Divina Comedie/Paradisul/Cântul XX

Jump to navigation Jump to search
←←Cântul XIX Divina Comedie de Dante Alighieri
(Paradisul, Cântul XX)
Cântul XXI→→
Traducere de George Coșbuc


Când cel ce luminează-ntreaga lume
scoboar-astfel pe-al nostru cer, că-ndată
și-ncepe ziua-ncet să se consume,

de mulții ochi în cari tot el s-arată
se umple bolta cea ce mai nainte
n-a fost decât de dânsul luminată.

Acest tablou ceresc mi-a dat prin minte
când semnul lumii și-al puterii ei
a pus tăcere-n rostrul gurii sfinte,

căci, mult mai mult lucind acum acei
de-a pururi vii, un cor au prins să facă,
dar stins și-uitat mi-e ce cântară ei.

O, dulce-amor ce-n zâmbete se-mbracă,
ce-aprins păreai aci-ntre-aceste zboruri
ce-au singur dorul Celui-Sfânt să-i placă!

Iar, când acele dragi și dulci odoruri,
de care-a șasea faclă se-mpurpură,
au pus tăcere-n sfintele lor coruri,

păru c-aud o vale cum murmură,
din stâci în stâci, căzând cu apa clară,
vădind prisosul culmei de-unde cură.

și, cum la gât un sunet de ghitară
ia forma sa, și-n gură de cimpoi
cum sună vântul cel pătruns de-afară,

așa, și fără de zăbav-apoi,
și-acel al paserii murmur suise
pe gât în sus, părând c-ar fi urloi,

și voce-a devenit, și-apoi deschise
cuvinte-a scos, așa cum doritoare
le-ai vrut tu, inimă-mi, în care-s scrise.

— „Acel organ al meu ce vede soare
și-l rabdă, a zis, în vulturii ce mor,
privește-mi-l cu-atenție stătătoare,

căci, dintre câți mă fac cu focul lor,
acei ce-n cap fac ochiul meu sunt regii
ce-s culme-acestor grade-a tuturor.

Acel ce-i centru-acestei forme-a-ntregii
e-al spiritului sfânt poetul, care
din loc în loc purtat-a arca legii;

el știe-acum ce merit cântu-i are
și cât de mult îi făptui dojana,
din plata lui ce-i fu egal de mare.

Din cinci acei ce-alcătuiesc sprânceana,
cel mai aproape de-al meu cioc făcuse
să nu-și mai plângă pe-al ei fiu vădana;

el știe-acum ce-amar lui i s-aduse
că n-a urmat pe Crist, prin cunoștința
și-a dulcii vieți de-aici și-a cei opuse.

Acel ce-urmează apoi circumferința,
cum mergi pe arc în sus, putu s-amâne
sfârșitul său, căci dreaptă-i fu căința

el știe-acum ce neclintit rămâne
În veci verdictul, chiar când dreapta rugă
acolo, jos pe-un azi îl schimbă-n mâne.

Iar celălalt, și-al meu și-al legii slugă,
cu bune gânduri, dar cu rea urmare,
trecu la greci, de papa viind să fugă;

el știe-acum că răul ce răsare
din bunu-i fapt nu-i stric-aici nimic,
ci-n lume-aduse-așa de rea stricare.

Urmeaz-apoi pe-al arcului colnic
Guiglielm’, cel plâns de țara ce-azi jălește
că-i Carol încă viu, cu Frederic;

el știe-acum ce mult Cel-Sfânt iubește
pe-un rege drept, iar ast-o și arată
lucrarea sa ce-n foc îl învălește.

și cine-ar crede-n lumea cea stricată
c-ar fi a cincea facl-aci-n rotundul
acestei sfere, de Rifeu purtată?

El știe-acum atâtea ce-n afundul
eternei legi nu vede lumea vie,
deși privirea-i tot n-ajunge fundul.“

Precum, zburând pe sus, o ciocârlie
ea cântă-ntâi și tace-apoi din cânt
cu saț din cea din urmă melodie,

așa-mi păru acum și chipul sfânt
al vecinicei plăceri, a cărei vrere
le face toate-a fi așa cum sunt.

Deși-ndoiala mea ieșea-n vedere
ca și-o coloare-n sticla care-o-mbracă,
nu-mi dete timp s-aștept însă-n tăcere,

ci-am și strigat: — „Dar astea cum se-mpacă?“
de-a ei greime cu putere-mpins,
iar ele-au prins mai vii lucori să facă.

Apoi, cu ochiul mult mai tare-aprins,
fericele-acel semn așa-mi răspunse
spre-a nu mai sta-n uimirea ce m-a prins:

— „Tu crezi aceste lucruri nepătrunse
căci eu le spui, dar nu vezi cum adică,
Încât, deși le crezi, îți sunt ascunse.

Ești ca și-un om. ce știe cum să zică
pe nume-unui obiect, ci-n quiditate
nu-i poate-ntra când nimeni nu-i explică.

Coelorum regnum violență pate
prin cald amor și vrerea cui sperează,
cari vrerea cea divin-o pot abate;

dar nu cum om pe om îl asuprește,
ci-nvinge-așa că rabd-a fi victimă
și,-nvins apoi, prin milă biruiește.

Ești prins de-uimire-acum de viața primă
și-a cincea tu, nu poți pricepe dritul
că ele-ornează-această stea sublimă.

Dar nu păgân, cum crezi, le-a fost sfârșitul,
ci drepți creștini credinț-aveau curată
În Crist ce va sosi, și-n Crist sositul.

Din iad, de unde-o vrere niciodată
nu vrea ce-i just, și-a scos a sa ființă
Traian, și-aceasta-i fu speranței plată,

speranței vii ce-ntreaga ei putință
o puse-n rugi la cer, spre-a-l deștepta
și-așa din nou s-agite-a lui voință.

Slăvitul duh ce-uimi gândirea ta
pe-un scurt răstimp se-ntoarse-n carne vie,
crezând în cel în stare-a-l ajuta;

și,-adânc crezând, ardea cu-așa tărie
iubirea lui, încât, la moartea nouă,
el demn a fost în hor-aici să vie.

Alt duh, prin mila ce ne curge nouă
de-atât de sus, încât nici o zidire
n-ajunse norii de-unde ea ne plouă,

își puse-n drept întreaga lui iubire,
de-aceea tatăl vru gradat să-i verse
lumina-n ochi, de Crist și mântuire;

de-aceea și crezu și nici nu merse
pe-un drum c-un păgânism de-ordură plin
și-a dat dojeni popoarelor perverse.

Botez i-au fost trei doamne care vin
cu sfântul car, de-a dreapta, c-o miime
de ani mainte-a fi botez creștin.

O, tu, predestinare,-n ce-adâncime
izvoru-l ai, -departe de-ochii cui
nu vede-ntreaga taină cauzei prime!

Voi, oameni, deci, nu faceți nimănui
județ, căci noi, ce-n domnu-avem vedere,
și tot nu știm pe toți aleșii lui;

dar dulce ni-e acest fel de scădere,
căci bunul ei sporește-al nostru bine,
Încât ce domnul vrea ni-e proprie vrere.“

Așa deci semnul vrerii cei divine,
voind miopu-mi văz mai clar a-l face,
mi-a-ntins paharul dulcii medicine.

și, cum urmează pe-un solist dibace
un bun celist cu-a strunelor vibrare
și cântu-așa cu mult mai mult ne place,

așa, îmi amintesc, că-n timpu-n care
vorbea, acele două flăcări sfinte,
precum concordă ochii-ntr-o mișcare,

mișcau al lor focșor după cuvinte.

▲ Începutul paginii.