Eugénie Grandet/Capitolul 1

Sari la navigare Sari la căutare
←←Cuprins Eugénie Grandet de Honoré de Balzac
(Chipuri burgheze)
Vărul din Paris→→


Sînt case în unele orașe de provincie a căror priveliște insuflă aceeași melancolie pe care o provoacă mănăstirile cele mai sumbre, întinderea șesurilor cu bălării și mără­cini, nespus de mohorîte, ruinele cele mai pline de jale. Poate că dăinuiesc îndeolaltă în aceste case și tăcerea schiturilor, și întinderea stearpă a șesurilor cu bălării și mărăcini, și rămășițele ruinelor; viața și mișcarea sînt atît de mocnite înăuntru, încît un străin le-ar crede ne­locuite dacă n-ar întîlni deodată privirea slabă și rece a unei ființe neclintite, cu obrazul pe jumătate de schim­nică, înclinat peste pervazul ferestrei, la vuietul unui pas necunoscut.

Același suflu de melancolie se desprinde din fizionomia unei locuințe așezate în Saumur[1], la capătul străzii care duce, în urcuș, spre castel, prin partea de sus a orașului. Strada, acum puțin umblată, încinsă vara, înghețată iarna, întunecoasă pe alocuri, se deosebește între toate prin so­noritatea pavajului de prundiș mărunt, întotdeauna uscat și curat, prin îngustimea întortocheatei sale căi, prin tihna caselor sale, care țin de tîrgul cel vechi și domină me­terezele.

Locuințele de trei ori seculare sînt încă trainice, deși durate din lemn, iar aspectele lor felurite dau acestei părți din Saumur originalitatea care atrage luarea-aminte a anticarilor și a artiștilor. Cu neputință ar fi să treci prin fața unor asemenea clădiri fără a admira uriașele grinzi, cu capetele lor cioplite în chip de figuri bizare, încununînd cu un negru basorelief parterul celor mai multe din ele.

Aici, grinzile de lemn transversale sînt acoperite cu ardezie și ies în relief dungi albastre pe șubredele ziduri ale unui sălaș cu acoperișul terminat în grinzi așezate perpen­dicular pe un perete de paiantă, acoperiș pe care anii l-au gîrbovit și a cărui putredă șindrilă s-a scorojit sub acțiu­nea alternativă a ploii și a soarelui. Dincolo se zăresc pervazurile roase și înnegrite ale ferestrelor cu gingașe încrestături, care abia se mai deslușesc, și par prea fragile pentru ghiveciul de lut cafeniu de unde se înalță garoafele și trandafirii vreunei biete lucrătoare. Mai departe, se ivesc porți ghintuite cu uriașe piroane, unde geniul străbunilor noștri a înscris hieroglifele de familie, al căror tainic în­țeles nu-l va mai dezlega nimeni vreodată. Într-un loc, un protestant și-a însemnat crezul, în altul, un fanatic al Ligii Catolice[2] l-a afurisit pe Henric al IV-Iea. Iar cutare burghez și-a săpat insignele nobleții sale municipale, fala înaltei sale dregătorii de consilier comunal, întreaga istorie a Franței se află aici. Alături de căsulia șubredă, cu por­țiuni de perete tencuite grosolan și de mîntuială, abia ne­tezite cu mistria, unde meșteșugarul trudea din zori cu rindeaua, se înalță palatul cine știe cărui nobil, unde pe bolta de piatră a porții se mai văd încă vestigiile stemei sfărîmate de diversele revoluții care din 1789 au frămîntat țara[3].

În această stradă, prăvăliile neguțătorilor nu sînt nici dughene, nici magazine; amicii evului mediu ar regăsi aici atelierul părinților noștri în toată naiva-i simplicitate. Sălile scunde, care n-au nici fațadă, nici vitrină, nici geamlîc, sînt adînci, întunecoase, fără ornamente interioare ori în afară.

Ușa e despărțită în două tăblii pline, ru­dimentar ferecate; cea de sus se deschide pe dinăuntru, și cea de jos, prevăzută cu un clopoțel prins în arc, se vîntură într-un necurmat du-te-vino. Aerul și lumina pătrund în acel soi de jilavă hrubă fie prin partea de sus a ușii, fie prin spațiul dintre boltă, pardoseală și micul zid înalt doar cît să te sprijini de el, în care se proptesc zdravene obloane, scoase dimineața, puse la loc și zăvorîte seara cu drugi de fier înșurubați. Zidul acesta slujește pentru așe­zarea mărfurilor la vedere. Nici un tertip viclean. După însăși natura negoțului, mostrele se mărginesc la două sau la trei hîrdaie de sare și de batog, la cîteva suluri de pînză, la frînghii, la alămuri atîrnate de grinzile tavanului, la cercuri înșirate de-a lungul pereților sau la cîteva bucăți de postav în rafturi.

Intrați. O fată curată, sclipind de tinerețe, cu basma albă, cu brațele roșii lasă împletitul, își cheamă ori mama, ori tatăl, care vine, și, flegmatic, amabil sau arogant, după cum îi e firea, vă vinde ce vă poftește inima, fie marfă pentru doi gologani, fie pentru douăzeci de mii de franci.

Veți vedea un negustor de doage stînd în fața ușii fără să facă nimic și pălăvrăgind cu un vecin; s-ar părea că n-are decît păcătoase rafturi pentru sticle și două-trei grămezi de leaturi, dar șantierul său din port aprovizio­nează pe toți dogarii din Anjou; el știe cu de-amănuntul cîte butoaie poate vinde dacă recolta este bună; o rază de soare îl îmbogățește, o vreme ploioasă îl ruinează; în aceeași dimineață butoaiele valorează unsprezece franci, ori scad la șase.

În acest ținut, ca și în Touraine[4], vicisitudinile atmo­sferei domină viața comercială. Podgorenii, proprietarii, negustorii de cherestea, dogarii, hangiii și marinarii, cu toții pîndesc o rază de soare; se culcă seara tremurînd ca nu cumva să afle dimineața că peste noapte a dat în­ghețul; se tem de ploaie, de vînt, de secetă, și toți ar voi apă, căldură sau nori la poruncă. E un necurmat duel între cer și interesele pămîntești.

Barometrul posomorăște, înseninează și înveselește mutrele pe rînd.

De la un capăt la altul al acestei străzi, fostă Ulița mare din Saumur, cuvintele „Ce vreme de aur” se trans­mit evaluate în cifre din poartă în poartă. Și fiecare răspunde vecinului: „Plouă cu ludovici[5]!”, știind prea bine ce-i aduce o rază de soare, o ploaie la timp. Sîmbătă spre amiază, nu capeți în toiul verii marfă nici de-o para de la acești bravi neguțători. Fiecare își are via lui, moșioara lui și merge să petreacă două zile la țară. Totul fiind dinainte prevăzut acolo, vînzarea, cumpărarea și cîștigul, negustorii pot folosi zece ceasuri din douăsprezece în vesele petreceri, în observații, comentarii și veșnice iscodeli. O gospodină nu cumpără o potîrniche fără ca vecinii să nu-l întrebe pe bărbat dacă a fost ori nu bine friptă.

O fată nu scoate capul pe fereastră fără să nu fie zărită de cei grămădiți în preajmă fără nici o treabă. Acolo, deci, cugetele sînt străvezii ca lumina zilei, așa după cum și casele de nepătruns, negre și tăcute, n-au totuși nici o taină.

Viața se desfășoară aproape totdeauna în plin aer: fie­care familie stă în poarta casei, acolo prînzește, acolo cinează, acolo se ia la gîlceavă. Pe stradă nimeni nu trece fără a scăpa necercetat. Astfel că, odinioară, cînd sosea vreun străin în orașele de provincie, era luat peste picior din ușă în ușă. De aici faimoasele palavre, de aici porecla de „gură spartă” dată locuitorilor din Angers, neîntrecuți în astfel de zeflemisiri tîrgovețe.

Vechile palate ale orașului sînt așezate în partea de sus a acestei străzi, locuită odinioară de nobilii ținutului. Clădirea plină de melancolie, unde s-au petrecut întîmplările povestirii de față, era tocmai una din asemenea case, rămășițe venerabile ale unui veac în care lucrurile, ca și oamenii, aveau acea simplicitate caracteristică pe care mo­ravurile franceze o pierd văzînd cu ochii.

După ce ai străbătut acest pitoresc drum cu cotituri, ale cărui amănunte ― chiar și cele mai neînsemnate ― trezesc amintiri și a cărui impresie generală ajunge a te cufunda într-un fel de visare fără voie, zărești o adîncitură destul de întunecoasă, unde la mijloc se află pitita poarta „casei domnului Grandet”.

Dar e peste putință a înțelege tîlcul acestei denumiri provinciale fără a da biografia domnului Grandet.

Domnul Grandet se bucura în Saumur de o faimă ale cărei cauze și efecte nu vor fi pe deplin pricepute de cei ce n-au trăit într-un fel ori altul în provincie. Domnul Grandet (numit încă de unii oameni moș Grandet, deși numărul acestor bătrîni scădea simțitor) era în 1789 un meșter dogar, care trăia în belșug, știa să scrie, să citească și să socotească. Cînd Republica Franceză a pus în vînzare averile clerului în ținutul Saumur, dogarul, pe atunci în vîrstă de patruzeci de ani, abia se căsătorise cu fata unui bogat neguțător de cherestea. Grandet, luînd cu sine averea lichidă și zestrea nevestei, purtînd asupra lui două mii de ludovici, porni în departament, unde, datorită sumei de două sute de ludovici dăruiți de către socru-său neîndu­plecatului republican, care orînduia vinderea domeniilor naționale, căpătă pentru o bucată de pîine, legal, dacă nu și legitim, cele mai frumoase vii din departament, o veche mănăstire și cîteva ferme.

