Eugénie Grandet/Capitolul 3

Jump to navigation Jump to search
←←Vărul din Paris Eugénie Grandet de Honoré de Balzac
(Dragoste de provincie)
Făgăduieli de zgîrcit. Jurăminte de dragoste→→


În nevinovata și monotona viață a tinerelor fete bate un ceas încîntător, cînd soarele le umple inima cu raze, cînd floarea le șoptește gînduri, cînd bătăile repezi ale inimii împărtășesc minții rodnica lor căldură și topesc gîndurile într-o nelămurită dorință: zi de inocentă melancolie și de suave bucurii! Cînd copiii încep să vadă, surîd; cînd o fată întrezărește sentimentul în natură, surîde, cum surîdea în pruncie. Dacă lumina e prima dragoste a vieții, dragostea nu este oare lumina inimii? Clipa sorocită să pătrundă taina celor pămîntești sosise pentru Eugénie...

Deprinsă a se trezi o dată cu zorile, ca toate fetele din provincie, ea se sculă dis-de-dimineață; își isprăvi rugăciunile și începu să-și facă toaleta, îndeletnicire care de acum înainte avea să capete un sens. Mai întîi, își netezi părul castaniu, își încolăci pe creștet cozile bogate cu cea mai mare grijă, ca nu cumva să scape din ele vreo șuviță, și își făuri o pieptănătură simetrică, menită să pună în lumină timida candoare a chipului, îmbinînd simplitatea podoabei cu naivitatea trăsăturilor. Apoi, spălîndu-și de cîteva ori mîinile cu apă rece, care îi înăsprea și-i înroșea pielea, își privi frumoasele brațe rotunde și se întreba ce-o fi făcînd verișorul de are mîini atît de albe și de moi, cu unghii atît de îngrijite, își puse ciorapi noi și cele mai frumoase încălțări, înnodă strîns șireturile ghetelor, fără a sări vreo gaură. În fine, pentru prima oară în viața ei, dori să arate cît mai bine, descoperi ce înseamnă să ai o rochie nouă, bine croită și care să te facă mai atrăgătoare.

Cînd isprăvi cu găteala, auzi bătînd orologiul parohiei și se miră că nu e decît șapte, în dorința de a avea răgaz destul pentru a se dichisi cît mai pe îndelete, se sculase prea devreme. Necunoscînd arta de a potrivi de zece ori o șuviță de păr și de a studia efectul, Eugénie își încrucișa brațele, se așeză la fereastră, contemplînd curtea, grădina îngustă și înaltele terase, care o dominau, priveliște posomorită, dar nu lipsită de tainicele frumuseți ale singurătății și ale naturii sălbatice.

Lîngă bucătărie era o fîntînă împrejmuită cu ghizduri, care avea un scripet sprijinit într-o pripoană de fier îndoit, înfășurată în cîrcei de viță-de-vie cu foi veștede și ruginite de toamnă; de acolo întortocheatul butuc de viță ajungea zidul, se agăța de perete, se prelungea de-a lungul casei și sfîrșea pe o stivă, unde lemnele erau orînduite cu tot atîta migală cum pot fi cărțile unui bibliofil. Lespezile curții căpătaseră acea culoare negricioasă produsă cu timpul de mușchi, de ierburi și de neumblare. Zidurile groase își arătau veșmîntul verde, tăiat de lungi și negre falduri, în sfîrșit, cele opt trepte din fundul curții, care duceau pînă la poarta grădinii, erau dărăpănate și îngropate sub verdeața înaltă, ca mormîntul unui cavaler înhumat de văduva sa în veacurile cruciadelor. Deasupra unui postament de pietre tocite se înălțau niște gratii de lemn pe jumătate putrede și surpate de vechime, dar printre care se încolăceau în voia lor florile agățătoare. De fiecare parte a porții pe unde se putea privi, își înaintau crengile încîlcite doi meri gîrbovi. Trei poteci paralele, așternute cu nisip și despărțite de pătrate, cu pămîntul susținut într-o bordură de merișor, alcătuiau acea grădină care se termina în josul terasei cu un boschet de tei. La un capăt, zmeură; la altul, un nuc uriaș, plecîndu-și crengile pînă peste biroul dogarului. Ziua senină și minunatul soare al toamnelor de pe țărmurile Loarei începeau să împrăștie bruma căzută în timpul nopții pe obiectele pitorești, pe ziduri, pe plantele ce împodobeau grădina și curtea.

Eugénie găsi un farmec cu totul nou în înfățișarea acestor lucruri, care îi păreau atît de banale pînă atunci. Mii de simțăminte nelămurite se nășteau în sufletul ei și creșteau acolo pe măsură ce creșteau afară razele de soare. O cuprinse pînă la urmă acel suflu de plăcere vagă și inexplicabilă care învăluie ființa sufletească cum un nor ar învălui ființa trupească. Gîndurile i se acordau cu amănuntele ciudatei priveliști, și armoniile inimii se contopeau cu imnul naturii.

Cînd soarele atinse partea zidului pe care se revărsau florile de chica-voinicului, cu frunze dese și culori schimbătoare ca și gușa porumbeilor, Eugéniei i se păru că raze cerești de speranță îi luminează viitorul, și de atunci înainte avea să-i placă îndeosebi a privi acea latură de zid, palidele flori, clopoțeii albaștri și ierburile ofilite, de care se legase o amintire tot așa de gingașă ca cele din copilărie. Foșnetul fiecărei frunze cînd se desprindea din ramuri vibra ca un răspuns la tainicele întrebări ale fetei, care ar fi stat acolo toată ziua, fără să-și dea seama de trecerea ceasurilor.

Apoi urmară furtunoase frămîntări sufletești. Se sculă de mai multe ori, se așeză în fața oglinzii și se privi ca un autor sever care-și cercetează opera pentru a o critica și pentru a-și găsi lui însuși cusururi.

― Nu sînt destul de frumoasă pentru el! Acesta era gîndul Eugéniei, gînd umil și plin de suferințe.

Biata fată nu era dreaptă cu dînsa, dar modestia, sau mai bine zis teama e una din primele virtuți ale dragostei. Eugénie aparținea acelui soi de fete bine legate, cum se găsesc în mica burghezie, și a căror frumusețe pare vulgară; dar dacă semăna cu Venus din Milo, formele sale îi erau înnobilate de acea suavitate a simțămîntului creștin, care purifică femeia și-i dă o distincție necunoscută sculptorilor din antichitate. Avea capul mare, fruntea bărbătească, dar delicată ca a lui Jupiter de Phidias[1], și ochii cenușii, în care toată viața ei castă se oglindea pe de-a-ntregul, revărsînd o lumină scînteietoare. Trăsăturile obrazului ei rotund, rumen și proaspăt odinioară, erau cam îngroșate din pricina unui vărsat, care fusese destul de milostiv ca să nu lase urme, dar care atinsese catifeaua pielii, rămasă cu toate acestea încă așa de dulce și de fină, încît și pura sărutare a mamei lăsa o urmă învăpăiată. Nasul îi era poate puțin cam mare, dar se potrivea cu gura, de un roșu de miniu, ale cărei buze erau pline de iubire și bunătate. Gîtul, de-o rotunjime perfectă. Pieptul plin, întotdeauna pudic înfășurat, atrăgea privirea și îndemna la visări; îi lipsea, firește, ceva din grația care se datorește toaletei, dar pentru cunoscători această lipsă de mlădiere a taliei înalte trebuia să însemne fără îndoială un anume farmec. Eugénie, mare și voinică, n-a-vea deci nimic din drăgălășenia care place celor mulți; dar era de-o frumusețe din cele îndeobște puțin prețuite la prima vedere, pe care le pătrund și de care se îndrăgostesc numai artiștii. Pictorul, care caută printre pămîn-teni imaginea de cerească puritate a Fecioarei Măria, pictorul, care cere naturii feminine acei ochi de o smerită mîndrie, intuiți de Rafael, acele linii feciorelnice, adesea datorite poate doar unui hazard al nașterii, dar pe care numai o neprihănită și creștinească viață poate să le păstreze ori să le transmită; acel pictor, înamorat de un atît de rar model, ar fi găsit din prima clipă pe chipul Eugéniei acea noblețe înnăscută, ignorîndu-se pe sine; sub fruntea ei atît de calmă ar fi întrezărit o lume de iubire, și în tăietura ochilor, în clipirea pleoapelor, acel divin „nu-știu-ce și nu-știu-cum”. Trăsăturile sale, conturul liniilor, pe care crispația plăcerii nu le-a alterat și nu le-a ofilit niciodată, semănau cu liniile zării, atît de dulce pierdute în luciul depărtatelor și liniștitelor lacuri. Această înfățișare calmă, colorată, învăluită de-o boare de lumină, ca o minunată floare ce abia s-a deschis, alina sufletul, comunica farmecul conștiinței de cleștar, care se oglindea în ea, și îți impunea s-o contempli.

Eugénie mai era încă pe tărîmul vieții unde înfloresc iluziile copilăriei și unde lăcrămioarele se culeg cu o desfătare necunoscută mai tîrziu. De aceea își spuse, uitîndu-se în oglindă, fără să bănuiască încă ce-i iubirea: „Sînt prea urîtă; nici n-are să mă bage în seamă.” Apoi deschise ușa odăii care dădea spre scară și ciuli urechea să asculte ecourile casei.

„Nu s-a sculat încă”, gîndi, auzind tușitul de dimineață al lui Nanon, care umbla încoace și încolo, măturînd sala, ațîțînd focul, legînd cîinele și vorbind cu vitele din grajd.

Eugénie coborî într-o fugă la Nanon, în grajd, unde mulgea vaca.

― Nanon, buna mea Nanon, fă te rog frișca pentru cafeaua verișorului.

― Dar, domnișoară, asta ar fi trebuit s-o pregătim de ieri, spuse Nanon pornindu-se pe un rîs zgomotos. Nu pot să mă fac frișca la minut! Știi însă că verișorul dumitale e drăgălaș, drăgălaș, tot ce se poate numi mai drăgălaș. Dumneata nu l-ai văzut în halatul lui de aur și mătase. Eu l-am văzut. Poartă lenjerie tot așa de fină ca stiharul domnului părinte.

