A treia elegie

Jump to navigation Jump to search
Elegia a doua. Getica A treisprezecea elegie de Dorin Ștef
A treia elegie
A patra elegie
Contemplare, criză de timp și iar contemplare


A TREIA ELEGIE[modifică]

I. Contemplare
Dacă te trezești,/ iată până unde se poate ajunge:// Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru / ca un tunel, privirea / se face una cu tine.// Iată până unde poate ajunge / privirea, dacă se trezește:// Deodată devine goală, aidoma / unei țevi de plumb prin care / numai albastrul călătorește.// Iată până unde poate ajunge / albastrul treaz:// Deodată devine gol pe dinlăuntru / ca o arteră fără sânge / prin care peisajele curgătoare ale somnului / se văd.//

II. Criză de timp
O, scurtă tristețe, insectă verzuie,/ voi, blânde ouă, locuind un miez de meteor / spart; și de pălmile mele acoperite / ca să renască un cu totul alt decor.// Camera se varsă prin ferestre / și eu nu o mai pot reține în ochii deschiși./ Război de îngeri albaștri, cu lănci curentate,/ mi se petrece-n iriși.// Mă amestec cu obiectele până la sânge,/ ca să le opresc din pornire,/ dar ele izbesc pervazurile și curg mai departe / spre o altă orânduire.// O, scurtă tristețe, rămâne / de jur împrejur o sferă de vid!/ Stau în centrul ei și unul câte unul / ochii din frunte, din tâmplă, din degete / mi se deschid.//

III. Contemplare
Deodată aerul urlă.../ Își scutură păsările în spinarea mea / și ele mi se înfig în umeri, în șiră,/ ocupă totul și nu mai au unde sta./ În spinarea păsărilor mari / se-nfig celelalte.// Frânghii zbătătoare le târăsc,/ acvatice plante./ Nici nu mai pot sta drept,/ ci doborât, peste pietre fluorescente,/ mă țin cu brațele de stâlpul unui pod / arcuit peste ape inexistente./ Fluviu de păsări înfipte / cu pliscurile una-ntr-alta se agită,/ din spinare mi se revarsă / spre o mare-nghețată neînnegrită./ Fluviu de păsări murind,/ pe care vor lansa bărci ascuțite / barbarii, migrând mereu spre ținuturi / nordice și nelocuite.//

IV. Criză de timp
Ca și cum s-ar sparge un mormânt / și-ar curge pe fluviu / tot misterul lui...// Dar mai degrabă,/ ea, privirea, ne ține / la un capăt al ei fructificați.// Suge din noi cât poate,/ părând a ne-arăta / îngerii copacilor și ai / celorlalte priveliști.// Copacii ne văd pe noi,/ iar nu noi pe ei.// Ca și cum s-ar sparge o frunză / și-ar curge din ea / o gârlă de ochi verzi.// Suntem fructificați. Atârnăm / de capătul unei priviri / care ne suge.//

V. Contemplare
Se arată fulgerător o lume / mai repede chiar decât timpul literei A./ Eu știam atât: că ea există,/ deși văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.// Recădeam în starea de om / atât de iute, că mă loveam / de propriul meu trup, cu durere,/ mirându-mă foarte că-l am.// Îmi lungeam sufletul într-o parte, și-ntr-alta,/ ca să-mi umplu țevile brațelor cu el./ La fel și globul de peste umeri / și celelalte-nfățișări, la fel.// Astfel mă încordam să-mi aduc aminte / lumea pe care-am înțeles-o fulgerător,/ și care m-a pedepsit zvârlindu-mă-n trupul / acesta, lent vorbitor.// Dar nu-mi puteam aminti nimic./ Doar atât - că am atins / pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,/ care, știindu-mă, m-au respins.// Gravitație a inimii mele,/ toate-nțelesurile rechemându-le / mereu înapoi. Chiar și pe tine,/ rob al magneților, gândule.//

== Comentarii ==
Citind și recitind A treia elegie, trăim sentimentul acut că poemul descrie experiența unei morți ratate, în finalul căreia autorul se învrednicește cu știința de a muri (“Nu credeam să-nvăț a muri vreodată…”). Indirect luăm contact cu o altă lege cu caracter obiectiv, respectiv legea creșterii și a descreșterii, altfel spus a vieții și a morții. Se disting mai multe etape: nașterea - creșterea - apogeul - descreșterea și moartea. Semnul grafic este pătratul. Nașterea și moartea aparțin aceluiași palier existențial și sunt, în fond, modul nostru de reprezentare a trecerii dintr-un plan în altul: nașterea într-un plan înseamnă moartea în alt plan.