Locuitorii din Saumur, fiind prea puțin revoluționari, vedeau în moș Grandet un om îndrăzneț, un republican, un patriot, o minte ce se îndeletnicea cu ideile noi, în vreme ce dogarul se îndeletnicise pur și simplu cu negoțul de vinuri. Ca atare, fu numit membru în administrația districtului Saumur, și înrîurirea lui pacifică se simți politi­cește și în materie de negoț.

Politicește, el apără pe foștii nobili și împiedică din răsputeri să se vîndă averile emigranților; în materie de negoț, procură armatelor republicane o mie sau două de butoaie cu vin alb, care i s-au plătit cu minunatele livezi ce țineau de o mănăstire de maici, rezervate ca un ul­tim lot.

Sub Consulat, moș Grandet ajunse primar, gospodări cuminte, chivernisi produsul viilor și mai zdravăn; sub Imperiu deveni domnul Grandet. Napoleon nu iubea re­publicanii: ca atare, îl înlocui pe domnul Grandet, ce trecea drept cetățean care purtase bonetă roșie, cu un mare pro­prietar, un om cu particulă, un viitor baron al Imperiu­lui. Domnul Grandet părăsi onorurile municipale fără nici o părere de rău. Întru obștescul bine al orașului, apucase să facă minunate drumuri care duceau la proprietățile lui. Casa și bunurile sale, trecute cît mai dibaci în cadastru, plăteau dări mărunțele. După clasificarea pe categorii a diferitelor sale terenuri, viile sale, datorită necurmatelor îngrijiri, ajunseseră fruntea ținutului, termen tehnic menit să indice podgoriile care produc un vin de prima calitate. Ar fi avut tot dreptul să pretindă crucea Legiunii de Onoare.

Acest eveniment avu loc în 1806. Domnul Grandet avea atunci cincizeci și șapte de ani, iar soția, vreo treizeci și șase. Singura fată, fructul dragostei lor legitime, era în vîrstă de zece ani. Domnul Grandet, pe care providența a vrut fără îndoială să-l despăgubească pentru neplăcerile sale administrative, moșteni rînd pe rînd în același an pe doamna Gaudiniere, născută de la Bertelliere, mama doamnei Grandet, apoi pe bătrânul domn de la Bertel­liere, tatăl răposatei; și mai apoi pe doamna Gentillet, bunică dinspre mamă: trei moșteniri, a căror evaluare exactă n-a fost cunoscută de nimeni. Zgîrcenia acestor trei bătrîni era atît de pătimașă, încît de vreme îndelungată îngrămădeau ban peste ban, numai pentru a-i putea con­templa în taină. Bătrînul domn de la Bertelliere numea plasarea banilor o risipă, interesîndu-l mai mult aspectul aurului decît profitul cametei. Orașul Saumur socoti ca probabil deci totalul chiverniselilor după veniturile proprie­tăților imobiliare. Domnul Grandet căpătă atunci un nou titlu de noblețe, pe care mania noastră de egalitate n-o să-l mai șteargă niciodată: ajunse omul cel mai impus din ținut. Exploata o sută de pogoane de vie, care îi adu­ceau în anii de belșug șapte sau opt sute de butoaie de vin. Stăpînea treisprezece moșioare, o veche mănăstire, ale cărei ferestre, ogive și vitralii, din economie le astupase cu zid, ceea ce le păstră intacte; mai avea o sută două­zeci și șapte de pogoane de livezi, unde creșteau și se îngroșau trei mii de plopi sădiți în 1793. În sfîrșit, casa unde stătea era a lui.

Așa fu cîntărită averea lui vizibilă. Cît despre capita­lurile sale, numai doi oameni ar fi putut să prezume vag pînă la ce sumă se urcau: unul era domnul Cruchot, nota­rul, însărcinat cu plasamentele cămătărești ale domnului Grandet; altul era domnul des Grassins, cel mai bogat bancher din Saumur, la ale cărui afaceri podgoreanul lua parte cînd îi convenea și într-ascuns. Cu toate că domnul Cruchot și domnul des Grassins păstrau acea discreție care produce în provincie încrederea și averea, dînșii arătau în lume domnului Grandet un respect atît de mare, încît oa­menii puteau măsura suma capitalurilor fostului primar după cît de departe mergea slugarnica considerație pe care i-o arătau. Orice om din Saumur era încredințat că domnul Grandet avea o comoară ascunsă, doldora de lu­dovici, și că noaptea se desfăta în nespusa plăcere pe care ți-o dă priveliștea unei imense grămezi de aur. Zgîrciobii, îndeosebi, aveau un fel de nezdruncinată siguranță în aceasta numai văzîndu-i ochii, care-și însușiseră parcă culoarea galbenului metal. Privirea omului obișnuit să tragă foloase uriașe din capitalurile sale capătă, ca și privirea unui voluptuos, a unui jucător sau a unui curtean, niște nuanțe nedefinite, anume clipiri furișe, la­come, ascunse, care nu scapă semenilor. Acest tainic grai alcătuiește oarecum francmasoneria pasiunilor.

Domnul Grandet inspira deci respectuoasa stimă la care are drept un om ce nu datorează niciodată nimic nimă­nui; care, dogar veteran, bătrîn podgorean, ghicea cu pre­cizia unui astronom cînd trebuiau fabricate o mie de bu­toaie, sau numai cinci sute pentru recolta sa; care nu scăpa nici un chilipir, avînd întotdeauna butoaie de vînzare atunci cînd prețuiau mai mult decît marfa ce trebuia s-o cuprindă. Putea să-si pună recolta în beciuri și să aș­tepte clipa cînd să vîndă butoiul cu două sute de franci, în vreme ce micii proprietari îl vindeau pe al lor cu un ludovic. Faimoasa recoltă din 1811, înțelepțește strînsă și vîndută pe îndelete, îi aduse peste două sute patruzeci de mii de livre. Vorbind negustorește, domnul Grandet era asemenea tigrului și șarpelui boa: știa să se pitească, să se ghemuiască, să ochească prada îndelung, să se re­peadă asupră-i; apoi căsca gura pungii, înghițea o su­medenie de bănet și se culca domol, ca șarpele care mistuie nepăsător, rece, metodic.

Nimeni nu putea să-l zărească trecînd pe uliță fără a încerca un sentiment de admirație, amestecat cu stimă și teroare. Cine din Saumur nu-i simțise sfîșierea ghearelor de oțel, înmănușate în duhul blîndeții? Unuia, notarul Cruchot îi procurase banii pentru cumpărarea domeniului, dar cu unsprezece la sută; altuia, domnul des Grassins îi scontase polițe, dar c-o înspăimîntătoare dobîndă. Arare zile se scurgeau fără ca numele domnului Grandet să nu fie pomenit fie în piață, fie în clevetirile de seară. Pentru unii, averea bătrînului podgorean era obiectul unui patriotic or­goliu. De aceea, nu numai un neguțător, nu numai un han­giu putea glăsui străinilor cu oarecare fală:

― Domnilor, avem aici două sau trei case de milionari; cît despre domnul Grandet, nici el nu-și cunoaște averea. În 1816 cei mai ageri calculatori din Saumur prețuiau proprietatea funciară a acestui om cam la patru milioane, dar cum scosese în mijlociu pe an de la 1793 pînă la 1817 o sută de mii de franci din proprietățile sale, era de crezut că avea în bani o sumă aproape egală cu valoarea bunu­rilor imobiliare. Astfel că, după vreo partidă de boston sau vreo discuție asupra viilor, aducîndu-se vorba despre dom­nul Grandet, oamenii pricepuți spuneau:

― Moș Grandet?... Moș Grandet trebuie să aibă cinci sau șase milioane...

― Sînteți mai iscusiți decît mine, eu n-am izbutit să aflu niciodată suma totală, răspundea fie domnul Cru­chot, fie domnul des Grassins, cînd auzeau asemenea vorbe.

De pălăvrăgea vreun parizian despre frații Rothschild sau despre domnul Laffitte[6], oamenii din Saumur întrebau dacă sînt tot așa de bogați ca domnul Grandet. Iar cînd parizianul, zîmbind, le arunca atunci o replică disprețui­toare, toți îl priveau dînd din cap cu neîncredere.

O avere atît de mare înveșmînta cu mantie de aur toate faptele acestui om. Dacă la început unele ciudățenii ale vieții sale fuseseră prilej de batjocură și de zeflemea, apoi batjocura și zeflemeaua luaseră de mult sfîrșit. În cele mai mărunte acte, domnul Grandet avea de partea sa autori­tatea lucrului judecat. Cuvintele lui, îmbrăcămintea, pur­tările sale și clipirea ochilor făceau lege în ținut, unde fiecare, după ce-l studia asemenea naturalistului care cercetează efectele instinctului la animale, ar fi putut să recunoască adînca și tăcuta înțelepciune a celor mai ne­însemnate din mișcările sale.

― Iarna va fi aspră, spuneau toți, moș Grandet și-a pus mănușile îmblănite; trebuie culese viile.

― Moș Grandet adună doage peste doage: se va face vin de pomină anul acesta.