― Nanon, fă-ne măcar o plăcintă.

― Și cine îmi dă lemne ca s-o coc, și făină, și unt? întrebă Nanon, care, în calitatea sa de prim-ministru pe lîngă Grandet, lua adesea în ochii Eugéniei și ai maicii sale o importanță enormă. Trebuie oare să-l furăm pe domnul și stăpînul nostru ca să-l sărbătorim pe vărul dumitale? Cere-i unt, cere-i făină, cere-i lemne, e doar tatăl dumitale și poate că o să-ți dea. Iată-l coborînd să vadă de ale mesei...

Eugénie se strecură speriată în grădină auzind scîrțîitul scării sub pașii părintelui său începuse a resimți efectele acelei adînci pudori și ale acelei ascuțite conștiințe a fericirii noastre, care ne fac să credem, poate pe bună dreptate, că gîndurile ne sînt scrise pe frunte și că sar în ochii tuturor. Dîndu-și seama în sfîrșit de recea goliciune a casei părintești, biata fată simțea un fel de umilință că nu putea s-o armonizeze cu eleganța verișorului. Simțea o înfocată nevoie să facă pentru el ceva: dar ce? nu știa nimic! Sinceră și naivă, se lăsa purtată de natura ei serafică, fără a se împotrivi nici simțămintelor, nici impresiilor. Fusese de ajuns numai aspectul acestui verișor, pentru a trezi în ea pornirile firești ale femeii, ce aveau să se dezlănțuie cu atît mai puternice, cu cît, ajungînd la vîrsta de douăzeci și trei de ani, se găsea în plinătatea gîndirii și a dorințelor.

Pentru întîia oară simți groaza strîngîndu-i inima la înfățișarea tatălui său, văzu în el stăpînul sorții sale si se socoti vinovată fiindcă nu-i putea mărturisi unele gînduri. Începu să meargă cu pași repezi, minunîndu-se că respiră un aer parcă mai curat, că simte razele soarelui mai înviorătoare și că află în ele o altă căldură pentru suflet, o viață nouă. În vreme ce se căznea să iscodească un vicleșug pentru a obține plăcinta cu pricina, se iscă între Nanon și Grandet una din acele gîlcevi tot așa de rare între dînșii, cum sînt rîndunelele iarna. Cu cheile în mînă, zgîrciobul venise să cîntărească merindele de trebuință pentru o zi.

― N-a mai rămas pîine de ieri? o întrebă pe Nanon.

― Nici o firimitură, domnule.

Grandet luă o pîine mare, rotundă, tăvălită de nădejde prin făină, coaptă în tiparul unui coș din acelea turtite pe care le folosesc brutarii în Anjou, și, cînd se pregătea s-o taie, Nanon îi spuse:

― Azi sîntem cinci, domnule.

― Ai dreptate, răspunse Grandet, dar pîinea ta cîntărește șase livre și o să-ți mai rămînă. De altfel, ai să vezi că acești domnișori din Paris nu mănîncă pîine de loc.

― Atunci, o să mănînce frippe? întrebă Nanon.

În Anjou frippe e un cuvînt popular însemnînd tot ce se unge pe pîine, începînd de la unt, frippe grosolană, pînă la dulceața de piersică, cea mai aleasă dintre frippes; toți cei care în copilărie au lins frippes-ele lăsînd pîinea,vor înțelege tîlcul acestei denumiri.

― Nu, răspunse Grandet, ăștia nu mănîncă nici frippe, nici pîine... Sînt ca niște mironosițe de măritat.

În sfîrșit, după ce ordonă cu toată zgîrcenia lista bucatelor din acea zi, moșul se îndreptă spre dulapul cu poame, fără a uita, bineînțeles, să închidă ușile de la cămară, cînd Nonon îl opri, spunîndu-i:

― Domnule, dați-mi nițică făină și nițel unt, ca să fac niște plăcinte pentru copii...

― Nu cumva ai de gînd să prădezi casa pentru nepotu-meu?

― Nu mă gîndesc la el cum nu mă gîndesc la cîinele din ogradă, chiar mai puțin decît vă gîndiți dumneavoastră... Uite că-mi dați numai șase bucăți de zahăr! Îmi trebuie opt.

― Ce-i cu tine, Nanon? Nu te-am văzut niciodată așa. Ce ți-a venit în cap? Tu ești stăpînă aici? Nu-ți dau decît șase bucăți de zahăr.

― Ei bine, atunci cu ce să-și îndulcească nepotul dumneavoastră cafeaua?

― Cu două bucăți, eu am să mă lipsesc.

― Să vă lipsiți de zahăr la vîrsta dumneavoastră? Mai bine vă cumpăr eu din banii mei.

― Nu te băga unde nu-ți fierbe oala!

Deși prețul scăzuse, zahărul era în ochii dogarului cea mai scumpă marfă, costînd pentru el tot șase franci livra. Obligația de a-l economisi, impusă sub Imperiu, devenise cel mai înrădăcinat obicei al lui.

Toate femeile, pînă și cele mai neroade, cunosc însă destule șiretlicuri cînd e vorba să-și ajungă scopul. Nanon lăsă baltă povestea cu zahărul, ca să poate cîștiga plăcinta.

― Domnișoară! strigă ea prin geam. Nu-i așa că vrei plăcintă?

― Nu, nu, răspunse Eugénie.

― Haide, Nanon, zise Grandet, auzind glasul fetei, ține!...

Deschise dulapul cu făină, îi dădu o măsură și mai adăugă încă vreo cîteva dramuri la bucata de unt pe care o tăiase înainte.

― O să-mi trebuiască și lemne ca s-o coc, mai aminti neînduplecată Nanon.

― Ei bine, ia cîte îți trebuie! încuviință el melancolic. Dar atunci, fă o plăcintă cu fructe, și cu acest prilej gătește și toată mîncarea, în așa fel ca să nu arzi focul de două ori.

― Asta-i bună! exclamă Nanon. Mai era nevoie să mi-o spuneți?

Grandet aruncă spre fidelul său ministru o privire aproape paternă.

― Domnișoară, strigă bucătăreasa, o să avem plăcintă!

Moș Grandet se întoarse încărcat de poame, umplu o farfurie și o puse pe masa din bucătărie.

― Ia privește, domnule, rosti Nanon, ce mai cizme frumoase are nepotul dumneavoastră! Ce piele, și ce miros! Cu ce să le lustruiesc oare? Pot să le văcsuiesc cu crema dumneavoastră de ouă?

― Nanon, mă tem că oul vătăma pielea asta! De altfel, spune-i că habar n-ai cum să cureți marochinul... Da, ăsta-i marochin; să-și cumpere singur din Saumur chiclazurile cu care să-și lustruiască cizmele și să ți le aducă. Am auzit că s-ar pune și zahăr cu frișca, pentru ca să capete lustru mai grozav.

― Atunci, te pomenești c-o fi o cremă bună de mîncare... spuse sluga ducînd cizmele la nas. Vai, miroase ca apa de colonie a doamnei. Ah! ce nostimă treabă.

― Nostim? bombăni stăpînul. Ți se pare că e nostim să coste cizmele mai multe parale decît face cel care le poartă?

― Domnule, voi să afle Nanon, adresîndu-se stăpînului, care adusese pentru a doua oară fructe și închisese dulapul, ce ziceți? Nu gătim măcar o dată sau de două ori pe săptămînă mîncare cu carne, de hatîrul nepotului?...

― Hm! Gătește...

― Trebuie atunci să mă duc la măcelărie.

― Nici gînd; ai să ne faci ciorbă de pasăre, fermierii îți vor aduce destule. Ba am să-i spun lui Cornoiller să ucidă și cîteva ciori. Din vînatul ăsta se face cea mai bună ciorbă din lume.

― Domnule, adevărat să fie că ciorile mănîncă morți?

― Proastă mai ești, Nanon. Mănîncă și ele, ca și oamenii, tot ce găsesc. Noi nu trăim tot din morți? Ce-s moștenirile?

Cum nu mai avea de dat nici o poruncă, moș Grandet își scoase ceasornicul și, văzînd că mai era o jumătate de ceas pînă la masă, își luă pălăria, se abătu să-și sărute fata și-i spuse:

― Nu vrei să facem o plimbare împreună pe malul Loarei, prin fînețele mele? Am acolo ceva de văzut.

Eugénie se duse să-și pună pălăria de pai, cusută și căptușită cu mătase trandafirie; apoi tatăl și fiica coborîră, pe ulița întortocheată, pînă în piață.

― Unde ați pornit așa de dimineață? întrebă notarul Cruchot, imitîndu-l pe Grandet.

― Am de văzut ceva, răspunse moșul, ghicind la rîndul lui de ce prietenul o luase cu plimbarea atît de dimineață.

Cînd moș Grandet se ducea să vadă ceva, notarul știa din experiență că avea întotdeauna de cîștigat și el ceva cu dînsul. Deci, îl însoți.

― Hai, Cruchot! îl îndemnă Grandet. Ca prieten ce-mi ești, vreau să-ți dovedesc că e o prostie să sădești plopi într-un pămînt bun...

― Socotești așadar că înseamnă mai nimic cei șaizeci de mii de franci, pe care i-ai încasat pentru plopii din zăvoaiele de pe malul Loarei? întrebă maestrul Cruchot, căscînd ochii prostește. Mare noroc ai avut!... Să tai copacii, tocmai cînd lipsea la Nantes lemnul alb, și să-i vinzi cu treizeci de franci!

Eugénie asculta fără a bănui că se apropie cea mai solemnă clipă din viața sa și că datorită notarului avea să se pronunțe asupra ei o hotărîre părintească și suverană. Grandet ajunse la mărețele pășuni de pe malurile Loarei, unde treizeci de lucrători dădeau zor cu curățatul, cu umplutul și cu nivelatul locurilor pe unde fuseseră plopii odinioară.

― Maestre Cruchot, privește cît pămînt cuprinde un plop! îl îndemnă Grandet pe notar. Jean, strigă apoi unui lucrător, mă... mă... măsoară cu stînjenul toa... toa... toate laturile!

