Eneida (Pandelea)/Cuvânt înainte
In decembrie 1908 s’a ținut la Craiova congresul profesorilor de limbi străine din toată țara. Printre multele chestiuni, cari s’au dezbătut — și unele dintre ele și-au găsit o dezlegare destul de mulțumitoare — a fost și chestiunea clasicismului, care a și stârnit cea mai înverșunată luptă. E încă vie în amintirea tuturor celor, cari au luat parte la acest congres, furtunoasa dezbatere între sprijinitorii și protivnicii clasicismului. Lupta aceasta — care, dealtminteri, e veche de câteva veacuri — a avut totuși un bine, căci a descoperit un lucru: puțina noastră pregătire în această materie. Singurul lucru întradevăr, asupra căruia toți vorbitorii au fost de aceeași părere și pe care l-au recunoscut fără încunjur, este slaba cunoștință ce au elevii noștri despre antichitatea clasică. Și doar acuma, după noile regulamente școlare, se învață în cursul superior câte șase ore pe săptămână, iar în clasa a cincea câte opt ore de latină, cu interpretări din numeroși autori, cu cernerea amănunțită a antichităților, toate având drept țintă să ajungă la o cunoaștere de aproape și concretă a vechei lumi clasice și în deosebi a vieței acelor admirabili ostași și oameni de stat, cari n’au fost totuși mai prejos nici în artă și în literatură — deși n’au fost originali — și cari în orice caz trebuie să fie obiectul unui cult deosebit din partea noastră, căci sunt strămoșii noștri.
Față de această stare de lucruri se impun deci măsuri. Trebue să căutăm să răspândim atât printre elevii noștri, cât și — dacă se poate — în publicul cel mare o cunoaștere mai adâncită a culturei celor vechi și, mai presus chiar de orice cunoaștere, gustul pentru această cultură.
Pentru a cunoaște însă pe deplin viața celor vechi, atât a Grecilor cât și a Romanilor, n’avem la îndămână decât două mijloace mai bune: mai întâi călătoriile la fața locului, în Italia și Grecia și mai cu osebire la Roma și Atena, apoi citirea operilor clasice.
Cel dintâi mijloc e și cel mai rodnic: o vedere limpede, concretă, o înțelegere în adânc și întreagă a vieței celor vechi nu se poate căpăta decât în intingere deadreptul cu cea ce ne-a mai rămas din civilizația lor. Numai atunci simți acel fior cald, acea revărsare de simțiri noi și înălțătoare, care se poate cu adevărat asămăna cu coborârea harului, acel entuziasm, pe care unul dintre congresiști a mărturisit in auzul tuturor c’o adâncă emoție că nu l-a simțit decât în clipa, în veci neuitată, când în fața ochilor săi uimiți și îmbătați de vraja trecutului i s’a arătat măreața Acropole cu dumnezeiescul ei Partenon și nemuritoarele-i Propileie!. Și aceleași simțiri le stârnește în sufletul piosului pelerin, care pășește în țara strămoșilor noștri, Forul roman, înaltul Capitol și uriașul Coliseu! Numai așa, prin atingere deadreptul cu ele, poți înțelege și gusta frumusețea eternă a acestor monumente de artă plastică și te vei închina înaintea creațiunilor nemuritoare, încremenite în statuiele, în templele, în teatrele și termele celor vechi, în arcurile lor de triumf și până și’n apeductele și șoselele lor; și numai atunci vei înțelege și-ți vei închipui în întregime viața lor.
Nu toată lumea are însă putința de-a merge la Roma, sau la Atena; îndeosebi, dintre școlarii noștri, doar unul la sută dac’ar putea-o face. Acelora, cari nu pot deci călători, le rămâne cellalt mijloc de împărtășire sufletească cu cei vechi: citirea operilor lor. Mijlocul acesta, pe lângă că e numaidecât trebuitor chiar acelora, cari călătoresc la fața locului, mai are însă folosul că el singur e îndestulător pentru a ne da o icoană aproape desăvârșită despre viața celor vechi: o icoană cu culorile nu așa de vii și de luminoase, adevărat, în schimb însă cu mult mai largă, mai coprinzătoare, mai completă în sfârșit. Venind în atingere cu operile lor, ajungem să cunoaștem istoria vieței lor, frământările și luptele prin cari au trecut, obiceiurile și așezămintele lor, credințele și năzuințele ce i-au călăuzit, pătrundem deci în concepția lor de lume și de viață, în felul lor de a gândi, cu un cuvânt în sufletul lor, cea ce este cu adevărat lucrul cel mai de căpetenie.
