Divina Comedie/Infernul/Cântul XXIX

Jump to navigation Jump to search
Infernul - Cântul XXVIII Divina Comedie de Dante Alighieri
Infernul - Cântul XXIX
Infernul - Cântul XXX


Cercul al optulea: Bolgia a zecea.
Falsificatorii.

De neamul mult și-atât de multul sânge
aveam priviri atâta de’mbătate,
încât doream să stau să’ncep a plânge.

Virgil însă mi-a zis: — „Ce gând te-abate?
De ce mai zăbovești privind pe-acei
ce triști (stau) cu trupuri mutilate?

Ai stat și ‚ntr’alte bolgi’ — așa? De vrei
să-i numeri, află că-i rotunda vale
de două ori zece mile ‚n lungul ei.

Iar luna e sub noi, și căii tale
de-acum îi sînt clipitele puține,
și multe-s încă de văzut pe cale.”

Iar eu: — „De-ai fi văzut și tu ca mine
ce cauz’avui să văd așa cu zorul,
tu timp mi-ai fi lăsat să văd mai bine!”

Pe când vorbeam, porni conducătorul
și-urmai și eu; dar vorba ne’ mplinită
mergând eu mi-o ‘ntregii: — „Aci’n ponorul

spre care-aveam privirea pironită
eu cred că unul dintr’a noastră casă
își plânge-o culpă foarte scump plătită.”

Maestrul meu atunci: — „Dar ce-ți mai pasă
de el de-acum? — mi-a zis — tu ochii du-i,
privește-acum altce, și-acolo-l — lasă.

Sub stâlpul punții-amenințând văzui
cu degetul spre tine-un duh, și-i spuse
Geri del Bel pe nume-un soț de-al lui,

dar sufletul atât de-atent îți fuse
spre acel Bertrand cu-așa de tristă soarte,
că n’ai privit spre el, și-așa se duse.»

„O, duce-al meu — am zis — cumplita moarte
ce nu i-a răzbunat-o nimeni sus
din toți câți au rușinea lui s’o poarte,

ea-l face mânios, și, căci s’a dus
nevrând nici a-mi vorbi, dovadă-mi dete,
și-acum spre milă-s și mai mult dispus!”

Așa vorbeam până pe-al punții spete
de unde-al văii fund acum putea —
dar prea era obscur — să ni s’arete.

Când cel din urmă schit acum stetea
sub noi, al Malebolgii, și’ncepură
călugării prin fund a se vedea,

pe-urechi îmi pusei mânile, căci fură
atât de mari plânsori aici, cum poate
n’o plânge’n Iad în veci mai tare-o gură.

Ce-amar ar fi când într’o vară toate
spitalele sardinice și-acele
din Val di Chiana și Maremme-ar scoate

afară ‘ntr’un ponor pe toți din ele,
așa era și-aici, și-un rău miros
cum dă ‘mpuțit puroiu’n bube rele.

Iar noi, spre stânga iar, mergeam în jos
pe-a lungii stânci pe cea din urmă dună,
și-acu ‘ncepui să văd mai luminos

cum serva celui ce’n etern răzbună,
dreptatea făr ‘de greș, ia răzbunare
bătând pe calpuzani ce-aci-i adună.

Nu cred c’ai fi văzut amar mai mare
când toți bolnavi zăcut-au Aegineții
din aerul stricat cc-a fost atare.

Că pân’la verme-orice suflare-a vieții
peri’n ostrov, și-acele ginți antici,
precum ne scriu ca sigur fapt poeții,

s’au renăscut din ouă de furnici;
precum vedeai aci ‘n obscura vale
zăcând grămezi bolnavii-aici și-aici.

Pe vintre-acesta, și pe-a altui șale
zăcea alt ins, și-aici vr’un neferice
târîndu-se pe brânci pe-amara cale.

Iar noi treceam încet, fără de-a zice
nimic, privind la umbre târîtoare
ce ‘n veci nu pot de jos să se ridice.

Și iată doi, făcuți răzimătoare,
cum două țesturi la’ncălzit le pui,
de lepră plini din cap până’n picioare.

Nicicând pe-un serv, purtând țesala lui,
când domnu-i are zor, sau pe nevrute
când stă veghind, mai harnic nu-l văzui,

decât cum ăștia doi cumplit de iute
cu unghiile râia-și țeselau
ce-așa-i mânca de n’aveau chip s’ajute.

A leprei scoarț’astfel o descojau
cum razi cu vre’o custur’un crap sau pește
de-acei ce solzii cei mai mari îi au.

— „Tu cela ce țesală-ți faci din dește —
a zis Virgil spre unul dintre ei —
iar uneori din ele-ți faci și clește,

să-mi spui de-i vr’un Latin pe-aci ‘ntre-acei
de al vostru fel, și-acestei munci pe tine
etern să ai tu unghii-oricâte vrei!”

— „Și noi, diformii-așa cum vezi tu bine,
sântem Latini — plângând răspunse-un ins —
— dar tu, acel ce’ntrebi acestea, cine?”—

Virgil atunci: — „Sânt unul ce-am descins
cu-acest ce-i viu, și-astfel din gură’n gură
îl port să vad ‘al Iadului cuprins.”

Cei doi comunul spete-l desfăcură,
și’n tremur s’au întors spre mine-apoi
cu mulți cari sunet prin ecou avură.

Virgil mă’mpinse-aproape acestor doi: ,
—„ Ce vrei — zicând— tu ‘ntreabă-i așa-dară! “ —
Și-așa cum vru, am și’nceput: — „O, voi,

al vostru nume nu ‘n curând dispară
din minți-umane ‘n prima lume-a lor
(ci’n veac trăiască la lumină-afară),

să-mi spuneți cine-ați fost, din ce popor?
(Nu vă silească să-mi dați știri reduse)
al vostru chin și-urât și-obositor.”

— „Albert da Siena — zise-un duh — mă puse
pe rug, pe mine, din Arezzo fostul,
dar nu a morții cauză’n Iad m’aduse.

Glumind i-am spus: — „Adevărat, că rostul
urcării’n aer ca să sbor îl știu,—
iar el, un curios, și sterp ca prostul,

ceru o probă, și-ăst motiv hazliu
că nu (putui) să-l fac Dedal să fie,
m’a ars prin cel ce i se da drept fiu.

Ci-osând ‘aci ‘ntr’a zecea bolge mie
mi-a dat Minos cel de-ori (ce) greș străin,
fiindcă’n lume-uzai și de-alchimie.”

Iar eu către Virgil: — „Mai vanitos
alt neam decât Sienezii se mai poate?
Chiar cel francez cu mult e mai prejos!”

Dar alt lepros ce ne-auzi: — „Tu scoate
pe Stricca dintre ei, căci cheltuind
păstră măsura cea mai dreaptă’n toate;

și Nicolò, căci de șăfran știind,
el primu-i cultivă picanteria
în strat în care-asemeni plante prind:

și clubu’n care și-a păpat și viia
și multele-i păduri D’Ascian, și’n care
vindea ca spirite-Abagliat prostiia.

Spre-a ști cine te-ajută a spune-atare
de neamul sienez, te-apleacă bine
ca fața mea s’o vezi în linii clare,

și-astfel afla-vei pe Capochio’n mine,
acel ce’n viață fals metal făcui,
și bine știi, de nu mă’nșel în tine,

ce sprintenă maimuț’a firii fui.”—