― De patru ori opt picioare, răspunse lucrătorul după ce sfîrși de măsurat.

― Treizeci și două de picioare pierdute, făcu socoteala Grandet lui Cruchot. Aveam pe rîndul acesta trei sute de plopi, nu? Ori trei su... su... te trei... ze... ci... și două de picioare... mîn... cau... cinci su... te... picioare de fîn; mai adaugă de două ori atîtea margini, fac o mie cinci sute; rîndurile din mijloc tot atîta. Atunci să... să... spunem trei mii de căpițe de fîn.

― Ei bine, încuviință Cruchot, ca să-i vină în ajutor prietenului, trei mii de căpițe din fînul acesta fac circa o mie opt sute de franci.

― Zi... zi... două mii, că nu trebuie să uiți cele trei sau patru sute de franci pentru otava. Ei bine, fă so... co... tea... la... cît dau două mii de franci pe... pe... an timp de patruzeci de ani cu do... do... bînzile... compuse... pe care le cunoști.

― Cam la o sută de mii de franci, spuse notarul.

― Așa zic și eu. Asta n-ar face decît o sută de mii de franci. Ei bine, adăugă podgoreanul fără a se mai bîlbîi, două mii cinci sute de plopi de patruzeci de ani n-o să-mi dea nici șaptezeci și cinci de mii de franci, înseamnă o pagubă. Iată la ce m-am gîndit, rosti Grandet, tare pe aritmetica lui Jean, adăugă el în chip de con-cluzie, astupi toate gropile, în afară de cele dinspre Loara, unde ai să sădești plopii cumpărați de mine. Sădiți în apropierea apei, își vor trage hrana de pe spinarea statului, continuă apoi întorcîndu-se spre Cruchot și făcînd să tresalte negul de pe nas într-o ușoară mișcare, care prețuia cît cel mai ironic zîmbet.

― Nici vorbă; plopii trebuie sădiți pe locurile slabe! recunoscu Cruchot, uluit de socotelile lui Grandet.

― Mda, dragă domnule, răspunse sarcastic dogarul.

Eugénie, care admira minunata priveliște a Loarei, fără a asculta calculele părintelui său, aținti deodată urechea la auzul celor spuse de Cruchot:

― Ei, ți-ai adus și un ginere de la Paris, în tot Saumurul nu se mai vorbește decît de nepotul dumitale. În curînd voi avea de făcut un act de căsătorie, nu-i așa, moș Grandet?

― Ai... ai ie... ieșit așa de di... dimineață ca să... să-mi spui una ca asta? replică Grandet, însoțindu-și această zeflemea de o nouă tresăltare a negului de pe nas. Ei bine, dragă... voi fi sincer și-ți voi spune ceea ce vrei... vrei să... să știi. Mi-aș arunca mai lesne fa... fata în Loara, decît s-o... s-o... dau vă... vărului său; poți s-o... s-o spui tu... tuturor. Dar nu, lasă-i mai bi... bine să... să tră... trăncănească.

Acest răspuns o făcu pe Eugénie să vadă negru înaintea ochilor, îndepărtatele speranțe, cîte abia începuseră să se înfiripe în inima ei, deodată au înflorit, au crescut și au alcătuit un mănunchi de flori, pe care în aceeași clipă le văzu smulse și aruncate la pămînt. Din ajun se atașase de Charles cu toate mrejele fericirii, care unesc sufletele; de azi înainte, suferința avea să le întărească într-alt fel. Nu e scris oare în nobilul destin al femeii să fie mai încercată de năpasta mizeriilor, decît de splendorile fericirii? Cum de se stinsese în inima tatălui său simțămîntul părintesc? De ce crimă se făcuse oare vinovat Charles? Misterioase întrebări! Dragostea ei născîndă ― atît de adîncă taină ― se și învăluia în enigme. Se întoarse, abia ținîndu-se pe picioare, și, ajungînd în vechea stradă întunecoasă, așa de veselă îndeobște pentru ea, o găsi acum mohorîtă și sorbi melancolia impregnată aici de atîta amar de timp. Nici unul din învățămintele dragostei n-o cruța.

La cîțiva pași de casă, o luă înaintea tatălui său și-l așteptă în poartă, după ce bătuse. Grandet, care văzuse în mîna notarului o gazetă, îl întrebă:

― La cît s-au ridicat fondurile?

― Nu vrei să mă asculți, Grandet! răspunse Cruchot. Cumpără repede, mai e încă de cîștigat douăzeci la sută în doi ani, în afară de dobînzile excelente, cinci mii de livre venit la optzeci de mii de franci. Fondurile sînt la optzeci de franci și cincizeci de centime.

― Vom vedea, spuse Grandet mîngîindu-și bărbia.

― Dumnezeule! exclamă notarul, deschizînd gazeta.

― Dar ce-i? strigă Grandet în clipa în care Cruchot îi puse gazeta sub ochi, spunîndu-i: „Citește articolul ăsta”.

„Domnul Grandet, unul din cei mai stimați neguțători din Paris, și-a zburat creierii ieri, după obișnuita sa apariție la Bursă, își trimisese demisia președintelui Camerei, dîndu-și totodată demisia și din funcția de judecător al Tribunalului de Comerț. Falimentele domnilor Roguin, agentul său de schimb, și Louchet, notarul său, l-au ruinat. Considerația de care se bucura domnul Grandet și creditul său erau, cu toate astea, așa de mari, încît, fără îndoială, ar fi fost sprijinit pe piața Parisului. Păcat că acest om cinstit s-a lăsat răpus sub impresia primului moment de deznădejde” etc.

― Știam! spuse bătrînul podgorean către notar.

Această vorbă îl înmărmuri pe maestrul Cruchot, care, cu toată nepăsarea-i de notar, simți fiori în tot trupul la gîndul că, poate, Grandet din Paris ceruse zadarnic milioanele lui Grandet din Saumur.

― Și fiul lui, atît de vesel aseară?...

― Nu știe încă nimic, răspunse Grandet cu același calm.

― La revedere, domnule Grandet! zise Cruchot, care înțelesese totul, și o luă la picior să-l liniștească pe președintele Bonfons.

La întoarcere, Grandet găsi masa pusă. Doamna Grandet, de gîtul căreia se agățase Eugénie, ca s-o sărute ca aprinsa zvîcnire de inimă ce ne-o pricinuiește o durere ascunsă, stătea pe scaunul său și își croșeta mîneci pentru iarnă.

― Puteți să vă așezați la masă, zise Nanon, coborînd cîte patru trepte deodată, băiatul doarme ca un îngeraș! Cît de drăguț e așa, cu ochii închiși. Am intrat, l-am strigat. Nici gînd.

― Lasă-l să doarmă, spuse Grandet. Oricît de tîrziu s-ar scula, tot va fi destul de devreme ca să afle veștile proaste.

― Ce este? întrebă Eugénie, punîndu-și în cafea două bucățele mici de zahăr, cîntărind te miri ce și mai nimic, pe care moșneagul le tăia singur cînd n-avea ce face, ca să-și treacă timpul.

Doamna Grandet, care nu îndrăznise să pună aceeași, întrebare, se uită spre soț.

― Tatăl lui și-a zburat creierii.

― Unchiul?... zise Eugénie.

― Sărmanul băiat, strigă doamna Grandet.

― Da, sărman, nu mai are nici un gologan.

― Ah, și doarme, parcă ar fi regele pămîntului, spuse Nanon cu glas înduioșat.

Eugénie încetă să mai mănînce. Inima i se strînse, cum se strînge orice inimă cînd pentru întîia oară mila față de nenorocirea celui pe care-l iubește inundă întreaga ființă a unei femei. Tînăra fată începu să plîngă.

― Nici nu ți-ai cunoscut unchiul, de ce plîngi? o dojeni zgîrcitul, aruncîndu-i una din acele priviri de tigru flămînd, pe care le arunca fără îndoială grămezilor sale de aur.

― Dar, domnule, îndrăzni sluga, cui nu i s-ar rupe inima de milă pentru acest biet tinerel, care doarme buștean, fără să-și bănuiască soarta?

― Nu te-am întrebat, Nanon! Ține-ți gura!

Eugénie învăță în clipa aceea că orice femeie care iubește trebuie s-ascundă ce simte. Așa că nu răspunse.

― Nădăjduiesc că pînă ce mă întorc n-o să-i spuneți nimic, doamnă Grandet, spuse bătrînul în continuare. Sînt nevoit să mă duc pentru a pune să se alinieze șanțul pășunilor de lîngă drum. Am să fiu îndărăt la amiază și atunci voi sta de vorbă cu nepotul despre afacerile sale. Cît despre tine, domnișoară Eugénie, dacă plîngi cumva pentru filfizonul ăsta, apoi ai nimerit-o rău, copilo! Are să se care valvîrtej în Indii. N-ai să-l mai vezi...

Își luă mănușile de pe marginea pălăriei și le puse cu netulburatul lui calm dintotdeauna, le potrivi bine în-desîndu-și palmele cu degetele răsfirate una într-alta și plecă.

― Ah! mamă, mă înăbuș! gemu Eugénie, cînd rămase numai cu maică-sa. Niciodată n-am suferit atîta.

Doamna Grandet, văzîndu-și fata îngălbenind, deschise fereastra și o sili să respire aerul înviorător.

― Mi-e mai bine, șopti Eugénie după o clipă. Asemenea emoție nervoasă, la o fire pînă atunci în aparență liniștită și rece, o mișcă pe doamna Grandet, care se uită la copilă cu acea intuiție înțelegătoare a mamelor pline de duioșie ― și ghici totul. La drept vorbind, viața faimoaselor surori unguroaice, lipite una de alta printr-o eroare a naturii, nu era mai strîns legată decît aceea a Eugéniei și a mamei sale, aflîndu-se veșnic împreună la același pervaz al ferestrei, împreună la biserică, dormind împreună, respirînd același aer.

― Biata mea copilă! îngînă doamna Grandet, prinzînd capul Eugéniei ca să-l rezeme de pieptul ei.

