Divina Comedie/Infernul/Cântul XXI

Jump to navigation Jump to search
Infernul - Cântul XX Divina Comedie de Dante Alighieri
Infernul - Cântul XXI
Infernul - Cântul XXII


Cercul al optulea: Bolgia a cincea. Cei care își însușesc
banul obștesc. Amenințările diavolilor. Umorul dantesc.

Din punte ‘n punte-așa trecurăm noi
vorbind de multe câte-aici îmi cată
să nu le cânt, și ne-am oprit apoi

pe-al punții vârf, ca bolgia ‘nvecinată
și-alt plâns zadarnic să-l vedem acum,
și-o și văzui nespus de ‘ntunecată,

într’al Veneției arsenal precum
fierbând vezi iarna smoala cea tenace
spre-a unge luntrii ce-au crăpat pe drum

și nu mai pot pluti, așa că-și face
ici unul vasul nou și ‘nfundă stupă
prin coaste celui mai puțin dibace,

și-aici la proră dreg, dincoa’ la pupă,
cioplesc lopeți și funii-și fac, și sparte
vântrele de catarg cârpind le-astupă;

așa prin vrerile divinei arte,
dar nu prin foc, o smoală jos fierbea,
umplând de vâsc tot malul de-orice parte.

Vedeam că e, dar nu vedeam în ea
decât numai bășici de forfot pline,
când ea ‘n umflare-i răsuflând cădea.

Pe când steteam atent să văd mai bine,
— „Ia vezi, ia vezi,” strigând conducătorul
m’a tras, de unde stam, grăbit spre sine,

și-asemeni unui om mișcai piciorul
când nu s’oprește-a ști ce lucru-i cere
să fug’astfel, căci spaima-l ia cu zorul,

și-așa fugind întoarce-a sa vedere;
și ‘n dosul nostru eu pe stânci văzui
un negru drac fugind din răsputere.

Ce chip cumplit avea, e greu să spui,
și cât de fioros era ‘n mișcare
cu ‘ntinse aripi și iute ‘n mersul lui!

Cu umeri nalți ca niște țepi și care
purtau călare-un păcătos pe ei,
ținut de pulpi cu bine ‘nfipte ghiare.

— „Să-l dați, ai punții noastre-ortaci ai mei
adânc pe-un om fruntaș din sfânta Zită,
iar eu mă ‘ntorc s’aduc și pe-alți mișei

în urbea lor că-i bine garnisită.
Și toți pungași, afară de Bontur,
din „nu”, pe bani fac „da”, într’o clipită!”

Și-l dete-adânc, iar el pe malul dur
s’a ‘ntors, fugând cum n’am văzut în viață
scăpat din lanț vr’un câne după fur.

Scufuns dintâi s’a ‘ntors la suprafață
pe spate-acela, însă dracii toți:
— „Nimic aici n’ajută Sfânta Față!

Tu crezi că ești în Serchio să ‘nnoți?
De vrei să scapi de-a căngii ‘nțepătură
din smoală capul tău să nu-l mai scoți!”

Și căngi pe el, o sut’atunci căzură,
și iar: — „Aci când vreai să joci, te-ascunde,
așa că dacă poți pe-ascuns tu fură.”

Tot astfel bucătarii pun să ‘ndese
rândașii carnea cu țepușe când
deasupra apei ea ‘n căldare iese.

Și-atunci Virgil:—„Spre-a nu le da prin gând
c’ai fi pe-aici — mi-a zis Virgil — tu cată
vr’o stâncă jos și-ascunde-te curând.

Și-orice ‘ndârjire vezi că mi-o arată,
să nu te temi! Că-i știu, fiind c’avui
cu ei acest război și de-altădată.”

Trecu pe punte-apoi și când văzui
că merge drept spre-a șasea râp’a văii,
oh, mare-a fost aici curajul lui.

Cum sar și furioși și iuți dulăii
pe-un biet sărac ce-oprindu-se se ‘nfige
cerșind unde s’opri de-o parte-a căii,

săriră de sub punte cu cârlige.
Văzui pe dracii toți spre el cum pasă,
dar el: — „Nu fiți mișei, a prins să strige.

