Eugénie Grandet/Capitolul 4

 

Eugénie, în lipsa părintelui său, avu fericirea să poată purta nestînjenit de grijă multiubitului verișor, să-și reverse asupra lui fără teamă tezaurul devotamentului său, una din sublimele superiorități femeiești, singura pe care femeia dorește să-i fie apreciată, singura pentru care îi iartă bărbatului că i-a lăsat-o asupra ei. De trei sau patru ori, Eugénie s-a dus să asculte răsuflarea lui Charles; să vadă dacă doarme, dacă s-a trezit; apoi, cînd se sculă, cafeaua, frișca, ouăle, fructele, farfuriile, zahărul, tot ce alcătuia micul dejun, a fost pentru dînsa obiectul celor mai amănunțite pregătiri. Urcă sprintenă pe vechea scară, ca să asculte zgomotul făcut de nefericitul văr. Se îmbrăca? Mai plîngea? Veni la ușă:

― Vărule.

― Verișoară?

― Vrei să mănînci în sală, ori în odaia dumitale?

― Unde zici dumneata.

― Cum te mai simți?

― Scumpă verișoară, cu rușine mărturisesc că mi-e foame.

Convorbirea aceasta prin ușă era pentru Eugénie un întreg episod de roman.

― Bine, o să-ți aducem mîncarea în odaie, să nu-l supărăm pe tata.

Coborî în bucătărie, ușoară ca o păsărică.

― Nanon, du-te de-i deretică odaia.

Scara, de atîtea ori coborîtă și urcată de atîtea ori, unde răsuna cel mai mic vuiet, îi părea Eugéniei că-și pierduse muceda vechime; o vedea luminoasă, tînără ca ea, tînără ca și dragostea care o robea. În sfîrșit, ma-mă-sa, buna și îngăduitoarea-i mamă, se supuse tuturor toanelor dragostei, și, cînd odaia lui Charles fu dereticată, s-au dus amîndouă să țină companie nefericitului; mila creștinească nu poruncea oare să fie consolat? Amîndouă ciuguleau din religie o sumedenie de mici sofisme, ca să-și justifice impulsiile lor.

Charles Grandet se văzu astfel obiectul celor mai afectuoase și mai duioase atenții. Inima lui îndurerată simți toată dulceața acestei catifelate amiciții, a acestei încîntătoare simpatii pe care cele două suflete, veșnic con-strînse, izbutiră să le desfășoare, văzîndu-se libere pentru o clipă pe tărîmul suferințelor, mediul lor firesc. Bizuită pe rudenie, Eugénie se apucă să orînduiască rufăria, lucrurile de toaletă aduse de văru-său și avu răgaz să se minuneze în voie de fiecare din scumpele nimicuri, de fleacurile lucrate în aur și în argint, care îi cădeau sub mînă și pe care le ținea îndelung între degete, sub pretext că le cercetează.

Charles prețui nu fără o adîncă înduioșare generoasa grijă a mătușii și a verișoarei, căci cunoștea îndestul societatea pariziană pentru a ști că în situația lui n-ar fi găsit decît inimi reci și indiferente. Eugénie îi apăru în toată splendoarea frumuseții ei particulare, abia de acum încolo avea să admire inocența acestor moravuri, pe care în ajun le luase în derîdere. Astfel, cînd Eugénie primi din mîinile lui Nanon ceașca de faianță plină de cafea cu frișca, spre a-și servi vărul cu toată nevinovăția sentimentului, aruncîndu-i o blîndă privire, ochii parizianului se umplură de lacrimi; îi cuprinse mîna și i-o sărută.

― Ce ți s-a mai întâmplat iar? întrebă ea.

― Ah, sînt lacrimi de recunoștință, fu răspunsul.

Eugénie se întoarse brusc spre cămin, ca să strîngă sfeșnicele.

― Nanon, ține, ia-le! zise ea.

Cînd își privi iarăși vărul, mai era încă îmbujorată, dar cel puțin privirile ei putură să mintă și să ascundă nespusa fericire care-i năpădea inima; totuși ochii lor oglindiră același simțămînt, după cum sufletele li se contopiră într-același gînd: viitorul era al lor. Această dulce emoție a fost cu atît mai încîntătoare pentru Charles, în durerea lui imensă, cu cît fusese mai puțin așteptată. Lovitura de ciocan chemă pe cele două femei la locurile lor. Din fericire, coborîră scara atît de repede, încît se aflau cu lucrul în mînă cînd a intrat Grandet; de le-ar fi întîlnit sub boltă, nu i-ar fi trebuit mai mult ca să-i ațîțe bănuielile. După prînzul înfulecat de unchiaș la repezeală, paznicul, care nu-și primise încă plata făgăduită, sosi din Froidfond, de unde aducea un iepure, niște potîrnichi vînate în parc, niște tipări și două știuci trimise de morari.

― Eh, ei, bietul Cornoiller, vine tocmai la țanc. Sînt bune de mîncat?

― Da, preamilostive domn, sînt vînate abia de două zile.

― Hai, Nanon, mișcă-te, îi dădu zor moșneagul. Ia asta, va fi pentru deseară; vom avea de ospătat pe doi Cruchoți.

Nanon căscă niște ochi tîmpi și se uită la toată lumea.

― Bine, bine, făcu ea, dar de unde să iau slănină și mirodenii?

― Nevastă, spuse Grandet, dă-i șase franci lui Nanon și adu-mi aminte să cobor în pivniță ca să scot un vin pe cinste.

― Ei, domnule Grandet, glăsui paznicul, care-și pregătise orațiunea sa ca să lămurească treaba cu leafa, domnule Grandet...

― Ta, ta, ta, făcu Grandet, știu ce vrei să spui. Ești băiat bun: vom vedea mîine, astăzi sînt prea grăbit. Nevastă, dă-i cinci franci, adăugă către doamna Grandet.

Și șterse putina. Biata femeie fu nici nu se poate mai bucuroasă să răscumpere liniștea cu unsprezece franci. Știa prea bine că Grandet tăcea vreme de cincisprezece zile, după ce-i lua înapoi ban cu ban paralele pe care i le dăduse.

― Ține, Cornoiller, spuse ea strecurîndu-i în mînă zece franci, într-o bună zi o să te răsplătim noi pentru toată slujba.

Cornoiller nu mai avu ce zice. Plecă și el.

― Doamnă, spuse Nanon care-și îndesă pe cap pălăria cea neargă și luă coșul, vreau numai trei franci. Păstrează restul, o să se ducă oricum repede.

― Gătește ceva bun, Nanon; vărul va coborî imediat, spuse Eugenie.

― Se va întîmpla ceva extraordinar, sînt sigură de asta, spuse doamna Grandet. E a treia oară cînd tatăl tău dă o masă, de cînd sîntem căsătoriți.

Spre ceasul patru, imediat ce Eugenie și maică-sa isprăviră de pus masa pentru șase persoane, și după ce stăpînul casei aduse cîteva sticle de vin vechi, pe care provincialii îl adoră, Charles coborî în sală.

Tînărul era palid; gesturile, expresia chipului,privirea și tonul vocii, toate emanau o tristețe plină de grație.

Nu se prefăcea că suferă, chiar suferea; iar vălul de durere de pe fizionomia lui îi dădea un aer interesant în ochii femeilor. Eugenie îl iubea mai mult din cauza asta. Probabil simțea că acea amărăciune îl apropia cumva de ea. Charles nu mai era tînărul bogat și mîndru așezat pe un piedestal deasupra ei, ci un om plin de durere și suferință înduioșătoare. Suferința e egală pentru toti. Femeile au acest fapt în comun cu îngerii ― suferința umanității le aparține în întregime. Charles și Eugénie se înțelegeau din priviri; sărmanul cavaler, orfan și sărac stătea într-un ungher al camerei, tăcut și calm. Însă, din cînd în cînd,privirea gentilă și îngrijorată a fetei se oprea la el și îi abătea gîndurile departe de suferință tîrîndu-l cu ea pe tărîmurile speranței viitoare, unde voia să-l aibă lîngă ea pe vecie.

În aceste momente, orășelul Saumur vuia de bîrfa apărută prin masa dată de Grandet în cinstea Cruchoților, mai aprig decît vuise noaptea trecută cînd își vînduse recolta de vinuri pe ascuns, deși aceea era considerată o crimă și o înșelătorie grozavă față de producătorii de vinuri. Dacă bătrînul politician nefericit ar fi dat masa din același motiv care înainte l-a costat coada pe cîinele lui Alcibiade, ar fi putut fi, cel puțin, considerat un om mare; dar realitatea era, ținînd cont de faptul că se considera superior comunității pe care o putea păcăli după voia lui, că nici măcar nu-i păsa ce zicea gura lumii. Grassinsii aflară de eșecul și moartea lui Guillaume Grandet și deciseră să meargă la casa clientului lor chiar în acea seară, să prezinte condoleanțele și să-și arate prietenia față de el, fără să scape din vedere aflarea motivelor pentru care Chruchoții au fost invitați la cină. La ora cinci fix domnul C. de Bonfons și unchiul său, notarul, sosiră în hainele de duminică. Invitații s-au așezat la masă și în acord cu apetitul au început să mănîce. Grandet afișa o mina gravă, Charles era tăcut, Eugenie era șocată, iar doamna Grandet n-a adăugat nimic în plus la ce spunea de obicei; cina se prezenta ca un moment de reculegere. Cînd s-au ridicat de la masă, Charles spuse unchiului și mătușii:

― Îmi permiteți să mă retrag? Sînt nevoit să mă ocup de o corespondență lungă și dureroasă. ― Desigur, nepoate.

Imediat ce unchiul s-a convins că nepotul nu avea cum să audă nimic și era cufundat adînc în lectura scrisorilor,spuse soției cu o voce mieroasă:

― Doamna Grandet, ce vom avea de discutat va fi ca o limbă straină dumitale; e șapte jumate; poți merge să-ți vezi de ale casei. Noapte bună, copilă!

O sărută pe Eugenie și cele doua femei plecară. Urmă o scenă în care bătrînul Grandet, ajuns în starea lui maximă, mai mult decît vreodată în viața sa, arătă dexteritatea ascuțită pe care o căpătase de-a lungul vieții în relațiile cu oamenii, ce îi aduse foloase din care mușcase cu sete, de unde primise porecla de „cîine bătrîn”. Dacă primarul Saumur-ului și-ar fi mînat ambițiile mai departe, prin circumstanțe norocoase, urcînd în societatea înaltă, ar fi ajuns în congres unde se discută afacerile națiunii, și și-ar fi pus la muncă geniul pe care îl folosea acum în afacerile personale, cu siguranță că ar fi fost de folos orașului din care se trăgea. Însă, e la fel de sigur că în afara Saumur-ului, bătrînul n-ar fi fost altceva decît un cavaler al tristei figuri. Cu siguranță că există minți, ca și acelea ale unor animale, care încetează să procreeze, odată ce au fost scoase din mediul lor propice.

Președintele se și văzu ales ginere de pehlivanul moșnegel.

― Spu... spu... neai... că fa... fa... fa... limentul poate fi împie... pie... di... cat... prin... prin...

― Prin înseși tribunalele de comerț. Aceasta se întîmplă zilnic, spuse domnul de Bonfons, crezînd că ghicește gîndul lui Grandet și dorind să-l lămurească prietenește. Ascultă.

― Te as... ascult, răspunse umil unchiașul, luînd mutra vicleană a copilului care-și rîde de dascăl, părînd totuși că-i dă ascultare, cu cea mai smerită evlavie.

― Cînd un om considerabil și considerat, cum era de pildă răposatul dumitale frate la Paris...

― Fra... fra... tele meu... da...

― Este amenințat de ruină...

― Asta se... se... nu... nu... me... ște rui... rui... na?

― Da. Cînd amenințarea falimentului devine de neînlăturat, Tribunalul de Comerț, de care depinde neguțătorul, are, bagă de seamă, are puterea să numească printr-o hotărîre lichidatori. Lichidarea nu-i totuna cu falimentul. Dînd faliment, un om rămîne dezonorat, dar lichidînd, rămîne cinstit...

― Bi... bine zis. Dacă nu co... stă mai mult, e al... altă vorbă, zise Grandet.