La aceste cuvinte, fata își ridică capul și o întrebă din ochi, căutînd să-i pătrundă în ascunzișul gîndurilor, apoi îi spuse:

― De ce să-l trimită în Indii? Dacă e așa de nenorocit, nu trebuie oare să rămînă lîngă noi? Nu-i ruda noastră cea mai apropiată?

― Da, copilă, așa ar fi cel mai firesc;dar tata o fi avînd motivele sale, trebuie să le respectăm.

Mama și fiica se așezară în tăcere, una pe jilțul ridicat, alta pe scăunel, și amîndouă începură să lucreze. Pătrunsă de recunoștință pentru nespusa înțelegere pe care i-o dovedise blînda-i mamă, Eugénie îi sărută mîinile, murmurînd:

― Cît ești de bună, mamă dragă.

Cuvintele acestea înseninară îmbătrînitul obraz matern, ofilit de îndelungatele ei suferințe.

― Îl găsești bine? întrebă Eugénie.

Doamna Grandet nu răspunse decît printr-un surîs; apoi, după o clipă de tăcere, rosti încet:

― Nu cumva îl și iubești? Ar fi rău.

― Rău, reluă Eugénie, de ce rău? Îți place ție, îi place lui Nanon, de ce nu mi-ar plăcea și mie? Mamă, hai să așezăm masa pentru dînsul.

Și aruncă lucrul; mama făcu la fel, spunîndu-i:

― Ești nebună!

Dar găsi îndreptățită nebunia aceasta a fetei, împărtășind-o.

Eugénie o strigă pe Nanon.

― Ce mai vrei, domnișoară?

― Nanon, ai frișca pentru prinz?

― Ah, pentru prînz, da, răspunse bătrîna servitoare.

― Ei bine, dă-i o cafea mai tare, am auzit de la domnul des Grassins că la Paris cafeaua se face foarte tare. Pune-i mai multă.

― Și de unde s-o iau?

― Cumpără.

― Și dacă mă întîlnesc cu domnul?

― E la fînețele lui.

― Fug. Dar domnul Fessard, băcanul, m-a și întrebat dacă n-au descălecat cumva la noi cei trei magi, cînd mi-a vîndut lumînarea. Tot orașul o să afle de risipa care ne-a apucat.

― Dacă tătîne-tău bagă de seamă ceva, se cutremură doamna Grandet, e în stare să ne bată.

― N-are decît! Ne va bate, și noi vom suporta loviturile în genunchi.

Doamna Grandet își ridică ochii spre cer drept răspuns. Nanon își puse boneta și ieși. Eugénie scoase o față de masă curată, se duse să coboare din pod niște struguri, pe care în toamnă, amuzîndu-se, îi înșirase pe sfori, păși ușor de-a lungul coridorului, ca să nu-și trezească verișorul, si nu s-a putut stăpîni să nu asculte la ușă răsuflarea strecurată printre buzele lui în răstimpuri egale.

„Nefericirea veghează plecată deasupra lui, în timp ce el doarme”, gîndi ea.

Alese cele mai verzi foi de viță, aranja cochet strugurii ca cel mai iscusit sufragiu și depuse triumfal farfuria pe masă. Șterpeli din bucătărie cîteva din perele numărate de taică-său și le așeză în formă de piramidă printre foi. Se ducea, venea, alerga, sălta. Ar fi fost în stare să dea iama prin toată casa; dar toate cheile erau la bătrîn. Nanon se întoarse cu două ouă proaspete. Cînd zări ouăle, Eugénie aproape să-i sară de gît.

― Fermierul din Lande le avea în coș. I le-am cerut, și mi le-a dat ca să-mi facă pe plac, moșnegelul!...

După două ceasuri de zor și grijă, în care timp Eugénie lăsă baltă lucrul de mai multe ori ca să vadă dacă fierbe cafeaua, ca să asculte ecourile din camera unde verișorul se sculase, reuși să pregătească un dejun foarte simplu și prea puțin costisitor, dar care se depărta grozav de inveteratele tradiții ale casei. Micul dejun de obicei se lua în picioare. Fiecare se îndestula cu o felie de pîine, cu o fructă sau cu unt și cu un pahar de vin. Văzînd masa așezată lîngă sobă, cu un scaun înaintea tacîmului pregătit pentru Verișor, văzînd cele două farfurii încărcate cu poame și potrivite așa de frumos, sticla cu vin alb, pîinea și zahărul grămădit într-o zaharniță, Eugénie tremura ca frunza gîndindu-se la privirile pe care i le-ar fi aruncat zgîrcitu-i tată dacă s-ar fi întors în acea clipă. La acest gînd, se uita mereu la ceasornicul din perete și mereu calcula dacă va mai avea timp ori nu vărul să se poată înfrupta din toate înainte de întoarcerea hapsînului.

― Fii pe pace, Eugénie, dacă vine tata, iau totul asupra mea, o liniști doamna Grandet.

Eugénie nu se putu opri să nu lăcrimeze.

― Ah! scumpă mamă, strigă ea, n-am știut să te iubesc îndestul.

După ce se mai foi cîtva timp fredonînd prin odaie, Charles coborî. Din fericire, nu era nici unsprezece. Parizianul se dichisise și se sclivisise cu atîta cochetărie, ca și cum s-ar fi aflat la castelul nobilei doamne, care călătorea prin Scoția. Păși pragul cu acea afabilă și zîmbitoare siguranță de sine care stă atît de bine tinereții și care pricinui Eugéniei o dureroasă bucurie. Se hotărîse sa ia în glumă prăbușirea castelelor sale din Anjou, încît își întîmpină foarte voios mătușa.

― Cum ai dormit azi-noapte, dragă mătușico? Și dumneata, verișoară?

― Bine, domnule, dar dumneata? întrebă doamna Grandet.

― Eu, minunat.

― Trebuie să-ți fie foame, dragul meu văr, rosti Eugénie. Așază-te la masă.

― Dar niciodată nu mănînc înainte de amiază, ora la care mă scol de obicei. Am dus-o atît de prost pe drum„ încît aș fi în stare s-o fac și pe asta. De altfel...își scoase din buzunar cel mai delicios ceasornic plat pe care Breguet îl fabricase vreodată.

― Hm. Dar e abia unsprezece, am fost destul de matinal.

― Matinal?... întrebă doamna Grandet.

― Da, dar am vrut să-mi aranjez mai întîi lucrurile. Așa fiind, voi lua cu plăcere o nimica toată, un pui, o potîrniche...

― Sfîntă Fecioară, strigă Nanon, la auzul acestor cuvinte.

„O potîrniche,” își spuse în sine și Eugénie, care în acea clipă ar fi vrut să-și dea toți banii economisiți pentru o singură potîrniche.

― Vino de ia loc, spuse mătușa.

Spilcuitul dandi se lăsă să cadă în jilț ca o prea frumoasă și alintată femeiușcă, care se tolănește pe divanul ei. Eugénie și mama își împinseră scaunele și se așezară lîngă el, la gura sobei.

― Aici stați întotdeauna? le întrebă Charles, găsind sala și mai urîtă la lumina zilei de cum i se păruse seara.

― Tot timpul, răspunse, sorbindu-l din ochi, Eugénie, tot timpul în afară de vremea culesului. Atunci ne ducem să-i ajutăm lui Nanon și stăm cu toții la mănăstirea din Noyers. ― Nu vă plimbați niciodată?

― Numai cîteodată, duminica, după slujbă, cînd e vremea frumoasă, răspunse doamna Grandet, ne plimbăm pe pod, sau ne ducem să ne uităm cum se cosește fînul.

― Aveți vreun teatru pe aici?

― Să mergem la teatru?! izbucni doamna Grandet. Să vedem comedianții?! Dar, domnule, nu știi că ăsta-i un păcat de moarte?

― Poftim, scumpe domn, spuse Nanon, aducînd ouăle, îți dăm puii în găoacea lor.

― Oh! ouă proaspete! exclamă Charles, care, ca toți oamenii obișnuiți cu luxul, nici nu se mai gîndea la potîrniche... Dar e ceva minunat! Nu cumva ai și puțin unt, draga mea?

― Ehei! unt! Atunci îți iei adio de la plăcintă, spuse servitoarea.

― Hai, Nanon, dă untul încoace! strigă Eugénie. Apoi rămase uitîndu-se la verișor cum taie feliuțele de pîine, cu aceeași încîntare pe care o simte cea mai sentimentală grizetăr[2] din Paris cînd asistă la o melodramă, unde triumfă inocența. E foarte adevărat că Charles, crescut de o mamă gingașă, perfecționat de o femeie la modă, avea mișcări cochete, elegante, alintate, cum sînt cele ale unei femeiuști adorate. Compătimirea și duioșia unei fecioare au o influență cu adevărat magnetică. Astfel Charles, văzîndu-se ținta atențiilor verișoarei și mătușii sale, nu se mai putu sustrage sentimentelor care se îndreptau asupra lui, potopindu-l ― ca să spunem așa. Aruncă Eugéniei una din acele priviri de caldă blîndețe, de dezmierdare, o privire care părea că surîde.

Contemplînd-o, descoperi fermecătoarea armonie a trăsăturilor, magica limpezime a ochilor, unde scînteiau inocente gînduri de iubire și unde îmbierile ignorau voluptatea.

― Pe legea mea, scumpă verișoară, dacă ai fi la Operă, într-o lojă și în mare toaletă, îți garantez că mătușa ar avea dreptate, ai face pe mulți bărbați să cadă în păcat, și pe multe femei să moară de gelozie.

Acest compliment străpunse inima Eugéniei și o făcu să tresalte de bucurie, deși nu pricepuse mai nimic.

― Vai, dragul meu văr, vrei să-ți bați joc de o biată fată de provincie?

― Dacă m-ai cunoaște, verișoară, ai ști că nu pot suferi zeflemeaua: ea ofilește inima, usucă orice simțămînt... Și înghiți cu o nespusă poftă o bucățică de pîine cu unt. Nu, probabil nu am atîta spirit încît să-mi pot bate joc de alții, și defectul acesta îmi pricinuiește multe neplăceri! urmă el. La Paris există năravul de a omorî cu zile pe cineva numai spunînd despre dînsul „Are inimă bună”. Aceste cuvinte înseamnă „Bietul băiat, e nătîng ca un rinocer”. Dar cum sînt bogat și cum toți știu că ochesc la sigur ținta de la treizeci de pași, cu orice fel de pistol și în plin cîmp, sînt scutit de ironie...

