exemplu ce scrie domnul Mihai Sorin Radulescu, la paginile 182-185:

p.182. "Este surprinzătoare ușurința cu care A. Stan a urmat o afirmație cu caracter polemic a lui Ion Ghica, scriind că “strămoșul lui [al lui Ion C. Brătianu], un "mocan" din Brătieni, localitate pe râul Vâlsan, din plaiul Aref al județului Argeș, situat la poalele Munților Carpați, era "moșnean mic".
Nota 275: Apostol Stan - Ion C. Brătianu și liberalismul român - București,1993 [5], p.7
"Despre aceste însemnări ale lui Ion Ghica aflate la secția Manuscrise a Bibliotecii Academiei Române, citez opinia istoricului Paul Cernavodeanu, la care îmi permit să mă raliez: "Acest material a fost alcătuit în februarie 1859 și constituie un adevărat pamflet la adresa originii pretins obscure și dubioase a Brătienilor spre a-i discredita în fața cercurilor politice și a opiniei publice din Principate;".
p.183."Apostol Stan nu sesizează natura profund subiectivă a însemnărilor lui Ion Ghica, scriind în continuare – fără vreo bază documentară – despre presupusul strămoș al lui Ion C. Brătianu: "Ocupația lui era creșterea vitelor, cu precădere a oilor".

O altă controversă apare cu privire la origina primordial grecească a familiei Brătianu, părerea domnului Mihai Sorin Rădulescu, în fața evidenței, înclină către această ipoteză întrucât în lucrarea menționată mai sus scrie:

p.184. "Ni se pare, așadar, foarte probabil ca Dima Grecul din Brătieni să fie primul strămoș în linie masculină a lui Gheorghe I. Brătianu". Nota ns.(fiul lui Ionel I.C. Bratianu). p.185."Dima este un prenume întâlnit în lumea macedo-română, dar poate că personajul era într-adevăr de origină elenică. Acest fapt nu ar face însă din Brătieni o familie mai puțin românească, Dima Grecul integrându-se prin căsătorie în boierimea județului Argeș".

O altă informație conținută in lucrarea domnului Mihai Sorin Rădulescu Genealogia Românească Istoric și Bibliografie., este la pagina 201, "Spița paternă a lui Gheorghe Brătianu" începând cu:

I Dima Grecul din Brătieni –
II Iene din Brătieni căpitan (iuzbașa) –
III Iene (Ienache) din Brătieni, pârcălab 1723 –
IV Iane Brătianu, logofăt (+1776) = Safta Vlădescu –
V Iene (Ene) Brătianu, șetrar = Safta Balotă –
VI Constantin (Dincă) Brătianu, stolnic, mare clucer, ispravnic de Argeș +1844=Anastasia Tigveanu -
VII Ion C. Brătianu (1821-1891) Președinte al Partidului Național Liberal, Președinte al Consiliului de Ministri = Caliopi (Pia) Pleșoianu (1841-1919) –
VIII Ion I.C. (Ionel) Brătianu (1864-1927) Președinte al Partidului Național Liberal și al Consiliului de Ministri.1 = Maria Moruzi (div); 2= Eliza Stirbei –

Acest arbore genealogic al celor 2, mai importanți oameni politici – Ion C. Brătianu și fiul său Ion I.C.(Ionel) Brătianu, din toate timpurile ale Românilor – pare că întrunește aprobarea majorității genealogiștilor nostri.

Se impun câteva concluzii:

  • 1. Timp de patru generații ( II-V), numele acestei familii a fost “Iani”, adică forma grecească a numelui românesc “Ion”, cu variante provenite din românizarea numelui.
  • 2. În generațiile doi și trei (II-III), s-a recurs la adăogarea la nume, a locului de origină [ot] în slavonă [din] în limba românească, deci: ‘din’ Brătieni.
  • 3. Începând cu generația a IV-a, numele de familie devine Brătianu, ceea ce marchează faptul că Brătienii, deveniseră boierii satului.
  • 4. La statutul de boier al satului, a contribuit și căsătoriile cu fete luate din adevăratele familii boierești (Vlădescu, Balotă, Tigveanu, Pleșoianu), Brătienii devenind în acest fel parte, din protipendada județului Argeș, și prin Ion C.Brătianu din cea a țării. Ion I.C.(Ionel) Brătianu, deși, a fost primul dintre Brătieni care se căsătorește, pe rând cu două prințese ( Maria Moruzi și Eliza Știrbei), nu a fost totuși, după părerea mea, folosind informațiile de mai sus – un boier pământean autentic – ci urmașul unor imigranți greci, și constituie archetipul din istoria româniei, caracterizat de cronicarul I. Neculce astfel:

"Nu ne săturam de domni de țară, nici de măritat fetele după pământeni, ce ziceam că sunt proști și săraci. Și alergați la cei străini Greci, de-i apucați care de care să vă fie gineri, că-s cilibii și bogați. Și le dați moșii și-i puneți în capul mesii. Iacă la ce-am venit!"
(Cronica lui Neculce, Editia a 3-a revăzută și întregită, îngrijită de Al.Procopovici. vol.II. p.453. Ed. Scrisul Românesc, Craiova 1942).

Formatia sufletească a celor doi Brătieni, a fost în primul rând democratică și naționalistă, și de când au intrat în atenția țării(1848), până au ieșit din istorie (1927), ei au acționat întotdeauna numai în acest sens. Ca atare, din punct de vedere darwinistic, sunt de părere, că Brătienii au aparținut clasei sociale burghezia națională românească, pe care s-au spri-jinit și pe care au favorizat-o în permanență, fiind șefii ei necontestați în întreaga perioadă în care ei au dominat politica românească. În sprijinul afirmației de mai sus stă faptul că în întreaga lor carieră politică, cei doi Brătieni au luptat în contra marii boierimi din România. Punctul de vârf al acestei lupte, în timpul lui Ion C. Brătianu a fost momen-tul in-troducerii pe teritoriul României, de către Ion C. Brătianu, incognito, în anul 1866, a domnitorului Carol. Deși lupta a continuat, totuși, niciodată nici unul din pretendenții la tron și ar fi fost nenumărați, mai legitimi sau mai puțin legitimi posesori de os domnesc nu au mai reușit să pună mâna pe putere. Iar în timpul lui Ion I.C.(Ionel) Brătianu,momentul final al luptei în contra marii boierimi a fost exproprierea latifundiilor din anul 1918.

Generoșii[modifică]

În ce constă himera socialismului? Foarte concret: în primul rand prin iluzia că la naștere toți oamenii se nasc egali, iar în al doilea rând prin iluzia că omul se naște bun, și că societatea îl corupe. Primul dintre socialiștii cu o deschidere spre liberali a fost moșierul-avocat V. G. Morțun, care în 1893, la Ploiești, îl sprijină pe liberalul N. Fleva, să fie ales. Liberalii la Ploiești îi numeau pe socialiști: "Tinerimea generoasă". Al doilea deputat socialist, I. Nădejde, în anul 1895, printr-un articol care a avut rezonanță : Alianța democratică, lansează ideea, că dacă socialiștii și liberalii democrați, vor să vadă în România, înfăptuite reforme cu caracter democratic, atunci ei vor trebui să formeze o alianță. Ionel I.C. Brătianu, începând din anul 1898 conduce un cenaclu în care atât ideile liberale cât și cele socialiste erau aprofundate. Tot în 1898, socialistul "C. Stere afirmă că se hotărâse să se alăture liberalilor, deoarece reprezentau în țară ideea progresistă și democratică”. Socialiștii "generoși", între timp înființaseră în țară, cca. 300 de cluburi sătești, care nu erau destinate să avanseze idei socialiste cum ar fi fost, spre exemplu, nationalizarea moșiilor în folosul statului, care apoi să le arendeze țăranilor – programul politic al socialiștilor nu cuprindea ideea împroprietăririi țăranilor – ci erau destinate să ajute țărănimea în a cunoaște constituția și legile țării, și drepturile și obligațiile care decurgeau din aceste legi. Foarte repede însă, sub influența evreilor, membrii ai partidului socialist, și prin învățătorii de la sate, mesajul real auzit în cluburile sătești, era unul care propaga idei anarhiste, cum erau: desființarea proprietății și chiar a armatei. În toamna anului 1898, socialiștii, printre care chiar și Constantin Dobrogeanu Gherea, constatau că cluburile sătești se transformaseră în "centre de instigare și provocare a unor revolte sociale". Guvernul Dimitrie Sturdza, în februarie 1899 suspendă cluburile sătești. Acțiunea de suspendare a cluburilor sătești este completată cu aplicarea legii din 1881, prin care elementele care provocaseră tulburările și nu aveau cetățenie românească erau expulzate:

"Tot în februarie 1899, după ce I. Nădejde făcea publică demisia sa din PSDMR, o atitudine similară era adoptată și de C. Stere.[…] La 20-23 aprilie 1899 se ținea congresul al VI-lea al partidului socialist. […] încheiindu-se prin decizii confuze […] punea capăt existenței partidului socialist […] Începând din aprilie 1899, V. G. Morțun, C. Stere, I. Nădejde și G. Diamandi intensificau legăturile cu liberalii. Primirea lor oficială în rândul acestora a avut loc la 9 februarie 1900".
(Apostol Stan. Putere Politică și Democrație în România 1859-1918. Editura Albatros, București 1995).

A urmat o perioadă din istoria Românieide completă stagnare, în care la putere se perindau guverne cu o durată mică de guvernare, fie conservatoare, junimiste sau liberale, perioadă în care nicio lege importantă nu a fost votată.

Sturdzeștii - arhetipul familiei moșierești latifundiare provenită din boierii pământeni[modifică]

Revoluția țărănească din anul 1907, în România a izbucnit în comuna Flămânzi din județul Botoșani. Comunitatea care a participat la această revoluție era formată din țărani Români, unii dintre ei posedând mici parcele de pământ, de o întindere mult prea mică pentru a le asigura traiul, pământ căpătat de la domnitorul Cuza în urmă cu 43 de ani, în anul 1864, dar cu toții dependenți pentru a supraviețui, de obținerea de pământ în exploatare, pe bază de contract, din moșia (în suprafață de 30 000 de pogoane, 15 000 ha, a doua ca mărime din țară) a lui Mihalaki Sturdza, care trăia la Dieppe în Franța. Cine erau acești Sturdzești care în istoria României din secolele 19 și 20 capătă atâta importanță? Este pomenit un mare logofăt Alexandru Sturdza, care în timpul călătoriei domnitorului Moldovei, Alexandru cel Bun, la Constantinopol, i-a ținut locul până la întoarcerea acestuia. Boierii din secolul 19 și 20, ai familiei Sturdza se trag din:

I - Marele logofăt Sandu Sturdza care avea 72 de moșii în Moldova. Despre acesta ne informeaza I. Neculce în Cronica, editia a 3-a, vol.II, pp.401-402, Editura Scrisul Românesc, Craiova 1942. Era în timpul domniei lui Grigore Vodă Ghica (1727-1733) :
"Într’un rând iertasă Grigore Vodă pe mazili (mica boierime) și pre mânăstiri de dajdie și au învățat pe Sturdza să facă ispisoc de întăritură, iar Sturdzii neplăcându-i această milă de iertarea mazililor, ca un lacom de fire, au făcut ispisoc și au pus numai jumătate de mazili, iar pe jumătate au dat la țărănie, pentru ca să facă vrajbă în mazili. Și așa, cu acest mijloc, făcând vrajbă între mazili, s-au mâniat Grigori Voda și au rumpt ispisocul. Și au întunecat Sturdza această faptă bună și milă domnească asupra mazililor, ca să nu se îndrepteze, să fie tot săraci, să poată

a le cuprinde moșiile și ocinile...".

II - Marele logofăt Ion Sturdza.
III - Marele logofăt Dumitru Sturdza din Miclăușeni, după numele moșiei sale.
IV - Marele logofăt Grigoraș Sturdza.
V - Principele Mihai Vodă Sturdza, domnul Moldovei (1834-1848). În lucrarea lui Octav-George Lecca, Familiile Boierești Române, cu adnotări de Mateiu Cargiale. Ediție de Alexandru Condeescu. Libra® Muzeul Literaturii Române, București 2000, găsim la pp. 546-547, următoarele informatii:
"Fiu adoptiv al unui Racoviță moștenește alandala pe marele Balș cel mai mare răpitor." (n.M.C.).[…]"În 1848, boierii tineri începură a agita în sensul mișcărilor din occident. Vodă Sturdza îi surprinde însă înainte de a fi bine pregătiți, prinde pe toți într-o noapte când se adunaseră în casele lui Mavrocordat și-i exilează".
Iar Sabina Cantacuzino în: Din viața familiei Ion C. Brătianu. vol.II. p.241. Ediție dr. Elisabeta Simion. Editura Albatros. București 1996, scrie:
"... Mihail Sturdza, domnul Moldovei (1834-1848), izgonit din Moldova și îmbogățit prin abuzuri și introducerea evreilor în țară".
VI - Principele Demetru Sturdza, fiica sa Maria căsătorită cu Principele Gorceacov.
VII Pricipele Mihalaki Sturdza - proprietarul moșiei Flămânzi din județul Botoșani de unde a pornit răscoala din anul 1907.

În concluzie Sturdzeștii sunt boieri pământeni, moldoveni – în nici un caz nu pot fi considerați fanarioți – posedând o mare poftă de îmbogățire prin abuz de putere, la toate generațiile. Numele autorului represiunii revoltei țărănești din anul 1907, era Dimitrie Sturdza. Care era gradul său de rudenie cu Mihalaki Sturdza, proprietarul mosiei Flămânzi? Destul de îndepărtat, întrucât, ruda lor comună era: III Marele logofăt Dumitru Sturdza din Miclăușeni, care l-a avut drept fiu și pe V Marele vornic Alexandru Sturdza, cel care a fost tatăl lui VI Dimitrie Sturdza prim-ministru al României, și văr primar cu fostul domnitor Mihai Sturdza, bunicul proprietarului Mihalaki Sturdza de la Flămânzi. Autorii V. Simandan și M. Ștefan publică în Magazinul Istoric, din "fondul Duiliu Zamfirescu", aparținând Bibliotecii centrale de Stat, Manuscrise, cota 1437/63, Portrete 1914, din care voi prezenta citate cu privire la portretul moral al lui Dimitrie Sturdza. Duiliu Zamfirescu se prezintă și pe el însuși astfel:

"Fiind eu Secretar General la Externe, pe când D. Sturdza era ministru, am putut să-l cunosc de aproape, timp mai bine de doi ani. . . După moartea lui Ion C. Brătianu, partidul liberal și-a dat drept șef pe Dl. D. Sturdza. Eșit din familia boierească a Sturdzestilor Miclăușeni, prin urmare moldovean, Bărbatul acesta a jucat un rol de mâna întîi, deși a fost o inteligență de mâna a doua. Crescut în Germania, ținut în strășnicie de mama sa, religios până la bigotism, pudic până la ridicol – el a fost un contrast cu mai toți oamenii politici ai timpului său[…]Dar, pentru Dl. Sturdza, a plăcea Regelui era o dogmă și eu zic că era și o tactică. Cine ataca pe Rege, cine avea amantă, cine făcea versuri, era perdut pentru vecii vecilor, în stima D-lui Sturdza".