Citi-vom însă aceste opere în original, sau în traducere? Negreșit că citirea în original are foloase neprețuite; pentru a statornici cu cei vechi o împărtășire de la suflet la suflet, trebue să le cunoști și limba și operile literare clasice trebuesc citite toate în original. Aceasta trebue și sunt datori s’o facă — și o și fac — aceia, cari au frumoasa sarcină de învățători ai altora. Rămân însă aceia, cari nu sunt datori la aceasta și nici nu o pot face: elevii noștri. E cu neputință ca ei să citiască pe deplin și cu deplină înțelegere în timpul anului școlar pe Virgiliu întreg, pe Tacit și pe Horațiu întreg. Au atâtea de învățat. Cu toată trifurcarea, sunt încă atâtea lucruri de îndreptat și de ușurat în învățământul nostru!
Și atunci nu rămâne altă cale decât traducerile. Cele ce se fac în școală să fie întregite acasă prin citiri de traduceri bune și literare. Aceasta în mare parte o și fac dela sine elevii noștri, cari îndeobște sunt harnici și lacomi de lumină: covârșitoarea majoritate a publicului, care citește în țara asta, doar ei o alcătuesc.
Aici însă ne izbim de una dintre cele mai mari lipsuri, cari apasă asupra învățământului — cum și asupra culturei noastre îndeobște — și care s’a recunoscut și în sânul congresului dela Craiova, ca una dintre pricinile cele mai de căpetenie pentru starea puțin înaintată a învățământului clasicismului la noi: lipsa de traduceri după autorii clasici. Pe când elevii francezi, ca și cei germani — ca să vorbim numai de cei pe cari îi cunoaștem mai deaproape — au traduceri după toate operile antice — și încă în ediții eftine, populare — la noi e o sărăcie, care te descurajează. De vreo doi ani de zile s’a pornit un adevărat șuvoiu de tălmăciri în românește, lucru firește foarte bun și folositor. Unde sunt însă traducerile după autorii clasici vechi? Abia ici și colo câte una, începuturi sfioase cari se pot număra pe degete. Din grecește: Antigona lui Sofocle, tradusă — mai de mult — de d-l M. Dragomirescu; Parmenio a lui Terențiu, făcută de d-l Gh. Coșbuc; Oedip Regele a lui Sofocle, tradusă de d-l Aslan; cele două Ifigenii ale lui Euripide, traduse de d-l Dulfu; Hecuba și Electra (tot ale lui Euripide) tălmăcite de d-l Eugeniu Dinescu; Viața lui Pericle de Plutarch, Hecuba și Ifigenia în Aulis de Euripide, traduse de d-l N. Bănescu. Mai e apoi Prometeu Înlănțuit a lui Eschile, tradus de d-l Hildebrand Frolo (nu-i însă scos în volum). In sfârșit, meritoasa traducere a Iliadei, pornită de d-l Gh. Murnu și care s’apropie de isprăvit. Dintre aceste opere, două se bucură — după cum se vede din lista de mai sus — de cinstea de a fi traduse de două ori. Din latinește însă abia avem Georgicele lui Virgiliu, traduse de d-l Gh. Coșbuc. Anul trecut a mai apărut apoi traducerea Satirelor lui Horațiu, făcută de cătră d-nii Titu Dinu și P. Păltânea, iar zilele acestea au eșit de sub tipar Catilinarele lui Cicerone puse pe românește de d-l C. Damianovici. Afară de acestea, mai sunt încă vreo două, trei traduceri mai vechi, cari lasă mult de dorit din mai multe puncte de vedere, așa încât nu ne vom ocupa de ele.
