Eugénie Grandet/Capitolul 2

Jump to navigation Jump to search
←←Chipuri burgheze Eugénie Grandet de Honoré de Balzac
(Vărul din Paris)
Dragoste de provincie→→


Domnul Charles Grandet, preafrumos june de douăzeci și doi de ani, făcea în momentul acela un ciudat contrast cu tipicarii provinciali, cam iritați de ifosele sale aristocratice, pe care toți le studiau ca să aibă de ce rîde. Aici e nevoie de o lămurire.

La douăzeci și doi de ani, tinerii sînt încă așa de aproape de copilărie, încît lesne pot să se dedea la copilării. Astfel, poate, la o sută dintre dînșii s-ar fi găsit nouăzeci și nouă care să se poarte aidoma cum se purta Charles Grandet. Cu cîteva zile înainte de această seară, tatăl său îi spusese să plece pentru cîteva luni la fratele lui din Saumur. Poate că domnul Grandet din Paris se gîndea la Eugénie. Charles, care venea în provincie pentru întîia oară, își pusese în gînd să apară acolo sub înfățișarea unui june la modă, să bage în sperieți ținutul cu luxul său, să rămînă de pomină și să importe acolo toate inovațiile vieții pariziene, în sfîrșit, într-un cuvînt, voia să piardă la Saumur mai mult timp decît la Paris cu lustruitul unghiilor și să afecteze excesiva prețiozitate a ținutei, pe care un tînăr elegant o părăsește uneori pentru o delăsare, ce nu-i lipsită nici ea de farmec.

Charles își aduse deci cel mai frumos costum de vînătoare, cea mai frumoasă pușcă, cel mai frumos cuțit, cea mai frumoasă geantă de vînătoare din Paris, își aduse colecția sa de cele mai ingenioase jiletci: cenușii, albe, negre, de culoarea cărăbușului, cu reflexe aurii, cu paiete, tărcate, cu guler șal sau drept, cu revere, închise pînă la gît, cu nasturi de aur. Își aduse tot felul de gulere și de cravate la modă în acea epocă, își mai aduse două costume lucrate la Buisson și cea mai fină rufărie. Luase cu el și frumosul serviciu de toaletă de aur, primit de la mama lui în dar. Luase, în sfîrșit, toate nimicurile de dandi, fără să uite încîntătoarea călimară, pe care i-o dăduse cea mai drăgălașă dintre femei ― cel puțin pentru el ― care se chema Annette și care călătorea, plicticos și conjugal, cu soțul în Scoția, fiind victima unor bănuieli, din a căror pricină trebuia să-și sacrifice deocamdată fericirea, precum și o foarte frumoasă hîrtie de scrisori, ca să-i scrie din două în două săptămîni. Cărase în fine un mare transport de flecuștețe pariziene pe cît se poate de complet, unde, de la cravașa cu care se începe un duel și pînă la splendidele pistoale cizelate, cu care se încheie, nu lipsea nimic din toate uneltele ce slujesc unui tînăr trîndav ca să-și ocupe viața. Tatăl său îi spusese să călătorească singur și cît mai simplu; venise în cupeul diligentei, reținut numai pentru el, bucuros să nu uzeze o minunată caleașca de drum, comandată anume pentru a întîmpina pe draga sa Annette, marea doamnă, care... etc.... și pe care trebuia s-o întîlnească în luna lui iunie la băile din Baden.

Charles socotea că va cunoaște o sută de persoane la unchiul său, că va vîna în pădurile lui, că va duce în sfîrșit acolo o viață de castel; nu știa că avea să-l găsească la Saumur, unde nu se oprise decît ca să întrebe de drumul spre Froidfond; dar, aflînd că este în oraș, crezu că-l va găsi într-un palat. Ca să se înfățișeze cît mai bine unchiului său, fie la Saumur, fie la Froidfond, îmbrăcase cel mai cochet costum de călătorie, de o simplicitate căutată, cel mai adorabil, ca să întrebuințăm cuvîntul care în acea vreme rezuma perfecțiunile desăvîrșite ale unui lucru sau ale unui om. La Tours, un frizer îi buclase frumosul păr castaniu; se primenise și-și pusese o cravată neagră de satin, potrivită cu un guler rotund în așa fel, ca să încadreze cît mai plăcut chipul său alb și surîzător. O redingotă de călătorie, pe jumătate încheiată, îi strîngea talia, lăsînd să se vadă o jiletcă de cașmir cu șal, sub care mai era o a doua jiletcă, albă. Ceasornicul, abandonat cu neglijență într-un buzunar, era prins de butonieră cu un lănțișor de aur. Pantalonii cenușii se încheiau pe laturi, unde broderii de mătase neagră înfrumusețau cusăturile, învîrtea un bastonaș, a cărui măciulie de aur sculptată nu vătăma nicidecum frăgezimea mănușilor cenușii, în sfîrșit, cascheta era de un gust fără seamăn.

Un parizian, numai un parizian din cea mai înaltă societate putea să se îmbrace așa, fără a părea caraghios, și să dea o prestigioasă armonie tuturor acestor nimicuri, pe care de altfel le susținea un aer brav, aerul unui tînăr care are pistolete frumoase, un ochi sigur și o mai are și pe Annette.