Nimănui proverbul franțuzesc: "Tel maitre tel valet" (Așa stăpân așa valet), nu li se potrivea mai bine decât regelui Carol I și primului său ministru Dimitrie Sturdza. Devenit șef al Partidului National Liberal, prin Congresul PNL ținut la Iași, în noiembrie 1892, și șef al unui guvern liberal în 1895, el devine imediat conducătorul aripei reacționare din Partidul National Liberal moștenit de el, de la frații Ion și Dumitru Brătianu. Așa că înfine, regele Carol, datorită ascensiunii la șefia Partidului Național Liberal a lui Dimitrie Sturdza, avea la dispoziție, două partide diferite numai ca nume și trecut ideologic – conservator și liberal, pe care le putea alterna, pentru a simula principiul democratic de alternanță la guvernare a unor ideologii diferite – dar care în prezent duceau aceiași politică reacționară.

Revoluția țărănească (1907) din România[modifică]

În anul 1907, descendenții evreilor veniți din Galiția, și introduși în Moldova de principele Mihail Sturdza, iar cetățenia Română acordată în timpul domniei regelui Carol, Îngăduitorul, formau o mică burghezie, care devenise majoritară în micile orășele moldovenești, și votau direct în Colegiul II și o mare burghezie pe bază de cens, care vota bine-înteles tot direct, dar în Colegiul I. În contrast, țăranii Români, erau alegători în Colegiul III, în care 50 de alegători primari alegeau 1 alegător direct, și oricât de mulți alegători direcți ar fi rezultat, tot nu aveau dreptul să aleagă mai mult de 1 deputat pe ju-deț, deci în total pe țară 30 de deputați. Las pe alții să calculeze exact, câți țărani alegă-tori din Colegiul III valorau cât un alegător din Colegiul I sau II. Oricum se va calcula, sunt sigur că nu se va reuși să se scadă acest indice al valorii individuale sub indicile de 1/50, legiferat prin Constituția și legea electorală a României, concluzia care nu ne poate scăpa fiind : 50 țărani Români, ai căror strămoși apăraseră țara cu pieptul lor, valorau doar cât 1 alogen de la oraș, abia venit în țară, atunci când era vorba de luarea de decizii în Parlamentul României. Și această țară în care exista o astfel de Constituție se numea România, iar conducătorul necontestat regele Carol I, timp de 48 de ani a apărat-o, cu o îndărătnicie demnă de o cauză mai bună. După cum mergeau lucrurile, un darwinist, adept al evoluției în toate domeniile – deci și în domeniul denumirilor – nu s-ar fi mirat probabil, dacă numele acestei țări ar fi evoluat în Carolingia.

Unul dintre acești alogeni de la oraș care votau la colegiul I, pe nume Mochi Fischer, poseda cel mai mare trust arendășesc din țară, (avea în arendă 11 moșii), între care și moșia Flămânzi. Pe data de 1 septembrie 1906, Mochi Fischer reînoi contractul de arendare pe care-l avea pentru moșia Flămânzi, cu mandatarul legal din România al boierului Mihalaki Sturdza pentru încă 7 ani, adică până în anul 1914. Un cumnat al lui Mochi Fischer, pe nume Berman Juster, care uneori era un asociat al său, de data aceasta încercând să-l concureze, smulgându-i moșia Flămânzi, se deplasă la Dieppe, unde oferindu-i lui Mihalaki Sturdza, o sumă de 60 000 lei peste valoarea contractului deja semnat, în România, de prepusul său, obținu de la acesta un alt contract de arendare. Mochi Fischer,supralicită, oferind alți 60 000 lei boierului Mihalaki Sturdza și garanția că în cazul pierderii unui eventual proces cu Berman Juster, el, Mochi Fischer, va suporta toate consecințele financiare. În final pe data de 20 ianuarie 1907, Mochi Fisher avu câștig de cauză în Tribunal. Între timp, încheierea contractelor de subarendare cu țăranii, din cele 22 de sate care formau moșia Flămânzi, de care depindea viața acestora și a familiilor lor, erau suspendate, în așteptarea rezolvării disputei, din justiție. Mochi Fisher pretindea că procesul l-ar fi costat 1 000 000 de lei. Țăranii deși neorganizați formal, prin solidaritatea impusă de interesul comun, se aflau într-o înaltă stare de tensiune și alarmă. În satele moșiei Flămânzi se organizaseră pichete de țărani, care să împiedice pe agenții arendașului de a exercita presiuni asupra celor slabi de înger, în scopul spargerii solidarității cu privire la condițiile învoielilor ce urmau să se încheie. Cu 3-4 zile mai înainte, se vestește de primărie și de vătafii lui Mochi Fischer, că la data de 8 februarie va sosi:

"la Flămânzi, boierul cel mare[…] pentru a rupe învoielile vechi cu oamenii și de a încheia contractele noi de muncă.".

În ziua sorocită la orele două și jumătate, sosește într-o sanie cu patru cai, administratorul Gheorghe Constantinescu, care se scuză că a întârziat, și-l scuză pe Mochi că nu a putut veni din cauza vremii rele, apoi spune că se duce la conac să se dezmorțească puțin și se întoarce cu veștile ce le adusese. În schimb intră la cumnatul său notarul comunei unde i se servește de mâncare, joacă table, și apare numai când mulțimea de 1500 de țărani se îndreaptă spre casa notarului. Atunci apare în cerdac, și se scuză din nou, spunând că de fapt aștepta instrucțiuni prin telefon, dar care până la ora aceea nu sosiseră încă, dar că îi va anunța atunci când vor trebui să se adune din nou. În timp ce oamenii începuseră să se risipească, administratorul Gh.Constantinescu, spune pentru a fi auzit numai de oamenii din suita sa:

"Bine vă mai este, dar mult rău vă mai așteaptă"”.

L-au auzit însă și dintre țărani, care au început – din cauza acestor cuvinte – să-l ia la bătaie. A scăpat din atenția mulțimii, pentru că, învățătorul Constantin Maxim și preotul Săvescu, au creat o diversiune, îndemnând pe mai mulți oameni să strige:

"Să mergem la curte.[…] La conac era soția lui M. Fischer cu cele două fete ale lui; nu li s-a făcut nimic ci li s-a spus să părăsească imediat curtea ; suindu-le în sănii cu cele necesare, au plecat la Hârlău".
(D. Ivănescu. - Articol în Magazinul Istoric - Februarie 1907. Acesta a fost începutul... ”după o relatare inedită – aflată în fondurile Arhivelor Statului din Iași – a fiului învățătorului C.Maxim, el însuși martor ocular la evenimentele din 1907).

Au urmat evenimentele, nu îndeajuns cunoscute multă vreme de istorici, datorită faptului că Regele Carol I, a ascuns cu grijă documentele privind revoluția din anul 1907, într-un ungher ferit al arhivei familiei Hohenzollern din România.

