Divina Comedie/Paradisul/Cântul XVII

Jump to navigation Jump to search
←←Cântul XVI Divina Comedie de Dante Alighieri
(Paradisul, Cântul XVII)
Cântul XVIII→→
Traducere de George Coșbuc


Precum veni la Climene să-mpace
un zvon protivnic ce-auzise-acel
ce-avari pe tați și-acum cu fiii-i face,

așa fui eu și-așa simțit ca el
de doamna mea ca și de sfânta pară
venită-n jos cu-așa de dulce zel.

De-aceea-mi zise ea: — „Să faci s-apară
al dorului tău foc ce arde-n tine,
interna stamp-a lui purtând-o clară,

dar nu spre-a ne spori ce știm noi bine
prin vorba ta, ci spre-a-ndrăzni să spui
ce sete ai ca el să ți-o aline.“

— „O, scump răsad al meu, ce-atât te sui,
Încât, cum vede-a noastr-umană minte
că-n trigon loc de două-obtuze nu-i,

așa vezi clar tu orice-ntâmplăminte
când nici nu sunt, căci vezi în punctu-n care
toți timpii de-orișicând sunt timp prezinte;

pe când era Virgil a mea-ndrumare
pe dealul cel ce spal-a noastră zgură,
precum și-n lumea cea făr’ de urcare,

de-ursita mea viață spuse-mi fură
cuvinte tari, deși mă simt, firește,
gătit de-oricare-a sorții lovitură.

Deci dorul meu te rog de-l împlinește
să știu cu ce m-așteaptă viitorul,
căci fierul prevăzut mai blând lovește.“

Așa vorbii acum și tot spre-odorul
acel ce rni-a vorbit, și,-a doamnei mele
voinț-urmând, mi-am spus cu-aceastea dorul.

Nu-n vorbe vagi, cum se-nvăleau în ele
nebuni păgâni, pe când nu se jertfise
al lumii miel ce spal-a lumii rele,

ci-n vorbe clare și vorbiri precise
ascuns în sine-acel amor patern
și-arzând în zâmbetele-i proprii-mi zise:

— „Orice-accident, ca un cuprins intern
și-n margini dat materiei mortale,
e scris din vechi în ochiul cel etern,

dar nu-i sunt lui necesități fatale,
cum nu-i, în ochii-n care-i oglindită,
nici nava ce pe-un rîu plutește-n vale.

Precum îți vine-o arie lămurită
din orga ce-o asculți, în ochi îmi vine
din ochiul lui așa și-a ta ursită.

Precum din cauza vitregei haine
lăsă Atena Hippolit fugind,
așa va face-al tău oraș cu tine.

Aceasta ți-o doresc și-o au în gând
și-aceasta ți-o vor face-o cei ce cată
spre-acei ce zilnic pe Hristos îl vând.

Prin zvon, învinsa parte-o fi-nculpată
ca de-obicei, dar fi-și-va mărturie
dreptății-apoi ea însăși, răzbunată.

Lăsa-vei tot ce-n lumea ta cea vie
ți-e lucru drag și-a tristei exilări
săgeată primă asta o să-ți fie.

Vedea-vei tu, cerșită pe cărări,
ce pâne-aduni și cât de-amară cale
să urci și să scobori străine scări.

Dar cea mai grea povar-a vieții tale
va fi stupida și-mbecila turmă
de soți ce-i vei avea-ntr-atâta vale,

cu toții-ngrați, mișei și răi, ce scurmă
poziția ta, ci vor păți rușine,
nu tu, ci ei, nu multă vreme-n urmă.

Va da dovezi c-aveau gândiri haine
purtarea lor, încât îți va fi drag
că-ți ești partid tu singur pentru tine.

Lombardul mare cu-ospitalu-i prag,
acel cu scara paserii cei sfinte
va fi refugiu-ți prim și-ntâi toiag.

și-atât de mult te va avea aminte,
Încât ce-i după dintre-a da și-a cere
la alții, jos, la voi va fi nainte.

La el vei ști pe-acela cui putere
atât i-a dat născându-l astă stea,
că fapte mari el pune-va-n vedere.

Dar numai mai târziu le veți vedea,
că-i tânăr prunc, cui i se-ntoarse anul
În jurul său de-a noua oar-abia;

dar, pân-a nu-nșela pe-Enric dușmanul
gascon, va da scântei a sa virtute,
ce ia-n dispreț și trudele și banul.

și-atât apoi vor fi de cunoscute
pornirile lui mari, că inimicii
vor fi siliți să n-aibă guri tăcute.

Te-ncrede-n el și-a sale beneficii;
prin el schimbare-avea-va multă ginte,
mutându-și starea marii ca și micii.

Tu-ți scrie-acestea despre el în minte
dar nu le-obști. . . „și multe-a spus de toate,
de necrezut chiar cui va fi prezinte.“

și-apoi: „Acestea-s glosele, nepoate,
la câte ți s-au spus. Vezi ce insidii
ascund în ele-așa puține roate.

Nu cer să porți pe-ai tăi vecini invidii,
căci viața ta-i cu mult mai lung ursită,
cu mult dincolo de a lor perfidii.“

Tăcând apoi, când umbra fericită
îmi dete semn că trama și-o gătește
s-o bată-n teara cea de mine-urzită,

așa-ncepui, ca cel ce se-ndoiește
și,-un sfat voind, pe-atare om îl cată
ce vrea ce-i just și vede și iubește:

— „Eu bine văd cum mă-mpresoară, tată,
cumplitul timp ca lovituri să-mi dea,
mai grele cui mai făr’ de griji s-arată;

deci bine-mi e să-nvăț a prevedea,
ca, scos din cel mai dulce loc afară,
să nu-mi pierd pe-alții prin cântarea mea.

Căci jos, în lumea nesfârșit de-amară,
și și pe deal, pe-a căruia-nălțime
frumoșii-ai doamnei ochi mă ridicară,

și-apoi și-n cer prin roțile sublime
putui să-nvăț că ceea ce rezic
la mulți le-o fi grozavă-n guri acrime.

Ci-a fi dreptății-un prea timid amic
mă tem, spre-a nu fi mort acelor care
numi-vor veacul cel de-acum antic.“

Iar facla ce-ascundea comoara-mi mare
de-aici s-aprinse-n toat-a ei ființă,
precum în soare-oglinda de-aur pare;

și-apoi: — „Câți au murdară conștiință,
printr-alte infamii sau printr-a lor,
oricând simți-vor aspr-a ta sentință.

Minciunii, totuși, tu să-i pui zăvor
și-ntreaga ta vedenie-o fă obștită,
iar cei cu râie scarpine-o cum vor.

Căci vorba ta, de-o fi nesuferită
la-ntâiul gust, va fi un nutremânt
hrana ce-apoi, când fi-va mistuită.

A ta strigare-asemeni e c-un vânt
ce mult mai mult supreme culmi le bate;
și probe tari de-onoare-acestea-ți sunt.

De-aceea-ți fură-n ceruri arătate, :
ca și pe deal, și-a morții vale crudă,
tot duhuri mari prin faimă reputate;

căci ori nu crede,-ori nu-i dispus s-audă
un om atari exemple care-ascuns
au rostul lor, ori prea găsit cu trudă,

și nici un fapt ce nu-i concret de-ajuns.“

▲ Începutul paginii.