Domnul Grandet nu cumpăra niciodată carne sau pîine. Fermierii îi aduceau săptămînal destulă provizie de cla­poni, de pui, de ouă, de unt și de grîu. Stăpînea o moară, al cărei arendaș, în afară de plata, era dator să macine o anumită cantitate de grîu, aducîndu-i tărîțele și făina. Lungana Nanon, unica lui slujnică, cu toate că nu mai era tînără, frămînta și cocea singură în fiecare sîmbătă pîinea casei. Domnul Grandet se mai înțelesese și cu arendașii săi grădinari să-i facă rost de legume. Cît despre poame, re­colta atît de multe, încît vindea o mare parte din ele la tîrg. Lemnele lui de foc erau tăiate din pădurile sale, adu­nate ca găteje putrede din hățișurile proprietăților; iar fermierii le cărau la oraș gata cioplite, le așezau pe gratis în magazie, primind doar cîteva vorbe de mulțumire.

Singurele cheltuieli știute erau anafura, îmbrăcămintea soției si a fiicei, plata pentru scaunele lor la biserică, luminatul, simbria lunganei Nanon, spoitul tingirilor, achi­tarea dărilor, reparatul clădirilor și costul exploatărilor. Avea șase sute de pogoane de pădure cumpărate de curînd, pe care le dăduse în grijă paznicului unui vecin, făgăduindu-i, zice-se, o răsplată. Numai de cînd cumpărase pădurea mînca vînat. Apucăturile acestui om erau foarte simple. Vorbea puțin. De obicei își tălmăcea gîndurile în fraze mici și sentențioase, rostite cu glas blajin. De la Revoluție, epocă în care atrăsese privirile asupra lui, se bîlbîia într-un chip ostenitor de îndată ce trebuia să vorbească mai îndelung sau să țină piept la o discuție. Bîlbîiala, vorbele fără șir, potopul de cuvinte în care își năclăia gîndirea, lipsa aparentă de logică, puse pe seama unei lipse de educație, erau numai o prefăcătorie și se vor lămuri îndeajuns în unele episoade ale acestei povestiri. De altfel, patru fraze, tot atît de exacte ca formulele algebrice, îi slujeau de obicei pentru a cuprinde și a dezlega greutățile vieții și ale negustoriei: „Nu știu. Nu pot. Nu vreau. Vom vedea.”

Nu spunea niciodată nici da, nici nu: nu așternea slovă scrisă în ruptul capului.

De vorbeai, te asculta rece, își ținea bărbia în mîna dreaptă, rezemîndu-și cotul pe dosul palmei stîngi, și își făurea în orice afacere păreri din care nu se mai abătea. Medita îndelung la tîrguielile cele mai mărunte. Cînd, după o meșteșugită tocmeală, adversarul își destăinuia secretul pretențiilor sale, crezînd că îl are în mînă, numai ce răspundea:

― Nu pot încheia nimic fără să mă sfătuiesc cu nevasta.

Soția, pe care o redusese la o desăvîrșită robie, era în asemenea treburi paravanul cel mai potrivit. El nu călca niciodată pragul la nimeni, nu voia nici să primească, nici să dea ospețe; nu făcea niciodată zgomot și părea că eco­nomisește totul, pînă și mișcarea. Nu se atingea de nimic al altora, dintr-o neclintită evlavie pentru proprietate.

Totuși, în ciuda blajinului său glas, în ciuda înfățișării lui sfioase, graiul și apucăturile dogarului ieșeau la iveală mai cu seamă cînd era acasă, unde se stăpînea mai puțin ca oriunde aiurea.

La trup, Grandet era un bărbat scund, pătrat, îndesat, cu pulpele groase, cu genunchii noduroși și cu umerii largi; avea fața rotundă, bărbia dreaptă, buzele fără nici o curbă și dinții albi; ochii, cu expresia calmă și devo­rantă pe care poporul o atribuie șarpelui fabulos numit bazilisc; fruntea, brăzdată de cute transversale, nu era lipsită de anume protuberante semnificative; părul, gălbui și sur, era „argintat și auriu”, cum spuneau unii tineri care nu-și dădeau seama de tîlcul unei asemenea glumețe aluzii pe socoteala domnului Grandet. Nasul, borcănat la vîrf, se termina cu un neg vînos, pe care vulgul îl socotea, pe drept cuvînt, plin de venin. Această figură vădea o primej­dioasă șiretenie, o probitate fără căldură, egoismul unui om obișnuit să-și concentreze simțirile în voluptatea avariției și asupra singurei ființe, care într-adevăr prețuia ceva pentru el, fiica sa, Eugénie, singura-i moștenitoare. Atitudine, apucătură, mers, totul în el dovedea, de altfel, acea încredere în sine pe care ți-o dă siguranța de a izbuti mereu. Astfel, deși cu porniri blînde și molatice în aparență, domnul Grandet avea un caracter de bronz.

Veșnic îmbrăcat la fel, cine îl vedea azi îl vedea așa cum fusese în 1791. Încălțările butucănoase se încheiau cu șireturi de piele; pe orice vreme purta ciorapi de lînă, un pantalon scurt de postav cafeniu și gros, cu catarame de argint, o jiletcă de catifea, vărgată cu galben și cas­taniu, încheiată petrecut, o haină lungă castanie, cu poalele largi, o cravată neagră și o pălărie de quaker[7]. Mănușile, tot așa de solide ca cele ale jandarmilor, îi țineau douăzeci de luni și, pentru a le păstra curate, le așeza pe marginea pălăriei, în același loc, cu același gest metodic.

În Saumur nu se știa nimic mai mult despre acest per­sonaj.

Numai șase locuitori aveau îngăduința să intre în casa lui. Cel mai de seamă dintre primii trei era nepotul dom­nului Cruchot. De la numirea sa ca președinte al tribuna­lului de primă instanță din Saumur, tînărul acesta alăturase la numele de Cruchot pe acela de Bonfons si se străduia ca Bonfons să predomine asupra lui Cruchot.

Se și iscălea acum C. de Bonfons. Apărătorul, îndestul de nechibzuit, care-i spunea „domnuie Cruchot”, avea prilejul să-și dea îndată seama în ședință de prostia săvîrșită. Magistratul ocrotea pe cei care îl numeau „domnule președinte”, dar răsplătea cu cele mai dulci surîsuri pe măgulitorii care-i spuneau „domnule de Bonfons”. Domnul președinte era în vîrstă de treizeci și trei de ani, stăpînea domeniul de Bonfons (Bani Fontis), în valoare de șapte mii de livre rentă; aștepta moștenirea unchiului său, notarul, cum și aceea a unchiului său, abatele Cruchot, demnitar al con­siliului Saint-Martin din Tours, care treceau amîndoi drept destul de bogați. Cei trei Cruchoți, susținuți de o puzderie de veri, înrudiți cu douăzeci de familii din oraș, alcătuiau un clan strîns unit ca odinioară Medicii la Florența: și ca Medicii, Cruchoții aveau Pazzii[8] lor.

Doamna des Grassins, mama unui flăcău de douăzeci si trei de ani, se ducea adesea în vizită la doamna Grandet, nădăjduind să-l însoare pe scumpul ei Adolphe cu domni­șoara Eugénie. Domnul des Grassins, bancherul, încuraja vîrtos manevrele soției sale prin veșnice servicii aduse într-ascuns bătrînului avar și ajungea întotdeauna la vreme pe cîmpul de luptă. Cei trei des Grassins aveau de asemenea oamenii lor, verii lor, credincioșii lor aliați.

Dinspre Cruchoți, abatele, Talleyrandul[9] familiei, bine sprijinit de către fratele său, notarul, disputa cu înverșu­nare terenul bancherului și ținea să rezerve bogata moș­tenire pentru nepotul său, președintele.

Acea luptă surdă dintre familiile Cruchot și des Grassins, al cărui preț era mîna Eugéniei Grandet, ocupa în chip deosebit de pasionant felurite cercuri din Saumur.

Domnișoara Grandet se va mărita oare cu domnul pre­ședinte, sau cu domnul Adolphe des Grassins?

La această întrebare unii răspundeau că domnul Gran­det nu va da fata nici după unul, nici după altul. Fostul dogar, ros de ambiție, spuneau ei, caută de ginere vreun pair al Franței care, în schimbul unei rente de trei sute de mii de franci, va consimți să accepte toate butoaiele trecute, prezente și viitoare ale Grandeților.

Alții se grăbeau să replice că domnul și doamna des Grassins erau nobili, bogați nu glumă, că Adolphe era un foarte chipeș cavaler și că, în afară doar dacă nu aveau în manșete vreun nepot al papii, o alianță atît de convena­bilă trebuia să încînte pe niște oameni de rînd, un dogar, pe care tot Saumurul îl văzuse cu rindeaua în mînă, și care, de altfel, purtase boneta roșie. Cei mai cu scaun la cap luaseră aminte că domnul Cruchot de Bonfons intra oricînd în casă, pe cînd rivalul său nu era primit decît duminicile. Unii susțineau că doamna des Grassins, mai apropiată de femeile din casa lui Grandet decît Cruchoții, putea să le strecoare unele idei, care-i vor aduce mai devreme sau mai tîrziu izbînda. Alții răspundeau că abatele Cruchot era cel mai insinuant om din lume și că femeie contra călugăr însemna că partida era egală.

― Nici laie, nici bălaie, stau tocmai pe tocmai! se rostise un om de duh din Saumur.

Mai bine informați, bătrînii ținutului pretindeau că Grandeții sînt prea cu chibzuială, ca să-și înstrăineze bu­nurile familiei, așa că domnișoara Eugénie Grandet va fi măritată cu fiul domnului Grandet din Paris, bogat ne­guțător de vinuri. La care familiile Cruchot și des Grassins aveau gata alt răspuns.