― Cele ce ne spui, nepoate, dovedesc un om de inimă.

― Ai un inel foarte frumos, murmură Eugénie. Nu te supără dacă aș dori să-l văd mai de aproape?

Charles întinse mîna scoțînd inelul, iar Eugénie roși atingînd cu vîrful degetelor unghiile trandafirii ale verișorului.

― Privește, mamă, ce minune de lucrătură!

― Oho! Știu că are aur cu ocaua! spuse Nanon, aducînd cafeaua.

― Ce-i asta? întrebă Charles rîzînd.

Arătă spre oala lunguiață de pămînt negricios, lustruită, smălțuită pe dinăuntru, tivită cu un chenar de cenușă, în fundul căreia cădea cafeaua, ca să se întoarcă apoi la suprafața apei în clocot.

― E cafea opărită! lămuri Nanon.

― Ah! mătușico, am să va las măcar un suvenir binefăcător al trecerii mele pe aici. Ați rămas în urmă! Am să vă învăț eu cum se face o cafea bună, într-un ibric după metoda lui Chaptal!

Și încercă să explice sistemul cafelei după metoda lui Chaptal.

― Păi, dacă se cer atîtea mofturi, zise Nanon, ar trebui să-mi pierd toată viața la ibric. Și, ca să spun curat, niciodată n-am să mă apuc de o cafea ca asta. Da! Da cine are să taie iarba pentru vacă, pînă ce isprăvesc cafeaua?

― Am s-o fac eu! spuse Eugénie.

― Copilă! rosti doamna Grandet, privindu-și fiica. La cuvîntul acesta, care amintea de durerea ce avea să se năpustească asupra sărmanului tînăr, cele trei femei au tăcut deodată, uitîndu-se la dînsul cu un aer plin de compătimire, care-l izbi.

― Ce se întîmplă, verișoară?

― St! făcu doamna Grandet către Eugénie, care era gata să răspundă. Știi bine, fata mea, că tata a spus c-o să vorbească el domnului...

― Spune-mi Charles, zise tînărul Grandet.

― Ah! te cheamă Charles. Ce nume frumos! îngînă Eugénie.

Nenorocirile de care te temi se întîmplă aproape întotdeauna. Nanon, doamna Grandet și Eugénie, care nu se gîndeau la întoarcerea bătrînului dogar fără a se înfiora de groază, auziră o lovitură de ciocan, cu răsunetul prea bine cunoscut de tustrele.

― Tata! spuse Eugénie.

Într-o clipă luă zaharnița, lăsînd numai cîteva bucățele pe fața de masă. Nanon înșfacă farfuria cu ouă. Doamna Grandet se ridică asemenea unei căprioare speriate. Fu o adevărată panică, de care Charles se miră, fără să-și poată explica pricina.

― Dar ce-i cu dumneavoastră? le întrebă el.

― Vine tata, zise Eugénie.

― Și ce dacă vine?...

Domnul Grandet intră, își aruncă agera-i privire asupra mesei, asupra lui Charles, văzu și înțelese totul.

― Ah! ah! vă sărbătoriți nepotul, asta-i bine, foarte bine! spuse el fără a se bîlbîi. Cînd pisica nu-i acasă, șoarecii joacă pe masă.

„Sărbătoare?...” își spuse Charles, neputînd bănui regimul și obiceiurile acestei case.

― Dă-mi un pahar, Nanon, spuse moșul.

Eugénie aduse ea paharul. Grandet scoase din buzunar un briceag cu minerul de corn și cu o limbă lată, tăie o bucată de pîine, luă puțin unt, îl întinse cu zgîrcenie și începu să mănînce, stînd în picioare, în aceeași clipă, Charles tocmai puse zahăr în cafea. Grandet zări bucățile, o cercetă cu privirea pe nevastă-sa, care păli; făcu trei pași și se aplecă la urechea bietei bătrîne, suflîndu-i:

― De unde ați luați atîta zahăr?

― Nanon l-a cumpărat de la Fessard, că nu mai aveam.

E peste putință să-și închipuie cineva covîrșitoarea proporție pe care o lua această scenă mută pentru cele trei femei. Nanon ieșise din bucătărie și se uita în sală, pîndind desfășurarea lucrurilor.

Charles, după ce gustă cafeaua, ce i se păru tot amară, căută zahărul, pe care Grandet îl și mistuise.

― Ce vrei, nepoate? întrebă bătrînul.

― Zahărul.

― Toarnă lapte, și cafeaua se va îndulci, îl povățui stăpînul casei.

Eugénie puse atunci din nou zaharnița pe masă și se uită la tată-său cu un aer foarte calm. Desigur, pariziana care, pentru a înlesni fuga amantului, a susținut cu plăpîndele-i brațe o scară de mătase, nu a dovedit mai mult curaj decît Eugénie, cînd a pus din nou zaharnița pe masă. Amantul își va răsplăti pariziana sa de îndată ce-i va arăta cu orgoliu frumosul braț strivit, ale cărui vine însîngerate vor fi scăldate în lacrimi și în sărutări, tămăduite de alintări; pe cînd Charles nu avea să cunoască niciodată taina adîncului zbucium ce zdrobea inima verișoarei sale, fulgerată atunci de privirea bătrînului dogar.

― Nu mănînci, nevastă?

Biata roabă înainta, tăie umil o bucățică de pîine și luă o pară. Eugénie oferi cu îndrăzneală struguri părintelui său spunînd:

― Gustă din conservele mele, tată! Verișorule, nu-i așa că ai să mănînci și dumneata?Anume pentru dumneata m-am dus să caut acești minunați ciorchini.

― O! Dacă ar fi după capul lor, ar devasta tot Saumurul pentru dumneata, nepoate! Cînd isprăvești, mergem amîndoi în grădină, am să-ți spun unele chestii, nu din cele mai dulci.

Eugénie și maică-sa aruncară lui Charles o privire asupra căreia el nu se mai înșelă.

― Ce înseamnă aceste vorbe, unchiule? De la moartea bietei mame... (rostind cuvintele acestea, glasul i se înmuie) nu mai pot fi dureri pentru mine...

― Nepoate, cine poate ști nenorocirile cu care vrea să ne încerce Dumnezeu? îl pregăti în felul ei mătușica.

― Ta, ta, ta, ta, făcu Grandet, iată că au și început prostiile! Mi-e milă, nepoate, de albele dumitale mîini. Arătîndu-i soiul de Berbeci de bătut parii, pe care i-i pusese natura la capătul brațelor sale, urmă: Iată mîini făcute pentru a strînge parale! Ai fost crescut cu încălțări croite din pielea fină din care se fabrică portofelele, unde noi ținem bancnote. Rău! Foarte rău!

― Ce vrei să spui, unchiule? Să mă vezi cu gîtul în ștreang, dacă pricep o singură vorbă!

― Hai! spuse Grandet.

Avarul, dînd drumul limbii briceagului să plesnească intrînd în mîner, înghiți restul de vin alb și deschise ușa.

― Vărule, fii tare!

Accentul tinerei fete îl îngheță pe Charles, care păși în urma fiorosului unchi în prada unor ucigașe neliniști.

Eugénie, maică-sa și Nanon se duseră în bucătărie, minate de nepotolita curiozitate de a pîndi pe cei doi protagoniști ai scenei ce avea să se desfășoare în umeda grădiniță, unde unchiul mergea deocamdată tăcut alături de nepot.

Grandet nu era prea stînjenit de sarcina să-i vestească lui Charles moartea părintelui său; dar simțea totuși un fel de milă știindu-l fără nici un ban și căuta cuvintele prin care să-i îndulcească întrucîtva acest crud adevăr.

„Ți-ai pierdut părintele!” era ușor de spus. Părinții mor înaintea copiilor. Dar în cuvintele „Nu mai ai nici un soi de avere” erau cuprinse toate nenorocirile din lume. Și bătrînul străbătu pentru a treia oară aleea din mijloc, cu pietrișul scîrțîind sub picioare.

În împrejurările hotărîtoare ale vieții, sufletul nostru se alipește puternic de locurile unde ne năpădesc bucuriile sau durerile. Ca atare, Charles cerceta cu luare-aminte merișorul acestei grădinițe, căderea veștedelor frunze, zidurile paraginite, ciudățeniile arborilor fructiferi, amănunte pitorești ce aveau să i se întipărească în amintire, legate pentru veșnicie de acest ceas solemn printr-o mnemotehnic specifică pasiunilor.

― Cald, frumos timp, spuse Grandet, respirînd adînc aerul proaspăt. ― Da, unchiule... Dar de ce...?

― Ei, bine, băiete, reluă unchiul, am vești proaste pentru tine. Tata ți-e grav bolnav...

― Și eu în vremea asta stau aici! gemu Charles. Nanon, strigă el, caii de poștă! Se va găsi o trăsură pe undeva, adause, întorcîndu-se către unchiul, care rămase neclintit.

― Caii și trăsura nu mai folosesc la nimic, răspunse Grandet.

Charles amuțise, palid, cu ochii ficși.

― Da, sărmane băiat, ai ghicit! Nu mai trăiește. Dar n-ar fi nimic; e altceva mai grav: și-a zburat creierii.

― Tata?...

― Da! Nici asta nu-i cine știe ce. Ziarele pălăvrăgesc, însă, ca și cum ar avea dreptul s-o facă. Iată, citește.

Grandet, care împrumutase ziarul lui Cruchot, puse fatalul articol sub ochii lui Charles.

În acea clipă, bietul tînăr, încă un copil, încă la vîrsta cînd simțămintele se revarsă cu nevinovăție, izbucni în lacrimi.

„Semn bun!” își spuse Grandet. Mă speriasem de ochii lui. Acum plînge, iată-l salvat.

― Încă n-ar fi nimic, sărmane nepoate, reluă cu glas tare, fără să știe dacă Charles îl ascultă, sau nu. Asta nu-i nimic, te vei consola; dar...

― Niciodată! Niciodată!Tată! Tată!