― Dar lichidarea se poate face și fără ajutorul Tribunalului de Comerț. Căci, spuse președintele trăgînd o priză, cum se declară un faliment?

― Hm! Nu... nu... m-am gîn... gîn... dit la asta, răspunse Grandet.

― Mai înainte de toate, reluă magistratul, prin depunerea bilanțului la grefa tribunalului de către neguțător sau de procurist. În al doilea rînd, la cererea creditorilor. Dar dacă neguțătorul nu depune bilanțul și nici un creditor nu cere tribunalului o hotărîre care să declare în faliment pe sus-numitul neguțător, ce se întîmplă?

― Da... da... să... să ve... ve... dem...

― Atunci familia răposatului, reprezentanții săi, moștenitorii sau neguțătorul însuși, dacă nu e mort, sau prietenii săi, dacă e cumva ascuns, aceștia lichidează. Poate vrei să lichidezi dumneata afacerile fratelui dumitale?

― Ah, Grandet! izbucni notarul. Ce bine ar fi! Mai este un sentiment de onoare în fundul provinciei noastre. Dacă ți-ai salva numele, căci e numele dumitale, ai fi un om...

― Sublim! rosti președintele, întrerupîndu-și unchiul.

― Fi... firește, răspunse bătrînul podgorean, fra... fratele meu s-a nu... nu... numit Grandet, ca... ca și mi... min... ne, nici vor... vor... bă. Această li... chi... dare ar fi în ori... orice caz folo... si... si... toare nepotului meu, pe... pe care îl... îl iubesc. Dar tre... trebuie să... să văd! Nu cu... cu... nosc pezevenghii de la Paris... Eu sînt la Sau... Saumur, vezi bine. Îmi văd de viile mele... de gropile mele... de tre... tre... bu... burile mele. N-am is... iscălit niciodată polițe. Ce este o poli... poliță? Am a... a... acceptat multe, n-am is... is... călit nici una. Am au... auzit că se pot ras... ras... cumpăra. Iată tot ce... ce... știu.

― Da, spuse președintele, polițele se pot răscumpăra pe piață cu preț de atîta ori atîta la sută. Înțelegi?

Grandet își făcu mîna pîlnie la ureche, și președintele îi repetă fraza.

― Dar, răspunse podgoreanul, prin ur... ur... urmare, e de cîș... cîș... ti... gat gras în afa... ce... ce... rea asta? Zău dacă știu ceva din toa... toa... te as... tea... la vîr... sta mea. Eu tre... tre... buie să ră... rămîn lipit aici, să... am grijă de grîne. Grî... grî... nele mele se adună, și... și... cu ele plă... plă... tești. Înainte de... de toate... trebuie să... să vezi de... de... recoltă. Am tre... treburi mai... i... importante la Froid... fond... Nu-mi pot pa... pa... răsi casa pentru în... în... curcături drăcești pe ca... care ni... nici nu le pri... pricep de fel. Spui că tre... trebuie ca să li... li... chidez, ca să opresc decla... cla... rația de fa... fa... li... li... ment, să fiu la Paris. Dar nu poți fi în... în două lo... locuri, doar da... da... că ești păsărică... și...

― Te înțeleg, strigă notarul. Ei bine, bătrîne amic, ai prieteni, prieteni încercați, care sînt în stare să facă orice pentru dumneata.

„Haide mai repede, gîndea în sine podgoreanul, hotărîți-vă odată.”

― Și dacă cineva ar pleca la Paris și ar găsi pe cel mai mare creditor al fratelui dumitale Guillaume, și i-ar zice...

― Stai pu... pu... țin, reluă moșul, i-ar spu... spu... ne ce? Ceva cam așa: „Domnul Grandet din Saumur încoace... coace, domnul Grandet din Saumur pe din... co... lo. Își iubește fra... fra... te... le și nepotul, Grandet e o ru... ru... dă mi... nu... nu... nată și are ce... cele mai bu... bune in... ten... ții. El și-a vîndut bi... bi... ne re... col... col... ta. Nu declarați fa... falimentul, sfătuiți-vă și numiți li... li... chi... da... da... tori. Atunci Grandet va ve... ve... vedea. Veți cîștiga mai mult li... li... chidînd de... decît dacă la... lăsați oamenii justiției să... să-și vîre na... nasul... Nu-i așa?

― Adevărat, încuviință președintele.

― Pentru că, vezi, domnule de Bon... Bon... Bon... fons, trebuie să vezi bi... bi... ne înainte de a te ho... ho... ta... rî. Ce nu se poate... nu se poa... poa... te. În orice afacere du... du... bi... oasă, ca să nu te rui... rui... ruinezi trebuie să cu... cunoști mi... mi... jloace... cele și gre... gre... u... u... u... u... tățile. Nu-i așa?

― Fără îndoială! căzu de acord din nou președintele. Părerea mea este că în cîteva luni s-ar putea să răs-cumpărăm creanțele pentru o sumă de, și să plătim apoi integral prin bună înțelegere. Ah! Ah! duci mai departe cîinii arătîndu-le bucata de slănină! Cînd nu-i declarație de faliment și cînd ai în mînă titlurile creanțelor, ești alb ca neaua.

― Ca nea... nea... neaua? repetă Grandet, făcînd iar mîna pîlnie la ureche. Nu înțe... te... leg cum vi... vi... ne asta?

― Dar, strigă președintele, ascultă-mă!

― As... as... cult.

― Un efect e o marfă a cărei valoare poate să scadă și să urce. E o urmare a principiului lui Jeremie Bentham^[1] asupra cametei. Acest publicist a dovedit că prejudecata, care aruncă atîta ocară asupra cămătarilor, e o prostie.

― Ei! făcu unchiașul.

― Ținînd seamă că în principiu, după Bentham, banul e o marfă, și ceea ce reprezintă el e de asemenea marfă, reluă președintele; ținînd seamă că supusă variațiilor obișnuite, care diriguiesc treburile comerciale, marfa-bilet purtînd o iscălitură sau alta, după cum cutare sau cutare articol abundă sau lipsește de pe piață, după cum e scumpă sau scade la nimic, tribunalul ordonă... vai! da prost mai sînt... părerea mea e că vei putea răscumpăra datoriile fratelui dumitale cu douăzeci și cinci la sută.

― Îl chea... chea... mă Je... Je... Jeremie Ben...?

― Bentham, un englez.

― Acest Jeremie o să ne scutească de multe plîngeri în afaceri, recunoscu notarul rîzînd.

― Englezii ăștia au cî... cî... teodată bun-simț, spuse Grandet. Ast... fe... fel, după Ben... Ben... Bentham, dacă polițele fratelui meu pre... țu... țu... ieșe... ba nu prețuiesc nimic! Ce zici, așa e? Asta îmi pa... pa... re lim... limpede... Creditorii vo... vor fi... ba nu vor fi... înțeleg!

― Lasă-mă să-ți lămuresc toate acestea, zise președintele. De drept, dacă dumneata posezi toate titlurile creanțelor datorate de casa Grandet, fratele dumitale sau succesorii lui nu datorează nimănui nimic. Bun.

― Bun! întări unchiașul.

― Într-adevăr, dacă efectele fratelui dumitale se negociază, pricepe bine acest cuvînt, pe piață cu atîta pierdere la sută, dacă vreunul din prietenii dumitale, trecînd pe acolo, le-a răscumpărat, creditorii nefiind siliți să le dea, succesiunea răposatului Grandet din Paris e perfect încheiată.

― Asta e a... de... de... vărat! Aface... rile sînt afa... faceri! spuse dogarul. Fie a... a... așa. Dar, presupunînd asta în... în... țelegi? E greu. N-am ni... nici ba... bani, ni... nici timp, nici...

― Da, dumneata nu te poți deranja. Atunci uite ce: mă duc eu la Paris, o să-mi plătești doar drumul, o nimica toată. Voi da ochi cu creditorii, o să le vorbesc, o să-i amîn și totul se va aranja cu un surplus de plată, pe care dumneata ai să-l adaugi la valorile de lichidare, ca să recapeți titlurile polițelor.

― Dar vo... vo... vom vedea aceasta; nu... nu... nu pot; nu... nu... nu vre... vre... vreau să mă anga... ga... jez fă... fără să... Ca să... să... scurtez, cine nu... nu poate, nu-u, nu poate! Ați în... țe... țe... les?

― Adevărat.

― Mi-e ca.... capul to... to... tobă de cele cîte mi... mi... mi-ați spus. Ia... ia... ta, e pri... mă oară în vi... ața mea cînd tre... tre... buie să-mi ba... bat capul cu de astea.

― Pricep, nu ești jurisconsult.

― Sînt un bie... biet podgorean și ha... ha... bar nu am de ce mi-ați spus; tre... tre... buie să mă gîn... gîn... gîndesc.

― Ei bine, încheie președintele, părînd că dorește să sfîrșească convorbirea.

― Nepoate! îl întrerupse mustrător notarul.

― Da, unchiule, zise președintele.

― Lasă-l pe domnul Grandet să se lămurească. E vorba de un mandat foarte important. Scumpul nostru prieten trebuie să chibzuiască...

O lovitură de ciocan, care anunța sosirea familiei des Grassins, intrarea și ploconelile lor, îl împiedicară pe Cruchot să-și isprăvească fraza. Notarul fu bucuros de această întrerupere; Grandet îl și privea pieziș, și negul vînos vestea o aprigă furtună lăuntrică. Mai întîi, prudentul notar nu găsea potrivit ca un președinte al tribunalului de primă instanță să se ducă la Paris pentru a face să capituleze niște creditori și să devină complice într-o învîrteală, care se bătea cap în cap cu strictele legi ale cinstei, apoi, cum nu-l auzise pe moș Grandet pronunțîndu-se asupra vreunei plăți cît de mici, tremura la gîndul că nepotu-său ar putea fi tîrît într-o asemenea afacere. Folosi deci clipa cînd intră familia des Grassinilor, pentru a-și lua nepotul de braț ca să-l ducă în dreptul ferestrei.

― Te-ai arătat grozav de săritor la nevoie, nepoate; dar la naiba cu atîta devotament! Dorința de a pune mîna pe fată te orbește ― drace! nu trebuie să procedezi ca un nerod. Lasă-ma pe mine să conduc barca, tu să ajuți doar la cîrmă. Oare are rost să-ți compromit demnitatea de magistrat într-o asemenea?...

Nu apucă să sfîrșească; îl auzi pe domnul des Grassins spunînd bătrînului dogar, cînd îi întinse mîna:

― Grandet, am aflat groaznica nenorocire ce s-a abătut asupra familiei dumitale, nenorocirea casei Guillaume Grandet și moartea fratelui dumitale; venim ca să-ți exprimăm toată părerea de rău cu care luăm parte la acest trist eveniment.

― Nu e vorba de altă nenorocire, decît de moartea domnului Grandet mezinul, îl întrerupse notarul pe bancher. Poate că nu s-ar fi sinucis dacă i-ar fi trecut prin minte să-și cheme fratele în ajutor. Vechiul nostru prieten, cinstit pînă în vîrful unghiilor, are de gînd să lichideze datoriile casei Grandet din Paris. Nepotul meu, președintele, ca să-l scutească de sîcîielile unei afaceri cu totul judiciare, se oferă să plece numaidecît la Paris, cu scopul de a negocia cu creditorii și de a-i mulțumi cum se cuvine.

Cuvintele acestea, întărite de atitudinea podgoreanului, care-și mîngîia bărbia, uimiră peste măsură pe cei trei des Grassins, care tot timpul drumului, bîrfiseră pe toate fețele avariția lui Grandet, învinuindu-l chiar de moartea fratelui.

― Ah! știam eu bine! izbucni bancherul privindu-și soția. Ce-ți spuneam pedrum, doamnă des Grassins? Grandet e cinstit pînă în vîrful unghiilor și nu va îngădui ca numele lui să fie cît de puțin atins! Banul fără cinste e o boală. Mai există onoare în provinciile noastre! Asta-i frumos, mai mult decît frumos, Grandet! Sînt un vechi ostaș, nu știu să-mi ascund gîndul; o spun verde: asta, la naiba, e sublim!

― Dar su... su... bli... bli... mul co... co... costă cam scump! răspunse prefăcutul moșulică, în timp ce bancherul îi strîngea mîna călduros.