― Mai întîi de toate, cei doi frați nu s-au văzut nici de două ori în treizeci de ani. Mai apoi, domnul Grandet din Paris are pretenții foarte mari pentru fiul său. E pri­marul unei circumscripții, deputat, colonel în garda nați­onală, judecător al tribunalului de comerț; drept care se leapădă de Grandeții din Saumur și țintește să se alieze cu vreo familie ducală, prin bunăvoința lui Napoleon.

Cîte și cîte nu se scorneau pe socoteala unei moșteni­toare, despre care se vorbea de jur împrejur pînă la douăzeci de leghe depărtare, și chiar pînă și în diligenta de la Angers la Blois!

La începutul lui 1811, Cruchoții au avut o însemnată izbîndă asupra des Grassinilor. Domeniul Froidfond, renu­mit prin parcul său, prin admirabilul său castel, prin fermele, rîurile, heleșteiele și pădurile sale, evaluate îm­preună la trei milioane, fu scos în vînzare de către tînărul marchiz de Froidfond, constrîns să-și prefacă în bani ave­rea. Maestrul Cruchot, președintele Cruchot și abatele Cruchot, ajutați de oamenii lor, izbutiră să împiedice vînzarea în loturi mici. Notarul încheie cu junele o afacere strălu­cită, convingîndu-l ca va trebui să pornească urmăriri fără număr împotriva cumpărătorilor înainte de a încasa prețul loturilor și că ar fi deci mai bine să vîndă terenul domnului Grandet, om solvabil și în măsură să plătească domeniul cu bani peșin. Preafrumosul marchizat Froidfond luă astfel calea spre esofagul domnului Grandet care, spre marea uimire a întregului Saumur, l-a plătit prin scont, după îndeplinirea formalităților. Afacerea aceasta stîrni mare vîlvă la Nantes și Orleans.

Domnul Grandet merse să-și vadă castelul cu prilejul întoarcerii unei căruțe acolo. După ce aruncă asupra pro­prietății o ochire de stăpîn, se întoarse la Saumur încre­dințat că își plasase fondurile cu cinci la sută și cuprins de mărețul gînd să rotunjească marchizatul de Froidfond, contopind toate bunurile sale. Apoi, spre a-și umple din nou vistieria aproape goală, se hotărî să taie din rădăcină pădurile și să-și exploateze plopii din livezi.

Acum e lesne de priceput noima acestor cuvinte: „casa domnului Grandet”, această casă ștearsă, rece, mută, așezată în susul orașului și adăpostită de ruinele metere­zelor. Cei doi stîlpi și bolta, alcătuind ochiul de poartă, ca și casa, erau din tuf, acea piatră albă ce se găsește pe țărmul Loarei și e atît de moale, încît durata-i mij­locie abia dacă ajunge la două sute de ani.

Numeroasele și inegalele găuri ciudat săpate de ploaie și de vînturi dădeau curbelor concave și părților laterale ale porții înfățișarea lespezilor ventriculare ale arhitecto­nicii franceze și oarecare asemănare cu porticul unei în­chisori. Deasupra bolții domnea un basorelief sculptat în piatră tare, reprezentînd cele patru anotimpuri, figuri roase și înnegrite de ani. Deasupra acestui basorelief, pe brîul ieșit în afară, se înălțau cîteva din acele vegetații datorite întîmplării, galbene parechernițe, volbură, rochița-rîndunicii, pătlagină și un tînăr cireș destul de mărișor.

Poarta, de stejar masiv, scorojită, afumată, brăzdată de crăpături, șubredă în aparență, era zdravăn ghintuită cu piroane, care înfățișau desene simetrice. O ferestruică mică, pătrată, dar cu gratii dese și înroșite de rugină, se afla în mijlocul portiței construite în poarta cea mare și slujea, ca să spunem așa, de suport unui ciocan prins cu cîrlig, care lovea capul schimonosit al unui piron. Ciocanul acesta de formă lunguiață și din neamul acelora pe care străbunii le numeau jaquemart[10] semăna cu un semn mare de exclamație; cercetîndu-l cu luare-aminte, un anticar ar fi regăsit cîteva urme din figura bufonă pe care o în­fățișa altădată și pe care o ștersese prealunga întrebuin­țare.

Pe gratiile mici, folosite odinioară pentru a recunoaște prietenii în vremea războaielor civile, curioșii puteau zări acum, în fundul unui gang boltit întunecos și verzui, cîteva trepte măcinate, pe care urcai într-o grădină pitoresc îm­prejmuită cu jilave și groase ziduri, pline de broboane de apă și plăpînde tufișuri. Erau zidurile meterezelor vechi, pe care se înălțau grădinile cîtorva case vecine.

În partea de jos a casei, cea mai confortabilă încăpere era sala, a cărei intrare se găsea sub bolta porții. Puțini oameni cunosc însemnătatea unei săli în micile orașe din Anjou, din Touraine și din Berry. Ea este în același timp anticameră, salon, sufragerie și birou; este scena vieții casnice, căminul obștesc; acolo venea bărbierul cartierului să-l tundă pe domnul Grandet de două ori pe an; acolo intrau fermierii, preotul, subprefectul, băiatul de la moară. Această încăpere cu doua ferestre, care dădeau spre stradă, era pardosită cu scînduri; tăblii sure cu antice sculpturi o căptușeau pe de-a-ntregul; tavanul era făcut din grinzi aparente, vopsite tot în sur, iar golurile dintre ele erau umplute cu cîlți și var îngălbenit de vremuri.

O străveche pendulă de aramă, încrustată cu arabescuri de baga, împodobea căminul de piatră aibă, grosolan scul­ptat, deasupra căruia se afla o oglindă verzuie cu margini tăiate pieziș, ca să-i arate grosimea, și care răsfrîngea o rază de lumină de-a lungul unui cadru gotic de oțel damaschinat. Cele două candelabre de aramă poleită, care decorau fiecare din colțurile căminului, aveau două între­buințări: scoțînd trandafirii care le serveau de fofeze și a căror ramură principală se adapta la un piedestal de marmura albăstrie încrustată cu arămuri antice, acest piedes­tal forma un sfeșnic aprins în zilele obișnuite.

Scaunele, de formă antică, erau garnisite cu tapiserii înfățișînd fabulele lui La Fontaine; dar trebuia să știi aceasta ca să recunoști subiectele, atît de spălăcite erau la culoare și șterse la chip, cu nenumăratele lor cîrpeli. În cele patru unghere ale sălii se aflau colțare, un fel de bufete care se terminau cu niște soioase etajere. O veche masă de joc în marchetărie cu pătrățele pentru șah se afla între cele două ferestre. Deasupra acestei mese atîrna un barometru oval cu margini negre, împodobit cu panglici de lemn aurit, peste care muștele se măscăriseră atît de deșănțat, încît acum poleiala nu se mai ghicea.

Pe peretele opus căminului, două portrete în pastel se zicea că ar reprezenta pe bunicul doamnei Grandet, bătrînul domn de la Bertelliere, în ținută de locotenent din garda franceză, și pe răposata doamnă de Gentillet, în păstoriță.

La amîndouă ferestrele erau perdele de postav gros, roșu, de Tours, ridicate prin șnururi de mătase cu ciucuri. Acest luxos decor, atît de puțin în armonie cu obiceiurile domnului Grandet, fusese cumpărat o dată cu casa, ca și cadrul gotic, pendula, mobila tapisată si colțarele de lemn de trandafir. Lîngă fereastra cea mai apropiată de ușă era un jilț de paie cu picioarele așezate pe niște tălpige, ca s-o ridice pe doamna Grandet la înălțimea care să-i în­găduie a zări trecătorii. O masă de lucru din lemn de cireș spălăcit se încadra în fereastră, iar jilțișorul Eugéniei Grandet era alături.

De cincisprezece ani, toate zilele mamei și ale fiicei se scurseseră molcom în acest loc, într-o necontenită migală a lucrului, începînd din aprilie și pînă în noiembrie, în prima zi din această ultimă lună, amîndouă își luau locul de iarnă, aproape de cămin. Abia în acea zi, îngăduia Grandet să se aprindă focul în sală și dădea poruncă să se stingă la 31 martie, fără să-i pese de zilele friguroase ale primă­verii, nici de cele ale toamnei. O tinichea cu jăratic din bucătărie, de care făcea rost lungana Nanon, numai ea știa cu cîte dibăcii și tertipuri, îngăduia doamnei și domnișoarei Grandet să-și petreacă cele mai răcoroase dimineți și seri ale lunilor aprilie și octombrie fără să tremure de frig.

Mama și fiica aveau grijă de toată rufăria casei și își mistuiau atît de conștiincios zilele în această trudă de adevărate lucrătoare, încît dacă Eugénie voia să brodeze pentru maică-sa vreun guleraș, era silită să-și smulgă din ceasurile de odihnă, înșelîndu-și tatăl ca să aibă lumină. De multă vreme zgîrcitul dădea fiicei și lunganei Nanon lumînări cu măsură, precum cu măsură dădea pîinea și celelalte lucruri pentru consumul zilnic.

Lungana Nanon era poate singura făptură omenească în stare să îndure despotismul unui asemenea stăpîn. Tot orașul îi invidia pe domnul și pe doamna Grandet. Lun­gana Nanon, căreia i se spunea așa din pricina înălțimii sale de cinci picioare și opt palme[11], era în slujba lui Grandet de treizeci și cinci de ani. Deși nu primea decît o leafă de șaizeci de livre-, trecea drept una din cele mai bogate slugi din Saumur. Cele cîte șaizeci de livre[12] adunate în treizeci și cinci de ani îi îngăduiseră de curînd să plaseze patru mii de livre în rentă viageră la maestrul Cruchot. Acest rezultat al îndelungilor și stăruitoarelor economii ale coșcogeamitei Nanon păru gigantic. Fiecare slujnică, văzînd că biata femeie își asigurase pîinea pen­tru bătrînețe, o pizmuia fără să-și închipuie cu ce crudă robie ajunsese s-o agonisească.