În paralel cu creșterea unei burghezii evreiești în orășelele Moldovei, se dezvolta în orășelele moldovenești dar mai cu seamă în satele romănești cu "țărani 1/50", o burghezie sătească locală. Așa spre exemplu în comuna Flămânzi, în anul 1899, descinsese învățătorul Constantin Maxim în vârstă de 21 de ani, el insuși fiu de țăran. După absolvirea a 5 clase primare, în comuna natală, tânărul Constantin Maxim se angajează în cancelaria moșierului Pisoschi. Acesta ca și Ion Mihăileanu din Gimbășani, județul Ialomița – străbunicul autorului – desfășura o activitate bancară și de aprovizionare a satelor de pe mo-șia sa printr-un magazin sătesc, a cărei activitate era controlată prin cancelaria unde lucra C. Maxim. S-au întâmplat două lucruri: unul fiind interesul trezit în tânărul Maxim de comerțul de detaliu îmbinat cu comerțul pe credit cu țăranii, care-i capturase imaginația și nu-l va mai părăsi până nu va putea realiza și el un astfel de comerț, și al doilea să fie re-marcat de Pisoschi, și din această cauză, îndrumat și ajutat din punct de vedere material de acesta, pentru a da un examen la Școala normală "Vasile Lupu" din Iași, reușind cu nota de 9,20, de unde a absolvit, căpătând diploma de învățător. Cinci ani de la sosirea sa în satul Flămânzi, în anul 1904, probabil după ce a reușit să acumuleze un mic capital, dar suficient ca să se poată întovărăși cu preotul Toma Săvescu și cu doctorul Ștefan Șipoteanu și împreună, toți trei să înființeze o Bancă de credit și un an mai târziu, în 1905, o Cooperativă de aprovizionare. Scrie, fiul învățătorului Constantin Maxim:

"În timpul secetei și foametei din 1906, cooperativa a jucat un rol preponderent în aprovizionarea cu alimente și în special cu porumb și grâu, a satelor de pe întreaga moșie Flămânzi, totdeodata cimentând unitatea de acțiune a întregei țărănimi în rezistența și împotrivirea față de exploatarea nemiloasă a arendașilor"
D. Ivănescu, 1907 - Acesta a fost începutul..., (Idem ca mai sus)

După cum este ușor de văzut, modul cum au acționat cei trei acționari ai Băncii “Triunghiul” și al Cooperativei “Înfrățirea plugarilor”, este tipic burgheză, deoarece ei au observat că există o oportunitate pentru afaceri, întrucât boierului satului Flămânzi, Mihalaki Sturdza, ca mai tuturor boierilor latifundiari, după anul 1864, anul reformelor lui Cuza, le-a convenit să se transforme în latifundiari capitaliști, fără obligații față de țărănime. Arendașii au preluat și funcția de comerț cu amănuntul și pe credit, substituindu-se moșierilor, în satele unde arendau pământul, așa că cei trei asociați în frunte cu C. Maxim, s-au impus în satele comunei Flămânzi, în condiții de concurență cu arendașii, practicând condiții de comert și o politică de acordare de împrumuturi mai ușor de acceptat. Cu alte cuvinte în forma sa pură, nealterată de propaganda marxistă, revoluția țărănească din anul 1907, începută în comuna Flămânzi din județul Botoșani, a început ca un conflict de rela-ții capitaliste în cadrul comunității: țărani-burghezie-latifundiar-arendași. Hotărâtoare pentru direcția pe care a luat-o rezolvarea crizei, fiind prezența unui nucleu care acționa tipic burghez, nu numai în satul Flămânzi, din judetul Botoșani, ci din întreaga Românie.

Mihalaki Sturdza în anul 1905, venise la conacul său de la Flămânzi, și atunci profitând, de ocazie Consiliul Comunal din comuna Flămânzi i s-a adresat cu rugămintea ca să doneze pentru construirea școlii, o suprafață de un pogon, din suprafata Curții pe care se afla conacul familiei Sturdza în centrul satului Flămânda. A rămas pentru posteritate, să judece răspunsul negativ – adevărat sau nu – al acestui nepot de domn, apărut în Magazinul Istoric, cu titlul Acesta a fost inceputul..., editat de D. Ivănescu, (Idem ca mai sus), și care sună astfel:

"dacă toți țăranii vor învăța carte, cine va mai ține coarnele plugului?".

Reamintesc cititorului, fapta lui Ion Mihăileanu, descins din Bonțida in satul Gimbășani și căsătorindu-se la vârsta de 25 de ani în satul Gimbășani, acest sat fiind astăzi u-nul din satele comunei Cosâmbești din județul Ialomița, care a donat din terenul său, atât locurile pe care s-au clădit și se află și astăzi, atât biserica în centrul satului, cât și școala dar mai la margine, pentru că în centru nu era suficient teren. Aducând în discuție aceste exemple contrastante, scopul meu este de a arăta că în conformitate cu legile darwiniste, anul 1907, reprezintă vârful crizei în care noua specie socială, burghezia românească de la orașe și sate lupta alături de țărani în contra vechii specii sociale, alianța oligarhică a latifundiarilor, a părții burgheziei strâns legată de exploatarea latifundiilor și a regelui Ca-rol I. Cu alte cuvinte principele Mihalaki Sturdza, unul dintre reprezentanții cei mai au-tentici, ai marii boerimi istorice românești, căruia îi plăcea să trăiască în Franța, țara cu cea mai extinsă egalitate politică de pe întreg globul pământesc, la data aceia, declară, dovedind un cinism de o cruzime greu de egalat, că era de părere că țărănimea trebuie să ră-mână needucată pentru a continua să lucreze cu ‘palmele’. Nu cred că se poate susține, că acest om nu știa că sclavia fusese eradicată în lume cu o jumătate de secol mai înainte de anul 1905, atunci când el făcea declaratia de mai sus, și că Germania ajunsese la statutul de Mare Putere numai pentru că poseda populația cu cel mai înalt grad de educație din lume. În ceea ce privește faptul că ar fi rostit acele cuvinte citate mai sus, te poți aștepta ori-ce de la un om care a acceptat mărirea arenzii (120 000 lei) și riscul unor cheltuieli de judecată de 1 000 000 lei, știind bine că totul va trebui să fie plătit de țăranii din Flămânzi.

Nu este de mirare că revoluția care a frânt puterea oligarhiei boierești din România, a izbucnit tocmai la moșia, unuia dintre cei mai tipici reprezentanți ai oligarhiei, unde arendaș era deasemenea cel mai mare si cel mai tipic, trust arendășesc. La data de 8 martie 1907, se împlinea o lună de la conflictul dintre țărani și arendaș, izbucnit pe data de 8 februarie la moșia Flămânzi, din județul Botoșani. În această lună, de la scânteia din Flămânzi, a izbucnit revoluția țăranilor, spontană, fără a avea o conducere organizatorică centrală, se lățise în multe alte județe și luase forme extrem de violente în contra proprie-tății și în contra deținătorilor proprietăților. În rândurile oligarhiei care, adunată în jurul regelui Carol I, formau Carolingia, se instalase o frică de moarte de România unde se afla mulțimea de țărani. Din punct de vedere darwinist, "schimbarea", este întotdeauna adusă de mărimea mulțimii. Și aceasta deoarece mărimea mulțimii, arată direcția pe care a luat-o evoluția, pentru că mărimea mulțimii este formată prin supraviețuirea indivizilor cei mai bine adaptați la mediu. La putere în acel moment se afla un guvern conservator, un repezentant al oligarhiei, din colegiul I, prim-ministru fiind G. Gr. Cantacuzino, care însă, de frică, nu a îndrăznit, să ia nicio măsură, fie de represiune fie reformatoare, deși poseda majoritatea atât în Cameră cât și în Senat:

"… guvernul G.Gr.Cantacuzino a fost măturat de la putere de către rege ca netrebnic"

iar puterea, pe data de 13 martie, i-a fost încredințată lui Dimitrie Sturdza. În condițiile în care, exista o revoluție țărănească într-o țară mică, cu granițe comune cu marile împărății rusească și austriacă, ele înșile posedând milioane de țărani nemulțumiți, așa cum era și în România, pericolul nu era numai intern, ci și – în cazul când revoluția nu putea fi reprimată cu ajutorul armatei române – extern, adică în primul rând invazia rusească. Așa că solidaritatea de clasă, a oligarhiei politice, s-a manifestat imediat:

"D. A. Sturdza cobora de pe banca ministerială, îmbrățișând și strângând mâinile foștilor lui adversari politici P. P. Carp și I. Lahovari, inclusiv Take Ionescu, căruia mulți ani nu-i vorbise. […] La 13 martie în Senat, Ionel Brătianu, ministrul de interne făcea acceptate mesajele regale, prin care i se atribuiau funcții sporite, extraconstituționale.[…] Ministrul de interne făcea, apoi, importante schimbări în conducerea prefecturilor, numind în Moldova elemente tinere dintre foștii socialiști. Ocupau asemenea funcții I. C. Atanasiu la Covurlui, Dr. N. Lupu la Fălciu, C. Stere la Iași, G. Diamandi la Tecuci și Ion Radovici la Vaslui".
(Apostol Stan - Putere politică și democrație în România 1859-1918. - Ed. Albatros. București 1995).