― El te-a ruinat, nu mai ai nici un ban.

― Ce-mi pasă de asta?! Unde e tata?... Tata! Plînsul și suspinele răsunau între acele ziduri în chip înfiorător și se răsfrîngeau în ecouri. Cele trei femei, cuprinse de milă, plîngeau și ele, lacrimile sînt tot atît de molipsitoare ca și rîsul. Charles, fără să-și mai asculte unchiul,alergă în curte, nimeri scara, se urcă în odaia lui și se aruncă de-a curmezișul patului, cu fața ascunsă în cearșafuri, spre a plînge în voie, netulburat de rubedenii.

― Trebuie lăsat să treacă prin primul șuvoi, spuse Grandet intrînd în sală, unde Eugénie și maică-sa își luaseră la repezeală locurile și lucrau cu mîini cuprinse de tremur, după ce-și șterseseră ochii. Dar băiețașul ăsta nu-i bun de nimic, se gîndește mai mult la morți decît la bani! Eugénie se înfiora auzind pe tătîne-său vorbind astfel, despre cea mai sfîntă dintre dureri. Din acea clipă, începu să-și judece părintele. Deși înăbușit, plînsul lui Charles răsuna în toată casa; iar adîncul său vaiet, care părea că iese de sub pămînt, nu încetă decît pe seară, după ce se ogoise treptat.

― Bietul tînăr! îl căină doamna Grandet.

Fatală exclamație! Moș Grandet se uită la soție, la Eugénie și la zaharniță; își aminti de îmbelșugatul dejun gătit pentru nefericitul vlăstar al familiei și se postă în mijlocul sălii:

― Eh! Nădăjduiesc, spuse el cu liniștea-i obișnuită, că vei înceta cu risipa, doamnă Grandet. Nu vă dau gologanul meu, rupt din inimă, ca să îndopați cu zahăr pe acest mucos de nimic.

― Mama nu are nici o vină, spuse Eugénie. Eu sînt aceea care...

― Nu cumva ai de gînd, o întrerupse Grandet, să mi te pui împotrivă, pentru că ești majoră? Ia seama, Eugénie!...

― Tată, fiul fratelui dumitale nu trebuie să ducă lipsă în casa dumitale de...

― Ta, ta, ta, ta! făcu dogarul pe patru tonuri diferite. Fiul fratelui meu încolo, nepotul meu încoace. Charles nu ne folosește la nimic, nu mai are nici o lăscaie; tată-său a dat faliment, și cînd acest muțunache se va sătura de bocit,o să se care de aici! Nu vreau să-mi răstoarne casa pe dos.

― Ce înseamnă, tată, a da faliment? întrebă Eugénie.

― A da faliment înseamnă a face cel mai necinstit lucru care poate dezonora un om.

― Trebuie să fie un cumplit de mare păcat... zise doamna Grandet. Iar fratele tău își va primi pedeapsa cerească.

― Te-ai pus pe litanii, spuse bătrînul avar soției, ridicînd din umeri. Falimentul, Eugénie, reluă el, e un furt pe care legea, din nenorocire, îl ia sub ocrotirea ei. Oamenii și-au încredințat mărfurile lor lui Guillaume Grandet, bizuiți pe onorabilitatea și pe cinstea lui; el le-a luat totul, lăsîndu-le doar ochii, ca să plîngă. Hoțul de drumul mare e de preferat falitului; el te atacă, te poți apăra, își riscă capul; dar celălalt?... Pe scurt, Charles e dezonorat.

Cuvintele acestea răsunară în inima bietei copile și-o apăsară cu toată înfricoșata lor povară. Tot atît de pura pe cît de gingașă ca o floare din mijlocul pădurii, ea nu cunoștea nici orînduielile lumii, nici viclenele ei socoteli, nici sofismele ei; primi deci atrocea răstălmăcire asupra falimentului dată dinadins de către tatăl său, fără să-i arate deosebirea dintre un faliment pus la cale și unul fără voie.

― Ei bine, tată, și dumneata n-ai putut să împiedici această nenorocire?

― Fratele meu nu s-a sfătuit cu mine; de altfel, datorează patru milioane.

― Tată, ce înseamnă un milion? întrebă ea cu naivitatea unui copil încredințat că va găsi ușor ceea ce dorește.

― Un milion? zise Grandet. Dar asta înseamnă un milion de monede a cîte douăzeci de gologani, și trebuie cinci piese de douăzeci de gologani ca să faci cinci franci.

― Doamne! doamne! strigă Eugénie, cum de-a avut oare unchiul patru milioane? Mai este cineva în Franța care să aibă atîtea milioane?

Moș Grandet își mîngîie bărbia, zîmbi și s-ar fi spus că negul din vîrful nasului i se dilată.

― Și ce-o să facă vărul Charles?

― Va pleca în Indii, unde, după voința părintelui său, se va strădui să facă avere.

― Dar are bani ca să ajungă pînă acolo?

― O să-i plătesc eu drumul pînă la... da, pînă la Nantes.

Eugénie sări de gîtul tatălui ei.

― Ah! tată, cît ești de bun!

Îl sărută în așa chip, încît făcu aproape să-l mustre conștiința, care tot îl cam zgîndărea puțintel.

― În cît timp se poate strînge un milion? întrebă ea.

― Păi, răspunse dogarul, știi ce e un napoleon[3]; trebuie cincizeci de mii de napoleoni pentru a face un milion.

― Mamă, să dăm acatiste pentru el.

― M-am gîndit și eu la asta, răspunse bătrîna.

― Asta-i, bineînțeles! Mereu să cheltuiți bani, strigă dogarul. Credeți oare că curg mii și sute pe aici?

În timpul acesta un geamăt înăbușit, dar mai dureros decît toate celelalte, răsună în mansardă, înghețîndu-le de groază pe cele două femei.

― Nanon, du-te și vezi dacă nu se omoară! spuse Grandet. A, nu, urmă apoi, întorcîndu-se spre nevastă și spre fiică, pe care cuvintele rostite către Nanon le-au făcut să îngălbenească, vă poftesc, fără prostii! Acum vă părăsesc. Mă duc pînă la olandezii noștri, care pleacă azi. Apoi am să mă duc să-l văd pe Cruchot, ca să vorbesc cu el despre toate acestea.

Plecă. După ce Grandet trase ușa, Eugénie și maică-sa răsuflară în voie. Înainte de această dimineață, niciodată fiica nu se simțise stingherită în fața părintelui său, dar de cîteva ceasuri încoace își schimbase în fiecare clipă și simțămintele, și gîndul.

― Mamă, cu cîți ludovici se vinde un butoi de vin?

― Tatăl tău vinde butoiul între o sută și o sută cincizeci de franci, cîteodată și două sute, după cîte am auzit spunîndu-se.

― Și cînd recolta e de o mie patru sute de butoaie?

― Crede-mă, copila, că nu știu cît face; tătîne-tău nu-mi vorbește niciodată despre afacerile lui.

― Dar atunci, tata trebuie să fie bogat.

― Se poate. Însă domnul Cruchot mi-a spus că acum doi ani a cumpărat domeniul Froidfond. Asta l-o fi cam strîmtorat.

Eugénie, nemaipricepînd nimic din averea părintească, se opri din calcule.

― Nici nu m-a zărit, mititelul! declară Nanon întorcîndu-se. Stă pe pat întins ca un vițel și plînge ca o Magdalenă, de ți-e mai mare mila. Ce durere pe acest biet tinerel așa de drăguț!

― Hai iute, mamă, să-l consolăm! Iar dacă bate cineva la ușă, coborîm.

Doamna Grandet nu putu să se împotrivească blîndului glas al copilei. Eugénie era sublimă, era femeie!

Amîndouă, cu inima palpitînd, se urcară în camera lui Charles. Ușa era deschisă. Tînărul nu vedea și nu auzea nimic, înecat în lacrimi, rostea cuvinte neînțelese.

― Cît își iubește părintele, șopti Eugénie.

Era cu neputință să nu desprinzi din accentul acestor vorbe speranțele unei inimi pasionate fără s-o știe. Doamna Grandet aruncă fiicei o privire plină de dragoste maternă; apoi îi șopti la ureche:

― Bagă de seamă, ai să-l iubești.

― Să-l iubesc! murmură Eugénie. Ah! dacă ai ști ce-a spus tata!

Charles se întoarse, le zări pe amîndouă.

― L-am pierdut pe tata, bietul tata! Dacă mi-ar fi mărturisit secretul nenorocirii lui, am fi muncit cot la cot, să reparăm totul. Doamne! bunul meu părinte! Eram atît de sigur că am să-l revăd, încît mi se pare că l-am și sărutat cam rece la plecare.

Oftatul îi înăbuși cuvintele.

― Ne vom ruga pentru el, spuse doamna Grandet. Supune-te voinței lui Dumnezeu.

― Dragul meu văr, rosti Eugénie, fii tare. Pierderea dumitale e ireparabilă; gîndeste-te acum să-ți salvezi onoarea...

Cu instinctul și cu finețea femeii, care are îndemînare în toate, chiar atunci cînd consolează, Eugénie voi să amăgească astfel durerea vărului, amintindu-i datoriile față de el însuși.

― Onoarea mea?... strigă tînărul, înlăturîndu-și părul printr-o mișcare smucită. Se așeză pe marginea patului, încrucișîndu-și brațele. Ah! e adevărat. Tatăl meu, după spusele unchiului, a dat faliment. Ascunzîndu-și fața în palme, scoase un strigăt sfîșietor: Lasă-mă, verișoară, lasă-mă! Dumnezeule! Dumnezeule! fii iertător cu tata, că mult trebuie să fi suferit.

Era ceva oribil de sfîșietor să vezi acea durere tinerească, sinceră, neprihănită, fără gînd ascuns. Era o pudică durere, pe care inimile simple ale Eugéniei și mamei sale de îndată au înțeles-o, cînd Charles le rugă cu un gest să-l lase singur. Amîndouă coborîră și își luară în tăcere locurile lor de lîngă fereastră, lucrînd aproape un ceas fără a scoate un singur cuvînt. Eugénie, uitîndu-se furiș la lucrurile vărului, cu acea ochire de fată care cuprinde totul dintr-o dată, zărise frumoasele nimicuri din trusă, perechile de foarfeci, bricele încrustate cu aur. Această mărturie a luxului întrezărit prin perdeaua durerii îl făcea pe Charles și mai interesant, prin contrast poate. Niciodată o atît de cruntă întîmplare, un spectacol atît de dramatic, nu izbise închipuirea celor două ființe, veșnic cufundate în liniște și singurătate.