Iată dar — în materie de traduceri după autorii clasici — tot ce avem, sau aproape tot, in literatura noastră. E foarte puțin. Și nu ajunge în deosebi elevilor: întradevăr, din tălmăcirile citate numai câteva fac parte din programul școalelor noastre. Și atunci, în lipsă de traduceri românești, elevii noștri se folosesc — o știe toată lumea — de traduceri străine, franceze mai toate, deoarece întrebuințarea, ca izvoare de studiu, a cărților germane în liceu, e încă puțin răspândită. Pe când însă Nemții sunt îndeobște cunoscuți ca minunați traducători, căci sunt față de text conștiincioși în cel mai înalt grad — traducerile lui Voss, bunăoară, sunt ele înșile clasice, apropiindu-se de frumusețea originalului — Francezii se disting tocmai dinpotrivă prin libertatea, cu care tratează textele: puțin scrupuloși în a reproduce cât mai strâns originalul, ei amplifică, înlocuesc, suprimă. Singurul traducător de seamă în literatura franceză a fost Leconte de Lisle, care a tălmăcit admirabil pe marii scriitori greci și latini: Eschyle, Sofocle, Euripide, Hesiod, Homer și Horațiu. Fraza lui se ține pas cu pas de textul original, urmându-i toate mișcările și întorsăturile, iar limba întrebuințată e cea mai curată și mai poetică, cu un cuvânt acea minunată limbă din Poèmes antiques și Poèmes barbares. Ceilalți tălmăcitori însă n’au urmat exemplul dat de marele poet: singura lor grijă, în traducerile pe cari le-au făcut, a fost ca înțelesul să fie cât mai limpede și mai ușor. Cu operile clasice însă aceasta are un mare neajuns: nimicește frumusețea literară. O limbă nu e numai un mănunchiu de semne algebrice, o grămadă de etichete, cari să ne dea numai înțelesul lucrurilor: ea mai are și o frumusețe în sine, o frumusețe a sunetelor și-a imaginilor. Și in privința aceasta limba noastră nu-i întrecută decât de cea italiană. E melodioasă, e colorată: e și muzică și tablou. Și încă n’a ajuns la întreaga-i desăvârșire: subt ochii noștri se plămădește acum o limbă nouă, cu mult mai bogată și mai armonioasă, unealta viitoare a literaturei clasice românești.
Călăuziți de aceste cuvinte, ascultând în deosebi de dorința rostită la congresul din Craiova, am tradus în românește frumoasa Eneidă a lui Virgiliu, în care trăesc începuturile eroice și legendare ale puterei romane. E o lume întreagă în această epopee: religia romană, filozofia acestui popor, legendele-i eroice și o bună parte din istoria lui. Pentru o mai deaproape cunoaștere a clasicismului, pentru o mai intimă împărtășire cu sufletul lor, nu se poate găsi în toată literatura latină o operă mai largă și mai cuprinzătoare și în acelaș timp mai frumoasă, mai artistică.
In afară de frumusețile ei literare ca operă clasică, Eneida mai are pentru noi, ca Români, și altă însemnătate ea nu este numai unul dintre cele mai strălucite monumente literare ale vechimei, ci, pe lângă asta, e și epopea națională a strămoșilor noștri. Tot ce le-a fost scump lor trebue însă să ne fie și nouă și, dacă nu trebue să perdem o clipă din vedere latinitatea noastră, adică obârșia și întâile începuturi de viață ale neamului nostru, nu trebue să uităm, pentru același cuvânt, nici obârșia și întâile începuturi, fie ele chiar legendare, ale strămoșilor noștri. Mândria, pe care o simți gândindu-te la faptele glorioase ale părinților, are mai totdeauna o înrâurire bună; în anumite împrejurări, ea face să se nască în suflete o credință mântuitoare, o adâncă răbdare și nădejde în viitor: n’avem decât să ne ducem cu mintea la frații noștri de peste munți și să ne gândim de cât ajutor nu le e în greaua luptă, pe care o duc ei, conștiința latinității noastre, conștiință care la dânșii e cu mult mai vie și mai răspândită decât la noi și care pe lângă asta e deapururi luminoasă în minte.
E adevărat că Eneida a mai fost odată întoarsă pe românește, în traducerea în versuri a d-lui Gh. Coșbuc. Exametrii însă nu se citesc cu înlesnire și nu sună tocmai armonios în limba noastră; afară de aceasta versul impune neînlăturabile abateri de la text, uneori mai mari, alteori mai mici, dar, orișicum, abateri. Noi am vrut însă ca această tălmăcire a noastră să fie, pe cât se poate, una cu originalul. Pentru aceasta, am urmat cu cea mai neclintită credință textul latin, atâta firește cât ne-o îngădue firea limbei noastre. Căci a urma cuvânt cu cuvânt textul, a întrebuința aceleași cazuri și timpuri ca în original e cu desăvârșire cu neputință: ar însemna să ajungi la acele monstruoase fraze românești ale latiniștilor de pe vremuri, cari aveau din limba noastră numai vorba în sine — și adeseori nici pe aceasta — iar legătura dintre vorbe, tiparul frazei, care-i dă viață și caracterul național, lipsia cu desăvârșire.
