Divina Comedie/Infernul/Cântul X

Jump to navigation Jump to search
Infernul - Cântul IX Divina Comedie de Dante Alighieri
Infernul - Cântul X
Infernul - Cântul XI


Cercul al șaselea: Ereticii.
 Farinata degli Uberti și Cavalcanti.
 Prevestirea exilului lui Dante.

Urmam acum îngustei cărărui
ce e ‘ntre zid și focul făr’ de fine,
maestrul meu și eu, în urma lui.

— „O, ‘nalte geniu ce mă porți cu tine
prin văile impii, cum ție-ți place,
vorbește — am zis — și-alină doru ‘n mine.

Putem vedea pe-acel popor ce zace
aci ‘n sicrie? căci păzite nu-s
și toate-și au deschise-a lor capace.”

— „Închide-se-vor toate — el mi-a spus —
din Iosafat când s’or întoarce iară
tot insu ‘n trupul ce-l avuse sus.

De-această parte-un cimitir separă
pe toți, cu Epicur pe-ai săi ciraci
cari sufletul prin trup îl fac să piară.

Iar altor întrebări ce mi le faci
răspuns avea-vei chiar aci ‘n genune,
ca și dorinții-acelei ce mi-o taci.”

— „Nimic n’ascund, ci vreau, părinte bun ,
cum însuți tu ai vrut să mă dispui,
și nu demult, puține vorbe-a spune.”

— „Tu cel ce-așa-de-oneste vorbe spui
și treci văzând cetatea ‘nflăcărată,
te rog, Toscane, oprire ‘n pas să pui,

căci ești născut, cum graiul tău te-arată,
din nobila cetate, cărui eu
(prea grea) povară poate-i fui odată.”

La glasul ăsta fără ca să vreu,
când el ieși dintr’un sicriu, cu frică
m’am strâns puțin (mai mult) de domnul meu.

Dar el: — „Întoarce-te! — ‘ncepu să-mi zică —
Ce faci? Nu vezi pe Farinata care
din brâu în sus din groapă se ridică?”

Fixai deci ochii ‘n ochii-acestui mare.
El sta semeț, cu capul și cu pieptul
părând că Iadu ‘ntru nimic îl are.

M’a împins atunci spre groapa lui deadreptul.
Virgil cu mâna sa ca inimoșii,
zicându-mi scurt: — „Vorbește ca’nțeleptul.”

Când fui sub poala groapei sale roșii,
în treacăt m’a privit, părând cu crunte
priviri, apoi: — „Ce neam ți-au fost strămoșii?”

Eu vrând să-i spun de toate ‚n amănunte,
nimic nu i-am ascuns și i-am vorbit.
Și-atunci el a ‚ncrețit puțin din frunte.

Și-a zis: — „Cu mine-ai tăi părinți cumplit
ca și cu-ai mei cu toții, se purtară,
deaceea ‘n două dați i-am și gonit!”

— „Deși goniți, cu toții se ‘nturnară, —
răspunsei eu —și ‘ntâiul și-al doilea rând,
ci arta ast’ai tăi nu ți-o ‘nvățară.”

Văzui până ‘n bărbie-atunci scoțând
o umbră capu ‘n groapa cea aprinsă
și cred că ea ‘n genunchi era șezând,

și ‘n jurul meu privi părând cuprinsă
de-un gând c’ar fi și-altcineva cu mine,
dar când speranța ‘ntreagă ‘n ea fu stinsă,

Răspunsei eu: — „Nu vin cu-a mea valoare.
M’aduce-acest ce-așteapt’ aici, și cui
al vostru Guido nu prea-i dete-onoare.”

Și-al său cuvânt și felul caznei lui
mi-au spus deajuns pe cine-l am față
deaceea ‘n vorbe-așa de plin eu fui.

Atunci sărind în sus: — „El nu-i în viață?
Nu-i dete-ai zis; deci Guido mi-a murit
și ‘n dulce soare nu se mai răsfață?”

Iar când apoi văzu că m’am oprit
și-un preget scurt amân ‚a mea vorbire,
căzu ‘ndărăt și nu s’a mai ivit.

Dar celălalt măreț, el care-oprire
mi-a pus în mers, nici coastă n’a mișcat,
nici cap el nu, nimic nici în privire.

— „Cărei — vorbi;’ntregind de-unde-a’ncetat—
nu ‘nvaț ‘al vostru chip de ‘ntors acasă,
mai mare-amar îmi e decât ăst pat.

Dar Doamna cea de-aici nici n’o să iasă
de cinci ori zece dăți din cuibul ei,
și-’ei ști ce greu această art’apasă!

Ci-așa cum iară ‘n lume sus te vrei,
să-mi spui dece-i cumplit ne ‘ndurătorul
popor în orice lege-a sa cu-ai mei?”

— „Măcelul face — am zis atunci — și-omorul
ce roș făcu al Arbiei râu, prin tine,
s’aducă ‘n temple-asemeni legi poporul!”

Iar el, clătindu-și capul, cu suspine:
— „Nu singur fui, și cu-alții de m’am dus
nu făr ‘o cauz ‘am mers cu ei, vezi bine!

Dar singur (eu), când ceilalți au propus
că trebue Florența dărâmată,
fui cel ce-o apărai cu fruntea sus!”

— „Găsească ‘a ta sămânță pace-odată —
răspunsei eu — și rogu-te, din minte
să-mi rupi un nor ce-o ține ‘ntunecată.

Voi parc’ați prevedea de mai ‘nainte
ce timpu’n viitor cu sine-aduce,
dar altfel parc’ar fi cu ce-i prezinte?”

— „Vedem cât poate și-un miop s’apuce,
vedem ce vouă ‘n viitor vă pare,
atât ne-a mai lăsat supremul Duce.

Dar când s’apropie-ori sânt, ni-e oarb’oricare
știință ‘ncât străini de nu ne-ar spune,
n’am ști nimic de-umana vostră stare.

Deci poți vedea că ‘ntreg ne va apune
și daru-acesta ‘n clipa când zăvor
pe poarta vieții secolii vor pune”.

Atunci, ca și străpuns de-al culpei zor:
— „Celui căzut să-i spui acum, fă bine,
că fiul lui e viu la cei ce mor.

Și preget la răspuns de-avui în mine
să-i spui c’am fost gândind cu dubiu-acel
de-a cui eroare-s alb acum, prin tine”.

Maestru m’a chemat atunci la el.
Grăbit deci mai cerui să-mi spuie mie
ce soț mai are arzând în acest fel.

— „Cu mine-acolea zac mai mulți de-o mie,
aici e și-Ubaldin, și Frideric
al doilea — zise — și-de-ajuns să-ți fie.”

S’ascunse-apoi, iar eu spre-al meu antic
poet mă ‘ntorsei, frământând în minte
cuvântul lui părându-mi inimic.

Porni Virgil și ‘n mers așa ‘nainte
mi-a zis: — „Ce ai c’așa te-abate gândul?”
Iar când i-am spus acele tari cuvinte:

— „Păstrează ‘n minte tot ce-auzi (dearândul)
în contra ta, și-ascult ‘acum aci,
mi-a zis Virgil, un deget ridicându-l:

În fața dulcei raze când vei fi
ai cărei ochi văd tot, al vieții tale
întregul drum prin ea tu ți-l vei ști”.

Spre stânga ‘ntoarse iar a noastră cale,
lăsând în urmă zidul, și ne-am dus
spre centru-apoi pe-un drum ce da ‘ntr’o vale

ce pân’ aci-și svârlea putoarea ‘n sus.