Divina Comedie/Paradisul/Cântul XIX

Jump to navigation Jump to search
←←Cântul XVIII Divina Comedie de Dante Alighieri
(Paradisul, Cântul XIX)
Cântul XX→→
Traducere de George Coșbuc


În față-mi stete-acum cu-aripi întinse
frumosul chip ce dă fericea stare
atâtor duhuri strâns în el cuprinse.

Părea tot insu-a fi rubin în care
ardea din soare-o raz-așa de vie,
că-n ochii mei stârnea străfulgerare.

Dar câte-acum mi-e dat a le descrie
nici limbă n-a mai spus, n-a scris condeiul,
nici n-a mai conceput vro fantazie;

căci „eu“ văzui și-am auzit rostreiul
vorbind, și „eu“ și-„al meu“ era zicând,
ci „noi“ era și-„al nostru“-n glas temeiul.

și-a zis: — „Fiindc-am fost și drept și blând,
urcat eu fui aci-ntr-atâta slavă
ce-n veci n-o poți ajunge numai vrând.

Lăsai în lume fapte de ispravă
și-atari, că răii le slăvesc din gură,
ci-a face-așa ca noi le pare-otravă.“

Precum se simte-o singură căldură
din mulți cărbuni, așa din multe-amoruri
un singur glas scotea și-acea figură.

Iar eu: — „O, voi, a vecinicelor coruri
eterne flori, am zis, cari singur unul
miros îmi dați din toate-a voastre-odoruri

suflând, vă rog sa-mi potoliți ajunul
cumplitei foame, care nu mi-o-mpacă
În lume-un nutriment, de mult, nici unul.

Eu bine știu că-ntr-alte ceruri, dacă
din ele-și face-oglindă Dumnezeu,
cu văl el nici pe-al vostru nu-l îmbracă.

Voi știți ce-atent și cât de gata-s eu
s-ascult, voi știți și dubiul ce-mi fusese
de-atâta timp un vechi ajun al meu.“

Precum un șoim, când de subt pânză iese,
clătind din cap s-arat-a fi dispus
și bate din aripi cu ciocul drese,

așa văzui eu chipul cel compus
din laude-a divinei vreri cântate
cum știu ei singuri cei ferici de sus.

—„Acel care-a-nvârtit compasul, frate,
pe-a lumii margini și din sine-a scos
atâtea-n ea, și-ascunse și-observate,

el nu putu să-mprime-atâta-n jos
virtute-ntregii lumi, ca să nu-și vadă
rămas cuvântu-n nesfârșit prisos.

și-aici trufașul prim îl ai dovadă:
nevrând, el, culme-a orice creatură,
s-aștepte har, cumplit avu să cadă;

deci vezi căci orice minimă natură
mai jos e vas prea strâmt acelui bine
ce, nesfârșit, și-e-n sine-a sa măsură.

Privirea noastră deci, ce nu-i în sine
decât un licur slab al minții-acei
de care-s toate-n lumea toată pline,

nu poate-atât de tare-a fi cât vrei,
spre-a nu vedea-n mai multă depărtare
decât e-ntr-adevăr principiul ei.

Deprinși ai voștri ochi cu-a voastră zare
În vecinica justiție-atât pătrund
cât pot de-adânc pătrunde ochii-n mare,

căci ei, la mal de văd al mării fund,
nu-l văd la largul unde-adânc e plinul,
și totuși e, dar apele-l ascund.

Lumină nu-i, când nu-i din ea seninul
cel vecinie clar; altfel e numai nori
și-o umbr-a cărnii sau aori veninul.

ți-am rupt de-ajuns acele-nvălitori
ce-ascund astfel dreptatea-ncât, firește,
de-al dânsei rost tu te-ndoiai aori,

Încât ziceai: Născut la Ind trăiește ,
un om, și-acolo nimeni lui nu-i spune
de Crist c-a fost, nu-i scrie, nu-i cetește,

dar are juste vreri și fapte bune,
pe cât umana minte ne concede,
și-n trai și-n vorbe-i plin de-nțelepciune;

deci cum e dreapt-osânda ce i-o dete
că n-a fost botezat în legea vie
și-n ce-i stă vina lui, dacă nu crede?

Tu cine ești să-mi stai în scaun mie,
la mii de mile vrând a judeca
cu ochi ce văd de-o palmă-n miopie?

Câți vreau suptile-argumentări a da,
de n-ați avea scripturile divine,
cumplit de multe-ar ști ei dubita.

O, duhuri tâmpe-n lutul ce vă ține!
Suprema vrere, bună-n sineși, nu-i
nicicând altfel, căci ea-i supremul bine

și-atât e just cât e-n măsura lui:
nimic ce-i bun creat nu-l ispitește,
dar el e cauza, radiind, oricui.“

Așa cum barza peste-un cuib plutește
când puiul e sătul și,-urmând plutirea,
sătulul pui din cuib la ea privește,

așa nălțai și eu spre el privirea
și-alesul chip așa, cu-aripi mișcate
de sfinte duhuri, își făcu rotirea

deasupra mea, cântând: — „Celea cântate
de mine-ți sunt atât de necuprinse,
ca și de oameni vecinica dreptate“.

și-n semnul care-a Romei vaz-o-ntinse
mai stând, când s-odihni fericea grupă
de lămpi ce sunt de Duhul Sfânt aprinse,

din nou: „Nu s-a urcat într-astă trupă
nicicând un om ce n-a crezut în Crist,
nici pân-a fi țintit în lemn, nici după.

Dar iată mulți ce strigă: Crist, oh, Crist!
i-or fi mult mai străini la judecată
decât acei ce n-au știut pe Crist.

Pe-atari i-or condamna arabii-odată,
când două cete vor forma colegii,
săracă una, și-alta-n veci bogată.

și cum vă va numi mongolul regii,
când vor vedea deschisă cartea-n care
le-a scris Cel-Sfânt toți munții făr’delegii?

Vedea-se-va-ntre câte-Albert le are și-acea
ce dă-ngrozită grabă penei,
prin care-al Pragei regn pustiu azi pare.

Vedea-se-va ce-amar pe malul Senei
aduce-acum falsificând monete
cel dat de-un porc mistreț ca dar Ghehenei.

Vedea-se-va trufia ce-ncumete
pe brit și scot spre-atâta nebunie
că nu se sufăr stând lâng-un părete.

și iar desfrîul vieții-n trândăvie
a regelui ispan și cel boem
ce nici nu vrea virtuți, nici nu le știe.

și iar, la șchiopul din Ierusalem,
virtuțile-i c-un singur I descrise,
și multele contrarii-a lor cu M.

și iar ce lacom și ce laș păzise
avarul rege insula de foc,
În care-n ani târzii muri Anhise;

și, clar spre-a-l arăta cumplit escroc,
scrisoarea fi-va-n litere scurtate,
cari mult vor spune-n puțintelul loc.

și-oricine va vedea pe-un unchi și-un frate
cum fac de râs, lucrând ca precupeții,
un neam așa de bun și două state.

și voi, norveg și portugal, procleții,
veți fi-nsemnați, și sârbul ce văzu
chiorâș tiparul banilor Veneții.

Ferice, de-i scăpa de-amar de-acu,
Ungaria! și,-a munților cunună
de-ți e, Navarra, scut, ferice tu!

și creadă-mi toți că vai și plâns arvună
Nicosia dă și Famagost-acestii
urgii, de-acum, prin bestia lor nebună

ce merge-n rând frățește cu-alte bestii.“

▲ Începutul paginii.