Divina Comedie/Infernul/Cântul VIII

 

Cercul al cincilea: Mânioșii. Trecerea râului
 Stix în barca lui Flegias. Filippo Argenti. Cetatea Dite.

Urmând vă spun că mult mai înainte
de-a fi sub poala turnului, pe cale
priveam țintit la vârful lui fierbinte

cum două flăcărui scoteau signale,
și-alt foc, de unde ochiu-abia mai poale
zări ‘n adânc, îi da răspuns din vale.

Mă ‚ntorsei deci spre-acel ce știe toate:
— „Ce zice-acest de-aici? Și ce-i răspunde
al treilea foc — am zis — și cine-l scoate?”

Iar el: — „Mai sus pe mucedele unde
pe cel chemat vedea-l-vei cum scoboară,
al bălții fum de nu ni-l va ascunde.”

Săgeata de pe arc nicicând nu sboară
mai repede prin vânt, decât bătrână
de ani văzui acum o luntrișoară

venind spre noi pe lac, și cum o mână
Cu strigăt mare-un singur lopătar:
— „Spurcate duh, ei, iată-mi-te’n mână!”

— „O Flegia, Flegia, sbieri acu’n zadar —
vorbi Virgil — al tău el n’o să fie
mai mult decât trecând ăst lac murdar.”

Cum cel ce vede-o rea’nșelătorie
făcută lui, stă trist, așa deodată
și Flegias fu’n ascunsa lui mânie.

Descinse’n luntre-apoi iubitul tată
făcând să urc și eu, și-abia când fui
și eu în ea, simții că e ‘ncărcată.

Când furăm deci în luntre-apoi, văzui
pornind bătrânul vas, brăzdând mai tare
decât făcea de-alt rând cu morții lui.

Pe când pluteam pe-a morții baltă mare,
ieși murdar’o umbră’n fața mea:
— „Tu cine ești de vii având suflare?”

— „Eu vin — am zis — dar nu voi rămânea.
Dar tu, cel plin de glod astfel, tu cine?”
— „Mă vezi că-s duh ce plâng”, răspunse ea.

— „Rămâi atunci la plâns, și la suspine,
spurcate duh, căci orișicât noroi
ți-e prins pe-obraz, cunoscu-mi-te bine!”

El mânile le-a ‘ntins spre luntre-apoi;
pățitul duce-al meu însă-l împinse
și-a zis: — „La câini, în baltă-vă’napoi!”

Cu brațele-apoi gâtul mi-l cuprinse,
pe-obraji m’a sărutat, și: — „Suflet bune,
ferice-acea ce’n sânul ei te’ncinse!

Nimic frumos de-acesta nu poți spune,
căci fu (pe lume aprig și ușor):
de aceea-l prind și-aici mânii nebune.

Câți nu se cred regi mari, iar dacă mor
ca porcii aci’n putoare-o să se’nfunde
cumplit despreț lăsând în urma lori”

— „O, cât de mult aș vrea să se scufunde
acesta ‘n lac — am zis — să-l văd scufuns
cât timp suntem plutind pe-aceste unde!”

— „Tu n’ai să fii la mal — el mi-a răspuns —
vedea-vei ce-au să-i facă lui fârtații
și-ăst dor al tău va fi’mplinit deajuns.”

Și-am și văzut curgând înnoroiații
cum vin (și cum îl rup bucăți), astfel
că dau și-azi Proniei laude și grații.

Și toți strigau: „Pe-Argenti, acum!” și-acel
Toscan înfumurat, ca scos din minte,
cu proprii dinți fâșii rupea din el.

Aci-l lăsai, și nu mai pierd cuvinte.
Ci-un țipăt mare de m’umplu fiorul
mi-a’mpins atent privirile’nainte.

— „S’apropie-acum — mi-a zis conducătorul —
s’apropie-acum cetatea zisă Dite,
cui mult îi e și rău bătut poporul.»

Iar eu: — „Acum încep mai lămurite
moscheele din ea să le discern
și roșii parc’ar fi din foc ieșite.”

Iar el: — „Sânt roșii-așa de foc etern
ce’n ele-arzând le’ncinge-atât de tare
cum vezi aci’ntr’atât de jos Infern.”

Intrarăm și pe-adânca groapă care
e brâu cetății-acei nemângâiete
al cărei zid, de fier a fi se pare.

Nu făr ‘un mare ocol apoi ce-l dete,
sosi luntrașul și-unde cu mânie:
— „Sânteți la porți, ieșiți”, a zis, și stete.

Văzui pe porți mai mulți decât de-o mie
de cei plouați din cer, strigând de sus:
— „Cum poate-acesta, viu fiind, să vie

prin lumea morții pân’aici adus?”
Dar bunul meu Virgil un semn le dete
că are-un lucru tăinuit de spus.

Mai blând’atunci turbata bandă stete.
— „Să vii tu singur! Viul dintre voi
ce-avu ‘ndrăzneala viu să ni s’arete,

el singur facă-și drumul înapoi.
Să ‘ncerce deci! Iar tu, cel ce l-aduse
prin loc așa de-adânc, vei sta la noi.”

Gândiți acum pe ce cărbuni mă puse,
căci eu de-aici să ies n’am mai crezut
când groaznicul atari cuvinte-mi spuse!

— „O, dulce duce-al meu, ce sigur scut
de șapte ori mi-ai dat, și mai’nainte
m’ai scos din moartea grea’n care-am căzut,

să nu mă lași ca mort, să-ți fie-aminte!
De-avem de-aici oprit ‘orice cărare,
s’o rupem grabnic înapoi, părinte!”

Ci-mi zise astfel, el dulcea mea’ndrumare:
— „Să nu te temi, căci nime-al nostru pas
nu-l poate-opri, cât timp ni-e dat de-Atare.

Așteapt’aici, hrănind, cât ești rămas,
scăzutu-ți suflet cu speranța’n bine
că’n lumea asta n’am eu să te las.”

Așa s’a dus lăsându-mă’n suspine
iubitul tat’al meu și-am stat topit,
căci „da” și „nu” război purtau în mine.

Eu n’am putut s’aud ce le-a vorbit,
dar nici nu stete mult, și ei cu zorul
la porți, ca spre-apărare, au năvălit

și’n fața lui au tras pe porți zăvorul.
Și-astfel afar’acum (oprit) rămase
și’ncet apoi s’a’ntors conducătorul.

Cu ochii’n jos și cu sprâncene trase
pe ochi zicea’n oftările durerii:
— „Ce duh îmi neagă jalnicele case?”

Iar mie: — „Că-s mâhnit, să nu te sperii!
Noi tot vom birui acest popor
oricât de mult se’ncrede el puterii.

Nu-i nouă-această nebunie-a lor:
la mult mai largă poartă-au mai făcut-o
și rupt de-atunci ca-și are-al ei zăvor!

Scrisoarea ei cea jalnic’ai văzut-o.
Dar iată-l, făr ‘de soli, prin lumea moartă
dincoa de ea, pe calea ce-am bătut-o,

acel ce ne va’frânge-această poartă.”