Represiunea revoluției a fost sângeroasă, istoricii si politicienii din perioada comunistă (1947-1989), încercând să acrediteze o cifra de 11 000 morți, care a fost transmisă și istoricilor străini. După anul 1989, o parte dintre istoricii Români pe baza de do-cumente de arhivă ale guvernului D. Sturdza, arată că au fost între 400 și 500 de morți, iar surse citându-l pe Mareșalul Averescu, șeful armatei care a efectuat represiunea, limitează numărul morților la 1000. Adevărul în această privință – presupunând că până la urmă se va putea obține acordul unanim al specialiștilor români asupra adevăratului număr al victimelor – dacă rămâne cantonat în publicații scrise în limba română, citite numai în România, este mai puțin important, deoarece mult mai importantă este percepția străinătății, asupra ceea ce se petrecea în țara noastră în anul 1907. Iată spre exemplu despre cartea scrisă de Barbara Jelavich History of the Balcans - Cambridge University Press. 1983;(versiunea românească traducere de Mihai-Eugen Avădanei, postfață de Dr. I. Ciupercă - Istoria Balcanilor - Institutul European Iași. 2000), ce spune Dr. I Ciupercă în postfața sa de la cel de al doilea volum al ediției românești la pagina 415:

"Peste mai bine de zece ani Paul E. Michelson [nota 19. Barbara Jelavich: 1923 - 1995, in “Slavic Review …”], formulează aprecierea că Barbara Jelavich a încercat "să aducă la zi" cartea lui L.S. Stavrianos, Balcanii după 1453, [New-York: Holt, Rinehart & Winston, 1963], citată ca realizare reper a istoriografiei americane și prevede că în viitor ambele vor fi citite și citate".

Mai am de adus o completare, este vorba de cele trei surse de informare ale Barbarei Jelavich cu privire la revoluția țărănească din România din anul 1907: Djordjevich, Dimitrije și Stephen Fischer-Galați: The Balkan Revolutionary Tradition - New-York: Columbia University Press, 1981; Evans Ifor L. - The Agrarian Revolution in Roumania - Cambridge, Mass: Harvard University Press (Belknap Press), 1962; Eidelberg, Philip Gabriel - The Great Rumanian Peasant Revolt of 1907: Origins of a modern Jacquerie. - Leiden: Brill, 1974. Se poate deci concluziona că americanii – poate greșite în opinia unora dintre istoricii români – au totuși suficiente informații, în limba americană, despre revolta țărănească din România anului 1907. Și iată ce citesc americanii în cartea Barbarei Jelavich la pagina 32 din cel de al doilea volum:

"Ca și pe vremea lui Tudor Vladimirescu, țăranii au dat foc la conace și hambare. Violența lor era îndreptată atât împotriva arendașilor cât și a moșierilor înșiși, și din cauză că mulți dintre cei dintâi erau evrei, acțiunile țăranilor au avut o puternică tentă antisemită. Revolta era atât de întinsă și la ea participau un număr atât de mare de oameni, încât forțele polițienești locale nu puteau face față. Guvernul a apelat deci la armata regulată, aflată sub comanda generalului Alexandru Averescu. Acesta a înăbușit mișcarea cu o violență ieșită din comun, ștergând sate întregi de pe fața pământului și ucigând cel puțin 10 000 de țărani. Pentru suprimarea răscoalei au fost nevoie de circa 120 000 de soldați".

Este descrierea exactă a luptei dintre două popoare diferite, unul mai puțin numeros dar mai bine organizat: Carolingia, iar al doilea deși mai slab, dar mai numeros, și care de aceea până la urmă va învinge: România.

Reevaluarea politică post-revoluționară[modifică]

În 1907, României îi lipsea un conducător care s-o organizeze. În numai o lună, februarie-martie, atât căt a durat revolta țărănească până a fost înfrântă, pozițiile claselor sociale s-au radicalizat în mod definitiv, și conducătorul care lipsea în 1907, a ieșit în evidență, în vederea următoarei confruntări. Bine înțeles nu mai era vorba de nici unul din liderii vechi, dintre care nici regele Carol I nu mai avea nicio relevanță. N. Iorga se dovedea a fi un istoric, dar care spre deosebire de Kogălniceanu nu avea ștofă de politician. În vederea soluționării problemei țărănești, el susținea modelul balcanic, adică așa cum era în Serbia și în Bulgaria. Reamintesc cititorului, că atât Serbia cât și Bulgaria, atunci când și-au recăpătat independența, deși la mare distanță în timp, una de alta, aveau aceeași organizare statală: pământul era proprietatea sultanului [dominium eminens], împărțit în ferme ereditare la țăranii sârbi și bulgari, dar fără obligații militare deoarece își păstra-seră religia creștină, și erau organizați în feude încredințate urmașilor spahiilor, care odinioară făcuseră parte din armata cuceritoare, dar care nu erau proprietari, deși acționau ca și când ar fi fost proprietari, și care colectau veniturile de la țărănime, venituri care contribuiau la bugetul Porții Otomane. Momentul independenței, a însemnat că proprietatea fostă a sultanului, [dominium eminens]nominal a devenit proprietatea noului stat Sârbesc și Bulgăresc, iar faptic s-a transformat într-o împroprietărire naturală, a foștilor deținători ereditari care aveau în folosință pământul, și care în acest fel au devenit fermieri de tip occidental. Nu era cazul în România și in Rusia, unde "dominium eminens", era deja, cu acte în regulă, hrisoave de sute de ani, în proprietatea moșierilor. Și cum legea darwinistă, spune că nici o clasă socială, și nici un individ, nu cedează fără luptă, ceea ce a obținut odată prin luptă, cazul României și al Rusiei se deosebea radical de cel al Serbiei si al Bulgariei, prin faptul că în aceste două țări exista o frontieră boier / țăran, de unde, prin luptă, trebuia să se desemneze un câștigător și un perdant.Tot Iorga, ridică în Senat problema evreiască, fiind primul parlamentar care spunea, că nu trebuia să se lase, să piară burghezia românească în folosul burgheziei evreiești. În contrast cu Iorga, Tache Ionescu, susținea acordarea cetățeniei în masă evreilor, vânzarea către țărani a unui bloc de șasesute mii ha., care se aflau deja ipotecate, și alierea la Antanta Cordială anglo-franceza. Întrucât nu fusese amestecat în represiunea revoltei țărănești din anul 1907, la un moment dat, la începutul anului 1908, Tache Ionescu deveni opțiunea favorită a opiniei publice. Dar din cauză că se declara un filosemit periculos cauzei naționale, iar regele îl considera periculos, alianței României cu Tripla Alianță germano-italo-austro-ungară, deși în ianuarie 1908 înființa partidul conservator-democrat, totuși nu va avea nici un viitor.

