Elegia a doua. Getica

 

ELEGIA A DOUA. GETICA

În fiecare scorbură era așezat un zeu./ Dacă se crapă o piatră, repede era adus / și pus acolo un zeu.// Era de ajuns să se rupă un pod,/ ca să se așeze în locul gol un zeu,// ori, pe șosele, s-apară în asfalt o groapă,/ ca să se așeze în ea un zeu.// O, nu te tăia la mână sau la picior,/ din greșeală sau dinadins.// De îndată vor pune în rană un zeu,/ ca peste tot, ca pretutindeni,/ vor așeza acolo un zeu / ca să ne-nchinăm lui, pentru că el / apără tot ceea ce se desparte de sine.// Ai grijă, luptătorule, nu-ți pierde / ochiul,/ pentru că vor aduce și-ți vor așeza / în orbită un zeu / și el va sta acolo, împietrit, iar noi / ne vom mișca sufletele slăvindu-l.../ Și chiar și tu îți vei urni sufletul / slăvindu-l ca pe străini.//

== Comentarii ==
 “Dintre modelele mele existențiale niciodată nu a făcut parte și Eminescu (…), după cum nu m-a atras niciodată tipul existențial al lui Blaga, Arghezi sau Barbu. Modelul meu intim și fermecător l-a constituit întotdeauna destinul lui Vasile Pârvan, în care strălucirea, integritatea și patetismul omului, indiferent de cât de bântuite ar fi de tragediile lui personale, mi-au apărut a fi de natură sublimă. (…) Nu putea să lipsească din 11 Elegii în nici un caz” (Antimetafizica, 1985, p. 106).

Pe lângă precizarea lui Nichita, să mai notăm că poemul nu a fost compus în acel terifiant decembrie 1965, fiind adăugit ansamblului nu doar din pricini sentimentale (vezi compatibilitatea destinelor celor doi mari români), ci și din rațiuni de construcție a volumului.

Elegia a doua, a treia și a patra alcătuiesc o mini-trilogie a istoriei ideilor religioase a umanității, în cele trei momente decisive: Preistoria, Antichitatea și Evul Mediu. Mai mult, ele împreună răspund la prima întrebare a triadei ce alcătuiesc Marea Taină: de unde venim?, spulberând negura istoriei pentru a lăsa în lumină adevăruri doar intuite.

La un moment dat, Nichita a zis: “Călătoria și Războiul, (sunt) cele două trăsături ale paleo-istoriei umane…” (Respirări, 1982, p.112). Dacă la această combinație alăturăm și Politeismul (lucru perfect justificat) obținem esențializarea primului ciclu elegiac: Politeismul = Elegia a doua, Preistoria; Călătoria = Elegia a treia, Antichitatea; Războiul = Elegia a patra, Evul Mediu.

Pe de altă parte, avem convingerea că Nichita nu a poziționat întâmplător această poezie în structura volumului. Știința numerelor sacre nu i-a fost străină poetului. Doi înseamnă deopotrivă pozitiv și negativ, alb și negru, masculin și feminin, deci cuplul, perechea și corespunde legii polarității (a dualității), care spune că identicul, contrastul și complementarul se atrag reciproc. Semnul grafic este cercul (nu oul - nașterea, ci perfecțiunea).

“O dată cu existența se naște și inerția perpetuării ei. O dată cu 1 se naște 2. Doi e asigurarea lui unu, însă fără de miracolul lui unu. Unicitatea eternă nu e cu putință. Doi este posesiunea lui unu” (Respirări, p. 103).

Inerția perpetuării dizolvă hegemonia unei entități supreme, proclamând o genealogie stufoasă. Așa a început politeismul.