― Mamă, întrebă Eugénie, vom purta doliu după unchiul Victor?

― Asta o va hotărî tata, răspunse doamna Grandet.

Tăcură din nou. Eugénie împungea acul cu o regularitate a mișcărilor care ar fi dezvăluit unui observator adîncile-i gînduri. Cea dintîi dorință a acestei adorabile fete era să împărtășească doliul vărului său.

Către ceasul patru, o bruscă lovitură de ciocan răsună în inima doamnei Grandet.

― Ce-i cu tata? își întrebă fiica. Podgoreanul intră voios. După ce își scoase mănușile, își frecă mîinile, mai-mai să le jupoaie, dacă pielea lor n-ar fi fost tăbăcită ca o zdravănă talpă rusească, doar fără miros de zadă și de tămîie. Se plimbă de colo pînă colo, se uită afară. În sfîrșit, slobozi taina acestei voioșii:

― Nevastă, spuse fără a se mai bîlbîi, mi-au căzut toți în capcană! Vinul nostru e vîndut! Olandezii și belgienii urmau să plece azi-dimineață, m-am plimbat prin piață pe dinaintea hanului făcînd pe prostul. Unul, pe care îl cunoști, veni spre mine. Toți proprietarii podgoriilor de soi își păstrează recolta și vor să aștepte; eu nu i-am împiedicat. Belgianul nostru își pierduse nădejdea. Mi-am dat seama de îndată. S-a și făcut: mi-a luat toată recolta cu două sute de franci butoiul, plătindu-ne jumătate cu bani peșin. Plata în aur. Actele s-au încheiat; iată șase ludovici pentru tine. În trei luni prețul vinului se duce de rîpă.

Cuvintele din urmă fură rostite liniștit, dar atît de ironic, încît oamenii din Saumur adunați în aceeași clipă în piață și înmărmuriți de vînzarea încheiată de Grandet s-ar fi cutremurat auzindu-l. O panică năprasnică ar fi scăzut vinurile cu cincizeci la sută.

― Ai o mie de butoaie anul acesta, tată? întrebă Eugénie.

― Da, fetițo scumpă.

Această alintare exprima cea mai înaltă bucurie a bătrînului dogar.

― Asta face două sute de mii de franci?

― Da, domnișoară Grandet.

― Atunci, tată, poți ușor să-l ajuți pe Charles. Uluirea, mînia, spaima lui Baltazar zărind inscripția Mane-Teckel-Fares[4] nu s-ar putea asemui cu ghețoasa încruntare a lui Grandet, care nici nu se mai gîndise la nepot, și îl regăsea cuibărit în inima și în preocupările fiicei sale.

― Așa va să zică? De cînd acest muțunache a descălecat în casa mea, toate merg anapoda. Sînteți în stare să cumpărați cofeturi, să faceți sindrofii și să dați banchete! Ei bine! Aflați că n-am poftă de așa ceva. Cred că la vîrsta mea oi fi știind cum să mă port. De altfel, nu am a primi sfaturi nici de la fiică-mea, nici de la nimeni. Voi face pentru nepotul meu ce-am să cred de cuviință, dar voi să nu vă băgați nasul. Cît despre tine, Eugénie, adause întorcîndu-se spre ea, să nu te mai aud vorbind, că de nu, te trimit la mănăstirea Noyers cu Nanon, și asta nu mai tîrziu decît mîine, de mai crîcnești. Unde-i domnișorul cu pricina? A coborît?

― Nu, dragul meu, răspunse doamna Grandet. E sus.

― Ei, și ce face acolo?

― Își plînge tatăl! răspunse Eugénie.

Grandet se uită la fiică fără să rostească un cuvînt. Oricum, era și el, puțin, tată.

După ce făcu o dată sau de două ori ocolul sălii, se urcă repede în cabinetul său, ca să mediteze un plasament în fondurile publice.

Cele două mii de pogoane de pădure tăiată îi aduseseră șase sute de mii de franci; adăugind la această sumă banii scoși de pe plopi, veniturile anului trecut și ale anului curent, în afară de cele două sute de mii de franci cîștigați cu vînzările vinului, toate făceau, una cu alta, nouă sute de mii de franci. Cîștigul de douăzeci la sută pe termen scurt, în rentele care se ridicaseră la șaptezeci de franci, îl ispitea, își migăli socotelile pe gazeta cu vestea despre moartea fratelui, auzind, fără să se sinchisească, suspinele nepotului.

Nanon bătu în perete, poftind stăpînul să vină jos; masa era gata. Sub boltă, pe cea din urmă treaptă, Grandet își spuse în sine:

„Întrucît dobînzile se vor urca neapărat la opt, voi încheia afacerea asta. În doi ani voi avea un milion cinci sute de mii, pe care am să-i ridic de la Paris în aur.”

― Ei, dar unde-i nepotul? întrebă apoi cu glas tare.

― Zice că nu vrea să mănînce, răspunse Nanon. Asta nu-i bine.

― Ne face economie! luă notă stăpînul.

― Mda, dacă se poate spune! rosti Nanon.

― Lasă-l, că n-o să plîngă cît lumea. Foamea scoate lupul din codru.

Masa fu straniu de tăcută.

― Dragul meu, îndrăzni doamna Grandet după ce fața de masă a fost strînsă, ar trebui să purtăm doliu.

― Într-adevăr, doamnă Grandet, nu știi ce să mai inventezi pentru a arunca banii în vînt. Doliul e în inimă, nu în straie.

― Dar doliul după un frate se impune, ne poruncește și biserica...

― Cumpără-ți doliu din cei șase ludovici, mie să-mi dai o bentiță de pînză neagră, asta-mi ajunge.

Eugénie ridică ochii la cer fără nici un cuvînt. Pentru întîia oară în viață, mărinimoasele porniri, pînă atunci ațipite și înăbușite, dar care înviaseră dintr-o dată, erau barbar jignite în fiecare clipă. Astfel această seară, deși semăna în aparență cu altele o mie din existența lor posacă, totuși a fost cea mai îngrozitoare. Eugénie lucra fără să ridice capul și nu se folosea de caseta pe care Charles, în ajun, o disprețuise. Doamna Grandet își croșeta mînecile. Grandet nu făcu nimic vreme de patru ceasuri, cufundat în calculele al căror rezultat avea să lase cu gura căscată a doua zi tot Saumurul.

Nimeni nu veni să viziteze familia în acea zi. Întreg orașul vuia de lovitura dată de Grandet, de falimentul fratelui său și de sosirea nepotului. Pentru a-și potoli patima de a îndruga palavre pe socoteala intereselor de breaslă, toți podgorenii mari și mici din Saumur se adunaseră la domnul des Grassins, unde fulminau cumplite afurisenii asupra fostului primar.

Nanon torcea, și duruitul vîrtelniței era singurul glas sub grinzile cenușii ale sălii.

― Nu se poate spune că facem risipă de vorbă! luă aminte într-un tîrziu, arătîndu-și dinții albi și mari, ca migdalele curățate de coajă.

― Nimic nu trebuie risipit! răspunse Grandet, tresărind din meditațiile sale.

El se vedea adunînd opt milioane în trei ani și plutea pe acest imens fluviu de aur.

― Să ne culcăm. Mă duc să-i spun noapte bună nepotului din partea tuturor și să văd dacă vrea să ia ceva.

Doamna Grandet se opri pe scara de la primul cat, ca să audă convorbirea ce avea să decurgă între Charles și unchiaș. Eugénie, mai îndrăzneață decît maică-sa, urcă două trepte.

― Ei, nepoate, tot suferi? Da, plîngi cît ai de plîns, e firesc. Un tată e un tată. Dar trebuie să îndurăm nefericirile cu tărie. Eu îți port de grijă, în vreme ce plîngi... Sînt, după cum vezi, un unchi cumsecade. Hai, curaj! Vrei să bei un păhărel de vin?

La Saumur vinul nu costă nimic; se oferă ca o ceașcă de ceai în Indii.

― Dar, spuse Grandet mai departe, stai pe întuneric? Rău! rău! Trebuie să vezi întotdeauna clar ceea ce ai de făcut!

Grandet păși către cămin.

― Ce-mi văd ochii? strigă el. Uite o lumînare! De unde naiba au găsit o luminare de ceară? Descreieratele astea ar fi în stare să spargă și dușumelele casei mele, ca să fiarbă ouă pentru băiatul ăsta...

La auzul unor asemenea cuvinte, mama și fiica intrară în odăile respective și se furișară în pat cu iuțeala șoarecilor speriați, care se strecoară în găurile lor.

― Doamnă Grandet, ai găsit așadar o comoară? întrebă avarul, intrînd în odaia nevestei.

― Dragă, îmi fac rugăciunea! Așteaptă, încercă să mai cîștige timp biata mamă, cu glasul stins.

― Să-l ia dracu pe Dumnezeul tău! făcu Grandet bombănind.

Zgîrciții nu cred în viața viitoare; prezentul e totul pentru dînșii. Vorba aceasta aruncă o lumină oribilă asupra epocii actuale, în care, mai mult ca oricînd, banul stăpînește legile, politica și moravurile. Instituții, cărți, oameni și doctrine ― toate conspiră pentru a zdruncina credința într-o viață viitoare, pe care se sprijină de o mie opt sute de ani tot edificiul social. Acuma sicriul e o tranziție care nu mai cutremură pe nimeni. Viitorul, care ne aștepta dincolo de veșnica pomenire, a fost strămutat în prezent. A ajunge per fas et nefas[5] în raiul pămîntesc al belșugului și al plăcerilor deșarte, a-ți împietri inima și a-ți chinui trupul în vederea unor posesiuni trecătoare, după cum se îndura odinioară martiriul vieții în vederea bunurilor eterne, este gîndul tuturor. Gînd scris, de altfel, pretutindeni, pînă și în legile care întreabă pe om: „Ce plătești?” în loc să zică: „Ce cugeti?” Cînd acest crez va trece de la burghezie la popor, ce va ajunge țara?