Elegia a treia este dovada experienței traumatizante trăite de autor în decembrie 1965 și una din piesele de rezistență ale volumului, fiind, în același timp, o veritabilă cheie a liricii stănesciene.

În cadrul trilogiei (care marchează istoria omenirii), poemul corespunde perioadei Antichității - când omenirea, acumulând deja o experiență de câteva milenii, a izbutit unele performanțe notabile în domeniul cunoașterii. Există și opinii mai optimiste din acest punct de vedere: “Dacă luăm în considerare unghiul de vedere al cunoașterii esoterice, ajungem la dezolanta constatare că, în urmă cu trei mii de ani, se știa mai mult despre viață decât cunoaștem astăzi” (Dumitru Constantin Dulcan).

Una din probele inițiatice la care erau supuși neofiții din Egiptul antic semăna întrucâtva cu ritualul atipic al unei morți în care se experimenta senzația că sufletul părăsește corpul fizic, urmat de o renaștere însoțită de revelația existenței spiritului. Aspirantul abandonează de fiecare dată prăfuitele și înfricoșătoarele concepții despre (viață și) moarte, căpătând un puternic sentiment mesianic.

După această moarte ocultată, urmează a doua naștere, care corespunde cu momentul trezirii spiritului și deschiderea ochiului interior. O reminiscență a acestui ritual este fenomenul de autoscopie (vederea corpului din exterior) sau dedublare. Fiind emblematic, Nichita a reținut și a descris acest episod pentru a defini Antichitatea.

În literatura de specialitate sunt descrise numeroase metode pe care oricine le poate experimenta pentru a trăi senzația extracorporalității. Indiferent că se numește metoda Jagot, metoda Paco Rabanne ori metoda Sylvan Muldoon, acestea se bazează în fond pe simple exerciții de meditație yoghină și autocontrol asupra gândurilor. Există și opinii potrivit cărora dedublarea se poate realiza accidental, în timpul somnului, din pricina unui stres mental puternic, sub influența anesteziei generale sau a hipnozei (Yogi Romacharaka).

Relatările experimentatorilor sunt năucitoare: universul percepțiilor e invadat de o lumină blândă, legile științei își pierd valabilitatea, logica dictată de bunul simț este inoperabilă, timpul poate fi explorat în toate componentele sale, spațiul devine infinit, dar distanțele se parcurg cu o mare ușurință, nu există bariere fizice, nici lingvistice; imaginea tunelului apare la începutul și la sfârșitul experienței. Întoarcerea la viața terestră e însoțită de regrete și senzația de trup vâscos.

Greu de spus care dintre metode a fost practicată de Nichita, dar imposibil de negat că poetul nu a experimentat dedublarea, cu atât mai mult cu cât descrieri ale senzațiilor trăite pe parcursul unor astfel de experiențe regăsim în volumele sale ante-elegii… “Trupul meu, cu vedenii cu tot,/ a adormit dimineața, întins pe podea./ Râd și mă bucur ca un savaot / și plec cât mai repede cu putință,/ dând mai întâi colțul cenușiu al străzii,/ și-apoi, de-a dreptul prin mijlocul bulevardului,/ fără teamă că aș putea fi stâlcit din întâmplare,/ de vreo limuzină oarecare”. Iar în final” “Voi, lucruri, Sfinxuri mișcătoare,/ și tu, iluminare” (De-a sufletul, vol. O viziune a sentimentelor, 1964). …dar și post-elegii: “Iată, mă trezesc smuls și tras în sus / în zona fără cer.// Aici,/ fără de trebuință îmi sunt/ plămânii și brațele.// Ochii numai ei, singuri, îmi rămân” (Căderea oamenilor pe pământ, vol. Obiecte cosmice, 1967).
Persoanele aflate în căutarea iluminării mărturisesc că, în stare de veghe, trupul este cel care “face legea”, iar spiritul pare mai degrabă somnoros; abia în timpul meditației, în transă ori în timpul somnului, când trupul e “deconectat”, spiritul se trezește și activitatea lui este semnificativă. Are loc o inversare a planurilor (dragă lui Nichita), motiv pentru care și cuvintele (poeziei) capătă semnificații opuse.