― Însă asta, scumpul meu Grandet, cu voia domnului președinte, reluă des Grassins, este o afacere pur comercială și cere un neguțător încercat. Nu se impune oare să fii versat în socoteli de schimb, în avansuri, în calcule de dobînzi? Eu sînt nevoit să plec la Paris pentru treburile mele, încît aș putea...

― Vom căuta deci să ne a... a... aranjăm a... am... amîndoi în marginile posibilităților, fără să mă... mă... a... an... angajez cu... cu ceva, spuse Grandet bîlbîindu-se; pentru... că... ve... ve... vezi dumneata, domnul președinte îmi cerea, firește, cheltuielile de drum... Unchiașul nu mai bîlbîi ultimele cuvinte.

― Ce vorbă! exclamă doamna des Grassins, dar e o plăcere să mergi la Paris! Eu aș plăti bucuroasă drumul, numai să mă duc.

Spunînd, făcu soțului un semn, încurajîndu-l să le sufle adversarilor cu orice preț această însărcinare; apoi privi foarte ironic la cei doi Cruchoți, care făcuseră o mutră de mai mare mila.

Grandet îl apucă pe bancher de un nasture al hainei și-l trase la o parte.

― Am mai multă încredere în dumneata, decît în președinte, îi șopti el. Pe urmă, mai e o altă poveste cu cîntec de data asta, adăugă el mișcîndu-și negul. Vreau să încep să cumpăr rente de stat; am cîteva mii de franci, pe care n-aș vrea să-i plasez în obligații decît la optzeci de franci la sută. Cică, după cum spune lumea, aceste mașinării ar fi de obicei în scădere către sfîrșitul lunii. Te pricepi la asta, nu-i așa?

― Te cred! Prin urmare aș avea de luat pentru dumneata rente de cîteva mii de franci?

― Nu cine știe ce mare lucru pentru, început. Dar... nici o vorbă! Vreau s-o fac fără să se afle... Vei încheia afacerea pe la sfîrșitul lunii, dar să nu sufli nici un cuvînt Cruchoților; le-ar sta în gît. Fiindcă pleci la Paris, vom vedea totodată cum cad bobii pentru bietul meu nepot.

― Sîntem înțeleși. Voi pleca mîine cu poștalionul, rosti tare des Grassins, și voi veni să iau de la dumneata ultimele dispozițiuni... La ce oră?

― La cinci după amiază, hotărî podgoreanul, frecîndu-și mîinile.

Cele două tabere mai rămaseră încă vreo cîteva clipe pe poziție. După un răstimp de tăcere, des Grassins, bătîndu-l pe Grandet cu palma pe umăr, spuse:

― Mare noroc, să ai rude ca dumneata...

― Da, da, fără s-o arăt, răspunse Grandet, sînt un frate bun. Mi-am iubit fratele și am s-o dovedesc, dacă... dacă... n-are să coste...

― O să vă lăsăm acum, Grandet! spuse bancherul, întrerupîndu-l la timp, mai înainte de a-și sfîrși fraza. Plec așa de devreme pentru că mai am de pus ordine în unele treburi.

― Bine, bine, și eu mă... mă... retrag în camera de... de... deliberare, cum spune președintele Cruchot, ca să mă gî... gî... gîndesc la ceea ce știi.

„Al naibii! Nu mai sînt «domnul de Bonfons»”, se gîndi îngrijorat magistratul, a cărui mutră căpătase înfățișarea unui judecător plictisit de-o pledoarie.

Capii celor două familii rivale plecară împreună. Nici unii, nici alții nu se mai gîndeau la trădarea lui Grandet față de podgoreni, ci se iscodeau reciproc, dar în zadar, să afle ce gîndește celălalt despre adevăratele intenții ale moșului în această nouă afacere.

― Mergeți și dumneavoastră cu noi la doamna Dorsanval? îl întrebă des Grassins pe notar.

― O să venim ceva mai tîrziu, răspunse președintele. Dacă unchiul îmi îngăduie, i-am făgăduit domnișoarei de Gribeaucourt să-i dau bună seara, așa că mai întîi o să trecem pe acolo.

― La revedere, deci, domnilor, încheie doamna des Grassins.

Și cînd des Grassinii fură la cîțiva pași de Cruchoți, Adolphe își dădu cu părerea:

― Au cam rămas cu botul pe labe, nu?

― Mai încet, băiatule! îl povățui maică-sa. Ar putea să te-audă! De altfel, ceea ce spui nu-i de cel mai bun gust și miroase a obrăznicii studențești.

― Ce zici de asta, unchiule? izbucni magistratul, cînd îi socoti pe des Grassini destul de departe, am început prin a fi președintele de Bonfons și am sfîrșit prin a ajunge în cele din urmă un simplu Cruchot!

― Văzui și eu că ai pus-a la inimă, dar ce să-i faci? Vîntul sufla de partea des Grassinilor. Prostănac mai ești, cu toată deșteptăciunea ta!... Lasă-i să se îmbarce pe un „vom vedea” al moșulicului Grandet și fii pe pace, dragul meu: Eugénie tot nevasta ta are să fie...

În cîteva clipe vestea mărinimiei lui Grandet se răspîndi în trei case deodată, și în tot tîrgul nu se mai vorbi decît despre acest devotament frățesc. Fiecare îl ierta pe Grandet pentru vînzarea vinului, încheiată în disprețul înțelegerii dintre podgoreni, și-i admira cinstea, laudîndu-i mărinimia, de care nu-l crezuseră în stare. E în firea francezului să se înflăcăreze, să se burzuluiască, să se aprindă, pentru meteorul de o clipă„ pentru toate nimicurile trecătoare ale actualității. Dar masele, popoarele, să fie oare fără memorie?

După ce Grandet închise ușa, o chemă pe Nanon:

― Nu da drumul cîinelui și nu te culca, avem de lucru împreună. La ora unsprezece, Cornoiller trebuie să fie la poartă cu căruța de la Froidfond. Pîndește-l cînd vine, ca să nu bată, și spune-i să intre binișor. Legile poliției pedepsesc gălăgia în tisipul nopții. De altfel mahalaua nu trebuie să știe ca plec la drum.

Spunînd aceasta, Grandet se urcă în laboratorul său, unde Nanon îl auzi mișcîndu-se, răsfoind, umblînd de colo pînă colo, dar cu mare băgare de seamă. Nu voia, firește, să-și trezească nici nevasta, nici fata, și, mai presus de toate, nu voia să ațîțe curiozitatea nepotului, pe care începu să-l afurisească că ține lumina aprinsă în odaia lui. Pe la miezul nopții, cum Eugénie se gîndea numai la nefericitul ei văr, crezu că aude plînsul unui om pe moarte și, pentru ea, acest muribund nu putea fi decît Charles: cînd se despărțise de dînsul era așa de palid și deznădăjduit. Poate că s-o fi și omorît, cumva, împinsă de această groază, se înfășură într-o haină cu glugă și voi să iasă. Întîi zări prin crăpătura ușii o lumină mare și o cuprinse spaima să nu fi luat foc ceva, undeva; apoi se liniști, auzind pasul greoi al mătăhăloasei Nanon și glasul ei, amestecat cu nechezatul mai multor cai.

„O fi vrînd oare tata să-l răpească pe verișor?” se întrebă naiv și absurd, deschizînd încet ușa, ca să nu scîrțîie, dar în așa fel, ca să vadă ce se petrece în coridor.

Deodată ochii ei întîlniră pe cei ai părintelui său, și privirea lui, deși vagă și nepăsătoare, o înmărmuri de spaimă. Moșneagul și Nanon purtau amîndoi pe umărul drept un par vîrtos, ce susținea, legat cu odgon, un butoiaș din cele pe care moș Grandet le mai fabrica din cînd în cînd, ca să-i treacă de urît.

― Sfîntă Fecioară! Greu mai este, domnule!spuse cu glas scăzut Nanon.

― Ce păcat că nu sînt în el decît gologani de aramă! răspunse moșulică. Bagă de seamă să nu dai peste sfeșnic!

Scena era luminată de o singură lumînare așezată între fiarele rampei.

― Cornoiller, se adresă Grandet paznicului său in partibus^[2], ți-ai luat pistoalele?

― Nu, domnule! Ce primejdie ar putea fi pentru niște gologani?...

― Nici una, încuviință Grandet.

― De altfel, o să ajungem repede, reluă paznicul, fermierii au ales pentru dumneavoastră cei mai ageri cai.

― Bine, bine, cred că nu le-ai spus unde mă duc!

― Nici nu știam unde.

― Bine! Trăsura e zdravănă?

― Asta, stăpîne, ar putea duce și trei mii. Ce greutate pot avea butoaiele astea?

― Știu eu prea bine! spuse Nanon. Au aproape o mie opt sute de piese fiecare.

― Pune-ți lacăt gurii, Nanon! Să-i spui doamnei că am plecat la țară. Pe la vremea prînzului voi fi înapoi. Hai, Cornoiller! Trebuie să ajungem la Angers înainte de ora nouă.

Trăsura porni. Nanon zăvorî poarta cea mare, slobozi cîinele, se culcă cu umărul amorțit, și nimeni din mahala nu bănui nici plecarea, și nici pricina plecării lui Grandet. Discreția moșneagului era absolută. Nimeni nu văzuse vreodată vreun ban în casa lui, bucșită cu aur. Cînd au ajuns la urechea unchiașului zvonurile din port că s-a dublat prețul aurului din pricina numeroaselor pregătiri militare desfășurate la Nantes și că în Angers sosiseră speculanții să cumpere monezi, bătrînul dogar, împrumutînd caii de la fermierii lui, profită de situație, vîndu aurul reducîndu-l la hîrtii de trezorerie, astfel că suma ce dorise să o depuna în Fonduri deveni mai mare prin transformare. „Tata a plecat”, gîndi Eugenie, care auzise totul din capul scărilor. Liniștea se așternu din nou peste casă și zgomotul căruței, scăzînd în putere, încetă să mai tulbure orașul adormit. În acel moment, Eugenie auzi în inima sa, înainte ca sunetul să-i pătrundă în urechi,un suspin ce trecu prin pereți din camera vărului său. O rază de lumină, subțire ca lama unei săbii, apăru printr-o crăpătură a ușii și căzu orizontal peste balustrada scărilor putrezite. „Suferă” își spuse și fugi pe scari. Un al doilea geamăt o găsi lîngă camera lui. Ușa era întredeschisă, ea o deschise larg. Charles adormise; capul îi atîrna pe o parte a fotoliului, și mîna sa, din care cazuse penița, aproape că atingea podeaua. Respirația grea, cauzată de poziția corpului, o sperie pe Eugenie, cînd intrase în graba. „E foarte obosit”,își spuse ea, privind la scrisorile sigilate de pe masă. Citi adresele: „Domnilor Ferry, Breillmann, & Co, producători de șarete”, „Domnului Buisson, croitor” etc. „Și-a încheiat toate afacerile, să plece din Franța imediat ce va putea” gîndi ea. Ochii i se opriră pe doua scrisori rămase desfăcute. Cuvintele „Draga mea Anette,” o orbiră pe moment. Inima îi bătea cu repeziciune, picioarele îi înțepeniră în podea. „Draga lui Anette! Iubește! e iubit! Nici o speranță! Oare ce-i scrie? Gîndurile aceastea îi trecură prin minte și inima. Vedea cuvintele peste tot, chiar și pe cărămizile din podea, în scrisori de foc.” Îl judec deja? Nu, nu! N-am să citesc scrisoarea. Ar trebui să plec ― și dacă totusi o citesc? Îl privi pe Charles, apoi îi mută capul cu grijă pe spătarul scaunului; el se lăsă în seama ei, ca un copil încă adormit, care cunoaște atingerile mamei și primește, fără să se trezească, sărutările ei și grija cu care îl veghează. Ca o mamă, Eugenie îi ridică mîna căzută și ca o mamă îl sărută pe creștet. „Dragă Anette” ― un demon îi urla cuvintele în urechi. „Știu că e greșit; dar voi citi scrisoarea,” își spuse ea. Întoarse capul cînd cinstea sa nobilă reveni să îi cerceteze conștiința. Pentru prima oara în viață, binele și răul se luptau în inima ei. Pînă atunci nu a fost nevoită să roșească niciodată pentru nimic. Pasiunea și curiozitatea biruiră. Cu fiecare frază citită inima îi bătea din ce în ce mai tare și intensitatea strălucitoare care o stăpînea, făcea trăirea primei iubiri mai prețioasă cu fiecare cuvînt.

