Divina Comedie/Infernul/Cântul XXIII

Jump to navigation Jump to search
Infernul - Cântul XXII Divina Comedie de Dante Alighieri
Infernul - Cântul XXIII
Infernul - Cântul XXIV


Cercul al optulea: Bolgia a șasea. Ipocriții.

Tăcuți și singuri, fără soți acum
mergeam, urmând din urmă pe părinte
cum merg și frații minoriți pe drum.

Dar cearta ce-o văzui mi-aduse-aminte
de-un șoarece și-o broască despre care
Esop no dă ‘ntr’o snoavă ‘nvățăminte.

N’au „nu” cu „ba” mai mult asemănare
decât au astea doua, dacă bine
privești și-alături și ‘nceput și fine.

Și-așa cum dintr’un gând alt gând îți vine,
alt gând din primu-așa mi se născu
sporindu-mi spaima cea dintâi din mine.

Și-așa gândeam: motivu ‚n noi le fu
și-a poznei cei de râs și-a suferinții
și negreșit că-li-e necaz acu.

Mânie dac’ adaog reavoinții,
goni-ne-vor cum n’a gonit copoi
pe-un iepure ce-l ia de gât cu dinții.

Simțeam de groază păru ‘n cap vâlvoi,
și-am zis, atent în urm ‘având privirea:
— „Do nu ne-ascundem repede-amândoi,

din Ghiare-rele, maistre, mi-o perirea.
Îi simt cum vin pe urmă-ne - alergând,
așa de vii îi văd cu ‘nchipuirea.”

Iar el: — „De-aș fi și oglindă, mai curând
n’aș prinde-a ta icoană, cea de-afară,
precum ți-am prins pe cea ce-o ai în gând.

Spre-a mele-a tale gânduri se ‘ndreptară,
egal cuprins având și-acelaș sbor,
și-așa ‘ntr’un singur sfat mi se ‘nchegară.

De-o fi pieziș la dreapta, ‘ncât ușor
să facă malul drum într’altă vale,
scăpăm de ‘nchipuita goan’a lor.”

Dar n’a ‘ncheiat și restul vorbei sale,
când și văzui pe draci cu-aripi întinse
aproape-a ne ‘nhăța sosind pe cale.

Virgil în brațe-atunci grăbit mă prinse,
precum de sgomot deșteptata mamă,
când vede ‘n casă lucrurile-aprinse,

apucă fiul spre-a fugi, și ‘n samă
luând numai la el, ea nici pe sine
nu-și dă răgaz s’arunce vr’o năframă;

așa pe spate s’a lăsat cu mine
din vârf, pe coasta repede ce-astupă
din sus prăpastia văii cei vecine.

Nicicând nu cred pe-al morii scoc s’o rupă
deodată apa ‘n vale mai cu zorul
când este aproape să s’asvârle ‘n cupă,

precum pe-acel părete-a curs cu sborul
Virgil, și mă ținea la pieptul lui
părând că fiu îi sânt nu ‘nsoțitorul.

Abia ce-am fost ajunși în fund, văzui
pe draci din sbor pe culme cum se lasă
drept unde-am fost, dar nu mă mai temui,

căci Pronia ce voi într’a cincea plasă
să-i facă servi, de ei spre-a fi păzită,
le-a stins orice puteri din ea să iasă.

Aflarăm jos o ginte-aici, smolită,
umblând prin cerc cu mers nespus de lin,
plângând pe-o față jalnic de trudită.

Și cape-aveau cu glugi lăsate plin
și-adânc pe ochi, și ‘n felul cum le taie
la rasa lor monahii dela Rin.

De aur față-aveau, părând văpaie,
dar grele-atât prin plumbul blănii lor,
că Frideric pe-a lui le-avea de paie.

Ah, trist veșmânt, în veci obositor!
Și ‘n rând cu ei, întorși la stânga iarăși,
mergeam atenți cum plânge-acest popor.

Dar, strâns de drumul strâmt și de povară-și
așa de ‘ncet venea, că ‘n rând cu mine,
aveam tot noi cu orice pas tovarăși;

deci zisei: — „Tată, caută pe-oarecine
cu nume — am zis — și fapte cunoscute
și, așa mergând, tu vezi pe lângă tine.”

