Divina Comedie/Infernul/Cântul XXX

Jump to navigation Jump to search
Infernul - Cântul XXIX Divina Comedie de Dante Alighieri
Infernul - Cântul XXX
Infernul - Cântul XXXI


Cercul al optulea: Bolgia a zecea.
Falsificatorii.

Când pentru Baccus Juno ‘ntărâtată
pe-al Tebei sânge-și răcorea mânia
precum și-o răcori și de-altădată,

atâta ‘ntra ‘n Atamas nebunia
încât, cu doi copii ai ei venind
în brațe-i strânși, când își văzu soția

striga: — „Să ‘ntindem lațul ca să prind
cu pui cu tot leoaica la intrare!”
Cu mâni nelegiuite-apoi răpind

pe-un fiu numit Learh, pe cel mai mare,
rotindu-l l-a strivit de-un zid, turbatul,
iar ea fugind sări cu-al doilea ‘n mare.

Iar când Ursita răsturnă ‘ngâmfatul
oraș troian ce totul îndrăznit-a
și-a stins pe-un rege-alături cu regatul,

Hecuba tristă, roaba și-obidita,
văzând și-al Polixenei trist omor,
și ‘n stare-așa de jalnică ‘ntâlnit-a

pe-al mării mal ucis pe Polidor,
ea voci a scos asemeni lătrăturii,
de-amarul mult ce-i puse minții nor.

Dar nici în Troia, nici în Teba furii
n’au rupt vr’odată atâta de ‘ndrăznețe
nu membre de-om ci fiare-ale pădurii,

ca doi cari goi și cu scârboase fețe
fugeau și se mușcau, și nu ‘ntr’alt mod
cum fac doi porci scăpați de prin cotețe.

Sărind cu dinții-un duh a prins de nod
de-al cefei pe Capochio și târîndu-l
el burta-i sfâșia de-al văii pod.

Cel din Arezzo tremura, văzându-l
și-a zis: — „E Giani Schichi-acel prăpăd
și-alearg’așa, tot cercu ‘nspăimântându-l.”

Dar eu: — „De-ai altui dinți, că să răpăd
pe tine-a te nhăța, de nu ți-e frică:
ce duh e el? Să-l știu, cât timp îl văd!”

— „Stricatul duh al Mirhei, care-amică
a tatălui său fu, dar nu eu-acel
amor legal ce-l datorește-o fiică,

și-ajunse-așa până’n păcat cu el,
luând prin fraudă chipul altei fete,
cum celălalt turbat făcu la fel.

și’n patul morții el ca Buoso stete,
testându-și Doamna turmei prin atari
formule ‘ncât minciunii normă-i dete.”

Pierind turbații-aceia doi, la cari
priveam să văd ce rele-au să mai facă,
mă ‘ntorsei ca să văd și pe-alți tâlhari.

Și-un duh văzui părând o cobză, dacă
tăiat sub vintre ți-l închipui de-unde
al nostru trup devine ‘n jos o cracă.

Greoaia boală de-apă ce pătrunde
prin trup cu zămuri în venin schimbate,
așa că burții fața nu-i răspunde,

făcea să stea cu buzele căscate
așa cum țin și ftizicii ‘nsetați
căzut’ o buză, și-alta ‘n sus pe spate.

— „Ah, voi ce făr’ de-osândă văd că ‘ntrați,
și nu știu cum — a zis — aci ‘n ponorul
acest cumplit, priviți și vă mirați

(de maistru-Adam ce jindue izvorul)!
Avui, trăind, ce-am vrut, și bani și bine,
și-acum de-un strop de ap’ aici duc dorul.

Acele văi ce de pe verzi coline
din Casentino ‚n Arno cad și-apar
în albii moi, de-a lor răcoare pline,

mereu le văd în gând, și nu ‘n zădar,
căci chipul lor cu mult mai rău mă doare
decât acest al boalei mele-amar.

Dreptatea, vai, cumplit răzbunătoare,
motiv ia locul crimei ce-o făcui,
ca și mai iuți oftările să-mi sboare.