„Draga mea Anette,

Nimic nu ne-ar fi putut despărți ca această nenorocire care m-a secat de puteri, așa cum nimeni n-ar fi putut să mă ferească de ea. Tatăl meu s-a sinucis; averea lui și-a mea sunt pe veci pierdute. Am ramas orfan la vîrsta la care, prin natura educației pe care o am, sînt încă un copil; și totuși trebuie să mă ridic, la nivelul de bărbat, din abisul în care sunt înlănțuit. Am petrecut deja jumate de noapte încercînd să mă obișnuiesc cu situația în care sînt. Dacă vreau să părăsesc Franța ca un om cinstit ―, nu se pune la îndoială asta ―, nu am o sutăa de franci ai mei cu care să-mi încerc norocul în Indii sau America. Da, sărmana mea Anna, trebuie să-mi caut norocul în locurile acelea înspăimîntătoare. Acolo, se spune, voi reuși cu siguranță. Cît despre a rămîne la Paris, nu pot face asta. Nici natura, nici caracterul meu, nu sunt făcute să îndure afronturile, neglijarea, disprețul arătat unui om ruinat, copilul unui falit. Dumnezeule mare! Gîndește cum e să datorezi două milioane. Ar trebui să mor în duel din prima săptămînă; de asta nu mă voi întoarce acolo. Dragostea ta ― cea mai tandră și devotată dragoste care a înnobilat inima unui bărbat ― nu poate să mă cheme îndărăt. Căci, vai tu iubita mea, n-am atîția bani ca să merg unde ești tu, să-ți dau și să primesc o ultimă sărutare, o sărutare prin care aș sorbi cu prisosință forța cuvenită pentru tot ceea ce am de gînd să fac...”.

„Bietul Charles, ce bine că am citit. Am aur, am să i-l dau”, își spuse Eugénie, Reluă apoi lectura, după ce-și șterse lacrimile. „Nu mă gîndisem pînă acum la toate năpastele mizeriei. Chiar dacă aș izbuti să înjgheb cele cîteva sute de ludovici trebuincioși pentru drum, tot n-aș avea nici un ban în plus ca să-mi constitui un fond în mărfuri. Dar nu, nu voi avea nici o sută de ludovici și nici unul singur; n-o să știu ce o să-mi rămină decît după achitarea datoriilor mele de la Paris. Dacă nu-mi va mai rămîne nimic, mă voi duce liniștit la Nantes, mă voi îmbarca ca simplu matelot și voi începe așa cum au început mulți oameni harnici, care n-au avut un gologan și s-au înapoiat bogați din Indii. De azi-dimineață îmi privesc cu sînge rece viitorul. E mai îngrozitor pentru mine ca pentru oricare altul, pentru mine, care am fost alintat de o mamă ce m-a adorat, iubit de cel mai bun dintre părinți și care la intrarea în viață am întîlnit o dragoste ca aceea a Annei! N-am cunoscut decît plăcerile vieții: această fericire nu putea dăinui. Cu toate acestea, scumpa mea Annette, am mai mult curaj decît s-ar presupune că poate avea un june obișnuit cu huzurul, mai ales cu răsfățul celei mai fermecătoare femei din Paris, legănat de bucuriile familiei, căruia îi surîdea acasă totul, ale cărui dorințe erau lege pentrul tatăl său... Ah! tata! el... mort, Annette... Și iată că m-am gîndit la situația mea, m-am gîndit și la a ta. Am îmbătrînit grozav de mult în douăzeci și patru de ore. Scumpă Anna, dacă pentru a mă avea lîngă tine, la Paris, ar trebui să renunți la toate plăcerile tale, la toaletele tale, la loja ta de la Operă, cu toate aceste sacrificii încă tot n-am ajunge la acoperirea cheltuielilor mele risipitoare, și apoi nici n-aș primi atîtea jertfe. Ne vom despărți deci azi pentru totdeauna.”

„O părăsește, sfîntă Fecioară. Ce fericire.” Eugénie sări de bucurie. Charles făcu o mișcare, ea îngheță de spaimă, dar, din fericire pentru dînsa, el nu se deșteptă. Apoi urmă:

„Cînd mă voi întoarce? Nu știu. Clima din Indii îmbătrînește repede pe un european, care pe deasupra mai și muncește. Să spunem peste zece ani. Fata ta va fi atunci de optsprezece ani, te va urmări pas cu pas, lumea va fi crudă cu tine, și mai crudă, poate, fiica ta. Avem destule pilde ale acestor verdicte mondene și ale ingratitudinii din partea atîtor fete; să tragem concluzii din ele. Păstrează în adîncul inimii tale, așa cum o fac eu, amintirea celor patru ani de fericire, și fii credincioasă, dacă poți, sărmanului tău prieten. Totuși, n-am să ți-o pretind, pentru că, vezi tu, scumpa mea Annette, trebuie să mă conformez situației mele, să privesc ca un burghez viața, s-o calculez cît mai convenabil. Deci trebuie să mă gîndesc la căsătorie; căsătoria a ajuns neapărat trebuincioasă vieții mele noi și îți mărturisesc că am găsit aici, în Saumur, la unchiul meu, o verișoară, ale cărei maniere, chip, suflet și judecată ți-ar plăcea și care pare să aibă...”

Scrisoarea se oprea aici.

„Trebuie să fi fost grozav de obosit, dacă n-a mai putut să continue,” își spuse Eugénie. Și astfel îl justifica. Cum ar fi fost oare cu putință ca această fată inocentă să bage de seamă răcela acelei scrisori? Pentru tinerele fete, crescute în frica lui Dumnezeu, neștiutoare și pure, totul este iubire de îndată ce pun piciorul pe vrăjitul tărîm al iubirii. Ele calcă pe acest tărîm învăluite de cereasca lumină ce-o răsfrînge sufletul lor și care se revarsă în raze asupra iubitului; ele îl înfrumusețează cu văpaia propriului lor simțămînt și îi atribuie frumoasele lor gînduri. Erorile femeii vin aproape întotdeauna din credința ei în bine sau din încrederea în adevăr. Aceste cuvinte: „Scumpa mea Annete”, „iubita mea”, răsunau în inima Eugéniei ca graiul cel mai încîntător al dragostei și-i mîngîiau sufletul, cum în copilărie îi mîngîiară urechea divinele note din Venite, adoremus, repetate de orgă. De altminteri, lacrimile, care mai scăldau încă ochii lui Charles, îi trădau toate simțămintele nobile ce seduc întotdeauna o tînără fecioară.

De unde ar fi putut ea să știe că dacă Charles își iubea într-așa măsură tatăl și că dacă-l plîngea așa de sincer, această dragoste izvora mai puțin din bunătatea inimii sale, decît din bunătatea răposatului părinte? Doamna și domnul Guillaume Grandet, satisfăcînd toate fanteziile odorului lor, răsfățîndu-l cu toate îndestulările averii, îl apăraseră astfel de acele josnice și odioase calcule, de care sînt capabili mai toți copiii Parisului, cînd, față în față cu ispitele marelui oraș, își înăbușă necăjiți dorințele, urzind planuri mereu amînate și întîrziate de părinții ce se încăpățînează să supraviețuiască, în loc să-i lase mai grabnic stăpîni pe moștenire. Marea risipă a părintelui izbutise astfel să sădească o adevărată dragoste de fiu în inima copilului fără gînduri ascunse.

Totuși, Charles era un copil al Parisului, obișnuit de moravurile pariziene și deprins de însăși Annette să calculeze totul; un om prea timpuriu bătrîn sub mască de tînăr. Și tot așa de prea timpuriu căpătase acea spăimîntătoare educație a lumii, unde într-o singură seară se comit, în gînd și prin vorbă, mai multe crime decît acelea pe care justiția le pedepsește la curtea cu juri, unde cuvintele de spirit asasinează cele mai mărețe idei, unde nu treci drept tare decît dacă vezi just; și unde a vedea just înseamnă a nu crede în nimic, nici în sentimente, nici în oameni, nici chiar în evenimente: acolo se falsifică evenimentele. Acolo, pentru a vedea just trebuie să cîntărești în fiecare dimineață punga unui prieten, trebuie să știi a te ridica politicește peste tot ce se întîmplă; pentru moment să nu admiri nimic, nici operele de artă, nici faptele înălțătoare, și să acorzi tuturor ca singur mobil numai și numai interesul personal. După miile lor de nebunii, nobila doamnă, frumoasa Annette, îl silea îndeobște pe Charles să gîndească serios; îi vorbea de situația lui viitoare, trecîndu-i prin păr parfumata sa mînă; îi făcea planurile vieții, potrivindu-i un cîrlionț; îl feminiza și în același timp îl meschiniza. Îndoită corupție, dar corupție elegantă și subțire, de lume mare.

― Ce prostuț mai ești, Charles! îi spunea ea. Mare caznă pe mine să te obișnuiesc cum să te porți cu oamenii. Ai fost foarte nepoliticos cu domnul Lupeaulx. Știu prea bine că nu e un om onorabil; dar așteaptă, să nu mai fie la putere, și atunci disprețuiește-l cît vei pofti. Știi ce ne spunea doamna Campan? „Dragele mele, atîta vreme cît cineva e în minister, adorați-l; cînd a căzut, ajutați-l să se scufunde cît mai adînc! Puternic, e un fel de zeu; dărîmat, e mai prejos decît Marat în baie^[3], căci el trăiește, pe cînd Marat e mort. Viața e un nesfîrșit șirag de combinații, și trebuie să le descoși, să le urmărești ca să te poți menține mereu la locul cel mai bun.”

Charles era un june prea la modă, fusese prea alintat de părinții lui, prea iubit de toată lumea ca să poată fi capabil de mari sentimente. Grăuntele de aur pe care maică-sa i-l aruncase în suflet se subțiase prin filiera vieții pariziene; îl folosise deocamdată numai la suprafață și avea să-l macine apoi în pulbere prin frecare. Dar Charles nu împlinise atunci decît douăzeci și unu de ani. La vîrsta asta, prospețimea vieții pare nedespărțită de candoarea sufletului. Glasul, privirea, chipul păreau că se armonizează cu sentimentele. Astfel, cel mai aspru judecător, cel mai sceptic avocat, cel mai hapsîn dintre cămătari nu vor să creadă niciodată în bătrînețea inimii, în corupția calculelor feroce atîta vreme cît ochii sînt scăldați într-o limpede lumină și cîtă vreme nici o cută nu brăzdează fruntea. Charles nu avusese niciodată prilejul să aplice maximele moralei pariziene, și pînă în acea zi se fălea cu lipsa lui de experiență. Dar fără să-și dea seama, egoismul se infiltrase în el. Germenii economiei politice, pentru uzul special al parizianului, latenți în inima lui, nu întîrziară să încolțească din clipa în care, în loc de spectator lenevit, deveni actor în drama vieții reale.

Aproape toate fetele se lasă în voia dulcilor promisiuni ale acestor aparențe; dar Eugénie, chiar de-ar fi fost prudentă și pătrunzătoare, cum sînt anumite fete din provincie, putea oare să se îndoiască de acest văr, cînd apucăturile, vorbele și faptele lui răspundeau atît de deplin la tainicele aspirații ale inimii sale? O întîmplare fatală pentru ea o făcuse martoră la ultimele spasmuri de adevărată sensibilitate, cîtă mai exista în această inimă tinerească, și să audă, ca să spunem așa, ultimele suspine ale conștiinței.

Lăsă deci la o parte acea scrisoare, care i se părea plină de dragoste, și începu să-și contemple cu înduioșare vărul adormit; tinereștile iluzii ale vieții mai jucau pentru dînsa pe fața lui; își făcu mai întîi sieși jurămîntul să-l iubească pe vecie.