Conducătorul care se detașase, în mod natural, și care captase din punct de vedere electoral clasa politică burgheză națională, pe burghezii evreii cu drepturi politice, împă-mânteniți de multe decenii în România, prin legile făcute de Ion C.Brătianu dar și pe țăranii, cărora, atât înainte, cât și după revolta din anul 1907, în mod constant le lua partea cu orice ocazie în Parlament, și căuta de asemenea, să creeze situații din care aceștia să poată câștiga, așa că toți aceștia vedeau în Ion I. C. (Ionel) Brătianu, pe omul capabil de a le satisface revendicările. Darwinismul, atrage atenția asupra rolului hazardului – adică a factorilor cu relevanță în evoluția omenirii, asa cum sunt: geniul, nebunia și bolile care afectează indivizii cât și societățile umane. Astfel în iarna anului 1908-1909, grava depresiune nervoasă care a urmat unei congestii cerebrale, care l-a afectat pe Dimitrie Sturdza, a determinat ca să piardă, atât funcția de prim ministru cât și șefia partidului liberal. Părerea lui Duiliu Zamfirescu este că:

"desigur, conștiința că partidul liberal vrea să scape de el, ajutat, firește, de nerăbdarea viitorului șef Dl. Ion Brătianu”, a avut un rol agravant în decăderea psihică ulterioară a lui Dimitrie Sturdza. Acesta a plecat la Paris scrie Duiliu Zamfirescu, unde trăia de câteva luni, însoțit de doamna Sturdza și de un servitor german. Cu toată antipatia sa contra Sodomei moderne [Paris], cred că se simțea destul de bine în mijlocul francezilor unde fiul său, maiorul Sturdza, era atașat militar.[…] Doamna Sturdza a rămas cu mirosul măririlor trecute, cu ura contra Brătienilor și cu cele mai extraordinare diamante ce i-au venit – nu se știe cum – din moștenirea lui Mihalaki Sturdza Vodă."

Pe data de 8 decembrie 1909, Ionel I.C.Brătianu este victima unui atentat, comis de G. Jelea-Stoenescu, care l-a pândit la ieșirea din Senat, pe la ora 7 seara, l-a urmărit în timp ce mergea pe:

"Bulevardul Carol , spre a se duce acasă, trecând pe la mama, ca de obicei. […] Agentul de siguranță care trebuia să-l urmeze îl pierduse pe drum.[…] Ionel, îndată ce-și găsi cunoștința, întrebă de toți frații și surorile și să telegrafieze la Iași după George. […] Radiografia constată că unul din gloanțe se înfipsese și se fixase între două vertebre ale șirei spinării, celălalt alunecase de alungul unei coaste, și, urcându-se intrase în clavicula stângă.[…] Gloanțele, anchilozate în oase, rămaseră acolo[…] Ionel era scăpat, spre fericirea noastră și binele țării, căci abia începuse opera mare ce trebuia să săvârșească. Tot orașul și toată țara manifesta cu iubire. Regele[…] sosi pe nevestite[…] "D-ta mă întinerești azi cu treizeci de ani, îi zise râzând, și tot în slujba țării ai urmat pe tatăl dumitale"; îi puse pe piept Virtutea Militară cu spade, pe care Ionel o purta cu drag".
(Sabina Cantacuzino - Din viața familiei Ion C. Brătianu. Îngrijire de ediție, studiu introductiv și Note dr. Elisabeta Simion, Editura Albatros. București 1996 pp. 247-249. ).

Regele pe data de 22 decembrie 1908, prin decret regal îi încredințează formarea guvernului, lui Ionel Brătianu, iar în anul 1909 este ales președinte al Partidului National Liberal începând cu data de 11 ianuarie. Ar fi o mare greseală, să credem că există socie-tăți omenești lipsite de o clasă de mijloc, la un moment dat din existența lor, pe perioade mai scurte sau mai lungi, și că ar putea să existe societăți omenești compuse numai din elite politico-militare și sclavi. Clasele de mijloc, pot lua forme de organizare foarte puternice sau să existe în forme foarte slab organizate, sau deloc organizate, dar de existat ele există întotdeauna. În România post revolutionară, această clasă de mijloc formată din orășeni – Români și Evrei – și din elitele sătești : învățători, preoți, chiaburi, cârciumari, funcționari de la primării, și o mulțime de tineri știutori de carte, formau clasa de mijloc a României. Ion I. C. Brătianu, propune regelui reforma sistemului electoral. Domnul Apo-stol Stan în Putere Politică și Democrație în România 1859-1918. la p.309, arată că fiind respins:

"La 22 decembrie 1910, Ionel Brătianu reunea majoritățile parlamentare comunicându-le abandonarea puterii"

iar la p.310, ne transmite componența electoratului la alegerile din februarie 1911, după cum urmează:

"În 1911, la votul pe colegii participa următorul electorat: colegiul I cu 15 000 de alegători pentru 77 de deputați, colegiul II cu 33 000 de alegători pentru 72 deputați și colegiul III cu 1 029 000 de țărani din care votau direct 53 000 și 976 000 indirect".

Existau 3 partide: conservatorii condusi de P. P. Carp, având ca ministru de interne pe Al. Marghiloman, cu o bază electorală restrânsă; liberalii conduși de Ion I. C. Brătianu și conservatorii-democrați conduși de Tache Ionescu, formară un cartel electoral, dar păstrându-și platforme independente: liberalii promovând colegiul unic, în timp ce conservatorii-democrați, susțineau un sistem cu două colegii electorale. Partidul conservator-democrat, pe care Carol I, dorea să-l forțeze într-o fuziune cu conservatorii – deoarece Regele ținea să păstreze un sistem politic bazat pe două partide – devenea antidinastic, iar pe conservatori îi etichetau: "bandiții Majestății Sale". Ion I. C. Brătianu, într-o scrisoare îl acuză pe Rege că a renunțat la echidistanță, cu privire la partidele politice. P. P. Carp se angajă într-o luptă politică în contra tuturor: a electoratului, a Regelui, a lui Titu Maiorescu din propriul partid, a conservatorilor-democrați conduși de Tache Ionescu si a liberalilor conduși de Ion I. C. Brătianu. El dorea să păstreze situația existentă, încremenită în ti-parele boierismului, cei care posedau toate avantajele, și care nu avea de oferit nimic restului României, Carolingia, cu sau fără Carol, care oricum nu fusese adus de boierii pământeni, ci de Brătieni. Poziția politică a lui P. P. Carp – susținut de suficienți boieri retrograzi – era o anomalie a evoluției, astăzi, el ar fi fost denumit de majoritatea omenirii, pentru că majoritatea omenirii gândește în sensul legilor darwiniste, un dinosaur politic. Regele Carol I, iarăși și iarăși, consecvent cu el insuși, obține demisia lui P. P. Carp din fruntea guvernului, și numește, la 27 martie 1912, pe Titu Maiorescu prim ministru cu misiunea de a realiza fuziunea conservatorilor-junimiștii prezidați de P. P. Carp, cu conservatorii-democrați ai lui Tache Ionescu. Acesta din urma amenință cu mișcări de stradă, convins fiind că regele "știa numai de frică", iar P. P. Carp, în calitatea sa de președinte al partidului conservator-junimist, convoacă, pentru data de 25 aprilie 1913, un congres al partidului. La acest congres punctul de vedere al lui Titu Maiorescu, care recunoștea dreptul partidului de a hotărî linia politică de urmat, dar care susținea că odată ce guvernul fusese format, ca urmare a deciziei suveranului, guvernului trebuia să i se acorde libertatea de a guverna, până în momentul în care partidul i-ar fi retras încrederea. În urma acestui eșec P. P. Carp își dă demisia de la preșidenția partidului conservator. Toate aceste lupte politice se desfășurau, pe fundalul celor două războaie balcanice. La finalul celui de al doilea război balcanic, după încheierea victorioasă a păcii de la București, Titu Maiorescu este ales șef al partidului conservator-junimist. Convulsiile din sânul partidului conservator-junimist nu încetează prin alegerea, în fruntea partidului a lui Titu Maiorescu, așa că la 31 decembrie 1913, acesta renunță la guvernare, încheind în acest fel, epoca guvernărilor conservatoare, care timp de 47 de ani, adică începând din anul 1866, constituiseră o alternativă a guvernărilor liberale. Conservatorii-junimiști respinsesera in mod definitiv, fuziunea cu conservatorii-democrați, prezidați de Tache Ionescu.