Elegia a treia începe abrupt: “Dacă te trezești, iată până unde se poate ajunge: deodată ochiul tău devine gol pe dinăuntru, ca un tunel, privirea se face una cu tine”. Este renunțarea la starea de veghe în favoarea stării de reverie, de somn, de transă - ca o parabolă a morții (trupului). Se parcurge astfel acel tunel clasic, până la întâlnirea cu “ființa de lumină” și panoramarea vieții de până atunci: “Deodată devine gol pe dinăuntru, ca o arteră fără sânge prin care peisajele curgătoare ale somnului se văd”.

Apoi “camera se varsă prin ferestre și eu nu o mai pot reține cu ochii deschiși”, motiv pentru care “mă amestec cu obiectele până la sânge ca să le opresc pornirea”. Este starea de plutire peste geografia camerei, în care obiectele nu mai au granițe, ci doar contururi abia perceptibile. Spectacolul violează logica unui univers tridimensional.

Urmează singurătatea, iar apoi renașterea celui de-al șaselea simț: clarviziunea - ochiul din frunte. Din acest moment, moartea nu mai poate înspăimânta, pentru că ea este golită / secată de misterul care curge o dată cu fluviul (“Ca și cum s-ar scurge un mormânt și-ar curge pe fluviu tot misterul lui”.)

Luând contact cu acest revers ciudat dar mirific al existenței, mulți preferă să o abandoneze pe cea de pe Pământ și să se cuibărească în așternutul ideii de iubire. Dar pentru unii răspunsul este: “încă nu”. Și-atunci: “Suntem fructificați. Atârnăm de capătul unei priviri care ne suge”.

Întoarcerea e plină de tristețe: “Recădeam în starea de om atât de iute, că mă loveam de propriul mei trup, cu durere, mirându-mă foarte că-l am”. După joncțiunea trupului cu spiritul “mă încordam să-mi aduc aminte lumea pe care am înțeles-o fulgerător și care m-a pedepsit zvârlindu-mă-n trupul acesta, lent vorbitor”.

În opinia noastră, întreaga lirică stănesciană trebuie regândită din această perspectivă. Numai un om care a trăit experiența autoscopiei poate exclama: “Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur întotdeauna că sunt” (Sunt un om viu, vol. O viziune a sentimentelor, 1964).

Poezia Către Hypnos (vol. Roșu vertical, 1967) este un fel de Elegia a treia, unde însă experiența personală este estompată de o întreagă civilizație a oamenilor treji, care văd, aud și simt deplin; pentru că spiritul lor e treaz. Cei care dormeau “îi urau pe cei treji / numindu-i / «cei fără trup»”.

Apoi, în poezia Pierderea conștiinței prin cunoaștere (vol. În dulcele stil clasic, 1970) asistăm la o veritabilă călătorie astrală pe care poetul o face împreună cu rudele sale planetare și colecția sa de lei străvezii.

Celebră și adesea citată de critica de specialitate este poezia Îngerul cu carte în mâini (vol. Oul și sfera, 1967) care descrie o altă călătorie, de data aceasta în compania unei entități celeste, posesoare a unei cărți a cunoașterii: “Trecea un înger, pe un scaun negru, așezat. Trecea prin aer, liniștit și mândru. (…) Când fu în dreptul meu, strigai – o îngere venit din rai, mă lasă să m-atârn și eu de scaunul tău, de brațul tău”. După încuviințarea tacită, “prin aer și prin ziduri cu îngerul zburam și eu (…). Și mă răneam de-acoperișe, de ramuri verzi, piezișe”. În cele din urmă, “mă desprinsei de sus, căzând în piața înserată, liniștită”.

Cu siguranță, pornind de la astfel de experiențe extrasenzoriale, Nichita va rămâne mereu obsedat de îngeri, de aripi, de păsări și de zbor. Aceste laitmotive se regăsesc presărate (ca niște fulgi) în toată opera sa.

Un alt motiv obsedant este cel al tunelului. În A treia elegie, tunelul este prietenos și parcurs cu o oarecare ritmicitate: “ochiul devine gol pe dinăuntru ca un tunel”; chiar și privirea “devine goală aidoma unei țevi de plumb prin care numai albastrul călătorește”. Pe această magistrală a îngerilor se poate călători spre “dincolo”. Și se pare că Nichita o face frecvent în mod voluntar, din moment ce e capabil să descrie senzațiile trăite.