Apoi își aruncă ochii pe cealaltă scrisoare, fără să mai dea mare importanță acestei indiscreții; și, citind-o, avu prilejul să capete alte dovezi ale înaltelor însușiri, pe care, ca orice femeie, le atribuie alesului inimii sale: „Scumpul meu Alphonse, în clipa în care vei citi scrisoarea asta, eu nu voi mai avea prieteni; dar îți mărturisesc că, îndoindu-mă de așa-zișii oameni de lume obișnuiți sa facă risipă cu acest cuvînt, de prietenia ta nu m-am îndoit. Încît apelez la tine să lichidezi afacerile mele, și, numai contînd pe tine, am nădejdea că voi atrage un folos cît mai mare din tot ce mai posed. Știi desigur în ce situație mă aflu. Nu mai am nimic și vreau să plec în Indii. Am scris tuturor oamenilor cărora le datorez ceva bani, și vei găsi alăturat lista lor, atît de exactă cît am putut-o alcătui din memorie. Biblioteca, mobilele, trăsurile,caii etc. valorează îndestul, cred, pentru a-mi plăti datoriile. Nu vreau să mi se păstreze decît nimicurile ieftine, care să-mi slujească drept început de instalare. Scumpul meu Alphonse, îți voi trimite de aici o procură în toată regula pentru vînzarea asta în caz de contestație, îmi vei trimite toate armele. Apoi, oprește-ți-l pe Briton. Nimeni nu va da prețul care se cuvine pe acest minunat animal, prefer să ți-l dăruiesc, după cum lasă muribundul inelul de datină executorului testamentar. Mi-am comandat o foarte frumoasă trăsură la Farry, Breitman et Co., dar ei n-au predat-o; obține de la ei s-o păstreze, fără a mai pretinde ceva, dacă se vor împotrivi, înlătură tot ce mi-ar putea păta onoarea în starea în care mă aflu. Mai datorez englezului șase ludovici pierduți la joc, nu uita să-i...”

Eugénie nu sfîrși.

„Dragul meu văr!” spuse ea lăsînd scrisoarea și fugind cu pași mărunți în odaia ei, cu una din lumînări în mînă.

Acolo, cuprinsă de un val de bucurie, deschise sertarul unui scrin vechi de stejar, una din cele mai frumoase opere ale epocii numite Renaștere și pe care se mai zărea, pe jumătate ștearsă, faimoasa salamandră regală^[4]. Luă de acolo o pungă mare, cîntări din ochi cu mîndrie greutatea pungii și se apucă să cerceteze bilanțul de mult uitat al micii sale vistierii.

Dădu mai întîi la o parte douăzeci de portugheze încă noi, bătute sub domnia lui loan al V-lea, în 1725, prețuind la schimb cît cinci lisaboniene, adică o sută șaizeci și opt de franci și șaizeci și patru de centime, cum îi spunea bătrînul avar dar al cărui preț convențional era de o sută optzeci de franci din pricina rarității și a frumuseții acestor monede strălucind ca soarele.

Idem: cinci genoveze sau piese de cîte o sută de lire din Genova, altă monedă rară, prețuind optzeci și șapte de franci la schimb, dar pentru amatorii de aur ― o sută de franci. Le avea de la bătrînul domn de la Bertelliere.

Idem ― trei cvadrupli de aur spanioli de pe vremea lui Filip al V-lea, bătuți în 1729, dăruiți pe rînd de doamna Gentillet, care, înmînîndu-i, îi spunea întotdeauna: „Acest puișor de canar, scumpul meu gălbior, face nouăzeci și opt de livre! Păstrează-l bine, micuța mea, va fi floarea comorii tale.”

Idem: ceea ce tatăl ei prețuia mai mult (aurul acestor piese era de douăzeci și trei de carate și o fracțiune), o sută de ducați de Olanda, bătuți în anul 1756 și prețuind aproape treisprezece franci.

Idem: o mare raritate, niște medalii foarte căutate de avari ― trei rupii cu semnul Cumpenei și cinci rupii cu semnul Fecioarei toate de aur curat de douăzeci și patru de carate, măreața monedă a Marelui Mog și care prețuia fiecare în parte treizeci și șapte de franci și patruzeci de centime ca greutate, dar cel puțin cincizeci de franci pentru cunoscătorii cărora le place să mînuiască aurul.

Idem: napoleonul de patruzeci de franci, primit cu două zile înainte și pe care-l pusese cu nepăsare în punga ei roșie.

Acest tezaur cuprindea piese noi și neumblate, adevărate opere de artă, de care moș Grandet se interesa din cînd în cînd și pe care voia să le vadă cîteodată, pentru a arăta cu de-amănuntul fetei calitățile lor esențiale, ca: frumusețea zimților, luciul aurului, splendoarea literelor, al căror relief nu era încă tocit. Dar ea nu se gîndea acum nici la aceste rarități, nici la mania tatălui său, nici la primejdia ce-o aștepta despărțindu-se de o comoară atît de scumpă avarului ei părinte; nu, ea se gîndea numai la vărul ruinat și sfîrși prin a-și da seama, după ce greși de cîteva ori socoteala, că poseda aproape cinci mii opt sute de franci în valori reale, care se puteau vinde la tocmeală pe circa două mii de taleri. La văzul acestui tezaur, începu să bată din palme ca un copil, care simte nevoia să cheltuiască prisosul bucuriei prin naivele zvîcniri ale trupului. Astfel, tatăl și fiica făcură, în aceeași noapte, fiecare, bilanțul averii lor: el, pentru a se duce să-și vîndă aurul; Eugénie, ca să-l arunce pe al ei în vîltoarea dragostei. Ea strecură din nou banii în vechea-i pungă, o luă cu dînsa și urcă scările fără a mai sta pe gînduri. Mizeria secretă a vărului o făcu să uite că era noapte, că existau reguli de bună-cuviință; iar mai presus de toate era tare pe conștiința ei, pe devotamentul ei, pe fericirea ei.

În clipa în care apăru în pragul ușii cu lumînarea în mînă, Charles se deșteptă și, văzînd-o, rămase înmărmurit de surpriză. Eugénie înainta, puse lumînarea pe masa și rosti cu glas înduioșat:

― Dragă vărule, trebuie să-ți cer iertare pentru o faptă gravă de care m-am făcut vinovată față de dumneata! Dar Dumnezeu o să-mi ierte acest păcat, dacă vei voi să-l faci să se uite.

― Despre ce e vorba? întrebă Charles, frecîndu-se la ochi.

― Am citit cele două scrisori. Charles roși.

― Cum s-a întîmplat asta? reluă ea. Pentru ce am venit sus? Într-adevăr, acum nu mai știu. Dar nu-mi prea pare rău că le-am citit, deoarece scrisorile acestea mi-au dat prilej să-ți cunosc inima, sufletul și...

― Și? întrebă Charles.

― Și proiectele dumitale, nevoia imediată de a avea o sumă.

― Scumpă verișoară!

― Șș, șș, dragul meu văr! Nu așa de tare, să nu trezim pe cineva. Iată! zise ea deschizînd punga. Iată economiile unei fete ca mine, care n-are nevoie de nimic. Charles, primește-le, te rog! Azi-dimineață nu știam ce înseamnă banul, de la dumneata am aflat, nu e decît un mijloc, și atîta tot! Un văr e aproape un frate, așa că poți foarte bine să împrumuți punga surorii dumitale.

El tăcea. Eugénie, tot atît femeie cît și copilă, nu-și închipuise că nu va primi, și vărul sta ca mut.

― Ei bine? întrebă ea. Dînsul înclină capul.

― Nu primești? repetă Eugénie, ale cărei bătăi de inimă răsunară în liniștea adîncă. Șovăirea vărului o umili; dar strîmtoarea în care se afla dînsul îi apăru și mai viu în minte, și încovoie un genunchi. Nu mă voi ridica, pînă ce nu vei primi acest aur! rosti. Vărule, te rog, răspunde.... Ca să știu dacă mă stimezi,dacă ești mărinimos, dacă...

Auzind acest strigăt al unei asemenea deznădejdi, Charles lăsă să-i cadă lacrimile pe mîinile verișoarei, apucînd-o de amîndouă brațele pentru a o împiedica să se așeze în genunchi. Cînd simți acele picături fierbinți. Eugénie flutură punga si o goli pe masă.

― Da, nu-i așa? spuse ea plîngînd de bucurie. Nu mai ai de ce să te temi, vărule, vei fi bogat! Aurul acesta îți va aduce noroc; într-o zi ai să mi-l înapoiezi; de altfel vom fi tovarăși; voi primi toate condițiile pe care ai să le pui. Dar nici nu merită să dai importanță unui dar, care...

Charles izbuti în sfîrșit să-i mărturisească sentimentele:

― Da, Eugénie, aș fi prea mic la suflet dacă n-aș primi. Între timp, nimic pentru nimic, încredere pentru încredere.

― Ce vrei să spui? rosti ea speriată.

― Ascultă, dragă verișoară, am aici...

Se întrerupse, ca să-i arate o besactea pătrată, cu învelitoarea de piele.

― Am aici, urmă Charles, am ceva la care țin ca la viață. Un dar de la mama. De azi-dimineață mă gîndesc că, dacă ar putea ieși din mormînt, ar vinde ea singură aurul pe care dragostea sa l-a irosit în această casetă; dar, săvîrșită de mine, această faptă mi-ar părea un sacrilegiu.

Eugénie strînse puternic mîna vărului la auzul acestor ultime cuvinte.

― Nu, urmă el după cîteva clipe de tăcere, în care timp amîndoi își aruncară cîte-o privire printre lacrimi, nu, nu vreau nici s-o distrug, nici s-o pierd în călătoria mea. Scumpă Eugénie, mi-o vei păstra dumneata. Niciodată un prieten n-a încredințat altui prieten ceva mai scump. Judecă singură...

Vorbind, scoase caseta din învelitoare, și Eugénie rămase înmărmurită văzîndu-i frumusețea: lucrătura, toată în aur, era cu mult mai prețioasă decît greutatea ei.

― Ceea ce admiri, nu-i nimic, spuse el apăsînd pe un buton, care făcu să se ivească un fund dublu. Iată ceea ce prețuiește.

Charles scoase două miniaturi, două capodopere lucrate de doamna Mirbel, bogat împodobite cu perle.

― Vai! ce femeie frumoasă! Nu-i așa că e doamna căreia i-ai scris?

― Nu, răspunse el zîmbind. Această femeie e mama, care îți era mătușă și iată pe tatăl meu, care ți-era unchi. Eugénie, vreau să te rog în genunchi: păstrează-mi această comoară. Dacă voi muri cumva, aurul acestei casete te-ar despăgubi; numai dumneata ești vrednică s-o păstrezi; dar te voi ruga s-o distrugi, așa încît după dumneata să nu încapă pe alte mîini...

Eugénie nu răspunse nimic.

― Nu-i așa? adause el, aproape în șoaptă.

La aceste cuvinte, ea îi aruncă prima privire de femeie care iubește, una din acele priviri unde e și adîncime, și alintare.

El îi cuprinse mîna și i-o sărută.

― Înger nevinovat! între noi, nu-i așa, banul nu va avea niciodată nici o însemnătate? Sentimentul va fi de acum înainte totul pentru noi.

― Semeni cu mama dumitale. Avea un glas tot așa de blînd?

― O! mult mai blînd...

― Da, pentru dumneata, spuse ea aplecîndu-și pleoapele. Hai, Charles, culcă-te, vreau eu, ești obosit. Pe mîine.

Își trase mîna încetișor din mîinile lui, iar el o însoți luminîndu-i drumul. Cînd fură în pragul ușii, dînsul exclamă cu obidă:

― Ah! de ce sînt ruinat?

― Aș! tata e bogat, cred, răspunse ea.

― Ce copil ești! reluă Charles cu un picior în odaie și rezemîndu-se cu spatele de zid, dacă ar fi bogat, nu l-ar fi lăsat pe tata să moară, nu v-ar lăsa să trăiți într-o asemenea despoiere și ar trăi altfel.

― Dar are domeniul Froidfond.

― Și cît prețuiește acest Froidfond?

― Nu știu; dar mai are și Noyers.

― Vreo fermă părăginită?

― Are vii și livezi...

― Mare lucru, pufni Charles cu dispreț. Dacă tatăl dumitale ar avea numai douăzeci și patru de mii de livre rentă, ai sta oare în asemenea odaie umedă și rece? adause el făcînd un pas înainte. Acolo va sta comoara mea, spuse apoi, uitîndu-se la învechitul scrin, ca să-și ascundă gîndurile.