Acum, dacă vreți să vă dați cumva seama de uimirea localnicilor din Saumur, cît și de aceea a tînărului parizian, dacă voiți să vedeți mai bine via strălucire pe care eleganța călătorului o arunca în mijlocul umbrelor sure din sală și al fețelor care completau tabloul de familie, încercați să vi-i închipuiți pe Cruchoți. Toți trei trăgeau tabac pe nas și nu se mai sinchiseau de mult să scuture praful și stropii negri, ce le mînjeau jaboul îngălbeni-telor cămăși cu gulere boțite. Cravatele lor moi se răsuceau ca frînghiile îndată ce erau puse la gît. Enorma cantitate de rufărie le îngăduia să n-o spele decît o dată la șase luni și s-o păstreze în fundul scrinurilor, lăsînd timpul să-și imprime nuanțele vinete și vechi. Era în ei o desăvîrșită împerechere a ursuzlîcului și a moșnegăriei. Chipurile lor, tot atît de veștede cît le erau hainele de ponosite, tot așa de zbîrcite ca și pantalonii lor, păreau uzate, scorojite și schimonosite.

Neglijența generală a celorlalte veșminte, toate desperecheate și fără prospețime, după cum sînt îndeobște straiele de provincie, unde oamenii, încetul cu încetul, nu se mai îmbracă unii pentru alții și-și cruță perechea de mănuși, se acorda aidoma cu nepăsarea Cruchoților. Oroarea de modă era singurul punct asupra căruia des Grassinii și Cruchoții se înțelegeau de minune.

De îndată ce parizianul își punea monoclul ca să cerceteze ciudatul mobilier din sală, scîndurile podelei, culoarea lemnăriei pe care urmele lăsate de muște ar fi fost de ajuns ca să puncteze Enciclopedia metodică și Monitorul[1], la clipeală jucătorii de loton își ridicau nasul și-l priveau cu aceeași minunare cu care ar fi contemplat o girafă. Domnul des Grassins și fiul său, pentru care chipul și portul unui june la modă nu însemnau ceva chiar cu totul necunoscut, împărtășiseră totuși mirarea celorlalți, fie că se aflau sub nelămurita înrîurire a unui sentiment general, fie că-i încuviințau și ei, spunînd compatrioților prin ocheade pline de ironie:

― Iată cum sînt ăia de la Paris!

Toți puteau de altfel să-l cîntărească și să-l drămăluiască în voie pe Charles, fără teamă că vor supăra cumva pe stăpînul casei. Grandet era absorbit de interminabila scrisoare pe care o ținea în mînă și, ca s-o poată citi, luase singurul sfeșnic de pe masă, fără să se sinchisească de musafiri și de jocul lor.

Eugénie, pentru care modelul unei asemenea perfecțiuni, fie la port, fie la chip, îi era cu totul necunoscut, credea că vede în vărul său o creatură coborîtă din regiunile serafice. Respira cu nesaț adierile împrăștiate de acest păr lucios și buclat atît de grațios. Ar fi vrut să poată atinge pielea catifelată a acestor frumoase și fine mănuși. Invidia mîinile mici ale lui Charles, tenul, frăgezimea și delicatețea trăsăturilor sale. În sfîrșit, dacă imaginea aceasta poate rezuma impresiile pe care spilcuitul tînăr le-a stîrnit în mintea unei fete neștiutoare, veșnic ocupată cu țîrîitul ciorapilor, cu cîrpitul hainelor lui tătîne-său și a cărei viață se scursese numai sub acele tavanuri înnegrite, fără a zări pe ulița lor tihnită mai mult de un trecător pe ceas ― înfățișarea vărului său izbuti să-i trezească în inimă emoțiile subtilei voluptăți pe care le inspiră unui tînăr răpitoarele figuri de femei desenate de Westall în albumele englezești și gravate de Finden[2] ― cu o daltă atît de măiastră, încît suflînd asupra hîrtiei, ți-e frică să nu zboare cereștile arătări.

Charles scoase din buzunar o batistă brodată de marea doamnă, care călătorea în Scoția. Văzînd acea nespusă frumusețe, migălită cu atîta drag în ceasurile pierdute pentru dragoste, Eugénie se uită la vărul ei ca să afle dacă o va folosi într-adevăr. Manierele lui Charles, gesturile lui, felul în care-și punea monoclul, impertinența-i afectată, disprețul pentru caseta care făcuse atîta bucurie bogatei moștenitoare și pe care el o găsea, nici vorbă, sau fără valoare, sau ridicolă, în sfîrșit, tot ce-i supăra pe Cruchoți sau pe des Grassini ei îi plăcea așa de mult, încît înainte de a închide ochii avea să viseze multă vreme la asemenea minune de văr. Numerele erau trase cu foarte mare încetineală, iar nu după mult, jocul de loton se sfîrși. Uriașa Nanon intră și spuse cu glas tare:

― Doamnă, trebuie să-mi dați rufărie, ca să aștern patul pentru domnul.

Doamna Grandet ieși după Nanon. Doamna des Grassins spuse atunci în șoaptă:

― Să ne luăm banii și să lăsăm jocul.

Fiecare își luă înapoi, cei doi gologani din ciuntita farfurioară, unde îi pusese; apoi adunarea se ridică și cu toții se îndreptară spre foc.

― Ați isprăvit? întrebă Grandet, fără să-și ridice ochii de pe scrisoare.

― Da, da, răspunse doamna des Grassins, așezîndu-se lîngă Charles.

Eugénie, mînată de una din acele porniri ce încolțesc în inima tinerelor fete cînd un simțămînt necunoscut se înfige în ea pentru întîia oară, părăsi masa pentru a se duce să dea o mînă de ajutor mamei și lunganei Nanon. Dacă ar fi fost descusută de un iscusit duhovnic, i-ar fi mărturisit fără îndoială că nu se gîndea nici la mamă, nici la Nanon, ci era chinuită de arzătoarea dorință de-a avea grijă de vărul ei, de a-i inspecta odaia, să mai pună acolo vreun lucrușor, să înlăture orice neiertată uitare, să prevadă totul, ca să-i facă odaia cît mai primitoare și mai elegantă. Eugénie se și credea singura ființă în stare să înțeleagă gusturile și gîndurile acestui verișor.