"Guvernul liberal sub înrâurirea căruia s-a înfăptuit România Mare, a venit la conducerea țării în ziua de 4 ianuarie 1914".
(I. G. Duca - Memorii - vol I, Neutralitate. Partea I (1914-1915). Ediție și schiță biografică de Stelian Neagoe. Editura Expres. București 1992).

Neamțul știe numai de frică[modifică]

Cauza principală pentru care țărănimea nu a constituit niciodată o forță politică reală, în comparație cu muncitorimea de la orașe, se datorește factorului geografic. Țărănimea răspândită pe mari suprafețe, legată prin ocupație de glie și animalele care cer o grijă și supraveghere constantă, tinde să acorde o mai mare importanță, evenimentelor cu caracter local, și de aceea ea este mult mai greu de organizat, în jurul unui punct de vede-re unitar, decât muncitorimea. Dar după apariția unui eveniment – așa cum a fost cel de al doilea război balcanic – în care țăranii tineri au fost recrutați, au mers în țări străine, cu altfel de alcătuiri sociale, au fost în strâns contact, în cadrul durităților campaniei mili-tare, cu ofițeri proveniți din clasele sociale mai educate, au putut să se reevalueze pe ei înșiși, și vrând, nevrând să ajungă la niște concluzii, cu siguranță mult mai democratice și mult mai unitare decât cele cu care plecaseră inițial de acasă. Având în vedere această evoluție în sensul conștientizării maselor țărănești, mult accelerată de războiul balcanic care abia se terminase, geniul politic pe care Ion I. C. (Ionel) Brătianu îl moștenise de la tatăl său Ion C.Brătianu, prinde momentul cel mai prielnic în care să acționeze, conform cu – așa cum scrie I.G.Duca – "principiul de politică internă": neamțul știe numai de frică. El îi insuflă bătrânului suveran, devenit și mai fricos din cauza vârstei, care sperase că reformele puteau să mai aștepte zece ani – adică după moartea sa – că momentul pentru: votul universal, exproprierea latifundiilor și împroprietărirea țăranilor sosise, și că el, Ion I. C.(Ionel) Brătianu, care în anul 1907 înăbușise în sânge revolta țăranilor, fără însă, ca această acțiune să-l facă nepopular printre țărani, era singurul capabil să realizeze reformele fără zguduiri sociale.

"... la 7/20 septembrie 1913 Ionel Brătianu publică în "Viitorul" scrisoarea-program de reformă agrară și electorală a Partidului National Liberal, considerată de contemporani drept "o lovitură de trăsnet neașteptată". Este de precizat că – spre deosebire de alte dăți când schimbările fuseseră aduse pe tapet de crize sociale – acum erau afirmate într-un moment de liniște internă...".

Bătrânul suveran, care "știa de frică", ceea ce, de fapt era, poate, egalul faptului că ținea seama de realitate, deci un om prudent, nu era însă un "fricos", în timp ce nepotul său de frate, moștenitorul tronului României, Ferdinand, deși normal din toate punctele de vedere, ba poate chiar un om supra dotat ca inteligență, era însă un adevărat caz patologic, atunci când era vorba de curaj, lucru pe care Carol I, îl cunoștea foarte bine. Pentru acest motiv, Carol I, nevrând să pună în pericol viitorul dinastiei pe care o întemeiase, s-a hotărât, ca în timpul domniei sale, să-i dea prilejul lui Ion I. C. (Ionel) Brătianu, să pună în aplicare reformele sociale atât de întârziate: votul universal, exproprierea moșiilor și împroprietărirea țăranilor. Având în vedere și faptul că regele Carol I, era un om deosebit de religios, este posibil ca, la sfârșitul vieții, după o domnie lungă de 47 de ani, în anul 1913, după ce ordonase reprimarea revoluției din 1907, să dorească să se prezinte în fața Jude-cății de Apoi, plin de căință, în speranța de a fi iertat de păcat. Să nu uităm că regele Sardiniei, Carol Emanuel al III-lea, de asemenea tot catolic, după o domnie de 43 de ani, în 1771, desființează șerbia. Sentimentul de vinovăție, este un motor psihic, recunoscut de știință, a cărui intensitate variază de la individ la individ, determinând acțiuni contrare, de la ascunderea adevărului – așa cum a fost ascunderea documentelor din timpul revoluției din anul 1907 – până la remușcări care determină, acțiuni de redresare a răului făcut.

Memoriile lui I. G. Duca, au valoarea Cronicii lui Ion Neculce, pentru perioada din istoria României la care se referă, întrucât, ca și I. Neculce, știrile pe care le așterne pe hârtie, sunt știri de prima mână, deoarece ca și I.Neculce, el a fost nu numai spectator ci și unul din actorii principali, ai actului istoric care se înfăptuia. Asa cum am spus, el fi-ind unul din înfăptuitorii actului istoric este cu siguranțăa bănuit de părtinire, dar după părerea mea nici nu i s-ar putea cere să fie nepărtinitor având în vedere că era ministru în guvernul care, era una dintre părțile angajate în luptă. Este datoria celui care citește ceea ce el a scris, să analizeze cu un ochi critic informațiile pe care el ni le furnizează. Eu voi analiza unul dintre aspectele raportate de I.G.Duca: este reacția pe care a avut-o boierimea românească, față de platforma program de expropriere a moșiilor, cu care guvernul liberal venea la putere la 4 ianuarie 1914. Dar mai întâi iată ce spune Duca despre Ion I.C.(Ionel) Brătianu la paginile 2&3, din Memorii:

"Dar era un merit, un mare merit, să formulezi în septembrie 1913 principiul exproprierii, când pe tronul României domnea regele Carol cu ideile lui și cu autoritatea pe care i-o dădeau 47 de ani de rodnică domnie, când viața politică în România era încă în mâinile atotputernice ale oligarhiei noastre istorice și când nici o țară, dar în absolut nici o țară – la vremea aceea – vreun guvern național nu anticipase o atare formulă și nu preconizase “exproprierea” ca soluție a problemelor agrare”[…] “…Istoria nepărtinitoare va trebui să recunoască oligarhiei române netăgăduita înțelepciune de a fi intuit la vreme inexorabilul unei atare reforme și de a fi știut să facă la vreme, și mai de timpuriu decât alții, sacrificiile cerute de revendicările democratice ale epocii noastre, precum și netăgăduita dezinteresare cu care ea a subscris propria ei distrugere într-un interes social și național. Rolul lui Brătianu în această operă este covârșitor, și singur acest rol ar fi îndestulător pentru a-i asigura recunoștința posterității. Dar aș fi nedrept cu partidul dacă nu l-aș asocia și pe el, pe de-a întregul la acest merit istoric al lui Brătianu, căci el s-a solidarizat cu Brătianu, mai presus de orice așteptări, cu un avânt care îi va face întotdeauna cinste și cu o unanimitate care dovedește vigoarea acestui organism politic".