― Doamnă Grandet, ai isprăvit? întrebă bătrînul dogar.

― Prietene, mă rog pentru tine.

― Foarte bine. Noapte bună! Mîine dimineață vom avea de vorbit.

Biata femeie adormi asemenea școlarului care nu și-a învățat lecțiile și e muncit de groaza că a doua zi va da ochii cu mutra neînduplecată a dascălului.

În clipa asta, cînd, cuprinsă de spaimă, se afundase în cearșafuri ca să nu mai audă nimic, Eugénie se strecură lîngă ea în cămașă, cu picioarele goale și o sărută pe frunte.

― Vai! măicuță bună, mîine am să-i spun că vinovată sînt eu.

― Să nu faci una ca asta; te trimite la Noyers. Lasă-mă pe mine, doar n-are să mă mănînce.

― Auzi, mamă?

― Ce?

― Tot mai plînge.

― Du-te de te culcă, copilă dragă. Au să-ți înghețe picioarele; dușumeaua e umedă.

Astfel s-a încheiat solemna zi ce avea să apese asupra întregii vieți a bogatei și sărmanei moștenitoare, al cărei somn n-avea să mai fie ușor și curat ca pînă atunci.

Adeseori, unele fapte din viața omenească par cu totul de necrezut, deși sînt adevărate. Dar aceasta să nu fie oare din pricină că uităm aproape totdeauna a răspîndi o lumină psihologică asupra determinărilor noastre spontane, lăsînd neexplicate motivele misterios urzite care le-au impus? Poate că pasiunea adîncă a Eugéniei ar trebui cercetată în cele mai delicate fibrișoare; căci ea deveni, cum ar spune unii zeflemiști, o boală, ce-i în-rîuri toată existența. Mulți oameni sînt gata mai degrabă să nege deznodămintele decît să măsoare forța legăturilor, a nodurilor și a verigilor care înlănțuie tainic un fapt de altul în ordinea morală. Deci întru aceasta, trecutul Eugéniei ar sluji pentru observatorii firii omenești ca o chezășie a naivei sale nesocotințe și a neașteptatei izbucniri a elanurilor din sufletul ei. Cu cît viața îi fusese mai mocnită, cu atît mai viu se dezlănțui în inima sa devotamentul femeiesc, cel mai ingenios dintre sentimente. Astfel, zbuciumată de peripețiile zilei, se deșteptă de mai multe ori să asculte, părîndu-i-se că a auzit suspinele vărului, care îi răsunau în urechi din ajun: cînd îl vedea dîndu-și sufletul de durere, cînd îl visa murind de foame. Către ziuă, auzi îndeaievea un strigăt înfricoșător. Se îmbrăcă numaidecît și alergă în vînăta lumină a zorilor, cu pași ușori, spre odaia tînărului, care lăsase ușa deschisă. Lumînarea se topise în bucea sfeșnicului. Răpus, Charles dormea, îmbrăcat, pe un jilț, cu capul rezemat de pat; visa așa cum visează oamenii cu stomacul gol. Eugénie putu să plîngă nestingherită, putu să admire în voie acel tînăr și frumos chip brăzdat de durere, acei ochi umflați de plîns și care, deși adormiți, păreau că tot mai varsă lacrimi. Charles ghici prin somn prezența Eugéniei, deschise pleoapele și o văzu înduioșată.

― Iartă-mă, verișoară! murmură el, neștiind nici cît era ceasul, nici unde se găsea.

― Aici se află inimi care te înțeleg, dragă vărule, și ne-am gîndit că poate ai nevoie de ceva. Ar trebui să te culci, te chinui așa.

― Ai dreptate.

― La revedere, atunci.

Și fugi, rușinată și fericită că venise. Numai nevinovăția e în stare de asemenea îndrăzneli. Instruită, virtutea învață să calculeze tot așa de bine ca și viciul. Eugénie, care lîngă vărul său nu tremurase, abia se mai putea ține pe picioare cînd ajunse în odaia sa. Viața ei ignorantă încetase deodată; ea începu să raționeze, își făcu mii de imputări.

„Ce o să gîndească despre mine? Are să creadă că-l iubesc.”

Aceasta era tocmai ceea ce ar fi dorit ea mai mult să-l vadă crezînd. Iubirea sinceră își are intuițiile ei și cunoaște că dragostea aduce dragoste. Ce eveniment pentru această fată singuratică, să intre pe ascuns în odaia unui tînăr. Nu sînt oare în iubire gînduri și fapte, prețuind pentru anume suflete cît cea mai sfîntă logodnă? Peste un ceas intră la maică-sa, să-i ajute ca de obicei la îmbrăcat. Apoi se așezară amîndouă la fereastră, așteptîndu-l pe Grandet, cu acea neliniște care îngheață inima sau o dogorește, o sugrumă sau o îmboldește, după fire, atunci cînd li-i nespusă teama de o scenă ori de o pedeapsă; sentiment de altfel atît de natural, încît animalele domestice îl încearcă într-o așa de mare măsură„ că încep a scheuna la cea mai ușoară atingere din partea stăpînului, ele, care tac și rabdă cînd se rănesc din propria lor nebăgare de seamă.

Unchiașul coborî, dar vorbi soției cu un aer distrat, o sărută pe Eugénie și se așeză la masă ca și cum ar fi uitat amenințarea din ajun.

― Ce face nepotul? Băiatul ăsta nu ne prea deranjează...

― Doarme, domnule, răspunse Nanon.

― Cu atît mai bine, n-are nevoie de lumînare, spuse șăgalnic Grandet.

Această indulgență neașteptată, această amară veselie, o izbi pe doamna Grandet, care se uită la soț cu mai încordată luare-aminte. Unchiașul își luă pălăria și mănușile, apoi rosti:

― Mă duc să mai pierd vremea prin piață, ca să-i întîlnesc pe Cruchoți.

Eugénie, hotărî că tata are ceva pe inimă, într-adevăr, obișnuit să doarmă puțin, Grandet își petrecea jumătate din noapte în calculele preliminare, care dădeau ochirilor, observațiilor și plănuirilor sale uimitoarea lor precizie și le asigura izbînda fără greș de care se minunau toți cei din Saumur. Orice putere omenească e un compus de răbdare și timp. Cei puternici voiesc și veghează. Viața avarului e un neîntrerupt exercițiu al forței omenești puse în slujba personalității. Avarul nu se sprijină decît pe două sentimente: amorul propriu și interesul; dar interesul fiind oarecum un amor propriu solid și util, dovada permanentă a unei superiorități reale, atît amorul propriu, cît și interesul sînt cele doua părți ale unui singur tot: egoismul. De aici vine poate prodigioasa curiozitate pe care o stîrnesc avarii puși cu dibăcie în scenă. Orice om ține printr-un fir de aceste personaje, care se leagă de toate sentimentele omenești, rezumîndu-le pe toate. Unde există omul fără dorință și ce dorință socială s-ar îndeplini fără bani?

Grandet avea într-adevăr ceva pe mintă, vorba nevestei. Avea, ca toți zgîrciții, permanenta nevoie de a juca o partidă cu ceilalți oameni, ca să le cîștige banii în chip legal. A stoarce pe alții nu înseamnă oare a-ți dovedi puterea, a-ți da dreptul perpetuu de a disprețui pe cei care, prea slabi, se lasă devorați? Vai! cine a priceput vreodată îndeajuns mielul culcat pașnic la picioarele Domnului, cel mai înduioșător simbol al tuturor victimelor pămîntești, al soartei lor, în sfîrșit glorificarea suferinței și a slăbiciunii? Pe acest miel, zgîrcitul îl lasă să se îngrașe, îl închide în țarc, îl taie, îl frige, îl mănîncă și-l disprețuiește. Hrana avarului se compune din bani și dispreț.

În timpul nopții, gîndurile unchiașului luaseră altă cale: de aici toată milosîrdia lui. Iscodise ceva ca să-și bată joc de parizieni, ca să-i stoarcă, să-i răsucească, să-i frămînte, să-i facă să umble, să vină, să asude, să nădăjduiască, să îngălbenească; ca să-și rîdă de toți, el, fostul dogar, în fundul sălii cenușii, urcînd putrezita scară a casei sale din Saumur. Nepotul îi dăduse de furcă. Voia acum să salveze onoarea fratelui mort fără să-l coste un ban nici pe el, nici pe nepot. Fondurile sale urmînd să fie plasate pe trei ani, nu mai avea decît de gospodărit moșiile; îi trebuia deci o hrană nouă viclenei sale hărnicii, și o găsise în falimentul fratelui. Cum nu mai simțea nimic în gheare ca să stoarcă, voia să perpelească parizienii pe jăratic în folosul lui Charles, dovedindu-se un frate bun, fără să scoată un gologan din pungă. Se sinchisea atît de puțin de onoarea familiei, încît generoasa lui hotărîre se compara cu nevoia pe care o simt jucătorii de a vedea jucată bine o partidă în care n-au mizat nimic. Avea nevoie de Cruchoți, dar nu voia să alerge după dînșii, hotărîse să-i facă să vină dînșii la el și să înceapă chiar în acea seară comedia al cărei plan îl urzise, pentru a fi a doua zi admirat de întreg tîrgul, fără să-l coste o para.

Note[modifică]

  1. Sculptor grec c.500-c.432 î.c.
  2. O fată de condiție modestă; numele îi vine de la stofa ieftină numită griseffe, pe care o purtau în secolul al XVII-lea parizienele din popor.
  3. Monedă și ludovicul francez de aur cu efigia lui Napoleon: valora douăzeci de franci.
  4. Cuvinte însemnînd: cîntărit, numărat, împărțit. Amenințare profetică, pe care, conform legendei biblice, o mînă nevăzută ar fi scris-o pe pereții sălii de ospețe a lui Baltazar, ultimul rege al Babilonului.
  5. În limba latină în original: prin mijloace permise sau nepermise, în orice chip.


▲ Începutul paginii.