Divina Comedie/Paradisul/Cântul XVI

Jump to navigation Jump to search
←←Cântul XV Divina Comedie de Dante Alighieri
(Paradisul, Cântul XVI)
Cântul XVII→→
Traducere de George Coșbuc


O, tu sărman-a sângelui noblețe,
de faci pe om înfumurat să fie
aici unde iubim în două fețe,

tu n-ai de-acum să-mi pari o nebunie,
căci și-unde-s moarte-a poftelor răscoale,
eu zic în cer, tu mi-ai stârnit mândrie!

Ce-i drept, ești strai cu tot mai scurte poale,
cui, zilnic nou postav dacă nu-i pui,
cu timpul el te las-un coate-goale.

Cu — „Voi . . .“, ce-ntâi fu-n Roma-n uz, dar cui
poporul Romei nu-i mai face parte
de-acel respect, cu— „Voi . . .“ deci începui;

de-aceea doamna, stând puțin deoparte,
zâmbi ca fata ce tuși la primul
Ginevrei greș, cum ni se spune-n carte;

. . . „sunteți deci tatăl meu, am zis, și stimul
îmi dați ca să vorbesc; și nu-mi încape
În gând, prin cât mă nalți de sus, sublimul.

De har se umple prin atâtea ape
internul meu, încât am bucurie
că poate-a le-ncăpea fără să crape.

Deci spuneți-mi voi, dulcea mea mândrie,
cari fur-ai noștri tați, ce număr anii
purtau pe când erați încă-n pruncie?

De staul spuneți, de-a lui Sân Giovanni,
cum fu pe-atunci și ce familii bune
mai demne-n el să-i fie căpitanii?“

Precum învie-n flăcări un cărbune
bătut de vânt, așa văzui cum crește
și facla lui prin dulcea-mi rugăciune.

și, cum văzui că tot mai clar sporește,
vorbi cu glasul dulce de nespus
dar nu-ntr-un grai cum azi se-obicinuiește:

— „Din ziua-n care „Ave“ fuse spus
până ce mama-n clipele-i durute
azi sfântă-n cer povara și-a depus,

sub Leul său venit-a de cinci sute
cincizeci și trei de ori al nostru foc,
sub laba lui nou foc să-și împrumute.

Născut, ca tații, fui în vechiul loc
În care cea din urmă dintre seste
e cea dintâie lâng-al halcii joc.

Ajunge-a ști de-ai mei strămoși aceste,
că de-unde-au fost și ce mi-e prea departe
să spui pe-ntreg, și-o las tăcerii-oneste.

Mulțimea-n el, câtă putea-ntre Marte
și San Giovann’ pe-atunci a fi armată,
era din câtă-i azi a cincea parte.

Ci-a ei cetățenime,-azi înglotată
cu Campi și Certald’ și cu Fegghine,
și-n cel din urmă ins era curată.

Vecini să-i fi avut, era mai bine,
decât în burg, pe-aceste ginți de cari
vorbesc, Galluzzo și Trespian vecine,

spre-a nu răbda țăranii-acei murdari
din Signa și-Aguglione, cari anume
făcuți sunt parcă-a deveni tîlhari.

și, dacă tagma cea mai rea din lume
n-ar fi cu cezar astfel de tirană,
ci-având fiasca mil-a unei mume,

câți florentini, ce-azi schimbă-n vro dugheană
și vând, nu s-ar fi-ntors la Simifonti,
pe unde-ai lor strămoși cereau pomană.

În Montemurli-ar fi stăpâni tot Conți,
și-n cercu-Aconei Cerchi ne-ar fi stând
și-n Valdigrieve, poate, Bondelmonti.

Confuzia de familii-a fost oricând
cetății-un început de-o nouă sfadă
și-un rău, ca-n trup ce-ndopi de-al doilea rând.

Pe-un taur orb mai lesne-l faci să cadă
decât pe mielul orb, și-n carne calea
și-o fac, decât cinci spăzi, mai lesne-o spadă..