Într-adevăr, din fericire, sosi la timp pentru a dovedi mamei și lui Nanon, care se întorceau crezînd că totul e gata, că tocmai totul era încă de făcut, îi dădu spătoasei Nanon ideea să încălzească cearșafurile cu jăratic; ea însăși acoperi vechea față de masă cu alta mai mică și porunci lui Nanon s-o schimbe în fiecare dimineață. Convinse pe maică-sa de nevoia unui foc în cămin și o făcu pe Nanon să aducă, fără să spună părintelui său, un braț mare de lemne și să-l pună în coridor. Dădu fuga într-un suflet să caute într-unul din unghere o veche tavă de lac, rămasă din moștenirea lăsata de bătrînul domn de la Bertelliere, luă totodată un pahar de cristal în șase muchii, o linguriță despoleită, o carafă antică, pe care se aflau gravați niște amorași, și puse triumfal totul pe un colț al căminului, într-un sfert de ceas îi veniseră mai multe gînduri decît de-a lungul întregii sale vieți.

― Mamă, spuse ea, verișorul n-o să poată îndura mirosul lumînării de seu. Dacă am cumpăra una de ceară?... Ușoară ca o pasăre, alergă și scoase din pungă cinci franci, pe care-i primise pentru cheltuielile ei din cursul lunii.

― Ține, Nanon, spuse, du-te repede.

― Dar ce-o să spună tata?

Această întrebare teribilă țîșni de pe buzele doamnei Grandet cînd își văzu fiica înarmată cu o veche zaharniță de Sevres, adusă din castelul de Froidfond de către Grandet.

― Și de unde o să iei zahăr? Tu ești nebună?

― Mamă, Nanon va cumpăra și zahăr și lumînare.

― Dar tata?

― S-ar cuveni oare ca nepotul lui să nu poată bea un pahar de apă cu zahăr? De altfel, tata nici n-are să bage de seamă.

― Tatăl tău vede tot! spuse doamna Grandet clătinînd din cap.

Nanon șovăia; ea își cunoștea bine stăpînul.

― Dar pleacă odată, Nanon, doar e ziua mea! Nanoi izbucni într-un hohot gros auzind prima gluma pe care o făcuse vreodată tînăra sa stăpînă și se supuse, în timp ce Eugénie și maică-sa se trudeau să orînduiască cît mai plăcut odaia hotărîtă de domnul Grandet pentru nepotul lui. Charles era ținta atențiilor doamnei des Grassins, care-i făcea avansuri.

― Trebuie să aveți mult curaj, domnule, rosti ea, ca să părăsiți plăcerile capitalei tocmai în timpul iernii pentru a veni să locuiți la Saumur. Dar, dacă nu vă înspăimîntăm prea mult, veți vedea că pe-aici se poate și petrece.

Spunînd acestea, îi aruncă o adevărată ocheadă de provincie, unde de obicei femeile pun atîta rezervă și prudență în ochi, încît comunică și altora acea lacomă ispită a fețelor bisericești, pentru care orice plăcere pare sau un furt, sau un păcat.

Charles se simțea atît de stingherit în această încăpere, atît de departe de mărețul castel și de traiul fastuos pe care își închipuise că le va găsi la unchiul său, încît, uitîndu-se mai cu luare-aminte la doamna des Grassins, întrevăzu, în cele din urmă, o întrupare pe jumătate ștearsă a figurilor pariziene. Răspunse deci cît mai drăguț la acest soi de invitație pornită de Ia dînsa și începu o convorbire, în care doamna des Grassins glăsuia mai mult în șoaptă, potrivindu-și treptat vocea în armonie cu natura destăinuirilor sale. Exista și în Charles, și în ea aceeași nevoie de confidențe reciproce. După cîteva clipe de sporovăială cochetă și de glumiri serioase în fond, iscusita provincială izbuti să-i strecoare, crezînd că nu e auzită de ceilalți, fiindcă vorbeau toți în timpul acesta despre vînzarea vinului, la care se gîndea pe atunci întreg ținutul Saumurului:

― Domnule, dacă vreți să ne faceți cinstea de a veni la noi, veți face tot atîta plăcere soțului meu, cît și mie. Salonul nostru este singurul din Saumur unde veți găsi reunite la un loc și marele negoț, și nobilimea: aparținem acestor două lumi, care nu vor să se întâlnească decît la noi, pentru că se petrece bine. Bărbatul meu, o pot spune cu mîndrie, e tot atît de prețuit și de unii, și de alții. Voi face în așa fel, încît să uitați plictiseala pe care o veți simți aici. Dacă o să stați tot la domnul Grandet, ce o să faceți, Doamne sfinte?! Unchiul dumneavoastră e un om zgîrcit, care nu se gîndește decît la pivnițele lui; mătușa dumneavoastră e o femeie bisericoasă, care nu e în stare să lege două idei, și verișoara dumneavoastră e o prostuță fără educație, comună, fără zestre și care-și petrece viața cîrpind.

„E foarte bine femeiușcă asta!” își spuse Charles Grandet în sine, răspunzînd mofturilor doamnei des Grassins.

― Mi se pare, nevestico, că vrei să-l acaparezi pe domnul, spuse rîzînd pîntecosul și marele bancher.

La această vorbă, notarul și președintele aruncară cuvinte mai mult sau mai puțin răutăcioase; dar abatele îi privi cu un aer șiret și le rezumă gîndurile, trăgîndu-și priza de tabac și oferind mai departe tabachera.

― Cine mai bine decît doamna ar putea face domnului onorurile Saumurului?

― Ei, asta-i! Ce vrei să spui, domnule abate? întrebă domnul des Grassins.