― Du-te la culcare, zise Eugénie, nelăsîndu-l să intre în camera ei răvășită.

Charles se retrase, după ce și-au urat noapte bună zîmbind.

Amîndoi adormiră legănați de același vis, și Charles începu de atunci să presare cîțiva trandafiri peste doliul său.

A doua zi dimineață, doamna Grandet își găsi fiica plimbîndu-se înainte de prînzișor în tovărășia lui Charles. Tînărul era încă mîhnit, cum trebuie să fie un om lovit de nenorociri, coborît, ca să spunem așa, în adîncul durerilor sale, pentru a măsura fundul prăpastiei unde căzuse și a simți toată povara viitoarei sale vieți.

― Tata nu se va întoarce decît la cină, vesti Eugénie, văzînd neliniștea zugrăvită pe chipul maică-si.

Era ușor să desprinzi din gesturile Eugéniei, din figura ei și din ciudata dulceață a vocii o îngemănare de gînduri între ea și vărul oropsit de soarta. Sufletele lor se contopiseră cu ardoare înainte de a-și da poate deplin seama de puterea sentimentelor care îi apropiau unul de altul. Charles se opri în sală, si melancolia lui fu respectată cu evlavie. Fiecare din cele trei femei aveau, slavă Domnului, cu ce se îndeletnici. Grandet plecase lăsînd pe seama lor o sumedenie de treburi. Se înfățișară fel de fel de oameni: tinichigiul, zidarul, cărăușii, dulgherul, fermierii; unii ca să se tocmească pentru executarea diverselor reparații, alții ca să plătească arendele sau să-și primească simbria. Doamna Grandet și Eugénie au fost deci nevoite să alerge de colo pînă colo, să răspundă la întrebările fără sfîrșit ale muncitorilor și ale sătenilor. Nanon primi proviziile și plocoanele în bucătărie. Ca întotdeauna, aștepta poruncile stăpînului, ca să știe ce trebuie oprit pentru gospodărie și ce trebuie vîndut la tîrg. Căci zgîrcitul unchiaș păstra obiceiul multor boierași de la țară, de a-și bea vinul cel mai prost și de a-și mînca poamele cele mai stîlcite. Către ceasul cinci seara, Grandet se întoarse din Angers cu paisprezece mii de franci din aurul lui, iar în portofel, cu bonuri regale, care-i aduceau dobîndă pînă în ziua de plată a rentelor. Pe Cornoiller îl lăsase la Angers, ca să vadă de caiii pe jumătate frînți și să se întoarcă cu ei la pas numai după ce se vor fi odihnit bine.

― Mă întorc de la Angers, nevastă, și sînt rupt de foame.

Nanon îi strigă din bucătărie:

― Te pomenești că n-ai mîncat nimic de ieri?

― Nimic, răspunse unchiașul.

Nanon intră cu supa. Des Grassins veni să primească ordine de la clientul său tocmai în clipa cînd toată familia se afla la masă. Moș Grandet nici nu-și zărise nepotul.

― Mîncați liniștit! spuse bancherul. Putem vorbi și așa... Dumneata habar n-ai cît prețuiește aurul la Angers, unde au venit să-l caute cei din Nantes. Vreau să-l trimit și pe al meu...

― Să nu-l trimiți cumva! făcu unchiașul. Au pînă peste cap. Sîntem prea buni prieteni ca să te las să-ți pierzi vremea degeaba.

― Dar aurul e prețuit acolo la treisprezece franci și cincizeci de centime.

― Era prețuit, vrei să spui.

― Ce naiba s-a întîmplat?

― Am fost azi-noapte la Angers, destăinui Grandet cu glasul scăzut.

Bancherul tresări de surpriză. Apoi se încinse între dînșii o convorbire pe șoptite, în care timp amîndoi se uitau la Charles, în clipa în care bătrînul dogar spuse bancherului să-i cumpere rente de o sută de mii, des Grassins nu-și putu stăpîni un gest de uimire.

― Domnule Grandet, se adresă lui Charles, plec la Paris; dacă ai să-mi dai cumva vreun comision...

― Nici unul, domnule, vă mulțumesc.

― Mulțumește-i mai din inimă decît așa, nepoate. Domnul pleacă pentru a descurca afacerile casei Guillaume Grandet...

― Pot sa trag vreo nădejde? întrebă Charles.

― Dar nu ești oare nepotul meu? strigă dogarul cu o bine jucată mîndrie. Nu purtăm același nume?

Charles se ridică, îl îmbrățișa pe unchiul Grandet, se îngălbeni de emoție și ieși. Eugénie își privi părintele cu admirație.

― Atunci, cu bine, scumpul meu des Grassins! Vezi, strînge-i vîrtos în chingi pe jupînii de acolo.

Cei doi diplomați își strînseră mîinile; dogarul îl petrecu pe bancher pînă la ușă; apoi, după ce o închise, se întoarse și spuse către Nanon, trîntindu-se în jilț:

― Dă-mi un lichior de coacăze.

Însă prea agitat ca să poată sta locului, se ridică, privi portretul domnului de la Bertelliere, fredonînd și făcînd ceea ce Nanon numea pașii lui de dans: În gărzile franceze, aveam un tată bun... Nanon, doamna Grandet și Eugénie se uitară una la alta în tăcere. Voioșia podgoreanului le înspăimînta de cîte ori ajungea la apogeu. Seara trecu pe nesimțite. Moș Grandet voia să se culce devreme. Și, cînd se culca el, toți ai casei trebuiau să doarmă, după cum cînd August bea, toată Polonia era beată^[5]. De altfel, Nanon, Eugénie și Charles nu erau mai puțin obosiți decît stăpînul. Cît privește pe doamna Grandet, ea se culca, mînca, bea, umbla după voia bărbatului. Cu toate acestea, în timpul celor două ceasuri îngăduite digestiei, dogarul, vesel ca niciodată, rosti mai multe din sentințele sale, dintre care una singură avea să dea măsura stării lui sufletești. După ce deșertă pe gît lichiorul de coacăze, se uită la pahar și spuse:

― Nici n-ai dus bine paharul la gură, că s-a și golit. Așa e și cu viața noastră. Nu poți să fii și să și fi fost. Banii nu pot să circule, și în această vreme să rămînă și în punga noastră. Altfel, viața ar fi prea frumoasă. Se arătă jovial și mărinimos. Cînd Nanon veni cu vîrtelnița, îi spuse: Trebuie să fii ostenită. Lasă cînepa la naiba.

― Ce s-o las, că aș muri de urît! mărturisi slujnica.

― Biata Nanon! Vrei un lichior?

― Ah, cînd e vorba de lichior, nu mă dau în lături. Doamna îl face mult mai bine decît spițerii. Cel care se vinde la prăvălie parcă ar fi o doctorie.

― Pun prea mult zahăr, nu se mai simte nimic, explică moșul.

A doua zi, familia, adunată, la ora opt pentru micul dejun, înfățișa tabloul primei scene dintr-o viață casnică cu adevărat plină de o blîndă intimitate. Nenorocirea închegase în grabă legătura între doamna Grandet, Eugénie și Charles; Nanon ținea și ea cu dînșii, fără să-și dea seama. Toți patru începură să alcătuiască o singură familie. Cît despre bătrînul podgorean, o dată ce avariția îi fusese satisfăcută și avea siguranța că o să-l vadă în curînd plecat pe coconașul de nepotu-său, fără nevoia de a-i plăti altceva decît drumul pînă la Nantes, era acum aproape indiferent față de prezența lui în casă. Lăsă, deci, pe cei doi copii, cum îi numea el pe Charles și pe Eugénie, să se comporte în libertate, după îndemnul inimii, sub paza doamnei Grandet, în care avea de altfel deplină încredere în ceea ce privește morala publică și cea bisericească. Alinierea livezilor și a șanțurilor de lîngă drum, sădirea plopilor de pe malul Loarei și lucrările de iarnă la terenurile sale îngrădite și la Froidfond îl absorbiră cu totul. Din acea clipă începu pentru Eugénie primăvara dragostei. De la scena din noaptea în care i-a dăruit vărului vistieria, inima ei se dusese o dată cu mica-i comoară. Complici amîndoi ai aceluiași secret, se priveau purtîndu-și o reciprocă încredere, care le adîncea simțămintele și îi apropia tot mai strîns unul de altul, punîndu-i, ca sa zicem așa, pe amîndoi în afara vieții de toate zilele. Legăturile de rudenie nu îngăduie oare o anumită dulceață în glas, o anume duioșie mai blîndă în privire?

Astfel, Eugénie izbuti să aline suferințele vărului cu balsamul copilăroaselor emoții ale unei iubiri ce înmugurea.

Între începutul dragostei și începutul vieții nu sînt oare tot atît de delicate asemuiri? Nu se alină copilul cu dulci cîntece de leagăn și cu îmbietoare priviri? Nu i se povestesc oare acele basme pline de minunății, ce-i învăluiesc viitorul în aur? Speranța nu-și desfășoară oare pentru dînsul, mereu, sclipitoarele-i aripi? Nu varsă oare pe rînd și lacrimi de fericire, și lacrimi de durere? Nu se aprinde oare la ceartă pentru tot soiul de nimicuri, pentru pietricelele cu care încearcă să-și clădească un șubred castel, pentru buchetele de flori pe care le uită înainte de a se ofili? Nu rîvnește din toată ființa să se întreacă cu timpul, pentru a înainta în viață? Iubirea este a doua noastră schimbare la față. Pentru Eugénie și Charles, copilăria și dragostea însemnau una și aceeași minune: era prima lor pasiune, cu toate naivitățile sale dar cu atît mai alinătoare pentru inimile lor învăluite de tristețe. Zbătîndu-se din chiar clipa ivirii ei sub vălul cernit, iubirea aceasta se armoniza încă și mai deplin cu simplitatea provincială a acelei case în ruină.

Schimbînd cu verișoara doar cîteva cuvinte pe ghizdurile fîntînii, în această ogradă tihnită, stînd în grădiniță pe o bancă căptușită cu mușchi pînă la asfințitul soarelui, spunîndu-și felurite mari nimicuri, adînciți în pacea care domnea între casă și zidul fostelor metereze, ca sub bolți de biserică, Charles se pătrunsese de sfințenia iubirii; căci marea lui aristocrată, scumpa-i Annette, nu-l făcuse a cunoaște decît tulburate zbuciumări. Acum se lepăda de această pasiune pariziană, cochetă, vanitoasă, sclipitoare, pentru o iubire naivă și adevărată, îi era dragă pînă și casa aceea, ale cărei datini nu-i mai păreau atît de caraghioase.

Charles cobora dis-de-dimineață ca să poată vorbi cu Eugénie cîteva clipe înainte de a se înfățișa moș Grandet să împartă rația de merinde a zilei; iar cînd pașii unchiașului răsunau pe scară, o tulea în grădină. Nevinovata crimă a acestei întîlniri de dimineață, despre care nu știa nimic nici mama Eugéniei și pe care Nanon se făcea că n-o vede, dădea celei mai inocente iubiri din lume ardoarea păcatelor oprite. Apoi cînd, după-masă, Grandet pleca să-și inspecteze proprietățile și exploatările sale, Charles rămînea între mamă și fiică, simțind nebănuite delicii în faptul că le dădea o mînă de ajutor la depănatul lînei, că le privea cum lucrează, că le asculta sporovăind. Simplitatea unei asemenea vieți aproape mănăstirești, care-i punea în lumină frumusețea acestor suflete străine de lume, îl înduioșa adînc. Crezuse cu totul imposibile astfel de moravuri în Franța și n-ar fi admis existența lor decît în Germania, și încă numai în basme ori în romanele lui Auguste Lafontaine^[6]. Curînd, pentru dînsul Eugénie fu idealul Margaretei^[7] ― lui Goethe, mai puțin păcatul, în sfîrșit, zi de zi, privirile lui, cuvintele lui o vrăjiră pe biata fată, care se lăsa legănată de valul încîntător al iubirii și se agăța de această fericire, cum apucă un înotător o creangă de salcie, ca să iasă din fluviu și să se odihnească la liman. Durerea unei viitoare absențe nu amenința oare de pe acum cele mai senine clipe ale fugarelor ceasuri? Căci nu era zi în care un mic amănunt să nu le amintească apropiata lor despărțire. Astfel, la trei zile după plecarea domnului des Grassins, Charles fu dus de Grandet la tribunalul de primă instanță, cu solemnitatea pe care oamenii de provincie o pun în îndeplinirea unor asemenea acte, ca să iscălească o renunțare la moștenirea tatălui său. Lepădare grozavă! Un soi de apostazie familială! Pe urmă, se mai duse la maestrul Cruchot ca să dea două procuri, una pentru des Grassins, și alta pentru prietenul însărcinat cu vînzarea mobilierului. De asemenea trebui să îndeplinească toate formalitățile pentru obținerea unui pașaport pentru străinătate. Și, în sfîrșit, cînd sosi de la Paris îmbrăcămintea simplă, de doliu, comandată acolo, Charles chemă un croitor din Saumur și îi vîndu garderoba sa, de care nu mai avea nevoie. Acest gest îi plăcu grozav lui moș Grandet.

