Sari la conținut

Eneida (Pandelea)/Opera lui Virgiliu

Nicolae Pandelea45039Eneida — Opera lui Virgiliu1913Nicolae Pandelea
OPERA LUI VIRGILIU

Epopea îndeobște nu prea e gustată astăzi: e atât de departe de preocupările noastre! Fondul ei, mai întâi, nu e tocmai atrăgător pentru moderni: cele mai multe — și cele mai vestite, Iliada, Erusalimul liberat — se ocupă cu războaiele: descrieri de luptă în gloată, de lupte singuratice, răniri, măceluri și despoieri, sânge și moarte, tot scene crunte și sălbatice. Eroii lor sunt adeseori barbari și cruzi: găsești în Iliada atâtea cruzimi, încât un cititor mai gingaș e uneori ispitit să sară pagini întregi, spre a trece de impresia neplăcută, ce-l poate cuprinde la atare priveliște.

In afară de aceasta, în ce privește forma, epopea întrebuințează un element, care pentru noi modernii se înstrăinează din ce în ce mai mult de sufletul nostru: miraculosul. Fie că se pune în joc miraculosul păgân, ca în Iliada, Odiseia sau Eneida, fie că se întrebuințează miraculosul creștin, ca în Erusalimul liberat al lui Torquato Tasso, ori în Paradisul perdut al lui Milton, amestecul acesta de realitate — sau ceeace poate fi realitate — și de ceea ce, pentru noi cel puțin, nu poate fi niciodată realitate, alipirea aceasta silită de adevăr și de închipuire strică, pentru noi cei de astăzi, armonia faptelor mărețe de cari se ocupă epopea. Pentru contemporanii lui Homer, cari credeau în zeitățile Olimpului, pentru oamenii din timpul cruciadelor și a lui Torquato Tasso, cari credeau în apariția Sfintei Fecioare și a lui Isus Hristos, cum și a sfinților, cari se interesau de viața lor de toate zilele și-i ajutau la nevoe cu vorba și cu fapta, toate minunile povestite de poeți erau întâmplări adevărate, pe cari cititorul le înțelegea și le simția, așa încât epopea era cu adevărat măreață și sublimă, sublimă în toată puterea cuvântului.

Noi însă, cărora vremea neîndurată ne-a răpit toate aceste fericite daruri, noi, epigonii, trebue să căutăm aiurea frumusețea epopeei. O căutăm în caracterele eroilor săi, aceste exemplare mai mari și mai puternice, dar și mai simplificate, ale tuturor oamenilor din toate timpurile; în sentimentele lor, cari sunt și vor fi deapururi și ale noastre, căci bucuriile, întristările, supărările și grijile omenești vor fi totdeauna aceleași; o mai căutăm în tablourile, cari ne pun dinainte în chip concret viața unui popor și-a unei epoci de mult dispărute și, în această privință, viața celor vechi, în deosebi a Grecilor și a Romanilor, prin naivitatea, prin gingășia și rusticitatea ei are un farmec de nespus asupra noastră: o mai căutăm în sfârșit, acea frumusețe, în stilul, fără seamăn, al epopeei.

Toate aceste frumuseți — cum și altele încă — le găsim în opera marelui poet latin. Chiar fondul epopeei lui e mai simpatic decât al altora: războaie sunt și aici, dar pe o scară mult mai mică; doar cele patru cărți din urmă sunt închinate numai descrierei luptelor între Troieni și Latini. Afară de asta eroii lui, chiar în vălmășagul și ferbințeala cea mai crâncenă a luptei, sunt totuși parcă ceva mai puțin aspri decât ai lui Homer; o licărire de milă, de înduioșare le mai îndulcește, întrucâtva, le mai moaie sălbăticia.