În martie 1974, poetul trăiește o experiență personală dramatică, din pricina unei grave probleme de sănătate, trupul său aflându-se timp de câteva ore la granița dintre viață și moarte. Evenimentul îl va marca profund și îi va schimba viziunea asupra tunelului, care va căpăta de aici încolo, în opera sa, o nuanță portocalie, violentă:

“Odată, când împlineam 41 de ani (…), într-o vineri (ziua în care mă născusem), la ora 12 fără un sfert (oră la care mă născusem), m-a atins moartea. Toate culorile deveniseră oranj, nu mă durea absolut nimic, dar am fost cuprins de o spaimă animalică de parcă toată ființa mea s-ar fi schimbat într-un tunel… Erau de față Ion Drăgănoiu și Nicolae Breban”. – “Nu mișca, mi-a spus doctorul, ai făcut un preinfarct, dacă miști, te poți curăța” (Antimetafizica, Editura Cartea Românească, 1985, p. 34 și 35).

În ultimul său volum antum de poezii, Noduri și semne (Recviem pentru tatăl meu), motivul tunelului oranj reapare în două ipostaze distincte: mai întâi ca un experiment familiar, ca mărturie a unui șir nesfârșit de morți ratate în mod voluntar:
“Cu înspăimântătoare viteză am trecut prin tunelul oranj,/ cu înspăimântătoare viteză,/ când m-am trezit eram chiar pe câmp,/ căzut de pe cal,/ m-am bucurat de gângănii,/ de mâini m-am bucurat și de picioare,/ de cerul albastru și mare,/ iar nu oranj” (Prin tunelul oranj, I).
iar apoi, ca o despărțire definitivă a spiritului de “trupul acesta lent vorbitor”, din moment ce apare întrebarea: “Pe cine trebuie să pedepsesc eu prin moartea mea?” sau “Bucuria mea de a fi / a cărui ochi lacrimă este?” (Prin tunelul oranj, II).

Autoscopia are și un efect secundar, valorificat inteligent de Nichita: zborul spiritului desprins de trup cartografiază nu doar geografia unei încăperi, ci și piața în care se află imobilul, orașul în care se află piața, munții, fluviile, marea. Lumea întreagă este văzută de sus. Apare o viziune inedită asupra obiectelor, ființelor și gesturilor și o perspectivă cosmică nemaiîntâlnită.

“Iată mai jos, iubite cititorule, o pagină dintr-un abecedar marțian…”, scrie Nichita în volumul Respirări. “…Mai multe milioane de specii de ființe deosebite locuiesc pe Pământ. Așa se face că, la început, nici nu-ți poți da seama care dintre aceste specii este dominată și care nu, care este superioară și care este inferioară”.

În altă parte, Nichita reia ideea: “În genere și văzut de la mare distanță,/ între oameni, animale și plante / nu există nici o diferență. Este o planetă de mărimea unui punct / pe care diferite puncte se socotesc a fi stăpâne” (Contemplarea lumii din afara ei, vol. Epica magna, 1978).
De altfel
, reluări ale temei din Elegia a treia întâlnim frecvent în volumele ulterioare, cea mai elocventă tentativă fiind Laus Ptolemaei (1968), unde, printre altele, Nichita încearcă să ne ofere o primă ”traducere” a conceptelor contemplare - criză de timp, care punctează secvențial a treia elegie: “Contemplația, adică staticul firii, cel care din plictiseală se schimbă pe sine; criza de timp, adică, starea firii care din oboseală rămâne-mbrăcată în vechea sa haină, în scutecul nașterii sale” (Prelecțiune).

Din punctul de vedere al lui Nichita, oamenii se împart în două categorii (luând în calcul unul din milioanele de criterii): oamenii care își acordă răgaz pentru meditație, pentru a contempla lumea și pentru a se contempla pe sine, parcurgând astfel etape ce îi permit o evoluție spirituală, respectiv oameni ai momentului, aflați mereu în criză de timp, agitați, transpirați, alergători de cursă lungă, mereu obosiți, dar nedemni să facă un pas înainte.
O glosă a acestei idei regăsim în poezia (cu nume pompos și didactic, dar realizată într-o manieră eseistică): Despre firile contemplative, despre ce spun ele și despre unele sfaturi pe care am a le da (vol. Laus Ptolemaei).

