Divina Comedie/Infernul/Cântul XXXI
Puțul giganților.
Aceeaș limbă ‘ntâi m’a mursecat
încât crezui că foc pe-obraji îmi pune,
și-apoi tot ea și leacul mi l-a dat.
Atare-o lance aveau, precum se spune,
Pelops și-Ahil, că darurile sale
cumplite ‘ntâi erau și ‘n urmă bune.
Iar noi ieșind din dureroasa vale
treceam pe naltul mal ce-o ‘nconjura
și fără de-a vorbi nimic pe cale.
Nici noapte-aici nici ziuă nu era,
așa că ochii-aveau puțină zare,
ci-un corn eu auzeam, ce-astfel urla
c’ar fi ntrecut și-un tunet cât de tare.
Deci ochii-atunci spre sunet îndreptând
urmai un drum opus cu-a lui cărare.
N’a plâns, în urma fugii triste, când
pierdut-a Carol sfânta sa armată,
Roland din bucium mai cumplit sunând.
Nu mult privii acolo și deodată
păru că turnuri multe văd ivite
și: — „Duce — am zis — ce țară ni s’arată?»
Iar el: — „Fiindcă ‘n zările-amurgite
tu prea departe-ai vrea să cercetezi,
te ‘nșeală deci vederi închipuite.
Când vom ajunge-acolo ai să vezi
la mari distanțe simțul cum te minte,
deci fă și tu mai iute să-mi urmezi.”
De mân’ apoi m’a prins vorbind cuvinte:
„Spre-a nu-ți părea ciudat cu totul ce-i
acolo ‘n fund îți spui mai dinainte
că nu sânt turnuri, ci giganții-acei
ce stau în puț sub râpa ce-l rotește
toți până la buric în malul ei”.
Așa precum când ceața se rărește
treptat privirea tot mai clar răspică
ce-ascuns e ‘n fum ce zarea ne-o ‘nvălește,
așa, distanț’ având mereu mai mică
spre puț, prin negrul și ‘ndesitul fum,
scădeam eroarea și spoream în frică.
Pe culmea sa rotundă ‘ntocmai cum
Monteregion cu turnuri se ‘ncunună,
așa, ca turnuri, până ‘n brâu acum
văzui sub mal stând cerc în văgăună
cumpliți giganți, cui Joe furios
și-acum le-asvârle-amenințări când tună.
Vedeam la unii și-al lor chip scârbos,
și piept și umeri și din vintre-o parte,
și brațele-atârnând pe coaste ‘n jos.
Cuminte-a fost că firea ăstei arte
de-a naște-asemeni monștri-i puse-o fine,
lipsind de-atari executori pe Marte,
balene însă și-elefanți de ține
și-acum, cu mult mai dreaptă ea s’arată
și și prudent oricui gândește bine,
căci unde sânt puteri și judecată
cu vrere rea unite ‘ntr’o făptură,
n’ai scut tu, oame, ‘ncontra-i niciodată.
Obrajii lungi și lați mi se părură
cât pinul pe San Pietru, și ‘nclăiete
el membre-avea cu fața-i pe-o măsură,
așa că malul cel ce i se dete
drept sorț, lăsa văzut ochilor mei
pe-atâta ‘n sus, și, că-i ajung la plete,
în dar s’ar fi fălit Frisoni chiar trei,
căci bine-am măsurat treizeci de palme
de sus de unde ‘n copci-o mantie-o închei.
— „Rafél mai améch izâbi zálme»,
așa’ncepu sbierând cumplita gură
ce nu știa ‘ngăima decât sudalme.
Și-atunci Virgil i-a zis: — „Tu stârpitură!
Rămâi la corn și ‘n el îți varsă focul,
când ori mânie-ori alt imbold te fură!
La gât îți e, tu duh confus, la locul
știut, cureaua; caută-ți-o nițel
și vezi că ea-ți încinge larg mijlocul!» —
Spre mine-apoi: — „Ce-a fost, o spune el.
Nimrod e, printr’a cărui nebunie
nu toți vorbim în lume la un fel.
Dar să-l lăsăm, căci vorba ni-e pustie!
Lui orice limb’ a orișicui îi pare
ca nou’a lui, căci nime nu i-o știe.”
Nu mult am mers, vr’un drum, poate cât are
săgeata’n sbor, spre stânga ‘ntorși, și-am dat
de-un mult mai fioros gigant mai mare.
N’aș ști să spui ce maistru l-a legat,
dar spui atât că brațul drept la spate,
la piept cel stâng avându-l ferecat
c’un lanț, ce-avea de gât; el jumătate
din trup, pe cât îl vezi, îl încingea
cu cercuri mari de cinci ori repetate.
— „Cu Zevs, cu suveranul zeu, voia
să ‘ncerce-acesta brațele-i trufașe,
și plata care-o vezi acum și-o ia
Fialte-a fost, și lucruri uriașe
cu alți giganți făcu ‘ngrozind pe Zei,
ci’n veci de-acum va fi ‘ntr’aceste fașe.”
— „Aș vrea măestre—am zis—de poți și vrei,
să văd și pe Briar nemăsuratul
spre-a fi convins do el cu ochii mei”.
— „Vedea-vei tu ‘n curând pe nelegatul
Anteu — mi-a zis — și poți să-i și vorbești,
și el ne-o duce ‘n fundu-a tot păcatul.
Departe-i cel pe care tu-l dorești,
la fel legat, la fel și ‘n celelalte,
atât că-i mult mai groaznic să-l privești.”
Nu sgudue-un cutremur turnuri nalte
nicicând așa cumplit, precum văzui
că ‘n lanțuri scutur’ al său trup Fialte;
mai tari fiori că mor, nicicând n’avui,
și ca să mor deajuns ei mă ‘nghețară,
de n’aș fi fost convins de lanțul lui.
Plecând de-aci găsirăm așa-dară
pe-Anteu, ieșit deasupra de colină
cinci coți, fără de cap, din groap’afară.
— „Tu, cel ce ‘n valea cea de plânset plină,
în care Hanibal ursit să cadă
lăsă lui Scipio gloria deplină,
tu lei o miie ți-ai ucis drept pradă,
și cel ce, de-ajutai și tu ‘n cumplitul
război pe frați, și-azi pare să se vadă
că Zevs era să fie biruitul;
tu du-ne jos, și nu cu greu s’o ‘nghiți,
acolo unde-i ghiață ‘ntreg Cocitul.
La Tiziu-ori Tif să nu ne mai trimiți;
apleacă-te spre noi și nu mai screme,
și-acesta-ți poate da ce-aici doriți:
o faimă ‘n lume pe ‘ndelungă vreme,
că-i viu și zile lungi i sânt menite,
cu zile ‘n cer Cel sfânt de n’o să-l cheme.’’
A zis Virgil, și brațele-i cumplite
de cari gemu Heracle, el spre noi,
prinzându-l pe Virgil, le-a ‘ntins grăbite.
Și: — „Fă-te ‘ncoa să te cuprind”, — apoi
a râs Virgil, când fu cuprins, și ‘ndată
făcu să fim o sarcin’ amândoi.
Așa cum Garisenda ți s’arată,
când stai sub ea și-un nor spre dânsa vine,
că tot mai mult spre tine-o vezi plecată;
privind atent, așa-mi păru spre mine
plecat Anteu, și-a fost și-o clipă când
doream să ne fi dus pe-alt drum mai bine.
Ci ‘n fundul ce ‘nghiți pe Dis, el blând
ne puse jos din brațe, și zăbavă
plecat așa cum fu nemaifăcând,
se ‘ntinse drept ca și un catarg de navă.