E drept că, în ce privește caracterele, eroii lui Virgiliu nu sunt tocmai bine desemnați: firea lor e cam ștearsă, lăsată în umbră, afară de doi, trei și aceștia nu dintre cei principali: astfel e, bunăoară, Didona, al cărei caracter e minunat descris în cartea a patra. Dacă în această privință epopea lui Virgiliu e, așa dar, cam slabă, ce bogăție însă găsim într’însa în descrierea vieței romane!… Marele poet a vrut să facă din poema lui un fel de istorie sfânta a Romanilor, o Biblie a începuturilor acestui popor, care-a ajuns stăpânitorul lumei. Eneida lui e deci o epopee națională, ceeace nu se poate spune despre Iliada lui Homer și cu atât mai puțin de Odiseia lui.

Fiindcă însușirea aceasta de epopeie națională e de cea mai mare însemnătate și fiindcă aici și stă meritul și originalitatea de căpetenie a operei, trebue să lămurim mai de aproape acest caracter și să stăruim mai pe larg asupră-i. Deoarece însă făcând analiza Eneidei din acest punct de vedere n’am face decât să repetăm, cel puțin în parte, ceeace au spus marii maeștri, cari s’au îndeletnicit in deosebi cu opera poetului nostru, socotim că e mai nimerit să dăm cuvântul unuia dintre acești maeștri chiar, d. René Pichon, care face în câteva pagini[1] o analiză completă și cu adevărat magistrală a Eneidei.

«Virgiliu dă dovadă în opera sa — zice d. René Pichon — de o mare dibăcie de compunere. Această dibăcie de compunere se vede mai cu seama dacă vom compara pe Virgiliu cu întâii poeți epici ai Romei. Eneida cuprinde tot atâta, ba poate chiar mai multă materie istorică decât Războiul punic[2] sau Analele[3]: ea îmbrățișează toată dezvoltarea vieței romane dela cele mai îndepărtate obârșii ale ei; această dezvoltare e însă cuprinsă în chenarul unei singure acțiuni. Poemele lui Naevius și Ennius nu aveau nici început, nici mijloc, nici sfârșit, întimpce în Eneida bogata desfășurare de amănunte nu strică întru nimic armonia totului. Mijloacele întrebuințate sunt foarte nimerite: ici e fericita aplicare a dogmei metempsichozei, mulțumită căreia poetul face să treacă pe dinaintea lui Enea toate sufletele eroilor, cari vor face vestit neamul latin până la August. Ceva mai departe e descrierea scutului lui Enea, o născocire a lui Homer, abătută cu dibăcie dela scopul său dintâi. Acolo unde bătrânul aed își face o petrecere descriind scene din viața plugarilor sau din viața ostășească, cari n’au nicio legătură cu subiectul său, Virgiliu, fără să peardă niciodată din ochi ținta poemului său, zugrăvește scenele principale din istoria romană: copilăria lui Romulus, atacul Galilor, bătălia dela Acțium și triumful împăratului, pe care cele mai depărtate neamuri vin de-l salută în templul strălucitor al lui Febus. Intr’altă parte, într’o povestire lăturalnică, Virgiliu se folosește de legendele naționale ale Lațiului, a lui Cacus și a lui Hercule, a cărui amintire dăinuiește într’o datină națională. In sfârșit la fiece clipă profețiile vin să readucă aminte cititorului de adevăratul subiect al poemului: statornicirea lui Enea în Italia, nașterea puterei romane și să afirme solia religioasă și patriotică a lui Enea. Iupiter nu ia cuvântul o singură dată măcar, fără să rostiască numele Italiei și Lațiului. Enea e sprijinit întruna de preziceri supranaturale: umbra lui Hector, zeii penați, Harpiile, divinul Helenus, Sibila, Anchise, toți îi prevestesc că va ajunge în Italia, că va întemeia acolo un oraș din care va eși Roma și va fi părintele unui neam, din care se va naște Cezar. Astfel în cât din toate punctele poemului deslușim într’o zariște depărtată vedenia Romei împăraților. Virgiliu ajunge la acest ne mai pomenit rezultat că, într’un poem a cărui acțiune se petrece cu patru sau cinci veacuri înainte de întemeierea Romei, Roma este pretutindeni de față și vie.

