Divina Comedie/Infernul/Cântul IX

 

Cercul al șaselea: Ereticii. Lângă poarta cetății Dite.
 Cete trei Furii. Trimisul ceresc. Cei doi poeți
 intră în cetate. Ereticii îngropați în morminte de foc.

Acea coloare moart’a feței mele
ce’n spaim’avui când el veni ‘napoi,
făcu pe-a lui cea viie să i-o spele.

Ca omul care-ascultă stete-apoi,
căci mult prin neguri ochii să străbată
n’aveau puteri prin aerul greoi.

— „Noi tot avem să biruim odată —
așa ‘ncepu — de nu… atare-mi spuse…
oh, cât m’amân ‘acum că nu s’arată.”

Văzui eu bine cum un văl el puse
pe ce ‘ncepu cu ce-a sfârșit să zică,
și n’a ‘ncheiat așa cum începuse,

și nu puțin îmi dete-acestea frică,
fiindc ‘am tras din spusu-i nedeplin
mai rău un sens de cum avea adică.

— „în fundu-acestei triste scoici mai vin
cândva de-acei din primul grad în care
speranța moartă vi-e unicul chin?”

Așa întrebai. Iar el: — „Se ‘ntâmplarare
să-i fie dată sarcin’ oarecui
de-a face-aceast’a mea de-acum cărare.

Dar eu, ce-i drept, și de-altădată fui
trimis aici de-acea Erihto cruda
ce poate-aduce-un duh în trupul lui.

Eram de scurtă vreme mort, iar truda
impusă-mi fu prin Iaduri să străbat
spre-a scoate-un duh din cercul unde-i Iuda,

din cel mai jos și-obscur și ‘ndepărtat
extrem de cerul ce ‘nconjoară toate.
Știu drumul bine deci, nu fi ‘ngrijat.

Ăst smârc ce-atât de rea putoare scoate
încinge orașul-aprinselor morminte,
și-a ‚ntra numai cu sila ‚n el se poate.”

Mai multe-a spus, dar nu le mai țin minte,
căci eu demult țintisem ochii mei
spre ‘naltul turn cu vârfu-acel fierbinte,

de unde-au răsărit deodată trei
de sânge pline Furii infernale,
ce-aveau mișcări și chip ca de femei.

Cu hidre verzi încinse-ale lor șale
cu păr de șerpi mărunți (ca mărăcinii,
făcuți cununi pe tâmplele fatale).

Virgil pe-aceste serve-ale Reginii
durerii cei de veci le cunoscu
și: — „lat’ — a zis — ferocele Erinii.

În stânga lor Megera plânge-acu,
și-Alecto este care ‘n dreapta plânge,
Tisifone-i la mijloc.” Și tăcu.

Pe piept cu ghiarele s’umpleau de sânge
și-urlau bătând în palme-așa că eu
simțeam cum spaima spre Virgil mă strânge.

— „Meduso, hai — așa strigau mereu —
să-l facem piatră — și priveau spre mine —
spășească ‘n el atacul său Teseu.”

— „Întoarce-te și’nchide-ți ochii bine —
mi-a zis Virgil — că n’ai să mai vezi stele
de-apuci să vezi pe Gorgo dacă vine.”

Vorbind m’a ‘ntors chiar el de cătră ele,
și nepărându-i palmele-mi deajuns
și-a ‘ntins podiș și-a’ lui peste-ale mele.

Voi, cei cu spirit ager de pătruns,
cătați aci ‘n cântarea mea ciudată,
sub vălul ei ce ‘nvăț îmi zace-ascuns!

Și iat’atunci pe balta tulburată
(un svon de spaimă, numai trosnituri)
făcea ‘ntre maluri apa să se sbată

cum nu ‘ntr’alt fel un vânt ce prin călduri
contrarii naște ‘nvârtejiri cumplite
și ‘n furie bate biciuind păduri

și crengi rupând le-asvârle risipite
și ‘n pulbere ‘mbrăcat trufașu-i drum
gonește ‘n adăpost păstori și vite.

Lăsându-mi ochii-apoi: — „Privește-acum
acolo sus pe spuma cea antică
și pe-unde-i mult mai gros cumplitul fum.”

Precum când simt năpârca inimică,
se ‘mprăștie-un stol de broaște ‚nspăimântate
și-adânc s’afundă prin nămol de frică,

văzut-am mii de duhuri ruinate
fugind de unul ce-l vedeam că iese
prin pas, trecând pe Stix cu tălpi uscatc.

Prin față-i stânga și-o trecea adese
deoparte dând ăst fum de (sgură plin),
și-atât era de ce părea să-i pese.

Eu bine-atunci (văzui) că-i sol divin,
mă ‘ntorsei spre poet, iar el spre mine,
c’un semn să stau pe loc și să mă ‘nchin.

Ah, cât părea de mânios cum vine!
Sosi la poartă și-o deschise-apoi
cu varga lui, căci larg sări de sine.

— „Goniți din cer, și-ai lumii ‘ntregi gunoi —
vorbi trecând pe pragul încăperii,
— (de unde-atâta sumeție ‘n voi?”)

Dece ‘ncăpăținați v’opuneți Vrerii
(al cărei țel nu poate-afla schimbare)
și care-ades v’aduse spor durerii?

Ce-ajut’a face sorții ‘mpiedecare?
Ați și uitat că Cerber nu ‘n zădar
și gât și ceafă făr ‘de păr le are?”

Se ‘ntoarse-apoi pe-acelaș drum murdar
și n’a vorbit cu noi, cum n’are-aminte
să stea un om durut de-un alt amar

decât al celui care-i stă ‘nainte.
Văzând că poarta nu ne-o mai încuie,
noi mersem deci, veghiați de vorbe sfinte,

și ‘ntrând, căci n’a fost nimeni să s’opuie,
eu, cel ce-atâta dor s’o văd avui,
cum poate fi și-atare-o cetățuie,

când fui în ea, privind în jur, văzui
enorm un câmp întins spre-oricare parte
și plin de plâns și cazne-adâncul lui.

La Arli-unde Rodanu ‘n bălți se ‘mparte,
sau cum la Pola ‘n față cu Cornarul
ce-ai țării țărmi spălându-i ne-o desparte,

morminte multe ‘ncolnicesc hotarul,
așa era și-aici în orice loc;
ci-aici, firește-i mult mai mare-amarul.

Căci arde ‘ntins printre morminte-un foc
ce-așa le ‘ncinge că mai roș nu poate
prin arte-a face-un fier, niciun mijloc.

Și-al lor capac era deschis la toate.
Și plâns ieșea din ele-amar și-astfel
c’aeve-un neam arzând părea că-l scoate.

Iar eu: — „Maestre, cine-i neamul cel
ce-aci ‘ngropat îl (țin aceste) scrine,
prin marele său plâns spuind de el?»

—„Căznesc pe eretici aceste scrine,
și-adepții de-orice sectă — el mi-a spus —
și-s mult mai mult, decât ai crede, pline.

În ele-asemeni e cu-asemeni pus,
dar n’au un chin egal, ci după treaptă.”
Și apoi, pe-un drum ce e’ntre zid ne-am dus

și-acești martiri, întorși pe mâna dreaptă.