Noi am tradus dar mai toate cuvintele din original, păstrându-le și forma și așezătura lor în frază, acolo unde s’a putut — și s’a putut în cea mai mare parte. Acolo însă unde alcătuirea limbei noastre cerea o altă întocmire, am schimbat cazurile substantivelor și timpurile verbelor, spre a le putea lega potrivit cu sintaxa noastră și cu armonia particulară prozei românești.
Limba, pe care am întrebuințat-o — și aceasta este cea dintâi și cea mai grea problemă ce i se pune unui traducător din operile clasice — este limba actuală, urmând întru aceasta sfatul sănătos, pe care l-a dat acum vreo douăzeci de ani un om cu o cultură superioară, cunoscător desăvârșit al literaturilor clasice și el însuși un scriitor de mâna întâi, Odobescu. Scriind pentru cei de astăzi, am folosit limba de astăzi. Am ales o limbă, în care n’am dat drumul decât la câteva neologisme pe cari le întrebuințează însă literatura cea bună. De arhaisme de asemenea ne-am ferit; întrebuințate în mare număr, strică mai totdeauna: dau stilului o înfățișare zbârlită și țepoasă și, fiindcă mare parte din ele sunt căzute în uitare, îngreuie înțelesul. Numai când sunt puține și bine alese, cernute cu scumpătate prin sita cea mai deasă a limbei, atunci prind și dau întradevăr stilului o melancolică culoare de toamnă, o duioasă mireazmă de busuioc.
Fiindcă această ediție se indreaptă în primul rând cătră tinerimea școlară, am ales textul întrebuințat astăzi mai în toate școlile noastre și care e întradevăr de-o rară scrupulozitate critică, de-o bogăție fără seamăn în adnotații și explicări de tot felul: al d-lui Jules Duvaux, tipărit la Ch. Delagrave. Acole unde înțelesul era controversat, am urmat îndeobște părerea adnotatorului; unde ne-am abătut însă dela explicația dată de d-sa, am arătat-o în note.
Pentruca această admirabilă operă a marelui scriitor latin să poată însă pătrunde și’n publicul cel mare, care nu trebue ținut departe de aceste lucrări și hrănit numai cu autori moderni — adesea de mâna a treia — am făcut tot ce ne-a stat prin putință ca frumoasa epopee a poetului din Mantua să fie înțeleasă și gustată de toți. Intru acest scop am pus în fruntea cărții trei articole, dintre cari unul — Religia și Patria la cei vechi — după admirabila carte a lui Fustel de Coulanges, La Cité Antique, iar celalt — Războiul Troiei — după Seignobos. Mulțumită acestora și cititorul, care n’a făcut studii clasice, va avea la îndămână elementele trebuitoare, spre a-și lămuri ceeace-i poate fi mai străin în această epopee: concepțiile religioase ale celor vechi, atât de deosebite de ale noastre, cu deprinderile ce decurg din ele, cum și legătura dintre faptele povestite in Eneida cu cele din Iliada. Pe lângă asta, am dat în note toate lămuririle trebuitoare, acolo unde textul se referă la chestiuni de antichități, în deosebi de mitologie, nu tocmai bine cunoscute îndeobște publicului cel mare. In sfârșit, am împărțit fiecare carte în mai multe capitole, cărora le-am dat titluri, cu arătarea numărului de versuri din original cuprinse înăuntrul capitolului, așa cum se practică în unele ediții germane, lucru care înlesnește orientarea și o mai strânsă îmbrățișare a materiei.
In chipul acesta, nădăjduim c’am pus la îndămâna cititorilor o carte bună și folositoare, a cărei lipsă se simția, împlinind astfel o parte din golul ce se află în cultura clasică a tineretului și a publicului nostru, că, în sfârșit, am contribuit — cât de puțin — la răspândirea unui gust mai sănătos în alegerea și citirea cărților de literatură.
N. PANDELEA.
București.
- 20 noembre, 1912.