«In chipul acesta mijloacele întrebuințate de Virgiliu nu mai sunt niște meșteșugiri bine alese: ele slujesc să dea glas cu mai multă putere sentimentului care însuflețește poemul, să-i dee un interes național. Artistul vine în ajutorul patriotului. Comentatorii numiau Eneida «Istoria poporului roman», res gestae populi romani; falsă din punctul de vedere al formei din afară, numirea aceasta este adevărată în ce privește spiritul, sufletul poemului. Intocmai cum Enea are necontenit înaintea ochilor această țară necunoscută, căreia i se jertfește mai dinainte, Virgiliu nu-și pune înainte altă țintă decât să proslăviască gloria și mărirea numelui latin. Cele mai mici amănunte, odată ce interesează Roma, sunt consfințite de evlavia poetului. Locurile, pe unde se va înălța mai târziu Cetatea Eternă, au mai dinainte ceva tainic și sfânt și, cu toate că nu sunt încă locuite decât de ciobani și de turmele lor, ele însuflă un fel de spaimă religioasă. Ianiculul, Capitolul, Palatinul au de pe acuma legenda lor. Obiceiul de a deschide templul lui Ianus, când izbucnește vreun războiu, se pune pe seama supușilor regelui Latinus. Poetului îi place să tragă din această depărtată și fabuloasă antichitate obârșia a tot ce vede imprejuru-i: datina lui Apolon Palatinul, soborul quindecemvirilor, darul preoției în familiile Potiții și Pinarii, jocurile actiace și jocurile troiene, legăturile de prietenie ale Romei cu Sicilia și cu Epirul. Familiile cele mari din Roma, alde Iulii în deosebi și pe o treaptă mai jos alde Sergii, alde Memii, alde Cluenii își au titlurile lor de noblețe în Eneida.

«De altfel Virgiliu a prins foarte bine fondul spiritului latin și i-a zugrăvit în chip fericit cele două caractere precumpănitoare: evlavia religioasă și gravitatea morală. Eneida este un poem religios, ba chiar liturgic. Nicăiri nu mai găsești atâtea rugăciuni, atâtea profeții, oracole, sacrificii: fiecă ajung în Tracia, în Creta, în insula Harpiilor, pe țărmul african, pe coasta Siciliei, sau pe pământul Italiei, cea dintâi grijă a Troienilor pribegi este să mulțumiască zeilor; fiecă e vorba de un drum pe mare, de întemeierea unui oraș, de o luptă, ei întreabă pururea voința cerească. Enea, în partea întâi a poemului, nu întâlnește niciun altar fără să-și facă închinăciunile, iar în cărțile din urmă nu scapă niciun prilej să reamintiască că el luptă pentru zeii lui și nu pentru dânsul și că, dacă vor să-i lase un loc să aducă sacrificii după datină, se va socoti mulțumit. Eneida se compune nu dintr’o «călătorie», sau dintr’un «războiu», ci mai degrabă dintr’un «hagilâc», sau dintr’o «cruciadă», dintr’un «războiu sfânt». Pe lângă asta, odată cu practicele religioase, învățăturile morale țin un loc larg în poem.

