Divina Comedie/Infernul/Cântul XI

Jump to navigation Jump to search
Infernul - Cântul X Divina Comedie de Dante Alighieri
Infernul - Cântul XI
Infernul - Cântul XII


Cercul al șaselea: Ereticii.
Mormântul papei Anastasie. Topografia Infernului.

Pe culmea unei’nalte râpi, clădită
rotund din pietre mari ce-avalma zac,
soseam pe-o culme-acum și mai cumplită.

Și-aici, siliți de aburi răi ce fac
aduși de jos o groaznică putoare,
am stat să ne ferim dup’un capac

al unui larg sicriu ce-avea scrisoare:
„Pe papa Anastasie-l țin, pe cel
de Fotie tras pe căi rătăcitoare.”

— „Aci ne cat’a merge ‘ncetinel
spre-a ne’nvăța cu fumul ce-aburește
și nu ne-o mai păsa apoi de el.”

Așa Virgil, iar eu: — „Atunci gândește
cu ce-am umplea, spre-a nu ne fi răpus,
ăst timp de-aici.” Iar el: —„Gândesc, firește.

Aceste stânci, o, fiul meu — mi-a spus —
cuprind în sine-astfel trei cercurele
din grad în grad ca și cele de sus.

Și pline toate gem de duhuri rele,
dar pentru ca văzând deajuns să-ț-i fie
să-ți spui dece și cum au cazna ele.

Nedreptu-i scop oricărui rău ce-urgie
provoacă’n cer; și-ajungi la scopul tău
știrbind pe-alt om prin fraud’ori sâlnicie.

Dar frauda este-al minții-un propriu rău,
deci mai urîtă’n cer; și-a fraudei crime
au chin mai mare ‘n mult mai jos un hău.

Cei sâlnici țin cuprinsul văii prime.
Ci-așa cum sila trei direcții ia,
și cercu-i construit ca o treime.

Ori Celui sfânt, ori ție-ți strică ea,
ori altuia. Zic lui și-averii sale,
precum c’un clar temei tu vei vedea.

Prin sil’aproapelui loviri mortale
ori moarte-i dai, și silă-i faci averii
prin foc și jaf și lucruri făr de cale.

Deci cei ce-ucid și-s urzitori durerii
și fur’ori pradă, toți vor plânge-aici
în primul cerc și ‘n osebite serii.

Prin sil’averii proprii poți să-ți strici
și ție-apoi; deci, făr de nicio fine
în cercu-al doilea sieși inimici,

plâng toți acei ce se ucid pe sine,
și joac’averi, dând bunuri risipirii,
sau plâng unde-ar fi loc de stări senine.

Poți face sil’apoi Dumnezeirii,
de-o blestemi din adânc și-i negi ființa,
și-urăști natura sau vr’un dar al firii.

Deci cel mai strâmt ponor e locuința
Sodomei și-a Cahorsei și-alor care
urăsc hulind din suflet Provedința.

Iar frauda, care-oricui îi dă mustrare,
și’n contra cui se’ncrede ‘n ea uzează
și’n contra cui încredere ‘n ea n’are.

Ăst mod, el parcă numai desmembrează
ce Firea vru prin dragoste s’adune;
deaceea ‘n cercu-al doilea se ‘ncuibează

curvii și furt și vrăji și ‘nșelăciune
și-abuz și fals și toată lingușirea
și alte — asemeni căi de spurcăciune.

Ci ‘n cazul prim distruge și iubirea
ce-avem din fire și pe cea ce-anume
s’adaugă ei sporind ce naște firea,

deaceea ‘n cercul cel mai strâmt din lume,
în centrul ei, pe care șade Dis,
trădării-i scris etern să se consume.»

— „Maestre-al meu, ce clar îți curge — am zis—
cuvântul tău și-mi dă distincție clară
de-acest popor și neamu’n el închis!

Dar cei ce stau în balta lor murdară,
și cei purtați de vânt și câți se ‘njură
ciocnind poveri, și-acei din ploi, de-afară;

de-i stau și ei lui Dumnezeu în ură,
de ce nu-s în cetate ‘n foc, la fel,
iar dacă nu, dece-au ceeace ‘ndură?”

— „Dece Ingeniul tău — răspunse el —
s’abate-așa cum nu făcu ‘nainte?
Ori mintea ta țintește-acum alt țel?

De-acele vorbe nu-ți aduci aminte,
de-al tău Elin în Etică tratate,
că-s trei porniri dușmane vrerii sfinte:

necumpăt, rea credință, cumplitate
de bestie? Iar primul dă mai mică
ofensă ‘n cer, deci mai puțin și bate,

și-acum de-observi ce-acestea vreau să zică,
și bine-aminte ții cine-s acei
ce-afară plâng, mai sus, nu ‘n foc adică,

tu poți vedea dece acești mișei
deoparte stau, iar Dreapta cea verace
mai blândă-și are-aici mânia ei.”

— „Oh, soare tu, ce-oricare nor desface,
iar când explici m’albești, încât, precum
îmi place-a ști și ‘n dubiu-a fi îmi place,

la punctu-acela întoarce-mi-te-acum,
când zici c’ar fi ‘nsultând cămătăria
divina milă și mi-arată cum?”

— „Nu singur într’un loc filosofia
o spune cui voieșt-a cerceta
că firii voastre-i este obârșia

divinul intelect și arta sa.
Și’n fizică dac’o cetești, nu toată,
ci ‘n prea puține file vei afla,

că firii arta — cât e scris să poată —
e ca și unui maistru ‘nvățăcelul,
deci e lui dumnezeu ca și-o nepoată.

Dintr’astea două, de-ai aminte felul
în care Facerea de-Adam tratează,
un om își ia și viața sa și țelul.

Cum îns’un cămătar alt drum urmează
el ia ‘n dispreț și firea și-arta care
îi dă ei țel, că’ntr’alta el sperează.

Și-acum, să vii, că-i timpul de plecare.
Spre Zori și Peștii schinteiaz’acum
și’ntors de tot spre-apus e Carul Mare

iar pe-unde-om scoborî-i departe drum.”