Divina Comedie/Infernul/Cântul XXII

Jump to navigation Jump to search
Infernul - Cântul XXI Divina Comedie de Dante Alighieri
Infernul - Cântul XXII
Infernul - Cântul XXIII


Cercul al optulea: Ciam polo di Navara și
fratele Gomita. Cursa întinsă dracilor de
Ciampolo. Cearta acestora.

Văzui și călăreți cum câmpi întrapă,
cum dau ataeuri, sau făcând alai
și-aori în vălmășag fugind cum scapă,

cursari prin țara voastră ‘ntâmpinai,
și bande ‘n treacăt, neamule-aretine,
și joc de suliți și ‘ncurări de cai,

urmând după chimvale-ori tamburine,
cu buciume-ori cu focuri din castele
și semne de-ale noastre-ori chiar străine,

ci-atare-având poznaș cimpoi nici ele,
nici oști eu n’am văzut, nici escadroane,
nici nave-urmând un far sau grup de stele!

Mergeam acum cu-aceste lighioane —
vai, răi fârtați — dar toate cum li-e rândul,
că ‘n Iad nu ceri tămâie și icoane.

Dar eu aveam numai la smoală gândul,
să văd și-a bolgii ‘ntreagă așezare
și răul neam ce-l scaldă ‘n ea fierbându-l.

Precum când dau piloților pe mare
delfinii semn cu spetele rotunde
să-și scape-a lor corabie de ‘nnecare,

așa, spre-a răsufla, și-aici și-altunde
vedeam vr’un rău spinarea cum și-o saltă
dar numai fulgerând și iar s’ascunde.

Cum stau prin bălți și broaștele ‘ndeolaltă
la mal, și-astfel c’afar’ au numai botul
dar labele și ‘ntregul trup în baltă,

și-aici astfel la mal umploau ei totul
dar când s’apropia Bărboi-sbârlit
pe toți ‘n clipă-i și ‘nghițea borhotul.

Văzui, și-am sufletul și-acu ‘ngrozit
pe unul stând, cum e pe când le sperii
că stă o broască și-altele-au sărit,

dar Bot-de-ogar i-a și ‘ncleștat în perii
smoliți ai lui cârligul și, trăgând
ce-a scos din lac o vidră-mi fu vederii.

Știam pe draci pe nume-acum pe rând,
căci fui atent și când aleși ei fură
și și ‘ntre ei cum se chemau strigând.

— „Hei, Foc-nestins, aleargă și-i înfige
în spate ghiara să-l jupoi de piele!”
Și toți au curs cu căngi și cu cârlige.

Iar eu: — „De poți, maestre-al căii mele,
să faci să afli cine-i desperatul
căzut aici în mâini atât de rele?»

Mergând Virgil deci a ‘ntrebat de statul
din care-a fost născut, iar el îi spuse:
— „Sărmana maică mă născu ‘n regatul

Navarei unde ‘n slujbă ea mă puse,
căci tat’ avui pe-un biet de marțafoi,
și-al său distrugător și-a tot ce-avuse.

La bunul domn Tibald fui serv apoi,
și-acoalea ‘n coțcării fui meșter mare
de cari-acum dau seamă ‘ntr’ăst noroi.”

Iar Rât-de-porc, ce-avea doi colți cum are
și-un porc mistreț, făcu ca ‘n șold mișelul
să-i simț’un colț ce-artist e ‘n spintecare.

De răi motani mai dete șoricelul!
Bărboi sbârlit însă-l cuprinse ‘n brață
și-a zis: — „Până-l înfurc, cu ‘ncetinelul!”

I-l duse lui Virgil apoi în față:
— „De vrei să știi mai mult, întreabă-l dară,
că ‘ndat’apoi sar alții și-l înhață.”

Și-a zis Virgil: — „Cunoști tu, așa-dară,
prin smoală vr’un nemernic să se cheme
Latin de neam?”—„De-un duh cu-a voastră țară

vecin, m’am despărțit de scurtă vreme.
De-ar fi și-acum deasupră-mi ăst mișel,
de căngi și ghiare-acum eu nu m’aș teme.»

Dar Bot-de-ogar: — „Ce stăm acum astfel!”
Și ‘n braț i-a ‘nfipt al căngii vârf subțire
și-un mare sfert de carne-a rupt din el.