Acolo stă Romena, și bătui
bani falși de-ai lui Ioan într’însa, până
ce-acolo pus pe rug și ars eu fui.

Să-l am eu pe-Alexandru-o clipă ‘n mână,
ori pe-alt mișel din trei, aș da, socot,
cu drag ,oh, Brando, ‘ntreaga ta fântână.

Ăști doi turbați ce știu prin vale tot
de nu mă mint, un frate-ar fi prin vale —
dar greu așa cum sânt, eu ce să pot!

Să fiu ușor atâta numa ‘n șale
să pot măcar o șchioapă s’o străbat
în suta de-ani, demult, aș fi pe cale

aci ‘ntr’al sluților ponor să-i cat,
deși-i de unsprezece leghe-ocolul
și nu-i mai strâmt de-o jumătate ‘n lat:

căci numai pentru ei sânt eu în stolul
cel slut de-aici, (și silnica lor trudă)
m’a pus să bat de trei carate polul.»

— „Dar ăști doi nevoieși ce-văd c’asudă
la dreapta ta — i-am zis — și aburi dau
cum face mâna când pe ger ți-e udă?”

Iar el: — „Când am căzut, aici erau
și stau așa și nu-și ‘ntorc nici țasta
și ‘n veci ei poate-or sta cum vezi că stau.

Ea — cea ce mpinse pe Iosif năpasta,
el falsul Sinon e, un Grec stricat,
și scot din friguri iuți putoarea asta. «

Dar unul dintre ei fu ofensat
că-i da recomandație-așa de-obscură
și-i dete-un ghiont în burtă, și-a sunat

umflata burtă asemeni c’o tambură.
Dar prompt Adam răspunse-atunci cu cotul
și nu-mi păru mai slab în lovitură.

— „Să nu mă crezi — i-a zis — buștean cu
totul,
că, dacă-s greu din cauza boalei mele,
am mâni destul de iuți să-ți radă botul.” —

— „Când te-au băgat în foc, n’ai fost cu ele —
răspunse Grecu — așa de iute-a bate,
ci-așa și mai, bătând monete rele.» —

Adam atunci: — „Aici cam ai dreptate,
dar n’a fost tot așa de drept, vecine,
ce-ai spus sub Troia celor din cetate!» —

— „Eu fals cuvânt, tu falși arginți, vezi bine!
Eu sânt aici să-mi plâng o culp’ a mea,
tu multe ‘ncât și dracii-au mai puține!” —

— „Să uiți do cal, sperjure, poate-ai vrea?
răspunse cel cu burta numai apă,
dar toți în lume-o știu, și ‘n gât să-ți stea!”—

— „Ba ție setea’n gât, că limba-ți crapă
și-un turn până la gură ți se dete
și tot n’au loc putorile să ‘ncapă.” —

— „Tot fleacuri spui — a zis cel cu monete —
de câte-ori-ți caști (pliscul, secătură),
căci apa ‘n turn de am și tot mi-e sete,

tu ai dureri de cap și ‘n tine-arsura,
și nu ți-aș spune-o vorbă de pomană
să pupi măcar al apei șes cu gura.” —

Steteam s’ascult ocara lor dușmană,
când: — „Uite-aici —îmi zise-al meu părinte —
e cât pe-aci să-ți fac acum dojană!”

Mânia deci văzându-i-o ‘n cuvinte,
privii la el și-așa rușine-avui,
încât de ea și-acu-mi aduc aminte.

Și ca și-un om, visând un rău al lui,
dorește-a-i fi aceasta vis, și cere
ce-aevea este-așa, și nu ce nu-i,

așa și eu, căci n’aveam glas, dar vrere
aveam să mă scuzez; și mă scuza,
și nu știam, nevruta mea tăcere.

— „Cu mult mai mari greșeli se pot spăla
cu-o mult mai slabă probă de rușine!
Alung’-acum orice mâhnire-a ta,

și ‘nchipue-ți că-s tot pe lângă tine
oricând s’ar întâmpla să vezi că-și sar
cu-atari cuvinte (‘n cap atari jivine).

A vrea s’auzi ce-și spun e gust vulgar!”