La vîrsta de douăzeci de ani, biata fată nu izbutise să se bage slugă nicăieri din pricina înfățișării sale respingătoare. Părerile erau însă nedrepte: chipul acela ar fi fost foarte bine admirat pe umerii unui soldat din gardă; dar toate lucrurile, cum se zice, ar trebui să rămînă cum sunt. Forțată să părăsească ferma unde era slugă la vaci, pentru că grajdul fusese ars din temelii, a ajuns în Saumur, plină de curajul care dispărea încet cand nu găsea de muncă. Bătrînul Grandet se gîndea pe vremea aceea la însurătoare și la punerea temeliilor unui cămin. Cercetă cu luare aminte fata, așa cum fusese izgonită din ușă în ușă. Cum era bun cunoscător al construcției umane, datorită meseriei lui de dogar, ghici că femeia aceea va putea duce la capăt orice muncă, cu corpul ei asemeni lui Hercule, fermă pe picioarele ei la fel ca un fag de șase ani pe rădăcinile lui, cu bazinul zdravăn, spătoasă, cu mîinile de căruțaș și o cinste care-i egala nevinovăția. Nici alunițele care-i împodobeau soldățescu-i chip, nici petele roșii de pe pielea ei, nici mîinile-i puternice, nici ciudatele haine pe care le purta Marea Nanon nu-l descurajară pe dogar, care era încă la anii în care s-ar fi înspăimantat ușor. Dupa ce a hrănit, încălțat și îmbrăcat fata, după ce i-a stabilit un venit, a pus-o la muncă fără a fi neîndurător. Văzîndu-se binevenită, Marea Nanon plînse pe ascuns de bucurie și se atașă cu toată sinceritatea de stăpînul său, care din ziua aceea o conduse și o munci cu o autoritate feudală. Nanon făcea totul. Gătea, deretica, scărmăna și spăla lîna în Loire cărînd-o pe umeri pînă acasă; se trezea devreme, se culca tîrziu; pregătea mîncarea pentru podgoreni în timpul recoltei, era atentă la comercianți și apăra bunurile stăpînului ei ca un cîine credincios și chiar, plină de credință oarbă, se supunea fără crîncteală celor mai absurde porunci.

În renumitul an 1811, cînd strugurii se culeseseră cu greutate, Grandet îi dărui lui Nanon ceasul său mai vechi ― primul cadou pe care i l-a făcut în cei douăzeci de ani de slujire.

Deși îi dăduse și pantofii lui cei vechi (care i se potriveau ei), e imposibil să admitem că acesta era de fapt un cadou, pentru că pantofii erau deja uzați de la atîta purtare.

Nevoia o făcuse pe biata fată atît de cumpătată încît Grandet începu s-o iubească așa cum noi iubim un cîine, iar Nanon îl lăsa să-i puna în jurul gîtului o lesă ai cărui țepi erau atît de tociti că n-o mai jenau. Cînd Grandet tăia pîinea cu destul de multă zgîrcenie, ea nu se plîngea; ea împărtășea cu bucurie beneficiile curățeniei, provenite din regimul crud al căminului, în care nimeni niciodată nu era bolnav.

Nanon era, de fapt, de-a casei; rîdea cînd Grandet rîdea, simțea tristețe sau răceală, se încălzea singură și se spetea la fel ca și el. Ce placută compensare în această egalitate!

Stăpînul nu a avut ocazia niciodată să acuze servitoarea de cel mai mic furt de struguri, prune sau piersici, mîncate sub copacii din livadă.

„Hai și strînge-le, Nanon,” spunea el în anii cînd ramurile copacilor se plecau la pămînt sub greutatea fructelor și fermierii erau nevoiți să le dea la porci. De la biata țărăncuță, care în tinerețea ei a avut parte numai de cuvinte de ocară, la tînăra cerșetoare aleasă din noblețe, rîsul ambiguu al lui Grandet era ca o rază de soare.

Mai mult, inima simplă a lui Nanon și mintea ei slabă puteau susține o singura idee și un singur sentiment. Timp de treizeci și cinci de ani n-a încetat să se revadă pe sine lîngă livada domnului Grandet, zdrențuroasă și desculță, auzindu-l întreband: „Ce dorești, fetico?” Recunoștința ei era mereu mai mare. Cîteodată Grandet, gîndindu-se că biata fată n-a avut parte niciodată de o vorbă bună, ca era goală de toate sentimentele specifice unei femei, că va apărea în fața tronului lui Dumnezeu într-o zi, mai castă decît chiar fecioara Maria, ― Grandet, plin de milă, spunea privind la ea „Biata Nanon!”. Aceste cuvinte erau mereu urmate de privirea pierdută a servitoarei.Cuvintele, murmurate din cînd în cînd, au dat naștere la o legatură prietenească eternă, și cu fiecare cuvînt în plus se mai adăuga un strop la relația lor. Atîta compasiune răsărită din inima nefericitului și acceptată cu drag de bătrîna burlacă avea ceva de neînchipuit în ea. Această milă crudă, amintindu-i și acum de sutele de plăceri ale inimii bătrînului dogar, era pentru Nanon suma tuturor fericirilor. Cine n-ar putea spune la fel „Biata Nanon!”. Dumnezeu își va recunoaște îngerii după blîndețea suspinelor și după tainicele lor păreri de rău.

Se aflau în Saumur un mare număr de gospodării, unde slujnicele găseau mai multă omenie, dar unde stăpînii nu dădeau totuși nici un semn de mulțumire. De aici o altă frază:

― Ce fac oare Grandeții cu lungana lor de Nanon, de le e atît de credincioasă? Ar trece prin foc pentru dînșii.

Bucătăria ei, ale cărei ferestre cu gratii dădeau spre curte, era veșnic curată, orînduită, rece, o adevărată bucătărie de zgîrcit, unde nimic nu trebuia să se iro­sească. De cum isprăvea cu spălatul vaselor, cu aduna­tul rămășițelor de Ia masă, cu stinsul focului, Nanon părăsea bucătăria, despărțită de sală printr-un cori­dor, și se apuca de torsul cînepii, lîngă stăpîni. O sin­gură lumînare ajungea familiei întregi pentru toată seara. Sluga dormea în fundul acestui coridor, într-o chichineață luminată de o ferestruică, care da spre curtea vecinului. Zdravănă ei sănătate îi îngăduia să lo­cuiască nevătămată în această gaură, de unde putea prinde cel mai mic zgomot în liniștea adîncită domnind și zi, și noapte în toată casa. Asemenea unui cîine de pază, trebuia să nu doarmă decît iepurește și să se odihnească veghind.

Descrierea celorlalte părți ale locuinței se va lega de întîmplările acestei povestiri; de altfel, schițarea să­lii unde sclipea tot belșugul gospodăriei ne îndrituiește să bănuim dinainte goliciunea caturilor de sus.

În 1819, pe înserate, cam pe la jumătatea lui noiem­brie, Nanon aprinse pentru întîia oară focul. Toamna fusese foarte frumoasă. Această zi era zi de sărbătoare bine cunoscută Cruchoților și des Grassinilor. Deci cei șase vrăjmași se pregăteau să vină înarmați pînă-n dinți, ca să se întîlnească în sală și să se întreacă în dovezi de prietenie.

Dimineața, tot Saumurul văzuse pe doamna și pe dom­nișoara Grandet, însoțite de Nanon, îndreptîndu-se spre biserica parohială pentru a asculta liturghia, si fiecare își amintise că această zi era aniversarea nașterii dom­nișoarei Eugénie Grandet. Astfel, socotind ceasul cînd masa trebuia să ia sfîrșit, maestrul Cruchot, abatele Cruchot și domnul C. de Bonfons se grăbeau să ajungă îna­intea des Grassinilor pentru a sărbători pe domnișoara Grandet. Toți trei aduceau buchete mari, culese din micile lor sere. Cozile florilor, pe care avea să le pre­zinte plocon președintele, erau măiestrit înfășurate în panglică de satin alb cu franjuri aurii.

Dimineața, domnul Grandet, urmînd datina de ziua nașterii și a numelui fiicei sale, venise s-o găsească în pat și îi adusese solemn darul său părintesc, care consta de treisprezece ani în aceeași ciudată monedă de aur. Doamna Grandet dăruia fiicei sale, de obicei, o ro­chie de iarnă sau de vară, după împrejurări. Aceste două rochii, monedele de aur, primite de Anul Nou și de ziua părintelui său, însumau un mic venit cam de vreo sută de scuzi, pe care Grandet ținea mult să vadă că-i strînge grămadă. Nu însemna oare a pune banul lui dintr-o lădiță în alta, cultivînd, ca să zicem așa, zgîrcenia moștenitoarei,căreia îi cerea cîteodată socoteală de comoara ei, mărită odinioară prin moștenirea fami­liei de la Bertelliere, spunîndu-i:

― Asta va fi „duzinul” zestrei tale! Duzinul e un vechi obicei, încă păstrat cu sfințenie în cîteva ținuturi din centrul Franței, în Berry, în Anjou, cînd se mărită o fată, familia ei sau cea a soțului trebuie să-i dea o pungă, unde se găsesc, după mărimea averii, douăsprezece monede, sau douăsprezece duzini, sau o sută de duzini de monede de argint sau de aur. Cea mai săracă păstoriță nu s-ar mărita fără duzinul ei, fie chiar numai în bani de aramă. Se mai vorbește si acum la Issoudun despre un duzin dăruit unei bogate moștenitoare și care cuprindea o sută patruzeci și patru de portugheze de aur. Papa Clement al VI-lea, unchiul Ecaterinei Medici, măritînd-o pe aceasta cu Enric al II-lea, i-a dăruit un duzin de medalii antice de aur, de cel mai mare preț.