― O spun în cel mai măgulitor înțeles pentru dumneata, pentru doamna și pentru domnul, adause vulpoiul bătrîn, întorcîndu-se către Charles.

Fără să pară că ia aminte, abatele Cruchot știuse să ghicească numaidecît convorbirea dintre Charles și doamna des Grassins.

― Domnule, îi spuse în cele din urmă Adolphe lui Charles, cu un glas ce voia să pară nestingherit, nu știu dacă vă mai aduceți aminte de mine... Am avut plăcerea sa stăm față în față la un bal dat de domnul baron de Nucingen.

― Așa e, domnule, așa e! răspunse Charles, surprins că se vedea ținta tuturor atențiilor.

― Domnul e fiul dumneavoastră? întrebă el pe doamna des Grassins.

Abatele se uită viclean la mamă.

― Da, domnule, spuse ea.

― Atunci, trebuie să fi fost foarte de tînăr la Paris reluă Charles adresîndu-se lui Adolphe.

― Ce vrei, domnule?! spuse abatele, îi trimitem în Babilon de cum sînt înțărcați.

Doamna des Grassins îl sfredeli pe abate cu o privire neașteptat de pătrunzătoare.

― Trebuie să vii în provincie, spuse el, ca să vezi femei de treizeci și ceva de ani atît de fragede ca doamna, după ce au băieți aproape licențiați în drept. Mi se pare că mai trăiesc încă ziua cînd tinerii și doamnele se urcau pe scaune ca să vă vadă dansînd la bal, doamnă, adăugă abatele întorcîndu-se către adversarul său de sex feminin. Pentru mine, succesele dumneavoastră parcă au fost ieri...

„Ah! javră bătrînă! exclamă în sine doamna des Grassins. Mi-a ghicit cumva gîndul?”

„Pare-se că voi avea mare succes la Saumur”, își spunea în vremea aceasta Charles, deschizîndu-și redingota, punîndu-și mîna în jiletcă si aruncînd priviri în jurul lui pentru a imita poza lordului Byron, așa cum e înfățișat de Chantrey[3].

Lipsa oricărei atenții a lui moș Grandet la toate acestea, sau mai bine zis preocuparea în care îl cufundase lectura scrisorii nu scăpă nici notarului, nici președintelui, amîndoi căutînd să-i ghicească cuprinsul după mișcările de-abia întrezărite pe chipul unchiașului, puternic luminat, în acea clipă, de flacăra luminării. Pod-goreanul nu izbutea decît anevoie să-și păstreze obișnuitul calm al fizionomiei sale. De altfel, fiecare ar fi putut înțelege cît de afectată era seninătatea domnului Grandet citind fatala scrisoare de mai jos:


„Dragă frate,

Iată, se împlinesc aproape douăzeci și trei de ani de cînd nu ne-am văzut. Căsătoria mea a fost prilejul ultimei noastre întrevederi, după care ne-am despărțit voioși unul de altul. Desigur, nu puteam să-mi închipui în acea vreme că vei fi într-o bună zi singurul sprijin al familiei mele, a cărei prosperitate te bucura atunci. Cînd vei avea în mîini scrisoarea aceasta, n-am să mai fiu pe lume. În starea în care mă aflu nu vreau să supraviețuiesc rușinii unui faliment. M-am menținut pe marginea prăpastiei pînă în clipa din urmă, nădăjduind mereu să ies la suprafață. Acum trebuie să cad. Falimentele reunite ale agentului meu de schimb și ale notarului meu Roguin, îmi răpesc ultimele resurse, nemailăsîndu-mi nimic. Am durerea de a datora aproape patru milioane, fără să pot oferi mai mult decît douăzeci și cinci la sută ca activ. Vinurile înmagazinate de mine suferă acum scăderea ruinătoare pe care a pricinuit-o belșugul și calitatea recoltei voastre.

Peste trei zile Parisul va spune: «Domnul Grandet a fost un pungaș». Mă voi culca în mormînt, eu, omul cinstit, înfășurat într-un lințoliu de infamie. Răpesc fiului meu și numele, pe care îl pătez, și averea mamei sale. Acest nenorocit copil, pe care îl ador, nu știe nimic despre asta. Ne-am spus din toată inima adio. El nu știa, din fericire, că ultimele palpitări ale vieții mele se topeau în acest rămas bun. Nu mă va blestema oare într-o zi? Frate, frate, blestemul copiilor noștri este înspăimîntător! Ei pot face apel împotriva blestemului nostru, dar al lor este irevocabil. Grandet, ești mai în vîrstă decît mine, trebuie să mă ocrotești: fă ca Charles să nu arunce un cuvînt greu pe mormîntul meu! Frate, dacă ți-aș scrie cu sîngele și lacrimile mele, n-aș putea să pun mai multă durere în această scrisoare, căci aș plînge, aș sîngera, aș muri și n-aș mai suferi, dar sufăr și văd moartea cu ochii uscați, iată-te, deci, tatăl lui Charles! Nu are rude dinspre mamă, și tu știi de ce. Pentru ce nu m-am supus prejudecăților sociale? Pentru ce am cedat dragostei?! De ce m-am căsătorit cu fata naturală a unui mare senior? Charles nu mai are familie. O, nenorocitul meu fiu! fiul meu!... Ascultă, Grandet, nu vin să te rog pentru mine; de altfel, averea ta s-ar putea să nu fie destul de însemnată pentru o ipotecă de trei milioane; dar pentru fiul meu! Ține bine minte, dragă frate, că mîinile mele care te imploră s-au împreunat gîndindu-mă la tine. Grandet, îți încredințez pe Charles cu limbă de moarte, în sfîrșit, privesc pistoalele fără durere, gîndindu-mă că tu îi vei ține loc de tată. Charles m-a iubit mult, am fost atît de bun cu el, i-am făcut întotdeauna pe plac: nu mă va blestema.

