Divina Comedie/Infernul/Cântul XII

 

Cercul al șaptelea: Brâul întâi. Violenții.
Minotaurul. Centaurii. Violenții împotriva aproapelui.

Cumplit un scoborîș acea grămadă
de stânci era, spaime-atât de plină,
și’n că orice om s’ar fi ‘ngrozit să-l vadă.

Precum prin tremur sau printr’altă vină
din jos de Trent pe-o parte-a văii sale
pe-Adige-l strâmtoreaz’acea ruină,

încât din culmea de-unde-a curs la vale
se fac până pe șes prăpăstii-adânci,
încât cei ce-ar fi sus n’au nicio cale

atare-un clin făceau și-aceste stânci.
Și sus pe surpături, întins să zacă
rușinea Cretei, monstrul, sta pe brânci,

scârbosul zămislit în falsa vacă.
Văzându-ne-a’nceput să muște ‘n sine
ca’n furie-acel ce n’are-altce să-și facă.

Virgil atunci spre el: — „Acest ce vine
tu poate crezi că-i principele-Atenei
acel ce sus a stins suflarea ‚n tine?

El nu-i adus de vrăjile viclenei
surori ce-avuși; fugi, fiară, și ferește,
căci vrea să vadă caznele gehenei.”

Precum un bou, ce ‘n clipa când primește
toporu’n cap, își rumpe funia lui,
nu poate-umbla ci beat se ‘mpletecește,

așa pe-această fiară o văzui.
Și-atunci Virgil: — „Să treci, cât timp pe fiară
tu ‘n furie-o vezi, prin pasul ce-l făcui.”

Pe coasta’n jos pornirăm așa - dară,
pe pietre cari jucau peste abis
sub mine-ades prin noua lor povară.

Mergeam gândind. Iar el: — „Tu poate — a zis —
gândești ce-i râpa asta apărată
de monstru-acest turbat ce l-am ucis?

Dar vreau să știi și tu că’ntâia dată
când fui aci ‘n adâncul Iad adus
această râpă rea n’a fost surpată.

Dar nu’nainte mult, greșit de nu-s,
de ce-a trecut prin Iad Biruitorul
ce-atât de mare plean lui Dis i-a dus,

cumplit s’a sguduit din tălpi ponorul
acest murdar, încât crezui că prinde
întregul univers să simt’amorul

ce’n haos lumea mai ades o’ncinde
cum cred mai mulți, și (‘n acel timp) căzură
aceste stane vechi și-aici și-altinde…

Și-acum privește, căci pe-aproape cură
un râu de sânge ‘n care fierb de veci
câți rău prin silă altora făcură.”

— „Ah, oarbă furie, poftă, ce nu treci!
cum sbați în scurta viață biata gloată
și’n cea etern’a așa de rău ce-o’nneci!”

Și larg văzui un șanț, ce merge roată
precum mi-a spus Virgil, și’ncunjurând
încinge-a ăstui cerc câmpia toată,

iar între el și’naltul zid, fugând
văzui armați Centauri cum se ‘nșiră,
cum vii, dup’al lor fel, umblau vânând.

Văzându-ne venind, ei toți s’opriră,
iar trei au și pornit din ceata lor
și proaspete săgeți pe arc tocmiră.

Iar unul de departe: — „Ce ponor
vi-e dat? Voi doi ce scoborîți priporul,
vorbiți din deal, căci altfel vă dobor.”

— „Vom da răspuns — a zis conducătorul —
do-aproape lui Chiron; căci nu spre bune
lucrări te-a’mpins pe tine-apururi zorul!”

Și-apoi: — „Acesta-i Nes — a prins a-mi spune
murind de dragul mândrei Dejanire,
prin propriul sânge-a vrut să se răzbune.

Acel ce-și ține ‚n piept a sa privire
Chiron e, cel ce-avu pe-Ahil în casă,
al treilea, Fol ce furii-avea din fire.

Sânt unii ce’njuru-acestor șanțuri pasă
și trag săgeți în suflete cari ies
mai mult din râu decât au drept să iasă.”

Spre-acele fiare sprintene-am purces
și, după ce cu-a armei crestătură
Chiron al bărbei stuf puțin l-a dres,

astfel despădurindu-și larga-i gură:
— „Vedeți și voi, fârtați, că se clătește
ce-atinge-acel din dos, pe unde cură?

Piciorul mort nu face-așa, firește.”
Virgil, ce-i sta la piept, în locu ‘n care
o fire-a sa cu-a doua i-o ‘ntâlnește:

— „E viu — a zis — și am însărcinare
să merg, să vadă Iadu’ntreg, cu el;
nevoia-l poartă, nu vr’un plac ce-l are.

Iar cine-mi dete-o slujbă de-acest fel,
osane cântă’n sfânta-i locuință —
el nu-i tiran, nici eu vr’un duh mișel!

pe-acea putere deci, ce-mi dă putință
să trec pe-aceste căi îngrozitoare,
dă-mi unul dintre-ai tăi mai de credință,

și pe-unde-i vad prin râu să ne scoboare,
și’n spate treacă-mi viul, căci altcum
n’am cum să-l trec, că nu e duh să sboare.”

Spre dreapta sa Chiron s’a’ntors acum:
— „Te ‘ntoarce, Nes, și du-i, și la’ntâlnite
cu alt vr’un stol, tu fă să-ți facă drum.”

Și-alungu ‘acelei ape clocotite,
priveam urmând fidelu’nsoțitor,
pe fierții-acei ce scot urlări cumplite.

Înfipt până sub ochi văzui popor,
iar Nes: — „Aceștia-s cei(a) cari prădară
și-acei tirani ce-au făptuit omor.

Plâng relele făcute’n chip de fiară
și-al Ferei domn și Dionis hainul
ce-a dat Siciliei ani de jale-amară.

Ăst cap cu plete negre-i Ezzelinul,
dincoa, și-aici cu plete mai deschise
a fost Obizo d’Est, și cu deplinul

e drept că fiu-i proclet îl ucise.”
Privii spre duce-atunci, dar: — „Dintre noi
aceasta-ți fie întâi aici”, îmi zise.

Nu mult mai merse Nes și-oprit apoi
privi spre-o gintă până’n gât intrată
precum părea, ‘ntr’al sângelui șivoi.

Și-o umbră ni-arătă stând izolată.
— „Acesta-i ucigaș inimii-acei
ce și-azi mai e la Tamisa-onorată.”

Văzui cu capu’ntreg, de-aici, mișei
ieșiți din râu, și-apoi și până’n șale,
și-aici și cunoscui pe mulți din ei.

Și-așa scădea mereu cumplita vale
încât de-acum doar gleznele ‘nvălea
și aici prin șanț ne-a dat și vadul cale.

— „Așa precum urmeaz’a tot scădea
cum vezi, pe-această parte roșia baltă —
vorbit-a Nes — aș vrea să crezi că ea

sporește-astfel pe partea cealaltă
adâncul ei, până ce-a ajunge unde
tiranii stau, să urle și’n deolaltă.

Acolo vru justiția să-i scufunde
pe-Atila cel ce-al lumii bici fusese,
pe Pirh și Sext, și-amestec’a’ lor unde

de plâns cu spuma ce din clocot iese
etern, doi Rinieri, svârliți în Iad,
că multor căi le-au dat război adese.”

Iar el se’ntoarse-apoi trecând prin vad.