În timpul mesei, părintele, nespus de bucuros c-o vede pe Eugénie atît de frumoasă și într-o rochie nouă, stri­gase:

― Pentru că e ziua Eugéniei, s-aprindem focul! Să fie într-un ceas bun!

― Domnișoara o să se mărite în cursul anului aces­tuia fără doar și poate, spuse lungana Nanon, adunînd rămășițele unei gîste, fazanul dogarilor.

― Nu văd nici o partidă pentru ea în Saumur, răs­punse doamna Grandet, uitîndu-se la bărbat cu o sfială ce trăda, la vîrsta ei, toată robia casnică, sub care ge­mea sărmana femeie.

Grandet își privi fiica și strigă voios:

― Copila împlinește astăzi douăzeci și trei de ani; va trebui curînd să ne ocupăm de dînsa.

Eugénie și mama își aruncară pe tăcute o privire plină de înțeles.

Doamna Grandet era o femeie uscățivă și slabă, gal­benă ca o gutuie, neîndemînatică, molîie; una din acele femei care par făcute anume pentru a fi chinuite. Era osoasă, cu un nas mare, cu o frunte mare și amintea, la prima vedere, unul din acele fructe vătoase, care nu mai au nici zeamă, nici gust. Dinții îi erau rari și ne­gri, gura încrețită, bărbia adusă ca un galoș. Era o fe­meie excelentă, o adevărată de la Bertelliere.

Abatele Cruchot știa să găsească prilejul potrivit pen­tru a-i spune că nu fusese prea urîtă, și ea îl credea. O blîndețe angelică, o resemnare de gîzulie chinuită de copii, o rară evlavie, același netulburat sînge rece, o inimă duioasă o făceau să fie veșnic deplînsă și res­pectată de toți.

Soțul nu-i dădea niciodată mai mult de șase franci laolaltă pentru micile ei cheltuieli. Deși ridicolă în apa­rență, femeia aceasta, care îi adusese lui Grandet prin moștenirile și zestrea ei peste trei sute de mii de franci, se simțea mereu atît de umilită în îngenuncherea și în robirea împotriva căreia bunătatea ei sufletească o îm­piedica să se revolte, încît nu cerea niciodată vreun go­logan și n-avea nimic de zis la hîrtiile pe care maestrul Cruchot i le prezenta spre iscălire. Mîndria aceasta pros­tească și ascunsă, noblețea ei sufletească mereu nepre­țuită și rănită de Grandet dominau purtarea acestei fe­mei.

Doamna Grandet îmbrăca invariabil aceeași rochie de mătăsică verzuie, pe care se învățase s-o facă a dura aproape un an; purta un fișiu mare de bumbac alb, o pălărie de paie cusută și aproape totdeauna un șorț de tafta neagră. Ieșind foarte puțin din casă, nu tocea în­călțămintea. În sfîrșit, nu dorea niciodată nimic pentru dînsa.

Astfel, Grandet, cuprins cîteodată de un fel de remușcare la gîndul că trecuse atîta amar de timp de cînd nu mai dăduse cei șase franci soției, înscria totdeauna „spelcile” pentru soția lui în actele de vînzare a re­coltei din podgoriile de zestre. Cei patru sau cinci lu­dovici oferiți de olandezul sau de belgianul ce cumpăra recolta viilor Grandet alcătuiau cel mai sigur venit anual al doamnei Grandet. Dar după ce primea acești cinci ludovici, bărbatul îi spunea adesea, ca și cum punga lor ar fi fost comună:

― N-ai cumva cîțiva pitaci să-mi împrumuți? Și biata femeie, fericită că poate face ceva pentru omul pe care duhovnicul i-l înfățișa ca domnul și stăpînul său, îi înapoia astfel în cursul iernii o parte din paralele rupte din suma bacșișului. Cînd Grandet scotea din buzunar cinci franci pentru micile cheltuieli, pentru ață, pentru găteala fiicei sale, nu uita niciodată, după ce încheia cu nasturi buzunărașul de la cingătoarea pan­talonilor, să spună nevestei:

― Vrei și tu, mamă, ceva?

― Dragul meu, răspundea doamna Grandet, însufle­țită de o demnitate maternă, vom vedea.

Sublimă abnegație, pierdută în van! Grandet se cre­dea foarte darnic cu nevasta lui. Filozofii care întîlnesc ființe ca Nanon, ca doamna Grandet, ca Eugénie nu sînt oare îndreptățiți să creadă că ironia este însușirea fundamentală a providenței? După această masă, unde pentru întîia oară fusese vorba despre căsătoria Eugéniei, Nanon se duse după o sticlă de lichior de coacăze în odaia domnului Gran­det și puțin lipsi să nu cadă coborînd scara.

― Mare nătîngă, îi spuse stăpînul. Te lași să luneci, ca o proastă, și tu?

― Domnule, e o treaptă care nu se mai ține.

― Are dreptate, întări doamna Grandet. Ar fi trebuit de mult dreasă. Ieri Eugénie era mai-mai să-și scrîntească piciorul.

― Hai, spuse Grandet întorcîndu-se către Nanon și văzînd-o îngălbenită, pentru că e ziua de naștere a Eugéniei și fiindcă era să cazi, ia un păhărel de coacăză, ca să-ți vii în fire.

― Pre legea mea, o merit pe drept, spuse Nanon. Oricine în locul meu ar fi spart sticla. Dar eu, chiar dacă-mi frîngeam cotul, tot țineam sticla-n sus.

― Biata Nanon! zise Grandet turnîndu-i lichiorul.

― Te-ai lovit? întrebă Eugénie, privind-o îngrijorată.

― Nu, fiindcă m-am proptit în șolduri.

― Ei bine, pentru că astăzi e ziua de naștere a Eugéniei, zise Grandet, voi drege treapta. Voi nu sînteți în stare să puneți piciorul în colț, acolo unde treapta mai e încă destul de solidă.

Grandet luă lumînarea, își lăsă nevasta, fiica și sluga fără altă lumină decît cea de la soba care arunca flă­cări vii și se duse în magazie după scînduri, cuie și ciocan.

― Să vă ajut? îi strigă Nanon, auzind cum bate în scară.

― Nu, nu. Doar mă pricep destul la asta, răspunse fostul dogar.

În vreme ce Grandet își dregea scara putrezită, fluierînd tare în amintirea anilor tinereții, cei trei Cruchoți bătură în ușă.

― Dumneata ești,domnule Cruchot? întrebă Nanon uitîndu-se printre gratii.

― Da, răspunse președintele.

Nanon deschise ușa, și lumina focului răsfrîntă în boltă îngădui Cruchoților să nimerească intrarea în sală.

― A! Veniți s-o sărbătoriți? le zise Nanon mirosind florile.

― Iertați-mă, domnilor, spuse Grandet recunoscînd glasurile prietenilor, numaidecît sînt al dumneavoastră! Nu-s din cei coborîți cu hîrzobul din cer, îmi cîrpesc sin­gur o treaptă de la scară.

― Vedeți-vă înainte de treabă, domnule Grandet! Cărbunarul e stăpîn în casa lui[13], rosti sentențios pre­ședintele, rîzînd singur de aluzia pe care nimeni n-o pri­cepea.

Doamna și domnișoara Grandet se ridicară. Atunci președintele, profitînd de întuneric, șopti Eugéniei:

― Îngăduiți-mi, domnișoară, să vă urez astăzi, cu pri­lejul zilei dumneavoastră de naștere, mulți ani fericiți și o sănătate la fel cu cea de care vă bucurați.

Îi oferi un buchet de flori rare în Saumur, apoi, apucînd moștenitoarea de brațe, o sărută de două ori pe gît cu o stăruință care o făcu pe Eugénie să roșească. Președintele, care semăna cu un piron ruginit, credea că așa se face curte.

― Nu te jena, spuse Grandet intrînd. Prinzi parcă aripi în zilele de sărbătoare, domnule președinte!

― Dar alături de domnișoara, răspunse abatele Cruchot, înarmat cu buchetul lui, toate zilele ar fi pen­tru nepotul meu zile de sărbătoare.

Abatele sărută mîna Eugéniei. Iar maestrul Cruchot sărută tînăra fată pe amîndoi obrajii și zise:

― Iaca așa cresc fetele! În fiecare an cu douăspre­zece luni.

Așezînd lumînarea în fața pendulei, Grandet, care nu se lăsa de o glumă pînă nu te scotea din sărite cu ea cînd i se părea că e hazlie, cuvîntă:

― Pentru că e ziua Eugéniei, să aprindem candela­brele!

Scoase cu grijă brațele candelabrelor, înșuruba un tran­dafir la fiecare piedestal, luă din mîna lui Nanon o lu­mînare neîncepută, înfășurată într-o bucată de hîrtie, o vîrî în sfeșnic, o înțepeni, o aprinse și se duse să se așeze lîngă nevastă, privind pe rînd prietenii, fiica și cele două lumînări.