«Patriotismul religios e însă așa de bine sentimentul intim și adânc al autorului Eneidei, încât el îi dă chiar ceeace-i lipsește de obiceiu, puterea de expresie și puterea de creațiune epică sau dramatică. Părțile cele mai cu vlagă sunt acelea în cari poetul vorbește de Roma, de gloria sau de religia ei. Stilul său, cam slab când e vorba să zugrăviască lupte sau întâmplări de călătorie, câștigă atunci o gravitate și o măreție vrednică de subiectul lui. Vezi că, în cazul întâi Virgiliu se mărginește să traducă sau să imiteze, pe când aici vorbește de ceeace cunoaște și simte. De aceea și Enea este cu mult mai real decât celelalte persoane, el fiind tipul ideal al șefului de stat și al poporului roman. Cusururile lui se preschimbă atunci în calități, ca o urmare firească a soliei sale patriotice și religioase. Dacă e un cam slăbuț îndrăgostit, e că nu are dreptul să iubiască, să trăiască pentru el însuși: el este al zeilor, cari îl călăuzesc și al statului, ce trebue să întemeieze; va putea să-și uite o clipă datoria, va răscumpăra repede însă o slăbiciune trecătoare. Dacă nu e un războinic așa de înflăcărat, e că nu se bate din dor de răzbunare, sau de stăpânire, ci din datorie și călcându-și pe inimă: el vrea să aducă zeii săi în Latium; lucrul acesta îl face prin războiu, pentrucă trebue; ar fi vrut însă să-l facă mai bine prin bună înțelegere; și, îndată ce poate, îmbie pe Latini la o împăcare obștească, întocmai cum August încearcă să strângă în juru-i vechile partide. In sfârșit, dacă nu prea are mult îndemn dela sine, e că ascultă de-o poruncă: el e cel dintâi servitor al acestei Rome, care nu ființează încă, dar care cere de pe acuma jertfirea și lepădarea de sine a tuturor concetățenilor ei. Chiar acea rece liniște a lui, care-l face puțin dramatic, îi dă o originalitate a sa: e prototipul consulilor și al pontifilor.

«Mai este apoi în Enea ceva mai particular și mai personal: icoana sufletului poetului. Virgiliu îi împrumută câteva din sentimentele lui individuale: o bunătate compătimitoare pentru cei slabi și învinși, o groază față de cruzimile nefolositoare, tristețea la aducerea aminte a încercărilor suferite, o melancolie care merge până la dorința de moarte:

   O, de trei și de patru ori fericiți
Acei, cărora le-a fost dat să cada subt ochii părinților lor,
Subt înaltele ziduri ale Troiei!…

«Oare n’au cunoscut amândoi durerea pribegiei și neliniștea zilei de mâne? Enea dezvăluie, ca și Melibeu (din Egloga I) oboseala poetului; ca și dânsul e un suflet blajin și pașnic și deaceea se simte străin în lumea năprasnică a epopeei omerice.

«Faptul acesta ne înștiințează că, în deosebire de cei dintâi poeți epici, Virgiliu nu s’a ferit să se puie pe sine însuși în opera lui: simțirea vie și delicată, cu care e înzestrat, i se trădează pe fiece clipă. In poemul acesta de mărire și de războiu regăsești pe poetul rustic, îndrăgostit de priveliștile dela țară și de impresiile dulci și liniștite.

«Asămănări drăgălașe și pitorești vin și aduc un fel de reamintire din Bucolice și Georgice: căderea Troiei e asămuită cu a unui ulm doborât de tăietori; zbuciumul Didonei cu fuga unei căprioare ciuruită de lovituri, munca Troienilor cu truda furnicilor, mersul Equilor cu zborul unui stol mare de lebede albe; grindina de săgeți care cade peste Enea reamintește furtuna, ce se abate asupra ogoarelor; voind apoi să zugrăviască îndeletnicirea lui Vulcan, autorul o asămuiește cu-a unei femei bătrâne, care e silită să se scoale de mânecate și să aprindă focul, spre a-și câștiga hrana de toate zilele.

«Poetul a păstrat deci dragostea lui pentru natură; el a păstrat deasemenea simpatia-i melancolică pentru suferințele omenirei: în fața patimei Didonei, resimte o adâncă milă; și, de multă înduioșare, izbutește să facă pe eroina lui să trăiască în realitate. Didona este o adevărată femee, care luptă cu iubirea ei, care sufere, care moare din pricina asta și înlănțuirea aceasta dureroasă de sfiiciuni, de lupte împotriva ei însăși, de bucurii repezi și amăgitoare, de amenințări, de rugăciuni, de blesteme, ca să ajungă în sfârșit la o împăcare de sine trufașă și sălbatică, toată această tragedie intimă și sfâșietoare e admirabil zugrăvită, pentrucă a fost adânc simțită. Aici Virgiliu e poet prin delicatețea inimei lui, după cum alții sunt prin puterea închipuirei lor.