De altfel ai să vezi: e blînd, seamănă mamă-si, nu-ți va pricinui nici un necaz. Bietul copil! Obișnuit să se bucure de avere, nu cunoaște lipsurile ce le-am dus și unul si altul în vremea sărăciei noastre de la început... Și iată-l ruinat, singur. Da, toți prietenii îl vor ocoli, și eu voi fi cauza umilințelor sale. Ah! Cum aș vrea să am brațul atît de tare, ca sa-l trimit cu o singură lovitură în cer, lîngă maică-sa... Nebunie! Mă întorc la nenorocirea mea, la a lui Charles. Ți l-am trimis deci ca să-i faci cunoscute și moartea mea, și soarta lui în viitor. Fii un tată pentru el, dar un tată bun. Nu-l smulge așa, deodată, din viața lui de huzur: l-ai ucide.Î1 rog în genunchi să renunțe la creanțele pe care, în calitatea-i de moștenitor al mamei sale, le-ar putea folosi împotriva mea. Dar aceasta e o rugăminte de prisos: are onoare și-și va da seama că nu trebuie să se unească cu creditorii mei. Fă-l la vreme să renunțe la moștenirea mea. Arată-i asprele condiții de viață în care îl arunc; și dacă-mi va păstra dragoste, spune-i în numele meu că pentru el nu va fi pierdut totul. Da, munca ce ne-a salvat pe noi amîndoi, poate să-i înapoieze averea ce i-o răpesc și, dacă vrea, să asculte sfatul tatălui său, care pentru el ar dori să iasă o clipă din mormînt, îndemnîndu-l să plece, să se ducă în Indii! Frate, Charles e un tînăr cinstit și viteaz: acordă-i un împrumut, ar îndura mai bine moartea decît să nu-ți înapoieze primii bani pe care i-i vei împrumuta, căci o să-i împrumuți, Grandet! Altfel vei avea remușcări. Ah! dacă copilul meu nu va găsi la tine nici dragoste, nici sprijin, voi cere în veșnicie răzbunarea lui Dumnezeu pentru răutatea inimii tale! Dacă scăpam vreo cîteva valori, aș fi putut să-i dau ceva din bunul mamei sale, dar plățile de la sfîrșitul lunii mi-au înghițit toate resursele. N-aș fi vrut să mor lăsînd în nesiguranță soarta copilului meu; aș fi vrut să simt făgăduințe solemne în căldura mîinii tale, care m-ar fi încălzit nițel; dar nu mai am vreme. În timp ce Charles călătorește, sînt nevoit să-mi închei bilanțul. Caut să dovedesc prin buna-credință care m-a călăuzit în toate afacerile că în nenorocirea mea nu e nici vină, nici necinste. Nu înseamnă oare asta că tot lui Charles îi port de grijă? Adio, dragă frate. Să ai parte de toate binecuvântările Domnului pentru mărinimoasa ocrotire pe care ți-o cer și pe care vei primi-o, nu mă îndoiesc. Va răsuna veșnic un glas, care se va ruga pentru tine în lumea unde ne vom duce cu toții într-o zi și unde eu am și ajuns acum.”

VICTOR GUILLAUME GRANDET


― Stați la taclale? întrebă moș Grandet împăturind scrisoarea pe aceleași îndoituri și punînd-o în buzunarul jiletcii. Privi la nepot cu un aer umil și sfielnic, sub care își ascundea calculele și tulburarea. Te-ai încălzit?

― De minune, dragă unchiule.

― Ei, dar unde sînt femeile? întrebă unchiul, uitînd cu totul că nepotul avea să doarmă la el.

În clipa aceea Eugénie și doamna Grandet se întoarseră.

― S-a rînduit totul sus? le întrebă bătrînul recăpătîndu-și calmul.

― Da, tată.

― Ei bine, nepoate, dacă ești ostenit, Nanon o să te conducă în odaia dumitale. Firește, nu e un apartament de domnișor! Dar vei ierta pe niște bieți podgoreni, care n-au nici o lăscaie. Dările ne înghit totul.

― Nu vrem să fim indiscreți, Grandet! luă cuvîntul bancherul. Poate ai de stat la taifas cu nepotul, noi vă spunem noapte bună. Pe mîine.

La aceste vorbe, adunarea se ridică și fiecare făcu în felul lui cîte o reverență. Bătrînul notar se duse să-și caute lanterna lîngă ușă și o aprinse, ca să-i însoțească pe des Grassini. Doamna des Grassins nu prevăzuse întîmplarea ce trebuia să pună prea devreme capăt acestei seri, așa că servitorul încă nu-i venise.

― Vreți să-mi faceți onoarea, doamnă, să primiți brațul meu? o întrebă abatele Cruchot pe doamna des Grassins.

― Mulțumesc, domnule abate. Am pe fiul meu, răspunse ea tăios.

― Doamnele nu riscă să se compromită cu mine, spuse abatele.

― Dă brațul domnului Cruchot, o îndemnă soțul. Abatele o luă îndestul de sprinten înainte împreună cu frumoasa doamnă, pentru a se afla la cîțiva pași depărtare de grup.

― E foarte bine tînărul acesta, doamnă, spuse el, strîngîndu-i brațul. Adio panere, culesul e gata.... Trebuie să vă luați rămas bun de la domnișoara Grandet, Eugénie va fi a parizianului. În afară dacă verișorul n-o fi îndrăgostit de vreo pariziană, fiul dumneavoastră Adolphe va avea de-a face cu un rival dintre cei mai...

― N-aveți nici o grijă, domnule abate. Tînărului nu-i va trebui mult să vadă că Eugénie e o gîsculiță și o fată fără nici o frăgezime. N-ați băgat de seamă? Astă-seară era galbenă ca o gutuie.