― Ah! iată-te acum cu adevărat un om care are de gînd să se îmbarce și care vrea să facă avere, îi spuse, văzîndu-l îmbrăcat într-o haină de postav negru și gros. Bine, foarte bine!

― Te rog să mă crezi, domnule, îi răspunse Charles, că voi ști întotdeauna să mă acomodez situației mele.

― Ce-s astea? întrebă unchiașul cu ochii scăpărind la vederea pumnului plin cu podoabe de aur, pe care i-l arăta Charles.

― Unchiule, mi-am adunat butonii, inelele, toate lucrurile de prisos care puteau să mai aibă vreo valoare; dar necunoscînd pe nimeni în Saumur, voiam să te rog azi dimineață...

― Să cumpăr eu toate astea? îl întrerupse Grandet.

― Nu, unchiule, să-mi recomanzi un om cinstit, care...

― Dă-le încoace, nepoate. Am să ți le evaluez sus, în cabinet, și o să-ți spun pînă într-un ban cît fac. Ai aur special de bijuterii, spuse el cercetînd un lănțișor lung, aur de optsprezece sau de nouăsprezece carate.

Unchiașul întinse mîna lui lată și luă cu el grămăjuia de aur.

― Verișoară, zise Charles, îngăduie-mi să-ți ofer acești doi butoni, pe care ai putea să-i folosești ca să-ți prinzi panglici la încheietura mîinii. Are să iasă o brățară foarte la modă.

― Primesc fără nazuri, dragă vere, răspunse ea, aruncîndu-i o privire plină de înțelesuri.

― Mătușica, iată degetarul mamei, pe care-l purtam cu mine în trusa mea de călătorie, adăugă Charles, arătînd un preafrumos degetar de aur doamnei Grandet, care de zece ani visa la așa ceva.

― Nu știu cum să-ți mulțumesc, nepoate, murmură bătrîna cu ochii înecați în lacrimi. Seara și dimineața voi adăuga la rugăciunile mele pentru dumneata cea mai fierbinte dintre toate: rugăciunea pentru cei care călătoresc pe mare. Dacă mor, acest giuvaer îl va păstra Eugénie...

― Toate fac nouă sute optzeci și noua de franci și șaptezeci și cinci de centime, nepoate! rosti deschizînd ușa Grandet. Dar ca să te scutesc de osteneala să le vinzi, o să-ți plătesc eu bani peșin... în livre.

Cuvîntul livre înseamnă pe țărmul Loarei că moneda de șase livre trebuie primită drept șase franci fără scăderi.

― Nu îndrăzneam să propun asta, răspunse Charles. Totuși îmi venea greu să-mi negustoresc giuvaerele în orașul unde locuiți. Trebuie să-ți speli rufele în familie, zicea Napoleon. Vă mulțumesc pentru atîta bunăvoință.

Grandet își scarpină urechea, și urmă o clipă de tăcere.

― Dragă unchiule, reluă Charles, privindu-l cu neliniște, ca și cum s-ar fi temut să nu-i rănească cine știe ce amor propriu, verișoara și mătușica au binevoit să primească de la mine cîte o mică amintire; primește, te rog, la rîndul dumitale, niște butoni, de care eu nu mai am nevoie; o să vă amintească de un biet băiat, care se va gîndi de departe la cei ce alcătuiesc de acum înainte singura lui familie.

― Băiete, băiete, nu trebuie să te despoi de toate... Ce-ai primit, nevastă? se întoarse lacom către ea. Ah! un degetar de aur. Și tu, fetiță? Hm, butoni de diamante. Hai, îți primesc butonii, băiatule! spuse apoi strîngînd mîna lui Charles. Dar... să-mi îngădui... să-ți plătesc... drumul pînă în Indii... Da, vreau să-ți plătesc drumul. Prețuind giuvaerele tale, n-am socotit decît aurul, poate că și lucrul mai face ceva; cu atît mai mult deci am să-ți plătesc drumul. Așadar sîntem înțeleși. Îți voi da o mie cinci sute de franci... în livre, pe care le voi împrumuta de Ia Cruchot, căci n-am nici un ban aicea, doar Perrotet, care e în întîrziere cu plata, ar putea să-mi dea ceva din arendă. Da, da, mă și duc să-l văd...

Își luă pălăria, își puse mănușile și plecă.

― Va să zică pleci? suspină Eugénie, aruncîndu-i o privire plină de mîhnire și de admirație.

― Trebuie, răspunse el plecîndu-și fruntea.

De cîteva zile, figura, purtarea și vorbele lui Charles deveniseră acelea ale unui om adine îndurerat, dar care, simțind povara unor mari obligații, își găsește un nou curaj în ele. Nu mai suspina, se făcuse bărbat. Astfel niciodată Eugénie nu-și dădu seama mai bine de firea lui decît atunci cînd îl văzu coborînd în hainele groase de postav negru, care se potriveau de minune palidului său chip și înfățișării sale mohorîte. În aceeași zi amîndouă femeile se înveșmîntară în rochii cernite, luînd parte cu Charles la un recviem slujit în parohie pentru pomenirea sufletului lui Guillaume Grandet. La prînz, Charles primi oarecare scrisori de la Paris și ceru învoire să le citească.

― Ei bine, verișorule, ești mulțumit de cum merg lucrurile? întrebă Eugénie încet.

― Nu pune niciodată asemenea întrebări, fetițo! rosti Grandet. Ce naiba! Nu ți le spun pe ale mele, de ce să-ți bagi nasul în cele ale vărului tău? Lasă băiatul în pace.

― O, n-am nimic de ascuns, spuse Charles.

― Ta, ta, ta. Să știi de la mine, nepoate, că în comerț trebuie să-ți pui frîu gurii.

Cînd îndrăgostiții s-au aflat iarăși singuri în grădină, Charles o trase pe Eugénie spre vechea bancă, unde se așezară, sub nuc.

― Nu m-am înșelat asupra lui Alphonse. S-a purtat de minune. Mi-a lichidat treburile cu cinste și cu prudență. Nu mai datorez nimic la Paris, toate mobilele sînt vîndute la preț bun și-mi vestește ca, după sfatul unui căpitan de cursă lungă, a folosit cele trei mii de franci, cît i-au mai rămas, pentru o marfă la bîlci alcătuită din o sumedenie de curiozități europene, din care se scoate în Indii un bun cîștig. Mi-a îndreptat bagajele spre Nantes, unde se află o corabie pentru Iawa. Peste cinci zile, Eugénie, va trebui să ne luăm adio, dacă nu pentru totdeauna, în orice caz pentru multă vreme. Această marfă de bîlci și cei zece mii de franci, pe care mi-i trimit doi dintre prietenii mei, sînt un început cam mic. Nici gînd deci să mă pot întoarce mai devreme decît peste cîțiva ani. Dragă verișoară, nu lega viața dumitale de a mea; eu pot să mor, iar dumitale poate ți se va ivi prilejul unei căsătorii bogate...

― Mă iubești?... îngînă ea.

― Mult, răspunse el cu o voce care venea din adîncul ființei, din adîncul simțirii sale.

― Voi aștepta, Charles! Doamne, tata e la fereastră... spuse ea îndepărtîndu-și vărul, care se apropiase de ea s-o sărute.

Se mistui sub boltă, Charles o urmă; văzîndu-l, Eugénie se retrase la picioarele scării și deschise ușa, pe urmă, fără să știe bine încotro merge, se pomeni în cotlonul lui Nanon, locul cel mai întunecos din coridor; aici Charles, care o ajunsese, îi luă mîna, o alipi de pieptul lui, o apucă de mijloc și o strînse în brațe ușor. Eugénie nu se mai împotrivi, primi și dădu cel mai pur, cel mai suav, dar și cel mai deplin din toate săruturile.

― Scumpă Eugénie, un văr e mai mult decît un frate, el poate să te ia de soție.

― Așa să fie! strigă Nanon, deschizînd ușa hrubei sale.

Cei doi iubiți se refugiară înfricoșați spre sală, unde Eugénie se apucă de lucru și unde Charles începu să citească litaniile Maicii Precista, din cartea de rugăciuni a doamnei Grandet.

― Ei, făcu Nanon. Ce se întîmplă de tăcem? Parcă ne facem rugăciunea cu toții...

De cînd Charles îi vestise plecarea, Grandet se purta în așa fel, încît să pară că-i poartă mult de grijă; era darnic cu tot ce nu-l costa nimic; îi găsi un om pentru ambalatul bagajelor, spuse că cerea prea mult pentru lăzi și ținu cu orice preț să i le facă el, cu mîna lui, din scînduri vechi; se sculă de dimineață ca să dea scîndurile la rindea, să le ajusteze, să bată cuie și să confecționeze niște lăzi strașnice, în care îngrămădi toate lucrurile lui Charles; ba se mai însărcina să i le și ducă în luntre pe Loara și să le trimită la vreme spre Nantes...

De cînd cu sărutarea din coridor, ceasurile zburau pentru Eugénie cu o înspăimîntătoare repeziciune. Cîteodată se hotăra să plece neapărat împreună cu Charles. Cine a cunoscut cea mai mistuitoare dintre pasiuni, cea a cărei durată e în fiecare zi scurtată de vîrstă, de timp, de-o boală fără leac, de una din veșnicele fatalități omenești ― acela va înțelege chinurile Eugéniei. Adeseori plîngea plimbîndu-se în grădină, care acum i se părea prea strîmtă pentru dînsa, după cum i se părea și curtea, și casa, și orașul; se avînta de pe acum cu închipuirea pe vasta întindere a mărilor.

În sfîrșit, ajunul plecării sosi. Dimineața, în lipsa lui Grandet și a lui Nanon, prețioasa casetă, unde se aflau cele două portrete, fu pusă cu solemnitate în singurul sertar al scrinului care se încuia cu cheia și unde se găsea punga, acum deșartă. Depunerea acestei comori avu loc cu multe, multe sărutări si lacrimi. Cînd Eugénie puse cheia în sîn, nu mai avu tăria să-l oprească pe Charles de a săruta locul.

― Va rămîne aici, dragul meu.

― Și inima mea, iubito, va fi veșnic aici.

― Ah! Charles, nu e bine ce faci!spuse ea cu o ușoare mustrare.

― Nu sîntem oare logodiți? replică el. Mi-ai dat cuvîntul tău, ți-l dau pe al meu.

― Al tău pe veci! spuse el.

― A ta pe veci! răspunse ea.

Nici o făgăduială de pe pămînt nu sunase vreodată mai pură; candoarea Eugéniei sfințise în momentul acela iubirea lui Charles.

A doua zi, gustarea de dimineață fu mohorîtă. În ciuda halatului cu fireturi și a unei cruci à la Jeannette^[8], pe care i le dăruise Charles însuși, Nanon, mai slobodă decît ceilalți să-și exprime simțămintele, era și ea cu lacrimi în ochi.

― Bietul domnișor, pleacă pe mare... Să-l aibă Dumnezeu în pază!

La ceasul zece și jumătate toată familia îl însoți pe Charles la diligența pentru Nantes. Nanon slobozise cîinele, încuiase ușa și ținu să ducă valiza lui Charles. Toți negustorii din vechea uliță se aflau în pragul prăvăliilor ca să vadă cum trece alaiul, la care se adăugă, în piață, maestrul Cruchot.