Și Fund-de-Iad tot sta să-l ia ‘n primire
de jos mai dela pulpi, ci ‘n rotogol
se ‘ntoarse-al lor decan cu rea privire,

și-a stat puțin mai blând turbatul stol.
Virgil, nezăbăvind, din nou grăit-a
spre cel ce sta privindu-și osul gol:

— „De cine zici, că rea ți-a fost ursita
când tu, lăsându-l, mai spre mal te-ai tras?”
Răspunse-acela: — „Fratele Gomita,

Galuricul, oricărei fraude-un vas.
Astfel avut-a ‘n mâini pe inimicii
lui Ninu ‘ncât de pomin’ a rămas,

dar bani le-a smuls și ‘n câmp a pus voinicii
cum el zicea, și-a fost înșelător
și nu ‘n mărunt, în multe alte-oficii.

El stă ‘n contact cu cel din Logodor,
cu Zanche-acum, și-și spun nenumărate,
tocând de dragă-le Sardinia lor.

Dar vai vedeți-l pe-altu’n fălci cum bate!
Eu multe-aș spune, dar mă tem că el
îmi face grapă ghiarele-i pe spate”.

S’a ‘ntors vătaful lor spre Farfarel
ce tot pândea din ochi cum să-l apuce
— „Tăiatule din furci! Mai stai nițel!»

Cel groaznic îngrozit atunci spre duce:
— „Lombarzi ori Tusci să vezi și dacă-ți place
să-i și auzi — a zis — ți-i pot aduce,

de-or sta puțin deoparte-aceștia ‘n pace
spre-a nu se teme-ai mei de-a lor mânie
și eu, de-aici din mal, pe loc voi face

nu unu-ori doi ci șapte să vă vie,
c’un semn din gur’ așa cum dăm signale
când iese-un ins și vrea tovărășie.”

Dar Cap-de-ogar cu botul feții sale
în vânt și dând din cap: — „Nemernic, ce-i!
și ce prilej scorni scăpării sale!

Bogat, pungașu ‘n lațuri câte vrei!”
— „Ei, da! Sunt rău cum nici nu se mai poate
c’aduc la chin cu mult mai rău pe-ai mei!”

Pierzând răbdarea Sbate-aripi, cu toate
că toți i s’opuneau: — „De-mi sari în lac
eu nu ‘n galop sărind mi te voi scoate,

ci ‘n shor de-aripi în clipă-ți viu de hac!
Supt mal, fârtați! Și vom vedea noi dacă
ești tu, decât noi toți, mai mare drac!”

Nou joc, creștine, ascultă și-o să-ți placă!
Se ‘ntoarseră deci toți, spre-alt mal cătând
și ‘ntâi fu cel ce n’ar fi vrut s’o facă.

Pândind priință clipei și ‘nfigând
pungașu bine tălpile ‘n țărână,
sări și-astfel scăpă de-al bandei gând.

O ciudă fu pe toți acum stăpână.
Dar mai ales pe cel ce cauză fu,
deci și porni strigând:—„Tu-mi ești în mână!”

Dar nu-i era. Căci sborul nu putu
să ‘ntreacă frica. (Unu ‘n fund pe dată,
iar altu ‘n sbor cu pieptul sus trecu.)

Nu piere-o raț’altminteri scufundată
în lac când vine-un șoim ce tot astfel
trudit și mânios de drum își cată.

Cu ciudă de ‘acest lucru, Parpanghel
sbură pe urma lui, dorind ca hoțul
să-i scape ‘n lac, spre-a se prici cu el.

Iar când i-a fost scăpat, sărindu-i moțul
sări cu ghiarele pe soț și-apoi
se ‘ncinse-o harță peste lac cu soțul.

Dar celălalt era dibaci coroi
să-l scarmene vârtos! Și-așa căzură
de sus în smârc în clocot amândoi.

Și ‘n pripă-i despărți acea căldură
ci-atâta clei pe-aripi li s’a lipit,
că nu puteau să iasă din arsură.

Cu-ai săi se văicărea Bărboi-sbârlit
și-urni pe patru ‘n ajutor să sară
cu căngi cu tot pe-alt mal, iar ei grăbit

la postul lor și-aici sburară,
și căngi întinseră spre-acei spurcați
ce-aproape copți sub scoarță se ‘nfundară.

Noi însă i-am lăsat așa ‘ncurcați.