― Poate ați și spus-o vărului?

― Și adică de ce să nu i-o fi spus?

― Așezați-vă mereu lîngă Eugénie, doamnă, și nu veți avea prea multe de spus acestui tînăr împotriva verișoarei sale; va face singur o comparație, care...

― Pînă una, alta, mi-a făgăduit că va lua poimîine masa la noi.

― Ah, doamnă, dacă ați vrea... spuse abatele.

― Ce să vreau, domnule abate? N-ai de gînd cumva să-mi dai cine știe ce sfaturi perfide? N-am ajuns la vîrsta de treizeci și nouă de ani cu o reputație fără pată, slavă Domnului, ca să mă fac de rîs, chiar dacă mi s-ar făgădui împărăția Marelui Mogol. Sîntem și unul, și altul la vîrsta cînd cunoaștem tîlcul vorbelor. Pentru o față bisericească, ai niște idei cam năstrușnice. Ei! Asta e ceva vrednic de Faublas[4].

― Așadar, l-ați citit pe Faublas?

― Nu, domnule abate, voiam să spun Legăturile primejdioase[5].

― Ah. Această carte e infinit mai morală, spuse abatele rîzînd. Dar mă credeți tot atît de pervers ca și un tînăr din vremurile noastre. Voiam doar să vă...

―... Îndrăzniți a spune că n-ați avut de gînd să mă îndemnați la lucruri ticăloase? Nu-i limpede? Dacă tînărul acesta, care la drept vorbind e foarte bine, mi-ar face curte, nu s-ar mai gîndi la verișoara lui. La Paris, știu, sînt unele mame care se sacrifică și în acest fel pentru fericirea și bunăstarea copiilor lor. Dar aici, domnule abate, sîntem în provincie. ― Da, doamnă.

― Și, reluă ea, eu n-aș dori, nici chiar Adolphe n-ar dori, o sută de milioane cîștigate cu asemenea preț.

― Doamnă, dar n-am vorbit de o sută de milioane. Ispita ar fi fost în acest caz poate mai presus de puterile noastre, și ale unuia, și ale altuia. Cred numai că o femeie onestă poate să-și îngăduie, cu gînduri bune, mici cochetării, fără urmare, care fac parte din îndatoririle mondene și care...

― Credeți?

― Nu trebuie oare, doamnă, să încercăm a ne face agreabili unii altora? Îngăduiți-mi să-mi șterg nasul. Vă încredințez, doamnă, că vă privea cu un aer mult mai măgulitor decît pe mine; dar îl iert pentru faptul că preferă bătrîneții frumusețea.

― E limpede, spunea președintele cu vocea lui groasă, că domnul Grandet din Paris și-a trimis feciorul la Saumur cu intenții absolut matrimoniale...

― Dar, atunci, vărul n-ar fi picat pe neașteptate, răspunse notarul.

― Asta nu înseamnă nimic, zise domnul des Grassins. Grandet e un om ascuns.

― Dragul meu des Grassins, l-am poftit pe tînăr la noi la masă. Va trebui să-i inviți pe domnul și pe doamna de Larsoniere și pe soții du Hautoy, împreună cu frumoasa domnișoară du Hautoy. Numai de s-ar găti cum trebuie în ziua aceea! Din gelozie, mămițica o îmbracă grozav de pocit!... Nădăjduiesc, domnilor, că ne veți face cinstea să veniți! adăugă ea oprind grupul, pentru a se întoarce către cei doi Cruchoți.

― Iată-vă acasă, doamnă, spuse notarul.

După ce se ploconiră în fața des Grassinilor, cei trei Cruchoți intrară la ei acasă, punînd la bătaie tot acel geniu de analiză al provincialilor pentru a cerceta pe toate fețele marele eveniment din acea seară, care schimba pozițiile respective ale Cruchoților și ale des Grassinilor. Admirabilul bun-simț care cîrmuia acțiunile acestor mari calculatori îi făcu și pe unii, și pe alții să înțeleagă nevoia unei alianțe de moment împotriva dușmanului comun. Nu trebuia oare ca împreună s-o împiedice pe Eugénie să se îndrăgostească de verișor, și pe Charles să se gîndească la verișoara lui? Va putea să reziste oare parizianul insinuărilor viclene, calomniilor mieroase, clevetirilor pline de laude, tăgăduielilor naive ce aveau să roiască neîncetat în jurul lui ca să-l amețească?

Cînd cele patru rubedenii rămaseră singure în sală, domnul Grandet îi spuse nepotului: ― Trebuie să ne culcăm. E prea tîrziu pentru a vorbi despre treburile ce te-au adus aici; mîine vom găsi un ceas prielnic. Aici luăm micul dejun la ora opt. La prînz mîncăm o fructă, o bucățică de pîine și bem un pahar de vin alb; apoi cinăm ca parizienii, la ora cinci. Asta e rînduiala. Dacă vrei să vezi orașul sau împrejurimile, ești liber, ca pasărea cerului. O să mă ierți dacă treburile mele n-o să-mi îngăduie să te întovărășesc mereu. Ai să auzi poate spunîndu-se aici că sînt bogat: "Domnul Grandet așa, domnul Grandet pe dincolo! Îi las să vorbească, palavrele lor nu-mi zdruncină creditul. Dar n-am nici un ban și robesc, la vîrsta mea, ca o calfă care n-are altă avuție decît un hleab de unealtă și două brațe vînjoase. Îți vei da poate singur seama curînd cît prețuiește un ban cîștigat cu sudoarea frunții. Ei, Nanon, adu lumînările!

