Divina Comedie/Paradisul/Cântul XV

 

Onesta vrere-n care ni s-arată
acel amor ce-n veci spre bine tinde,
cum pofta face-n vrerea necurată,

odihnă-n dulcea lir-a pus tutinde,
făcând să tac-acele corzi pe care
divina dreaptă după plac le-ntinde.

Cum pot să nege-o just-a ta rugare
acești de-aici, când ei, spre-a-mi da putință
să vreau să-i rog, tăcură-ntr-o suflare?

E justă-n infinit o suferință
s-o aib-acei ce fug de-atare bine
iubind ce n-are vecinică ființă.

Precum în pacea unei seri senine,
subit, un meteor ce-și scurge focul
iți mișcă ochii pacinici după sine

și-ți pare-a fi o stea ce-și mută locul,
atât că-n partea de-unde se desparte
nu piere nici o stea și-i scurt și jocul,

așa din cornul dinspre-a dreptei parte
a curs în jos la baza crucii-un astru
din mândra grup-a lămpilor din Marte;

dar gemă nu s-a dezlipit de nastru,
ci-a curs pieziș pe rază, ca și viul
și blândul foc ce-urmează-n alabastru:

așa ca umbr-a curs Anhise piul,
când își văzu de e să credem muza
suprem-a noastră prin Elisiu fiul.

— „O, sanguis meus, o, superinfusa
gratia Dei, sicut tibi, cui
bis iinquam coeli janua reclusa?“

Mă-ntoarsei, când vorbi, spre focul lui,
spre doamn-apoi țintii a mea privire;
și-aici și-acolo beat de-uimire fui,

c-avea privirea-ncinsă de-o zâmbire,
Încât credeam că, până-n fund, a mea
s-afundă-n rai cu-ntreaga fericire.

și, drag și-a-l auzi ca și-al vedea,
adause duhul celor cuvântate,
dar ne-nțeles, așa de-adânc vorbea;

dar nu-ntr-adins, ci din necesitate
s-ascunse mie-așa, căci cele spuse
Întrec a minții-oricare facultate.

Când arcul dragostei fierbinți îi fuse
așa de-ntins, că vorbele lui grele
la pragul minții omenești le-aduse,

acestea-ntâi le-am înțeles din ele:
— „Binevorbit să fii tu trei în unul
c-așa de bun te-arăți seminței mele!“

și zise apoi: „și drag și lung ajunul
ce-avui, cetind suprema carte-n care
etern e albul alb și brun e brunul,

mi-l stâmperi tu-ntr-aceast-a mea-mbrăcare
din care-acu vorbesc, drept grație ei,
ce-ți dete-aripi spre-așa de sus zburare.

Gândirea ta, crezi tu, că-n ochii mei
din primul gând o am, precum, cui știe,
din unul iese-oricare număr vrei;

deci nu mă-ntrebi nici cine sunt, nici ție
de ce-ți par eu, din tot acest alai
de spirite, mai plin de veselie.

E drept ce crezi, că marii-ori micii-n rai
cetesc oglinda-n care-a ta gândire
ei clar o văd, pe când tu nici n-o ai.

Dar, ca s-alini mai bine-acea iubire
În care-adânc veghează însetata
de-un dulce dor, eterna mea privire,

rostește-ți liber și-ndrăzneț curata
dorința ta prin clare vorbe spuse,
la cari eu am de-acurn răspunsul gata.

Privii spre doamnă, ci, zâmbind, ea-mi spuse,
nainte-a fi vorbit, că-mi dă-nvoirea
ce vrerii mele-un spor de-aripi îi puse.

— „Pe loc ce v-apăru,-ncepui vorbirea,
egalul prim, și-n voi e,-n fiecine,
egal-apoi știința și iubirea,

căci ele,-n cel de-unde și foc vă vine
ca și lumin-,atâta-s de egale
că-i imperfect orice-alt egal, vezi bine.

Ci bietele puteri și vreri mortale,
din cauza care-aici vi-e clar
diverse-aripi au pentru zbor pe cale,

iar eu ca om am inima-ncărcată
de-acest defect, deci pot numai cu ea
să-ți dau răspuns salutului de tată.

Te rog, topaze viu, ce-ntr-astă stea
ornezi a dânsei prețioas-ornare,
s-astâmperi cu-al tău nume setea mea.“

— „Răsade-al meu, ce-mi fuși o desfătare
a te-aștepta, tulpina ta eu fui.“
Așa-ntroduse dulcea-i cuvântare.

„Pe-al cărui nume neamul tău ți-l spui,
de-o sută de-ani pe deal e și el unul
ce-i dă ocol pe-ntâiul balț al lui,

și-i fiu al meu, iar ție-ți fu străbunul;
și-ai fi dator ca-n lunga-i suferință
să-i faci mai scurt prin bune fapte-ajunul.

Florența-n vechea ei circumferință,
În care și-astăzi none bat și trele,
trăia onest, și-n cumpăt și-n priință.

N-aveam pe-atunci cununi și lanțugele,
și nici femei cu brâu și-ncălțăminte
mai dragi de-a fi văzute decât ele;

nici nu-ngrozea fetița pe-un părinte
din fașe chiar, căci zestrea și-alte toate
țineau măsura strâns la ce-i cuminte;

nici case goale de copii, nepoate,
nici nu ne-a fost sosit Sardanapalul
spre-a da dovadă prin odăi ce poate.

și nu era-ntrecut nici Montemalul
de-al vostru-Ucellatoio,-urcarea cui
grăbită-i fu cum are-a-i fi prăvalul.

Încins pe Bellincione io-l văzui
cu piei și os, și nesulemenită
venind de la oglindă doamna lui.

Pe Vecchio-l știu purtând cojoc de piele
și pe Nerli așa i-am apucat,
și-a lor femei cu fus și cu andrele.

Ferice lor, căci toate-asigurat
mormânt aveau, și nu dormea pustie,
de-al Francei drag, nici una-n golu-i pat.

Veghea la leagăn tânăra soție
și dezmerda-ngânând în limba ceea
ce-o au părinții-o primă bucurie.

Torcând pe fus dincoa’ fuior femeia,
vrun basm spunea-ntre casnicii-adunați
de Fiesole, de Rom-,ori de Enea.

Ca Cianghella neveste sau bărbați
ca Saltarello ne-ar fi fost minune
cum azi vi-ar fi Corniglii-ori Cincinnați.

Într-astfel de-odihnită-n lucruri bune
și dulce viață și-ntr-așa curată
cetate-onestă vru deci a mă pune

Maria, cea-n supremul vai chemată,
și-n vechiul vostru baptisteriu eu
creștin și Cacciaguida fui deodată.

Moronte-mi fuse frate și-Eliseu;
nevasta mi-o luai de lângă Pad
și-al ei connume l-ați purtat mereu.

Urmai apoi în taberi pe Conrad,
acel ce-onoare-mi dete-n rang deplină:
prin fapte mândre-atât urcai în grad.

Subt el am combătut legea haină
al cărei neam nu vrea să mai respecte
domeniul vostru, dintr-a papei vină.

și-aici fui scos de orbii-acelei secte
din lumea-nșelătoare, care face
prin dragul ei atâtea vieți infecte;

și-astfel martir venii într-astă pace.“

▲ Începutul paginii.