Abatele Cruchot, un omuleț grăsun, cu o perucă ne­tedă și roșcată, cu o înfățișare de bătrînică veselă, pă­șind în încălțările zdravene cu catarame de argint, zise:

― Des Grassinii n-au venit?

― Încă nu, răspunse Grandet.

― Dar trebuie să pice? întrebă bătrînul notar, schimonosindu-și obrazul, ciuruit ca un linguroi de cules spuma.

― Așa cred, răspunse doamna Grandet.

― Ați isprăvit culesul viilor? îl întrebă președintele Bonfons pe Grandet.

― Peste tot, îi răspunse bătrînul podgorean, ridicîndu-se să se plimbe de-a lungul sălii și umflîndu-și piep­tul într-o mișcare plină de trufie, ca și cuvintele „peste tot”.

Pe ușa coridorului care ducea la bucătărie, o zări pe Nanon stînd la gura sobei, cu o lumînare aprinsă și pre-gătindu-se să toarcă acolo, ca să nu se amestece în săr­bătoarea lor.

― Nanon, spuse el, înaintînd în coridor, n-ai vrea să stingi focul și lumînarea și să vii să stai cu noi? Slavă Domnului, sala e destul de mare pentru toți.

― Dar, domnule, o să aveți lume bună.

― Nu ești și tu ca și ei? Sînt tot din coasta lui Adam, ca și tine.

Grandet se apropie de președinte și-i spuse:

― Ți-ai vîndut recolta?

― Nu, o păstrez. Dacă vinul e bun acum, în doi ani are să fie și mai bun. Proprietarii, după cum știți, s-au hotărit să țină la preț, și anul acesta, belgienii n-au să aibă încotro. Cum vor pleca, așa se vor întoarce.

― Da, însă trebuie să ne ținem tari, rosti Gran­det cu un glas care-l făcu pe președinte să tresară.

„O fi cumva și el băgat în asta?” se gîndi Cruchot.

În aceeași clipă, o lovitură de ciocan vesti familia des Grassins, și sosirea lor puse capăt convorbirii începute între doamna Grandet și abate.

Doamna des Grassins era una din acele femei vioaie, durdulii, bălane și rumene care, datorită unui regim claustrat de provincie și datorită obiceiurilor unei prea virtuoase vieți, se păstrează încă tinere la patruzeci de ani. Ele sînt asemenea ultimilor trandafiri de toamnă, a căror priveliște e o desfătare, dar ale căror petale au nu știu ce răceală și a căror mireasmă s-a istovit. Se îmbrăca bine, își aducea toaletele de la Paris, dădea tonul în Saumur și oferea serate. Bărbatul ei, fost ofi­țer de stat-major în garda imperială, greu rănit la Austerlitz și scos la pensie, păstra, cu toată considera­ția sa pentru Grandet, ținuta înfiptă a militarilor.

― Bună ziua, Grandet! spuse podgoreanului, întinzîndu-i mîna și afectînd un soi de superioritate, sub care îi strivea întotdeauna pe Cruchoți. Domnișoară, se adresă el apoi Eugéniei, după ce se înclinase în fața doamnei Grandet, ești mereu frumoasă și cuminte, încît nu știu ce aș putea să-ți mai urez!

Pe urmă prezentă o lădiță, pe care o tăbîrcea servi­torul lui, și care conținea o bruyere du cap, floare adusa de curînd în Europa și cu totul rară.

Doamna des Grassins o sărută foarte drăgăstos pe Eugénie, îi strînse mîna și spuse:

― Adolphe și-a luat însărcinarea să-ți prezinte mi­cul meu dar.

Un tînăr înalt, blond, palid și plăpînd, cu apucături destul de alese, sfios în aparență, dar care cheltuise la Paris, unde-și făcuse dreptul, opt sau zece mii de franci peste suma fixată de acasă, se apropie de Eugénie, o sărută pe amîndoi obrajii și-i oferi o cutie cu toate cele de trebuință pentru cusut, ale cărei scule erau toate de argint suflat cu aur; marfă într-adevăr fără gust, în ciuda stemei cu inițiale gotice E. G. destul de meșter gravate pentru a da casetei un aspect foarte îngrijit. Deschizînd-o, Eugénie avu una din acele bucurii ne­sperate și depline care fac tinerele fete să roșească, să tresalte, să tremure de plăcere, întoarse ochii spre tatăl său, ca și cum ar fi vrut să-l întrebe dacă îi era îngăduit să accepte, și domnul Grandet rosti un „Pri­mește, fiica mea!”, al cărui accent ar fi făcut faima unui actor. Cei trei Cruchoți rămaseră uluiți văzînd privirea de bucurie aruncată lui Adolphe des Grassins de către moștenitoare, în ai cărei ochi asemenea bogății păreau nemaipomenite.

Domnul des Grassins oferi domnului Grandet o priză de tabac, trase și el una, scutură praful căzut pe pan­glica Legiunii de Onoare, prinsă la butoniera hainei sale albastre, și apoi se uită la Cruchoți cu un aer ce părea a spune:

― Acum să vă văd.

Doamna des Grassins își aruncă privirea asupra va­selor albastre, unde se aflau buchetele aduse de Cru­choți, cercetînd darurile lor cu prefăcuta admirație a unei femei ironice, în împrejurarea asta cu totul deli­cată, abatele Cruchot lăsă musafirii să se așeze în jurul focului și se duse să se plimbe în fundul sălii cu Gran­det; pe urmă, cînd amîndoi ajunseră în dreptul ferestrei celei mai depărtate de des Grassins, abatele șopti la urechea zgîrcitului:

― Oamenii ăștia aruncă banii pe fereastră.

― Ce-are-a face, dacă intră tot în pivnița mea... re­plică bătrînul podgorean.

― Dacă te-ar bate gîndul să dai niște foarfeci de aur fiicei dumitale, ai avea foarte lesne de unde, zise abatele.

― Îi dau ceva mai mult decît foarfeci, răspunse Grandet.

„Nepotul meu e un nătărău, se gîndi abatele uitindu-se la președinte, al cărui păr zbîrlit făcea și mai urîtă mutra lui smolită. Nu putea dibaci și el vreun fleac mai de preț?”

― Hai să facem partida, doamnă Grandet, spuse doamna des Grassins.

― Dar ne-am strîns toți, am putea înjgheba două mese.

― Pentru că e ziua Eugéniei, să facem cu toții un loton, spuse moș Grandet, acești doi copii vor lua și ei parte.

Fostul dogar, care niciodată nu juca nici un joc, arătă spre fiică-sa și spre Adolphe.

― Hai, Nanon, asază mesele.

― O să-ți ajutăm, domnișoară Nanon, vorbi voios doamna des Grassins, încîntată de bucuria pe care i-o făcuse Eugéniei.

― În viața mea n-am fost atît de mulțumită!măr­turisi moștenitoarea. N-am văzut nicăieri ceva atît de frumos!

― Adolphe a adus-o de la Paris, și el a ales-o, îi șopti doamna des Grassins la ureche.

„Hai, hai, mai tacă-ți clanța, muiere intrigantă, își spunea președintele. De veți avea vreodată, tu sau bărbatu-tău, vreun proces, am să vă tăbăcesc eu pielea.”

Notarul, așezat într-un colț, privea liniștit la abate, spunîndu-și:

„Orice-ar face des Grassinii, averea mea, cea a fra­telui meu și cea a nepotului meu se urcă de fapt la un milion o sută de mii de franci. Des Grassinii au cel mult pe jumătate și mai au o fată; n-au decît să ofere tot ce poftesc! Și moștenitoarea, și darurile tot ale noastre vor rămîne într-o bună zi.”

La opt și jumătate seara, două mese erau întinse. Frumoasa doamnă des Grassins izbutise să-și așeze fiul lîngă Eugénie. Actorii acestei scene, plină de interes, deși vulgară în aparență, fiecare cu cartoanele pestrițe și cifrate, cu fișele de sticlă albastră în mînă, păreau că ascultă glumele bătrînului notar, care nu scotea un număr fără să nu pomenească o vorbă hîtră; dar de fapt toți se gîndeau numai la milioanele domnului Grandet.

Bătrînul dogar privea cu vanitate penele trandafirii, proaspăta toaletă a doamnei des Grassins, capul marțial al bancherului; privea la președinte, la abate, la notar și își spunea:

„Toți sînt aici pentru bănuții mei. Vin aici să se plictisească pentru fata mea! Ehei! Numai că fata mea nu va fi nici pentru unii, nici pentru alții, și toți indivizii ăștia îmi slujesc de nadă pentru pescuit!”

Această petrecere de familie, în acel vechi salon cenușiu, abia luminat de două lumînări; rîsetele lor, însoțite de duruitul vîrtelniței harnicei Nanon, și care nu erau sincere decît pe buzele Eugéniei sau ale maică-si, micimea aceasta legată de interese atît de mari; acea tînără fată, asemenea păsărilor, victime ale ma­relui preț la care sînt puse fără s-o știe, și care se afla împresurată, înăbușită de fățarnicele dovezi de prietenie ce-o amăgeau: totul dădea acestei scene o comică tris­tețe. De altminteri nu e o scenă din toate timpurile și de pretutindeni, dar redusă la cea mai simplă expresie? Figura lui Grandet, exploatînd fățarnica fidelitate a celor doua familii, storcind din aceasta enorme foloase, domina și lumina drama. Nu era oare singurul zeu mo­dern, în care crede lumea? Banul, în toată puternicia lui, exprimat printr-o singură imagine?