― Nădăjduiesc, dragă nepoate, că vei găsi tot ce ai nevoie, adăugă doamna Grandet. Iar dacă o să-ți lipsească ceva, o poți striga pe Nanon.

― Scumpa mea mătușă, nu cred că voi avea nevoie de nimic, mi-am adus tot ce-mi trebuie. Îngăduie-mi să-ți urez noapte bună, de asemenea și tinerei mele verișoare.

Charles luă din mîinile lui Nanon o lumînare de ceară, o lumînare de Anjou, dar așa de gălbuie, așa de învechită de cînd zăcea în prăvălie și semănînd așa de mult cu una de seu, încît domnul Grandet nici nu băgă de seamă nemaipomenita risipă.

― Să-ți arăt drumul, spuse omul nostru.

În loc să-l conducă pe ușa de sub boltă, Grandet îi făcu onoarea să treacă prin coridorul care despărțea sala de bucătărie. O ușă dublă cu geam oval închidea acest coridor spre scară ca să nu răzbească frigul înăuntru. Dar iarna, viscolul șuiera vîrtos prin toate ungherele și, în ciuda alților care astupau crăpăturile, abia de se mai păstra o rămășiță de căldură.

Nanon se duse să pună zăvorul la poartă, închise ușa sălii și dădu în grajd drumul din lanț unui cîine lup, al cărui glas era așa de răgușit, că părea bolnav de laringită. Zăvodul, de o ferocitate cumplită, n-o cunoștea decît pe Nanon. Aceste două făpturi ale cîmpurilor se înțelegeau de minune. Cînd Charles văzu zidurile îngălbenite și afumate ale cuștii, unde scara putredă scîrțîia sub pașii bătrînului, dezmeticirea lui merse rinforzando. I se păru că se află într-un coteț de păsări. Mătușa și verișoara, spre care se întorsese ca sa citească o lămurire pe fețele lor, erau însă atît de obișnuite cu scara aceea, încît, nebănuind nici pe departe pricina uluirii lui, i-au luat amîndouă privirea drept o expresie amicală și-i răspunseră cu un surîs drăgălaș, care-l scoase din fire.

„Ce naiba m-a trimis tata să fac aici?” se întrebă în sine.

Ajuns la primul cat, zări trei uși fără pervazuri, vopsite în roșu etrusc: uși afundate în zidul prăfuit și ferecate cu scoabe de fier, ghintuite cu piroane, care se prelungeau în chip de făclie, ca și clampele încuietorilor.

Una din aceste uși, care se găsea la capătul scării și care dădea în odaia așezată deasupra bucătăriei, era zidită. Nu se putea pătrunde acolo decît prin odaia lui Grandet, această încăpere servindu-i de birou. Singura ferestruică pe unde intra lumina zilei se afla apărată din afară cu gratii de fier.

Nimeni, nici chiar doamna Grandet, nu avea voie să intre acolo; unchiașul nostru voia să rămînă singur, ca un alchimist în fața cuptorului. Acolo, fără îndoială, își aranjase cu dibăcie cine știe ce tainiță, acolo își îngrămădise titlurile de proprietate, acolo atîrnau balanțele pentru drămăluirea aurului, acolo se ticluiau în puterea nopții chitanțele, recipisele, socotelile într-un chip așa de desăvîrșit, încît oamenii de afaceri, văzîndu-l pe Grandet întotdeauna pregătit pentru toate, erau în drept să creadă că are la ordinele lui o știmă sau un diavol. Acolo, fără îndoială, cînd sforăia Nanon de se zdruncinau podelele, cînd cîinele lup stătea de strajă și căsca în ogradă, cînd doamna și domnișoara Grandet dormeau tun, acolo se închidea bătrînul dogar ca să alinte, să mîngîie, să clocească, să încălzească, să-și strîngă la piept aurul. Zidurile erau groase, obloanele oarbe. Numai el avea cheia acestui laborator, în care se spunea că își consultă planurile, unde se aflau însemnați pînă la unul toți pomii săi fructiferi și unde își consemna în cifre toate produsele, pînă la cel din urmă butuc de vie și pînă la ultima surcea.

Intrarea de la odaia Eugéniei era față în față cu această ușă astupată. Apoi, la capătul catului se găsea apartamentul celor doi soți, care ocupa toată fațada casei. Doamna Grandet își avea iatacul alăturat de cel al Eugéniei, în care se putea intra printr-o ușă cu geamuri. Odaia stăpînului casei era despărțită de a soției printr-un perete subțire, și de tainicul cabinet, printr-un zid gros. Moș Grandet își așezase nepotul la al doilea cat, în mansarda de deasupra camerei sale, așa ca să-l audă dacă i-ar fi venit poftă să iasă din odaie și să umble încoace și încolo.

Cînd au ajuns în mijlocul coridorului, Eugénie și maică-sa își dădură sărutarea de culcare; apoi, după cîteva cuvinte de noapte bună spuse lui Charles cu răceală pe buze, dar cu tot focul din inima fetei, amîndouă intrară în odăile lor.

― Iată-te la tine, nepoate, îi spuse moș Grandet lui Charles, deschizîndu-i ușa. Dacă vei fi vrînd cumva să ieși, cheam-o pe Nanon. Află că fără ea cîinele te-ar sfîșia în bucăți, fără să te mai întrebe! Somn ușor! Ha! ha! doamnele ți-au făcut și focul! reluă el.

În aceeași clipă lungana Nanon se ivi, aducînd o încălzitoare pentru așternut.

― Alta și mai bună! bodogăni Grandet. Ce? Crezi că nepotu-meu e lăuză? Hai, du jărăgaiul înapoi, Nanon!

― Dar, domnule, așternutu-i sloi de gheață, și domnișorul e plăpînd, cu adevărat ca o cuconiță.