«Dar nu numai suferințele dragostei îl mișcă pe dânsul: el ia parte la toate restriștele omenești. Povestind căderea Troiei, poetul cugetă la nestatornicia lucrurilor muritoare. Tristețea Andromacăi, văduvă și roabă, e descrisă cu o gingășie atingătoare. Simțiciunea lui se arată mai ales în povestirile de moarte, sau de tragerea sufletului. «Virgiliu — spune Fénelon — mai niciodată nu lasă pe cineva să moară, fără să alăture vreo împrejurare mișcătoare.

«Coroebus își dă sufletul subt ochii logodnicei sale; Eurialus sub ochii prietenului său, Pallas înaintea întregei oștiri în lacrimi, Lausus ocrotind retragerea tatălui său. Plângerile mamei lui Eurialus, o biată bătrână care a părăsit totul ca să însoțiască pe singuru-i fecior, ale lui Evandru, la care amara părere de rău după puterile lui mistuite se amestecă cu durerea de a-și vedea feciorul stingându-se, sunt de un patetic rar în poezia latină. Iar când e vorba nu de ființe închipuite, ci de Marcellus, care trebuia să fie moștenitorul lui August și nădejdea Romei, poetul găsește în inima lui de cetățean și de prieten accente de o sinceritate și mai sfâșietoare încă.

«Mila aceasta pentru nenorocirile altuia îi pare așa de prețioasă, încât face dintr’însa o podoabă a sufletelor alese: Didona și Cartaginezii săi știu să compătimiască pentru rele, pe cari le-au suferit și ei. Enea se înduioșează de moartea crudă a tânărului Lausus; zeii înșiși suferă pentru restriștele oamenilor și, cu mânile legate de ursită, se tânguie că nu le pot face să înceteze. Duioșie și tristețe, asta este într’un cuvânt inspirația lăuntrică a lui Virgiliu; poemul lui e înainte de toate o carte «a milei și a morței».

«Această din urmă trăsătură întregește înfățișarea autorului Eneidei: e și trăsătura cea mai personală și care ne face mai mult să-l iubim.

«In poezia senină, dar cam nepăsătoare, a Grecilor, în poezia bărbătească și aspră a Romanilor, Virgiliu aduce ceva nou: fiorul iubirei și al bunătăței. Prin această privire tristă aruncată asupra naturei și a vieței, prin melancolia aceasta nu egoistă, ci mărinimoasă și frățească, el prevestește evul mediu cu meditațiile-i dureroase, precum și timpurile noastre moderne cu neliniștea lor sentimentală și respectul lor pentru suferința omenească. Așa încât poetul acesta, care rezumă în sine antichitatea în tot ce are ea mai frumos, e totodată premergătorul vremurilor următoare, în tot ce vor avea ele mai bun. Fiindcă, afară de asta, el dă impresiilor contimporanilor săi o formă aleasă și care rămâne, fiindcă ne zugrăvește sufletul roman într’un tablou nobil și măreț, suntem surprinși de tot ce cuprinde poemul acesta subt o înfățișare așa de plină de cumpăt. Ce-are aface atunci lipsurile și cusururile, ce-are aface că Eneida n’are nici naivitatea, nici puterea Iliadei. Ea nu e, pentru aceasta, mai puțin originală, nici mai puțin bogată. Greacă prin cadrul ei, romană prin spirit, modernă și aproape creștină cu inima, ea este opera cea mai deplină a antichităței latine. Totul e aici: trecutul întreg, reamintit cu dibăcia unui gingaș artist, întreg timpul de față cântat cu virtutea unui patriot înflăcărat și tot viitorul presimțit cu duioșia intimă și adâncă a unui suflet nesfârșit de gingaș și blajin».

  1. In «Istoria literaturei latine».
  2. Epopee în versuri a lui Naevius; el însuși luase parte la întâiul războiu punic.
  3. Epopee în versuri a lui Ennius, cuprinzând istoria Romei dela obârșie până în timpul vieței poetului. Ennius a murit la 169 înainte de Is. Hr.