Dulcile sentimente ale vieții nu ocupau acolo decît un loc neînsemnat; ele însuflețeau numai trei inimi curate, cea a lui Nanon, a Eugéniei și a maică-si. Și cîtă ignoranță în nevinovăția lor, Eugénie și maică-sa nu știau nimic despre averea lui Grandet, nu cunoșteau rosturile vieții decît în lumina serbedelor lor închipuiri și nici nu prețuiau, nici nu disprețuiau banul, fiind obișnuite să se lipsească de el. Simțămintele lor rănite fără să-și dea seama, dar sîngerînd totuși, secretul ființei lor făceau din ele niște prea ciudate excepții în acea adunare de oameni, a căror viață era numai și numai materială. Groaznica soartă a omului! Orice fericire nu-i vine decît cu prețul unei ignorante oarecare.

În clipa cînd doamna Grandet cîștiga un lot de opt­zeci de centime, cea mai mare miză dintre cele pontare în această sală, și în vreme ce Nanon rîdea de plăcere văzînd-o pe stăpîna casei adunînd acest fabulos cîstig, o lovitură de ciocan răsună la ușa de afară cu atîta vuiet, încît femeile zvâcniră de pe scaunele lor.

― Nu-i cineva din Saumur cel care bate așa, rosti notarul.

― Cum pot să izbească în halul ăsta? se miră Nanon. Vor cu tot dinadinsul să ne spargă ușa?

― Cine naiba să fie? strigă Grandet.

Nanon luă unul din sfeșnice și, însoțită de Grandet, se duse să deschidă.

― Grandet, Grandet, strigă nevasta lui, care, îm­pinsă de un nelămurit sentiment de teamă, se repezi spre ușa sălii.

Toți jucătorii se uitară unii la alții.

― Dacă am merge să vedem ce-i? propuse domnul des Grassins. Lovitura asta de ciocan îmi pare piază-rea.

Domnul des Grassins abia izbuti să întrezărească chipul unui tînăr, însoțit de hamalul mesageriilor, care ducea două geamantane uriașe și tîra niște valize. Gran­det se întoarse brusc către nevastă și-i spuse;

― Doamnă Grandet, du-te la jocul dumitale! Lasă-mă pe mine să mă lămuresc cu domnul...

Apoi trase cu zgomot ușa odăii unde jucătorii, tulbu­rați, își reluară locurile, dar fără să mai continue jocul.

― E cineva din Saumur, domnule des Grassins? îl în­trebă soția.

― Nu, e un călător.

― Nu poate veni decît de la Paris.

― Într-adevăr, spuse notarul, scoțîndu-și vechiul cea­sornic, gros de două degete și care semăna cu o corabie olandeză, e ora nouă. Al naibii! Diligenta cursei prin­cipale nu întîrzie niciodată.

― Și e tînăr domnul ăsta? întrebă abatele Cruchot.

― Da, răspunse domnul des Grassins. Vine cu niște bagaje, care trebuie să cîntărească cel puțin trei sute de chile.

― De ce nu s-o fi întorcînd Nanon?observa Eugénie.

― Nu poate fi decît o rudă de-a dumneavoastră, zise președintele.

― Să punem mizele, rosti blînd doamna Grandet. După glas am simțit că domnul Grandet este contra­riat: poate să nu-i placă auzind că vorbim despre afacerile lui.

― Domnișoară, zise Adolphe vecinei sale, trebuie să fie vărul dumneavoastră, Grandet, un tînăr foarte frumos, pe care l-am cunoscut la balul domnului de Nucingen.

Adolphe nu mai continuă, maică-sa îi făcu semn cu piciorul, cerîndu-i cu glas tare zece centime pentru miză.

― N-ai de gînd să taci o dată, prostănacule?! îi suflă apoi la ureche.

În clipa aceea, Grandet se întoarse fără Nanon, ai cărei pași, împreună cu ai hamalului, răsunară pe scări. Bătrînul era urmat de călătorul care de câteva minute stîrnise atîta curiozitate și stăpînea atît de viu cugetele, încît sosirea sa în această casă și felul cum picase în mijlocul acestei lumi s-ar fi putut asemui cu acela al unui melc într-un stup, sau cu al unui păun într-o obscură găinărie de sat.

― Așază-te lîngă foc, îl îndemnă Grandet.

Înainte de a se așeza, tînărul străin salută foarte po­liticos adunarea. Bărbații se ridicară ca să-i răspundă printr-o politicoasă plecăciune, iar femeile făcură o ce­remonioasă reverență.

― Desigur, sînteți înghețat, domnule? îl întrebă doamna Grandet; poate că veniți din...?

― Femeia, tot femeie! întrerupse bătrînul podgorean, sfîrșind citirea scrisorii pe care o ținea în mînă. Lăsați-l pe domnul să se odihnească.

― Dar, tată, poate că domnul are nevoie de ceva... îndrăzni Eugénie.

― Are limbă, răspunse cu asprime podgoreanul. Străi­nul fu singurul surprins de această scenă. Ceilalți erau deprinși cu apucăturile despotice ale avarului. Totuși, după ce amîndouă întrebările și amîndouă răspunsurile fură schimbate, străinul se sculă de pe scaun, se așeza cu spa­tele la foc, ridică un picior ca să-și încălzească talpa și răspunse Eugéniei:

― Îți mulțumesc, verișoară, am mîncat la Tours. Și adause, uitîndu-se la Grandet: Nu am nevoie de nimic, nu mă simt nicidecum obosit.

― Domnul vine din capitală? întrebă doamna des Grassins.

Domnul Charles, așa cum se numea fiul domnului Grandet din Paris, ridică, drept răspuns, un monoclu atîrnat cu un lănțișor de gît, îl puse la ochiul drept ca să cerceteze ce se afla pe masă și persoanele care erau în jurul ei, se uită cu impertinență la doamna des Gras­sins și îi spuse, după ce cuprinse totul cu privirea:

― Da, doamnă. Joci loton, mătușico, adause el către doamna Grandet, te rog, urmează-ți jocul, prea e amu­zant, ca să-l întrerupi...

„Eram sigură că e vărul”, gîndea doamna des Gras­sins, aruncîndu-i mici ocheade.

― Patruzeci și șapte, strigă bătrînul abate. Dar mar­chează, doamnă des Grassins, nu-i numărul dumitale?

Domnul des Grassins puse o fișă peste cartonul soției sale, care, cuprinsă de triste presimțiri, nu-i slăbea din ochi nici pe vărul de la Paris, nici pe Eugénie, fără să se mai sinchisească de loton. Din cînd în cînd, tînăra moștenitoare arunca priviri furișe verișorului său, iar soția bancherului putu lesne descifra un crescendo de uimire ori de curiozitate.

Note[modifică]

  1. Orașul Saumur e situat în provincia Anjou, din vestul Franței, pe rîul Loire, într-o regiune viticolă.
  2. În timpul războaielor religioase de la sfîrșitul secolului al XV-lea, cele două tabere ― protestanții si catolicii ― erau conduse, respectiv, de Henric de Bourbon (viitorul Henric al IV-lea) și de prinții din familia de Guise, în jurul cărora se grupase așa-numita Liga Catolică.
  3. În 1833, cînd scrie romanul Eugenie Grandet, Balzac trăise revoluția din 1830 si diversele insurecții populare din 1831 si 1832; el se referă însă, desigur, și la frămîntările din vremea revoluției burgheze (1789-1794).
  4. Provincie situată la est de Anjou.
  5. Vechi monede franceze de aur, numite astfel fiindcă aveau drept efigie capul unora dintre regii Franței care au purtat numele de Ludovic; au început să fie fabricate sub Ludovic al XIV-lea (secolul al XVI-lea) si valorau douăzeci și patru de livre ― cam douăzeci de franci.
  6. Celebri bancheri din secolul al XlX-lea, frații Rothschild aveau bănci în diverse capitale europene; unul din ei, James de Rothschild a fondat la Paris banca cu care a conlucrat guvernul Restaurației și cel al Monarhiei din Iulie. Laffittte Jacques a fost guvernatorul Băncii Franței, în timpui Restaurației, cînd era și deputat al opoziției. A contribuit la răsturnarea Bourbonilor.
  7. Quakerii sînt membrii unei secte religioase fundate în secolul al XVI-lea și răspîndite mai ales în Anglia și in Statele Unite; afișează o mare sobrietate, care se manifestă și printr-o îmbrăcăminte foarte simplă.
  8. Familia Medicilor a domnit la Florența în secolele XIV-XVI; era in con¬flict cu familia Pazzilor.
  9. Diplomat abil si politician fără scrupule, Talleyrand (1754-1836), a fost unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai diplomației burgheze din prima jumătate a sec. al XlX-lea.
  10. Figură de metal reprezentînd un om înarmat, care lovește cu un ciocan (jaquemart ― ciocanul lui Jacques); era întrebuințată mai ales pentru a bate orele in clopotul unui orologiu.
  11. Înălțimea lui Nanon pare a fi fost cam de 1,85 m. de vreme ce un pied (picior) avea 32,4 cm, iar un ponce (palmă) 2,70cm.
  12. Livra era o veche monedă franceză, înlocuită apoi de franc; valoarea ei a variat după regiuni și epoci; în vremea lui Grandet, după cum se va vedea mai departe, ea valora ceva mai puțin decît francul.
  13. „Charboiler est maitre chez soi” e unul din cele mai vechi și răspîndite proverbe franceze, sensul lui fiind ca cel mai umil dintre cetățeni poate porunci în casa lui, dacă nu în treburile publice. Rostind acest proverb, președintele Cruchot face o aluzie ironică la meseria de dogar a lui Grandet, care, ca și cărbunarii, avea de-a face cu lemnele.


▲ Începutul paginii.