Când stai să vezi cum Luni și-Urbisaglia
s-au dus și cum cu ele pe-un pripor
se duce Chiusi-acum și Sinigaglia,

nu-ți pară lucru nou s-auzi cum mor
familii-n lume și nici groaznic foarte,
căci orișicare-orașe-au moartea lor.

și toate-a voastre lucruri au o moarte,
ca voi, ci pare-ascunsă-n câte una
ce-o duce lung, că-i scurt-a voastră soarte.

și,-așa cum cerul ce-l rotește luna
mereu inund-ai mării țărmi și-i seacă,
Florenței face tot așa Fortuna.

Mirare deci să nu te mai petreacă
de care-ți spui, de-antici, de florentinii
a căror faimă tâmpii-acum o-neacă.

Văzui pe Ughi, Ormanni, Catellini.
Filippi și-Alberichi, ai puterii
bărbați ilustri,-n marginea ruinii,

și mari văzui și-antici pe cavalerii,
și cei de la Sannell’, și vechea Arcă,
Bostichi,-Ardinghi vechi, și Soldanieri.

În poarta care-acum grozav se-ncarcă
c-un nou sperjuriu și-ntr-așa măsură
că va peri-n curând și-această barcă,

trăiră Ravignani, cari născură
pe Guido, graful, și pe câți de-acu
Înaltul nume Bellincione-avură.

Dar Della Pressa de pe-atunci știu
a fi stăpân; și scări și-al spăzii sale
mănunchi de aur Galigai le-avu.

și mare-un stâlp era la Vaio-n vale,
Saccheti mari, Fifanti, și Barucci,
și-acei ce se-nroșesc vorbind de-ocale.

Era și trunchiul de-unde ies Calfucci
voinic pe-atunci și-n scaune curule
chemați erau și Sizzi și-Arrigucci.

O, cum văzui pe-acei ce nesătule
trufii i-au stins și-n orice faptă mare
sporeau Florența galbenele-i bule !

Așa făceau părinții-acelor care,
oricând vrun loc de episcop lipsește,
s-adună-n consistoriu spre-ngrășare.

Mișelul neam ce-acu-ndrăcit gonește
pe cei ce fug, dar cui arat-un dinte
sau punga sa ca mielul s-umilește,

se urc-acum, dar prea cu slabă ginte,
Încât nu-i place lui Ubert Donat
că socru-so-l făcu al ei părinte.

Era și-n piață Caponsacc’ mutat
din Fiesole pe-atunci, și nume bune
avea și Giuda-n burg, și Infangat.

și-ascult-un adevăr părând minune:
În micul burg intrai prin poarta care
și-acum dup-ăl de Pera i se spune.

și-oricine poartă semnu-acelui mare
baron, al cui și numele și-onorul
la hramul Tomei află-mprospatare,

de-aici avea și rangul și favorul,
deși acel ce-ncinsu-l-a cu foi
de aur azi unit e cu poporul.

și Gualteroți și Importuni cu noi,
și-ar fi mai liniște și-n burg, vezi bine,
de nu l-ar fi-nvadat vecinii noi.

Iar casa, de-unde-amarul vostru vine
prin justa furie-a cui vă dete morții
și-a pus și dulcei vieți a voastre fine,

era-n onoare, ea și toți consorții.
O, Buondelmont, fugind de nunta sa
prin sfat străin, ce rău zvârlit-ai sorții!

O, câți ce-azi plâng ar fi voioși, de da
Cel-Sfânt atunci în Ema pat a-ți face
În cea dintâi spre-oraș venire-a ta!

Ci-acelei pietre, ce știrbită zace
păzind la pod, fu scris să-i dea victime
Florența, biata,-n ultima ei pace.

Cu-atare și-alt-asemeni nobilime
văzui Florenț-atâta pace-având,
că n-avea cauză de-a se plânge nime.

Cu-aceasta i-am văzut poporul stând
și drept și glorios, și-n suliți crinul
purtat întors eu nu-l văzui nicicând,

și nu-l făcuse roș încă dezbinul.“

▲ Începutul paginii.