Divina Comedie/Paradisul/Cântul XXI

 

Al doamnei chip din nou acum fixîndu-l
cu dragi priviri și-ntregul duh în ele,
nu-mi sta spre-altce nimic în lume gândul.

Dar nu zâmbea, ci: — „Zâmbetele mele
te-ar face jertf-acum acelei stări
ce-avu, când spuză se făcu, Semele.

A mea lucoare, ce pe-aceste scări
din vecinicul palat mereu s-aprinde,
cum vezi, urmând gradatei mele-urcări,

de n-aș mai înfrîna-o, s-ar încinde
așa că-n ea puterea-ți muritoare
o creang-ar fi ce-un fulger o desprinde.

Suntem aci-ntr-a șaptea strălucoare
ce-acum, subt pieptul Leului de pară,
lucește-n jos, slăbind a lui valoare.

Cu mintea după ochi fugi, așadară,
și-oglinzi îi fă, ca să primească-n ei
ce-acu-ntr-aceast-oglind-o să-ți apară.“

Acel ce-ar ști ce dulce-mi avusei
În ochii-i dulci a ochilor pășune,
dintr-alte griji când m-am întors spre ei,

pricepe-ar clar ce dulce-a mă supune
mi-a fost acestui al iubirii sol,
când una și-alta-n cumpănă le-ar pune.

Aci-n cristalul ce dă lumii-ocol,
numit dup-acel duce scump, sub care
trăi pământul de-orice rele gol,

o scară-n față, cum în soare-o are
curatul aur, am văzut și naltă
cum n-aveam ochi spre-atât de sus urcare.

Pe-ai ei fușcei în jos vedeam cum saltă
atâtea lămpi, că-n cer câte-s aprinse
păreau că-s strânse toate-aci-ndeolaltă.

și-așa precum, din firea lor deprinse,
În zorii zilii-ntreg se mișcă stolul
de ciori, spre-a se-ncălzi, de frig cuprinse,

plecând o seamă lasă-n urmă golul,
și, de-unde-au fost, se-ntorc o seamă iară,
iar multe-și fac pe-același punct ocolul,

așa-mi păru și-aici că se presară
acele lămpi, tot stol de stol cum vin,
de-ndată ce-ajungeau pe-anume scară.

Iar cel ce ni s-opri de tot vecin
așa lucea de-aprins, c-am zis în mine:
„Iubirea ce-mi arăți ți-o văd deplin“.

Dar ea, din care și-al tăcerii-mi vine,
și-al vorbei când și cum, ea stă. „și fac,
că nu te-ntreb, deși n-aș vrea, un bine.“

Dar ea, văzând aprinsul dor ce-l tac,
prin văzul cel cui toate-i sunt plinite,
mi-a zis zâmbind: — „Tu poți să-ntrebi pe plac“.

și-am zis așa: — „Nu merite-osebite
mă fac pe mine demn răspuns să-mi dai,
dar pentru ea, care-a-ntreba-mi permite,

te rog, ferice duh, ce-ascuns îmi stai
În veselul tău foc, știut a-mi face:
că-mi vii aproape-atât, ce cauză ai?

Să-mi spui de ce-ntr-această sferă tace
cântarea dulce-a raiului ce-airea,
Într-alte sfere,-așa de mult vă place?“

— „Mortal auz ai tu ca și privirea“
mi-a zis; și-apoi „de-aceea nu se cântă,
de ce-a-nfrânat și doamna ta zâmbirea.

Pe trepte-n jos venii pe scara sfântă
atât de mult spre-a-ți face-o serbătoare
prin spus și prin lumini ce mă-nvestmântă.

Nu-mi dă mai mare-amor mai mare-ardoare,
căci ferbe-amor cu mult mai mult în sus
spre cer, gradat, cum vezi și din lucoare.

Ci nalta milă, ce-a servi ne-a pus
voinței cei ce lumii-i dă ființă,
ne-mparte-așa, cum vezi făr-a-ți fi spus.“

— „Eu, sfântă lampă, văd cu prisosință
c-ajunge-amorul într-acest regat
spre-a fi servind eterna provedință;

dar asta-i tocmai ce mi-e greu de-aflat:
de ce chiar tu-ntre toți însoțitorii
spre-acest oficiu-ai fost predestinat?“

Ai vorbei mele-abia s-au stins vaporii,
când, miezul său un centru el făcându-l,
rotea-mprejur ca iutea roat-a morii

și-a zis, iubirea cea din ea purtându-l:
— „Asupra-mi cade vecinica lumină
și,-acest vestmânt ce-l am ea străbătându-l,

cu văzul meu virtutea i se-mbină
și-atât de sus mă nalț că pot vedea
principiul prim ce-o dă din el, divină.

De-aici am deci și veselia mea,
căci văzul meu pe cât de clar pătrunde,
pe-atât mai clar vestmânt de foc el ia.

Dar nici din cerul cel mai clar, de unde
serafu-n tatăl mai adânc ochește,
ce-ntrebi acum nici el n-ar ști răspunde,

căci tu mă-ntrebi ce-atâta s-adâncește
În sfat etern, că, vrând ca să scoboare
În el, un ochi creat trudit s-oprește.

Iar, când vei merge-n lumea ta ce moare,
să scrii ce-auzi, spre-a nu-ndrăzni pe-un drum
cu-atare țel să-și miște-a ei picioare.

Un duh, ce-aici e foc, e-n lume fum,
deci vezi de poate-un om la voi să știe
ce nici primit în cer nu poate-acum.“

De vorba lui curmat cu-așa tărie,
lăsai chestiunea, dând pe altă cale,
smerit cerând ce om fu-n viața vie.

„Curg munții între-ambii țărmi ai țării tale,
vecini cu voi, și nalți, încât mânia
furtunii-ades se zbate mai la vale.

Acolo fac un gheb numit Catria,
subt care-a stat tăcut un schit al cui
Întregul cult i-a fost numit latria.“

Așa-ncepu și-al treilea-nvăț al lui,
și-apoi urmând: „Serviciilor divine
aici, a zis, așa de rob le fui,

Încât, cu singur sucul de măsline
trăind, răbdai cu drag și ger și sete,
În gânduri sfinte și-nipăcat cu mine.

Acestor ceruri sfântul schit le dete
mult rod cândva, dar azi e loc sărman,
și-i timpul, cred, acestea să s-arete.

În schit aici fui Petru Damian
și Petru Păcătosu-n sfânta casă
a dulcei Maici la malul adrian.

Puțină viață-a morții-mi fu rămasă
când fui ales și tras spre-o pălărie
ce,-un rău murind, tot mai la rău o lasă.

Chefas veni, veni și-acea mândrie
a spiritului sfânt, ca vai de ei,
mâncând ce-aflau în orice-ospătărie.

Prelații de-astăzi vreau însă lachei,
să poarte trena lor și să-i alinte
de brațe-aici și-aici, așa-s de grei.

Acopăr caii lor cu-a lor vestminte
și-așa merg două bestii sub o piele;
oh, cât o să-i mai rabzi, ceresc părinte“

Așa sfârși și mii de flăcărele
descinseră rotind din scară-n scară
și-n orice-ocol mai viu lucind din ele.

Sosiră-n juru-acestui grad și stară
scoțând un glas cu-atât de mare sunet
că glas lumesc nici unul nu-l compară;

ci și, surd de el, nimic n-am prins din tunet.

▲ Începutul paginii.