― Fie, treacă, fiindcă așa ți-ai pus în cap! încuviință Grandet, împingînd-o de umeri. Dar bagă de seamă să nu dai foc!

Apoi zgîrcitul coborî, bombănind cuvinte neînțelese. Charles rămase năucit în mijlocul bagajelor sale. După ce-și aruncă ochii la zidurile acelei odăi mansardate, împodobită cu hîrtie galbenă și înflorată, cu care îndeobște sînt tapetate cîrciumile; la soba de piatră, al cărei aspect îți băga frigul pînă în măduva oaselor; la scaunele de lemn, căptușite cu nuiele lustruite, și care păreau sa aibă mai mult de patru colțuri; la noptiera deschisă, unde ar fi putut încăpea un sergent de vînători; la pirpiriul lăicer așternut lîngă patul cu baldachin, ale cărui perdele tremurau gata să cadă, dumicate de viermi, se uită țintă la uriașa Nanon și-i spuse:

― Ei, drăcie! Ascultă, draga mea, mă aflu cu adevărat la domnul Grandet, fostul primar al Saumurului, fratele domnului Grandet din Paris?

― Da, domnule, vă aflați la un domn foarte primitor, foarte blajin, foarte cumsecade. Vreți să vă ajut la desfăcutul geamantanelor?

― Desigur că vreau, bătrîne veteran! Nu cumva ai servit în marina gărzii imperiale?

― He! he! he!... făcu Nanon, ce-o mai fi și asta, marina gărzii? E sărată? Merge pe apă?

― Scoate-mi halatul de casă din geamantanul ăsta!... Uite cheia.

Nanon rămase cu gura căscată văzînd un halat de mătase verde cu flori de fireturi și cu desene antice.

― Vă îmbrăcați cu ăsta ca să vă culcați? întrebă ea.

― Da.

― Sfîntă Fecioară! Ce mai față de altar s-ar face din așa ceva pentru parohie! Scumpul meu domnișor, dăru-iește-o bisericii, îți vei mîntui sufletul, pe cînd păstrînd-o ți-l vei prăpădi. Vai ce drăguț ești așa! Am s-o chem pe domnișoara, să te vadă.

― Hai, Nanon, de vreme ce Nanon te cheamă, hai, taci odată! Lasă-mă să mă culc, voi rîndui mîine bagajele! Și dacă halatul meu îți place atît de mult, îți vei mîntui tu sufletul. Sînt prea bun creștin ca să nu ți-l dau la plecare și să faci din el ce-ți poftește inima.

Nanon rămase încremenită, uitîndu-se la Charles, fără a se încumeta să creadă ce-i auzeau urechile.

― Să-mi dai mie minunea asta fără pereche?! rosti dînsa, luîndu-și tălpășița. Domnul acesta a și început să viseze. Bună seara!

― Noapte bună, Nanon... „Ce caut eu aici? se întrebă Charles adormind. Tata nu-i un om să umble după cai verzi pe pereți; călătoria mea trebuie să aibă un scop... Șș. Pe mîine treburile serioase, cum a spus nu mai știu ce nătărău de grec”.

„Sfîntă Fecioară. Ce drăguț mai e verișorul”, își spunea Eugénie, oprindu-se din rugăciunea pe care, în acea seară, n-o mai isprăvi.

Doamna Grandet se culcă fără să se gîndească la nimic. Prin ușa de comunicație din mijlocul peretelui, îl auzea pe zgîrcit plimbîndu-se de-a lungul și de-a latul odăii. Asemenea tuturor femeilor timide, învățase pe de rost firea soțului și stăpînului său. Ca pescărușul, care presimte furtuna, bănui, după imperceptibile semne, vijelia lăuntrică ce-l frămînta pe Grandet. Și, pentru a folosi propria sa expresie, atunci făcea pe moarta.

Grandet se uita la ușa cabinetului, căptușită cu tablă pe dinăuntru, spunîndu-și:

„Ce idee năstrușnică pe frate-meu să mă pricopsească cu odorul lui. Frumoasă moștenire! N-am de unde da nici douăzeci de scuzi. Dar ce sînt douăzeci de scuzi pentru coconașul ăsta, care se zgîia cu lornieta la barometrul meu ca și cum ar fi vrut să-l dea pe foc?!”

Gîndindu-se la consecințele acestui dureros testament, Grandet era poate mai agitat decît fratele său în clipa cînd îi scrisese.

„Chiar să-mi dea oare halatul acela țesut cu aur?” se întreba Nanon, adormind gata înfășurată în fața ei de altar, ca să viseze flori, covoare, damascuri pentru întîia oară în viața ei, așa cum Eugénie visă vis de iubire.

Note[modifică]

  1. Enciclopedia metodică este o compilație vastă, în 166 de volume, apărută între 1781 și 1832; Le Moniteur Universel a fost o publicație fundată în 1789 și devenită, între 1799 și 1869, jurnalul oficial al guvernului francez.
  2. William Finden (1787-1852), gravor englez, cunoscut mai ales pentru a fi ilustrat romanul lui Cervantes, Don Quijote.
  3. Sir Francis Legatt Chantrey (1781-1842), sculptor englez, autorul unei serii de statui monumentale.
  4. Amorurile cavalerului de Faublas, roman scris de Jean-Baptiste Louvet de Couvray, și apărut între 1787 și 1790. Cu multe intrigi și personaje, acest roman reflecta moravurile corupte ale aristocrației din secolul al XVIII-lea. Eroul era tînărul Faublas, Don Juan al timpului, galant, spiritual și îndrăzneț.
  5. Roman scris în 1783 de Pierre Choderlos de Laclos (1741-1803), oglindă a corupției aristocrației franceze de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea.


▲ Începutul paginii.