― Nu cumva să plîngi, Eugénie! o povățui maică-sa.

― Nepoate, zise la ușa hanului de poștă Grandet, sărutîndu-l pe amîndoi obrajii, pleci sărac, să te întorci bogat, vei găsi cinstea tatălui dumitale salvată. Te asigur de asta eu, Grandet, căci atunci nu va depinde decît de dumneata să...

― Ah! unchiule, îmi alini amărăciunea plecării. Nu e cel mai prețios dar pe care mi-l puteai face?

Fără să priceapă bine tîlcul celor rostite de bătrînul dogar, pe care-l întrerupse, Charles scaldă cu lacrimi de recunoștință fața smolită a unchiului, în timp ce Eugénie le strîngea din răsputeri mîinile amîndurora.

Numai notarul zîmbea, admirînd șiretenia lui Grandet, căci numai el îl înțelesese pe moșulică. Cei patru băștinași din Saumur, înconjurați de cîțiva inși, rămaseră astfel în fața diligenței, pînă ce purcese la drum; apoi, cînd dispăru pe pod și nu mai răsună decît ecoul roților în depărtare, podgoreanul spuse:

― Călătorie sprîncenată!

Din fericire, numai maestrul Cruchot auzi aceste cuvinte. Eugénie cu maică-sa se depărtaseră la locul de pe chei, de unde mai puteau zări diligenta și unde-și fluturau albele lor batiste, semn la care Charles răspunse fluturînd-o pe a sa.

― Mamă, aș vrea să am pentru o clipă puterea lui Dumnezeu, mărturisi Eugénie, cînd nu mai zări batista lui Charles.

Ca să nu întrerupem firul întîmplărilor petrecute în sînul familiei Grandet, trebuie să aruncăm o privire anticipată asupra operațiunilor învîrtite la Paris de către unchiaș prin mijlocirea lui des Grassins. La o lună după plecarea bancherului, Grandet poseda înscrierea unei rente de o sută de mii de livre, cumpărată la optzeci de franci net. Toate lămuririle din inventarul lăsat la moartea lui n-au putut arunca însă nici cea mai mică lumină asupra mijloacelor pe care neîncrederea i le-a insuflat, făcîndu-l să schimbe prețul inscripției pe însăși inscripția în sine. Maestrul Cruchot ghici însă că Nanon fusese, fără să-și dea seama, unealta fidelă a deplasării fondurilor. Cam în acea vreme slujnica lipsise cinci zile sub pretextul ca trebuia să se ducă să pună rînduială în ceva la Froidfond, ca și cum zgîrcitul dogar ar fi putut vreodată să lase ceva în neorînduială.

Cît despre treburile casei Guillaume Grandet, toate previziunile dogarului se înfăptuiră întocmai.

La Banca Franței, după cum știe oricine, se găsesc cele mai amănunțite date asupra marilor averi din Paris și din departamente. Numele lui des Grassins și al lui Felix Grandet din Saumur erau cunoscute acolo și se bucurau de stima acordată faimelor financiare, bizuite pe uriașe proprietăți funciare libere de ipoteci.

Sosirea bancherului din Saumur, însărcinat, după cum se spunea, să lichideze onorabil casa Grandet din Paris, fu îndestul așadar pentru a cruța memoria neguțătorului de ocara polițelor protestate. Ridicarea sigiliilor avu loc în fața creditorilor, și notarul familiei procedă, conform legii, la inventarul succesiunii. Apoi des Grassins adună pe creditori, care în unanimitate aleseră ca lichidator pe bancherul din Saumur, împreună cu François Keller, șeful unei bogate case de comerț și primul dintre interesați; apoi îi împuterniciră să salveze și onoarea familiei, și creanțele. Faima lui Grandet din Saumur, speranța ce-o răspîndi el în inimile creditorilor prin glasul lui des Grassins au ușurat tranzacțiile. Nimeni nu se gîndea să-și treacă creanța la contul profit și pierderi și fiecare își spunea:

― Grandet din Saumur va plăti!

Trecură șase luni. Parizienii retraseră efectele din circulație și le păstrau în fundul portofelelor. Acesta fu primul rezultat urmărit de dogar.

La nouă luni după prima adunare, amîndoi lichidatorii împărțiră fiecărui creditor cîte patruzeci și șapte la suta, sumă strînsă din vînzarea bunurilor și altor lucruri aparținînd răposatului Guillaume Grandet, care vînzare s-a încheiat în chipul cel mai cinstit. Cea mai deplină probitate a stat la baza acestei lichidări. Creditorii recunoscură minunata și neîndoielnica onestitate a Grandeților. După aceste laude, își cerură și restul banilor. Scriseră cu toții o scrisoare lui Grandet.

― Aha! Acu e-acu! rînji fostul dogar azvîrlind scrisoarea în foc. Răbdare și tutun, bobocilor.

Drept răspuns, Grandet din Saumur ceru depunerea la un notar a tuturor titlurilor aflate asupra succesiunii fratelui său, împreună cu o chitanță a plăților făcute sub pretextul de a cerceta amănunțit conturile și de a stabili cu precizie situația succesiunii. Depunerea asta stîrni multe greutăți.

În genere, un creditor e un fel de maniac. Gata să negocieze la culme astăzi, mîine e gata să treacă totul prin foc și sabie; mai tîrziu se îmblînzește. Astăzi soția lui e voioasă, mezinului i-au ieșit dinții, totul merge bine acasă, el nu vrea să piardă un franc; mîine plouă, nu poate ieși, e posomorit, primește orice propunere ca să încheie afacerea; poimîine cere garanții; la sfîrșitul lunii amenință cu executarea, călăul! Creditorii sînt asemenea vrabiei de casă, pe a cărei coadă copilașii încearcă să pună un bob de sare; numai că creditorul lucrează împotriva creanței lui, din care nu poate scoate nimic.

Grandet luase aminte la schimbăciosul barometru al creditorilor, și creditorii răposatului său frate, neavînd încotro, se supuseră calculelor sale. Unii se burzuluiră și se împotriviră hotărîrii depunerii.

― Merge bine, spunea Grandet frecîndu-și mîinile cînd citea scrisorile de la des Grassins.

Alții primiră depunerea cu condiția de a-și păstra toate drepturile, pînă și acela de a declara falimentul. Urmă o nouă corespondență, în a cărei concluzie Grandet din Saumur acceptă toate condițiile puse. Cu prețul acestei concesii, creditorii îngăduitori îmblînziră pe cei drastici. Depunerea avu loc nu fără cîteva plîngeri.

― Acest om, îi spuseră ei lui des Grassins, își bate joc și de dumneata, și de noi.

La douăzeci și trei de luni după moartea lui Guillaume Grandet, mulți negustori, prinși în viitoarea afacerilor din Paris, uitaseră de paguba lor, sau și-o aminteau doar ca să spună:

― Încep să cred că cele patruzeci și șapte la sută rămîn tot ce voi putea scoate vreodată din asta. Dogarul se bizuise pe puterea timpului, care, spunea el, e un aliat de ispravă.

Spre sfîrșitul celui de al treilea an, des Grassins îi scrise lui Grandet că cu zece la sută din cele două milioane patru sute de mii de franci datorate de către casa Grandet obținuse de la creditori să-i înapoieze polițele.

Grandet răspunse că notarul și agentul de schimb, al căror netrebnic faliment pricinuise moartea fratelui său, rămăseseră vii-teferi și că trebuie ca atare urmăriți, pentru a scoate ceva de la dînșii, pentru a micșora cifra deficitului.

Către sfîrșitul anului al patrulea, deficitul se opri, după toate formele legale, la suma de un milion două sute de mii de franci. Tîrguielile dintre lichidatori și creditori, dintre Grandet și lichidatori ținură șase luni. În cele din urmă, la stăruințele întețite ale celor doi lichidatori, Grandet răspunse că nepotul său făcuse avere în Indii și că îi împărtășise intenția de a plăti în întregime datoriile părintelui său; nu putea lua asupra lui hotărîrea de a le solda fraudulos, fără să-l consulte, si acum aștepta un răspuns.

La jumătatea anului al cincilea, creditorii mai erau încă duși de nas cu nada cuvîntului „integral”, rostit din cînd în cînd de mehenghiul dogar, care își rîdea în barbă și nu pomenea niciodată fără un zîmbet și fără o înjurătură despre „parizienii ăștia!”

Dar creditorilor li se rezerva o soartă nemaipomenită în analele negustorilor. O să-i regăsim în starea în care îi ținuse Grandet, atunci cînd întîmplările acestei povestiri îi vor sili să se ivească iarăși.

Cînd rentele ajunseră la o sută cincisprezece, moș Grandet vîndu; retrase din Paris circa două milioane patru sute de mii de franci în aur, care se uniră în butoiașele lui cu acele șase sute de mii de franci dobînzi compuse, aduse de înscrisurile sale în cartea mare a datoriei publice.

Des Grassins stătea la Paris. Iată de ce: în primul rînd fusese numit deputat; apoi, deși om cu familie, dar plictisit de viața din Saumur, se îndrăgostise nebunește de Florina, cea mai frumoasă actriță a teatrului Madame, se trezise în bancher caporalul de marină. E de prisos să mai vorbim de purtarea lui: la Saumur fu judecată ca profund imorală. Soția lui fu fericită că se găsea cu el în separație de bunuri; iar cum avea destul cap, dirigui casa din Saumur, care își urmă activitatea sub numele ei, pentru a astupa găurile pricinuite averii sale de nebuniile domnului des Grassins. Cruchoții înrăutățiră atît de grav situația delicată a acestei cvasivăduve, încît ea își mărită foarte prost fata și trebui să renunțe la căsătoria băiatului cu Eugénie Grandet. Adolphe plecă la tatăl său la Paris, unde ajunse, se spune, un individ plin de năravuri. Cruchoții jubilară.

― Soțul dumitale n-are un dram de minte, îi spunea Grandet, împrumutîndu-i o sumă de bani doamnei des Grassins în schimbul unor garanții. Te plîng din toată inima, ești o femeiușcă cumsecade.

― Ah, domnule, răspunse biata femeie, cine ar fi putut crede că în ziua cînd a plecat de la dumneata, ca să meargă la Paris, alerga spre pierzanie?

― Dumnezeu mi-e martor că am făcut tot ce am putut pînă în ultimul moment pentru a-l împiedica să plece. Domnul președinte voia cu orice preț să se ducă în locul lui; și dacă totuși a ținut atît de mult să plece, acum ne dăm seama de ce. Astfel Grandet n-avea nici o obligație față de des Grassins.

Note

1. Filozof si jurisconsult englez (1748-1832), discipol al materialiștilor englezi și francezi, el avea ca maximă „cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr de oameni”, socotind însă în chip eronat că un asemenea lucru ar fi posibil sub capitalism. El recomanda evaluarea plăcerilor după cantitatea de fericire pe care ele o dau, pretinzînd astfel a fi creat o știință nouă: aritmetica morală.
2. Expresia latină completă este in panibus infidelluia (în regiunile locuite de necredincioși) și se aplica episcopilor onorifici, care nu aveau o erarhie precisă; prin extensiune slujbaș cu titlu onorific, fără funcție delimitată.
3. Revoluționar consecvent, deputat al Convențiunii, redactor al ziarului Prietena poporului, Marat (1743-1794) a luat poziție împotriva monarhiei; a fost asasinat în baie de regalista Charlotte Corday.
4. Salamandra era însemnul regelui Francisc I al Franței (1515-1547); se aplica pe castelele și pe mobilele din epoca lui.
5. Aluzie la un vers al lui Frederic al II-lea al Prusiei, referitor la August al II-lea (1670-1733), rege al Poloniei; sensul acestui vers este că slujitorii și curtenii se modelează după cei pe care-i slujesc.
6. Auguste Heinrich Julius Lafontaine (1758-1831), romancier german, autor fecund a zeci de romane și nuvele sentimentale, fără mare valoare literară.
7. Personajul feminin din opera Faust a lui Goethe: Margareta este o fată din popor, simplă, nevinovată și încrezătoare, pe care Faust o seduce și apoi o părăsește.
8. Cruce mică de aur purtată la gît de țărancele franceze.

▲ Începutul paginii.