Și pân’ a mă ‘nhăța, cu căngi, să iasă
din gloat ‘un ins să-i spui ce vreau, și-apoi
veniți și m’apucați de vă mai pasă.»

Strigară toți: — „Ia du-te, Codârloi!”
Ei toți au stat și-un ins al negrii gloate
veni zicând: —„Cam ce-ai pofti la noi?”

— „Crezi tu că m’ai vedea pe-aicea poate —
a zis Virgil — eu, cel ce vezi tu bine
că pot să ‘nfrunt a’ voastre-atacuri toate,

de n’ar fi vr’un destin și vreri divine?
Fă loc! căci vrerea cea din cer mă face
să duc pe-un viu pe-aceste căi cu mine!”

Și-atunci, o, ce-opărit rămas-ai, drace!
Văzui din mâini și cangea cum îi pică,
și-a zis spre-ai săi:—„Lăsați pe-acesta ‘n pace!”

Și mie-apoi maestrul: — „Te ridică
tu, cel pitit la punte printre stei,
veghiat plecând să vii fără de frică.”

Ieșind plecai grăbit; când însă ei
văzui că toți spre mine ‘ntoarnă pașii,
m’au prins fiori că tot vor fi mișei.

Așa văzui, când au golit arcașii
Caprona după pact, ce fric’avură
văzând pe șes ce mulți erau vrăjmașii.

M’am strâns de domn cu ‘ntreaga mea făptură
și-asupră-mi gând de rău văzând că-l au
le stam cu ochii tot în ochi și’n gură.

Plecară furca toți, dar se ‘ndemnau
așa ‘ntre ei: — „Să-i trag una ‘ntre-spete?”
Iar altu-apoi: — „Să-i tragi, să țipe au!”

Dar unul dintre ei, acel ce stete
de vorbă cu Virgil, s’a’ntors grăbit
și-a zis:—„Domol — spre ol—domol, băiete!”

Și nouă-apoi: — „Un drum cum ați dorit
pe-arcul ăsta nu-i, căci arcul zace
în fundul văii-a șasea ‘ntreg (sdrobit)

dar dac’a merge tot pe-aici vă place,
dați tot prin ăst ponor, precum vă cânt
și-alt arc aflați, și-i drum pe-acolo ‘n pace.

Cinci ceasuri mai spre-amurg de câte sânt
s’umplură ieri o mie două sute
șaizeci și șase de-ani de când e frânt.

Vr’o doi de-ai mei vor da o raită iute,
să-mi cate răi, ce ies la mal, și-astfel
plecați cu ei, că bine-o să v’ajute.

Hei, Sbate-aripi, în front, cu Farfarel
și Bot-de-ogar cu voi, și Vița-i-sece,
haid, Fund-de-Iad și tu, și Parpanghel,

nebunul Cap-de-câine, să mai plece
colțatul Rât-de-porc și Forforoată;
Bărboi-sbârlit vătaf acestor zece.

Mai dați pe lâng’aprinsa smoal’o roată,
și-ăști doi la altă punte ‘ntregi să vie,
că ‘ntreagă trece peste bolgia toată.”

— „Ce văd—am zis—maestre-al meu, vai mie,
o, fă — i-am zis — să mergem făr’ de ei,
de știi, căci eu nu-i cer tovărășie.

De ești prudent și-acum ca de-obicei,
nu-i vezi cum mârâe ‘ntre dinți, părinte,
și-au ochi ‘n cap cu gând de-a fi mișei?»

Răspunse el: — „N’aș vrea să te ‘nspăimânte
ce vezi! Scrâșnească ‘n dinți (așa) cum vor;
o fac spre-acei din smoala lor fierbinte!”

La stânga deci pornirăm prin ponor
ci ‘ntâi văzui, ca semn, că toți se ‘ntoarnă,
strângându-și limba ‘n dinți, spre șeful lor.

Iar el plecând făcu din cur o goarnă.