La un moment dat, în ecuație intră și bunul simț, astfel: “lipsa de timp păstrează proporțiile bunului simț”, respectiv “contemplația distruge bunul simț”. Afirmațiile par inversate și deci paradoxale, când în realitate lucrurile sunt simple, căci “nimic nu este mai firesc decât absurdul. Orice act de logică (de bun simț) este profund nefiresc. Nimic mai artificial decât logica” (Respirări, 1982, p. 85). Pentru Nichita, absurdul descinde din sublim, adică din revelație, pe când logica și bunul simț aparțin celor aflați în criză de timp, oamenilor care dorm, celor pentru care doar prezentul contează, pentru care fericirea se poate măsura în bani.
Nichita a spus: “Bunul simț ne apare ca o formă a adevărului imediat în contradicție cu adevărul general. De asemeni, bunul simț ne apare ca o formă a izolării insului față de cosmos, ca o acceptare prin simțuri a spațiului închis… (…). Ca mod de a gândi și a percepe în spațiu închis, bunul simț așază întotdeauna omul în centrul existenței, extrapolându-l vieții animale și vegetale, declarându-l superior tuturor celorlalte regnuri și specii, și așa și este, ca adevăr imediat”. Însă, “anulând bunul simț în numele unui punct de vedere mai larg, vom găsi o deplină egalitate între toate formele de viață terestre, de fapt complementare între ele, creând ceea ce se numește «echilibru ecologic»” (Respirări, p. 45-46).

Lirica stănesciană (și filosofia promovată astfel) nu e altceva decât o cronică a războiului pe care poetul l-a dus împotriva bunului simț comun (începând cu elegia a treia), a omului răvășit de ideea că e mereu în criză de timp, în alergare și nu are tihnă pentru a se întoarce spre sine însuși, pentru a se contempla adică.

Nichita s-a luptat mereu cu bunul simț, precum Sf. Gheorghe cu balaurul sau Gavriil cu îngerul. Cu certitudine, Nichita a învins bunul simț, l-a ucis și l-a tăvălit prin praful cuvintelor, născocind necuvintele.

Cuvintele sunt ale celor în criză de timp, ale celor ce iubesc bunul simț; necuvintele, în schimb, sunt ale celor ce le contemplă, ale celor ce au învins bunul simț, logica terestră și firescul.

Cu siguranță că acest tip de gândire s-a născut ca urmare a faptului că Nichita a învățat să moară, în viață fiind. De aceea, întregul poem A treia elegie se poate și citi într-o singură frază: “Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. Cu timpul, și această frază se va dezintegra într-o morfologie pură, în care “o propoziție sau chiar o frază întreagă are valoare funcțională a unui singur cuvânt sau chiar a unui singur fenom” (Fiziologia poeziei sau despre durere, în Fiziologia poeziei, Editura Eminescu, București, 1990, p. 33). Chiar Nichita a spus că pentru el, versul eminescian “Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” are semnificația unui singur cuvânt și a profețit: “În viitorul îndepărtat al limbii, el se va prescurta atât de mult încât va ajunge atât de scurt și la îndemâna rostirii firești cum este bunăoară cuvântul dor. Cine ar putea să dezlege în cuvântul dor zecile de cuvinte strămoșești care l-au procreat?”. Pentru noi, deocamdată, are semnificația a trei cuvinte: a treia elegie.

== Alte comentarii ==
Exegeza antedecembristă a plătit tribut cenzurii (și autocenzurii) ideologice, acesta fiind probabil motivul pentru care interpretările poeziilor stănesciene erau, în acele vremuri, uneori mai codificate decât “abstractele poeme” comentate. Mai erau și scăpări, de genul : “Desigur, orice poem adevărat are întotdeauna ca punct de plecare și o experiență primară, trăită, asumată și, desigur, «periculoasă» (…). În ultima «contemplare» a Elegiei a treia, Nichita Stănescu ne vorbește de anamneza dureroasă, pe care atingerea unei clipe înalt privilegiate, de neuitat dar și de nereamintit, care i-ar fi putut fi fatală în ordinea vital-pământească, a putut-o cândva declanșa: «Se naște fulgerător o lume / mai repede chiar decât trupul literei A./ Eu știam doar atât: că ea există…»” etc. Te-a respins și te-a silit să mai arzi necruțător, până la capăt, pentru că încă nu ne puteai părăsi, pentru că poezia noastră are nevoie de tine” (Cezar Baltag, în Album…, 1984, p. 221).

Ștefania Mincu e de părere că a treia elegie “descrie acea propriu-zisă fenomenologie a spiritului (analoagă cu cea hegeliană)…” (p. 68), în timp ce Alex. Ștefănescu e necruțător: “Din a treia elegie (…) se pot alege fragmente expresive, dar poemul în ansamblu nu rezistă, din cauza eșafodajului «filosofic» greoi și prolix. (…) Poetul pare un copil deghizat în profesor, cu ochelari care îi cad pe nas și haine mult prea largi” (Introducere…, p. 105).