Și un duh din dos, fiindu-i cunoscute
cuvintele toscane: — „O, stați, voi cei
ce ‘n neagra noapte-așa fugiți de iute,

că poate pot să-ți dau și eu ce vrei!”
S’a ‘ntors atunci Virgil privind prin vale,
și: — „Așteapt — a zis — și mergi încet ca ei.»

Și stând văzui pe doi zorind pe cale
cu mare dor de-a fi cu noi în rând,
ci-opriți erau de plumb și ‘ngusta cale.

Sosind, ei m’au privit mult timp tăcând
și ‚n sus țineau chiorîș căutătura;
se ‚ntoarseră ‚ntre ei apoi, zicând:

— „Acesta parcă-i viu că-și mișcă gura.
Iar (de nu-s) vii, cum, n’au aceste blane,
ce drept al lor le iart ‘ncărcătura?”

Și-apoi: — „Tu oaspe-al turmei cei sărmane
de triști fățarnici, te rugăm să spui,
și nu ne-ascunde, cine ești, Toscane?”

— „Născut am fost — răspunsei — și crescui
la mândrul Arno ‘n marea lui cetate,
și-am trupu-acel ce-apururi îl avui.

Dar cine voi, a căror destilate
dureri prin ochi sunt chin vederii-mele?
ce chin e ‘n voi ce atât de-amar v’abate?”

Răspunse-un ins: — „Aceste haine grele
în cari suntem cu plumb aci ‘mbrăcați,
cântaru-l fac să geam ‘astfel sub ele.

Noi din Bologn’ am fost, doi veseli frați,
Lodringo el, eu Catalan, și-odată
de-a ta cetate ambii-am fost chemați,

cum și-alte dăți chemă, spre-a fi păstrată
odihna ei, dar noi i-am fost atari
precum Gardingul și-astăzi mai arată.”

Eu vrui atunci să zic: — „Voi răii, cari…”
dar n’am mai zis, căci văzul mi se duse
pe unul răstignit și ‘nfipt cu pari.

Văzând că-l văd întreg el se distruse,
suflând în barbă-și cu ‘ndelung oftat;
iar popa Catalan, care-l văzuse:

— „Acest înfipt ce-l vezi — a zis — da sfat
Iudeilor că, spre-a ‘mpăca poporul,
un om căznirii trebue-a fi dat.

Stă gol cum vezi și ‚lichide ‚n drum ponorul,
și-trebue să simtă cât de grei
sunt toți cari trec și pun pe el piciorul.

Și socrul său e ‘n bolgie-aici, și-acei
ce-au fost cu el părtași în sfatul care
a fost sămânța rea pentru Iudei.”

Văzui și pe Virgil cum sta ‘n mirare
de-acest întins în cruce-astfel precum
etern va sta ‘ntr’atât de tristă stare.

Se ‘ntoarse-apoi spre Catalan: — „Și-acum,
să-mi spui, de ești stăpân al vrerii tale,
nu este-aici la dreapta-ne vr’un drum

pe care să ieșim dintr’astă vale
spre-a nu constrânge iarăși îngeri răi
cu noi să vie-a ne-arăta vr’o cale?”

— ,,Aproape-aici, s’o vezi cu ochii tăi
răspunse el — din marea râpă pleacă
un arc ce trece toate-aceste văi,

ci-i rupt aici și nu e drum să treacă,
dar lesne-o să suiți și pe ruine,
că zac în fund spre coasta ce se pleacă.”

Puțin Virgil a stat retras în sine.
Și-apoi: — „Acel ce ‘nțeapă răii ‘n lacul
de smoal’ a lui, ce rău și-a râs de mine!”

— „Eu și ‘n Bologn ‘am auzit că dracul
e sac de vicii și mințind mereu,
că-i tată al minciunii”, a zis monacul.

Cu pașii mari porni maestrul meu,
având puțin pe-obraji a furiei floare,
și-așa, lăsându-i pe ‘ncărcați, și eu

porni pe urma dragilor picioare.