La începuturile sale, omenirea, se știe, era profund mistică, superstițioasă și religioasă. Fiecare frunză sau piatră năștea o divinitate căreia oamenii se grăbeau să i se închine. Politeismul se purta ca o broșă pe reverul fiecărei comunități sau civilizații. Și divinitățile erau abundente încât “în fiecare scorbură era așezat un zeu”. Ba mai mult, “dacă se crăpa o piatră repede era adus și pus acolo un zeu. Era de ajuns să se rupă un pod, ca să se așeze în locul gol un zeu”.

Asistăm la un spectacol cu o inflație de divinități. O operație conștientă (și necesară) pentru a sublinia opoziția cu monoteismul dus până la extrem în Elegia a patra. În cazul de față, avem de-a face cu un politeism dus până la extrem.

“Zeii greci și cei latini, imaginați cu trupuri umane și învestiți cu o biologie și o psihologie semi-umană - nu sunt altceva decât niște simple pietre de hotar care despart mentalitatea greco-latină de cea a întregului rest al lumii contemporane ei, lume de o natură cosmică, mistică…” (Nichita Stănescu, Respirări, 1982, p. 137).

Spațiul geto-dac era și el populat cu zei, între care dominau Gebeleizis – “vechiul zeu celest, patronul clasei aristocrate și militare, tarabostes” – și Zalmoxis, zeul misterelor, “maestrul inițierii, cel care conferă imortalitate”. Mircea Eliade e de părere că, la un moment dat, clasa sacerdotală e posibil să fi operat un anumit sincretism între cei doi, însă fără a inaugura monoteismul religiei geto-dace, așa cum opinează Vasile Pârvan în Getica.

Nichita nu și-a propus să-l amendeze pe Vasile Pârvan dedicându-i elegia a doua, ci, fidel artei sale poetice, să-i elogieze ideea privind-o în opoziție, în oglindă, expandându-i extrema opusă.

Argumentul decisiv (și subtil) utilizat de Nichita pentru a-i “converti” pe toți cei care încă nu credeau în politeismul geto-dac va veni o dată cu Elegia a opta, unde e descrisă Hiperboreea, țara unde s-au născut zeii, situată undeva în nordul Traciei.

Elegia a doua definește legea dualității - nu prin pluritatea zeilor - ci prin procesul de despicare a lumii, prin multiplicarea ei, prin delimitarea apelor de uscat, prin apariția scorburilor în copaci, a fisurilor în pietre, a rănilor în carnea trupului. Astfel, era statică (din elegia întâi) ia sfârșit și se inaugurează o eră dinamică, iar noi “ne vom mișca sufletele slăvindu-l” pe zeul împietrit în orbita ochiului.

== Alte comentarii ==

Analizele ce au vizat Elegia a doua au fost destul de lapidare și oarecum uniforme, rezumându-se să remarce stilul eseistic utilizat și intenția poetului de a configura o idee despre “popularea universului cu zei” (Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, 1978, p. 179.).

Mult mai sever în aprecieri a fost Alex. Ștefănescu (1986): “Elegia a doua, getica, n-are nici o legătură cu prima elegie și reprezintă o palidă reeditare a atmosferei panteiste, preromanice evocate în unele din poemele lui Lucian Blaga (…). Poemul nu are putere de convingere și din cauză că, prin stilul său anecdotic, amintește de versurile lui Marin Sorescu din prima lui perioadă de creație, pe cât de simpatică, pe atât de frivolă” ( Introducere…, 1986, p. 104).

În opinia Ștefaniei Mincu (1987), “zeul” este o simplă denumire dată cuvântului și “constituie un avertisment dat sinelui de a se despărți de sine” (p. 63). Cristian Moraru (1988) vorbește în schimb despre “o evidentă sacralizare a operațiunii poetice de «umplere» a «fisurilor ontice»” (Nichita Stănescu – sistemul poetic, postfață la vol. Nichita Stănescu: Poezii, Ed. Minerva, București, 1988, p. 357).

Iar Ion Pop afirmă că această elegie “construiește imaginea unei despicări a unității originare a existenței”, fiind “o primă elegie a înstrăinării eului” (47, 49).