O metodă de cercetare, pe care am folosit-o permanent de-a lungul acestei cărți, în scopul judecării acțiunilor din trecut, a fost reanalizarea trecutului în lumina evenimentelor actuale, sau mai apropriate de epoca pe care o trăim. În speță invit pe oricine, să-și imagineze greutățile pe care le avea de întâmpinat Brătianu și Partidul National Liberal, pe plan intern și extern, în anul 1914, pentru implementarea politicii sale preconizate de exproprie-re a moșiilor, în comparație cu următoarea expropriere, realizată în anul 1945, în timpul domniei regelui Mihai. În anul 1945, în România, nu mai exista o oligarhie moșierească, și un partid conservator, ele fiind înlocuite de partide burgheze și țărănești – fără putere – dar mai cu seamă de un partid comunist, țărănimea trecuse prin două războaie, atât în contra Rușilor cât și în contra Nemților, și avea un punct de vedere unitar, în problema pământului, așteptând să fie răsplătită , prin metoda devenită tradițională în România, a exproprierilor, dar mai presus de toate, țara era sub ocupația armatei sovietice, al cărei prim obiectiv era exproprierea, tuturor suprafețelor de pământ, în proprietate particulară, în exces de 50 ha. I.G.Duca, avea dreptate, când spunea că Ion I.C.(Ionel) Brătianu, a- tunci când dorea să înfăptuiască împroprietărirea țăranilor, prin exproprierea moșierilor, în anul 1914, încerca să înfăptuiască ceva cu adevărat măreț .

Dar I.G.Duca, era el însuși un politician de înaltă clasă, atunci când spunea în paginile 4&5 din Memorii următoarele:

"Politica nu este o expunere de dorințe; politica presupune și stăpânirea mijloacelor de realizare a unor dorințe și a unor viziuni ideologice”.[…] “Și Reformele, spre a putea ajunge la înfăptuire, aveau nevoie de toată puterea și de toată unitatea acestui instrument de guvernământ care era Partidul National Liberal. În orice caz Brătianu, care știa că pe masele neorganizate și neluminate îndeajuns nu se poate rezema, a fost condus de preocuparea de a nu pierde, în această mare luptă, singurul sprijin ce-i putea asigura izbânda".

În perioada care s-a scurs, de la apariția scrisorii-program, din ziarul partidului, Viitorul, din 8 septembrie 1913, și până la data preluării puterii din 4 ianuarie 1914, în special Bră-tianu, dar absolut toți marii proprietari, care făceau parte din Partidul National Liberal, au luat poziție în public, în favoarea reformelor. Reformarea Constituției, trebuia să fie ope-ra unei Constituante. Constitutia din 1866 cerea două alegeri pentru a se putea purcede la o revizuire.

"În țară, existau 7 243 000 locuitori dintre care circa 6 000 000 trăiau la țară, iar 1 243 000 se aflau în orașe”p. 327.[…] ”… peste un milion de gospodării țărănești stăpâneau 3,5 milioane hectare, ceva mai mult de 1 000 familii de mari proprietari detineau 4 milioane hectare, inclusiv păduri"
(Apostol Stan. Putere politică și democrație în România 1859-1918. Editura Albatros. București, 1995, p. 329).

În mai 1913, au avut loc cea de a doua alegere, prevăzută în Constituție, pentru Constituantă. La Cameră, lucrurile au mers mai ușor dar la Senat s-a obținut majoritatea statutară de 2/3 mult mai greu decât se anticipase, datorită în special activității liderului conserva-tor Nicolae Filipescu, întemeietorul Liceului Militar de la Mânăstirea Dealului, care i-a purtat numele. Conservatorii au refuzat să participe la constituirea comisiei, care urma să lucreze pe durata verii, pentru formularea propunerilor de reforme. Constituanta urma să fie convocată în toamnă, pentru a dezbate în plen, propunerile pentru reforme, formulate de Comisia aleasă în acest scop. I.G.Duca, arată în Memorii:

"Izbucnirea războiului general la sfârșitul lui Iulie a oprit însă totul pe loc".

Frontierele României[modifică]

Oriunde există o luptă, între grupuri de oameni – în mod obligatoriu – pe toată durata luptei se creiaza o frontieră. Ea dispare numai atunci când una din forțele antago-niste este distrusă, iar forța victorioasă invadează teritoriul învinșilor, sau... una din grupurile de oameni antagoniste, se predă forței învingătoare, "recunoscând" poziția sa "dependență" față de învingător. Întotdeauna când se stabilește o relație în care există un ‘dependent’, frontiera există în continuare, întrucât starea de echilibru în natură este numai starea de libertate. Învingătorul dintr-o luptă, între grupuri de oameni, nu este intere-sat în distrugerea adversarului, pentru că, în acest caz, nu ar mai fi nimeni care să-i ‘recu-noască’ superioritatea, care de fapt nu este o vorbă goală, deoarece ‘recunoașterea’ statutului de ‘dependent’, include în sine foloase materiale pentru învingător. Reformele: vo-tul universal, exproprierea moșiilor și împroprietărirea țăranilor – pe care Ion I.C. Brătianu și PNL doreau să le implementeze în România – și care prin natura lor, ar fi desființat starea de dependență a țărănimii românești, și ar fi consacrat Victoria obținută de țărani în anul 1907, printr-o Constituție votată în anul 1914, erau de fapt convenții încheiate între oameni, bazate pe evoluția creierelor oamenilor care compuneau cele două grupuri antagoniste: boieri și țărani. Evoluția creierelor umane, nu trebuie confundată cu trecerea tim-pului si că ar veni de la sine, ea este rodul unui proces complex, a foarte mulți factori care o accelerează, dintre care rolul principal îi revine educației formale de masă. Nu orice fel de educație – fiind vorba în exclusivitate de educarea în masă a populației numai, cu progresele științelor naturale. Reformele sociale, sunt rezultanta evoluției creierelor omenești și nu invers, și de aceea, deși sunt represibile, sunt în esență ireversibile. Durata represiu-nilor, este limitată numai la durata aplicării forței de represiune. Revolta țărănească din România din anul 1907, a fost o Jacquerie, întârziată, care a pus – în mare măsură – capăt feudalismului din România.

Emit părerea că fără coincidența izbucnirii primului război mondial, prin care au fost măturate de pe scena europeană, cele trei mari imperii: Rusia, Germania și Austro-Ungaria, consecințele Jacqueriei, anului 1907, din România, ar fi fost mult mai reduse.

Regatele autocrate din peninsula balcanică, nu au pierit odată cu cele trei imperii continentale europene menționate, întrucât – din punct de vedere darwinist – ele trebuiau mai întâi să formeze State viabile în baza Principiului Naționalităților, în timp ce imperiile: Rusesc, German și Austro-Ungar, trebuiau să fie distruse. Procesul de terminare a feudalismului, în Europa, a necesitat încă două etape: cel de al doilea război mondial (1914-19) și în sfârșit revoluția anticomunistă din Europa de Răsărit (1989-91). În aceste două etape au fost lichidate toate regatele și dictaturile din Europa Centrală și de Răsărit: Albania, Austria, Bulgaria, Germania, Grecia, Italia, Polonia, Cehia, Slovacia, România, Rusia și Yugoslavia. Evoluția gândește, noi executăm.


▲ Începutul paginii.


PD-icon.svg Această lucrare a fost eliberată în domeniul public de către deținătorul drepturilor de autor.