Divina Comedie/Infernul/Cântul VII

 

Cercul al patrulea: Sgârciții și risipitorii.
 Pluto. Despre soartă. Mânioșii.

Rajè Satàn, papè Satàn alepe!”
strigat-a Plut cu glasul lui cel gros,
iar dulcele-Nțelept ce-atot-pricepe

mi-a zis spre-a mă ‘ntări: — „Nu sta fricos!
oricât de tare-ar-fi, dar să-ți astupe
nu poate-al nostru drum, pe stâncă ‘n jos”.

Spre-acel cu gură largă ‘apoi: — „Te rupe
cu furia ta ‘năuntru (1) tău pe tine,
dar dă-ne drum și taci, spurcate lupe.

Nu fără cauză ‘n Iad acesta vine:
așa e vrerea ‘n cerul unde-a pus
trufașei culpe-Arhanghelul o fine”.

Când e catargul rupt, cum cad de sus
grămadă pânzele de vânt umflate,
cumplitul monstru-așa căzu răpus.

Iar noi pe malul văii ‘ndurerate
intram acu ‘ntr’a patra văgăună
ce ‘nfundă ‘n ea a ‘ntregii lumi păcate.

Atâta chin și caznă cine-adună,
tu, veșnică justiție — aici; și-astfel
de-amar al nostru rău cine-l răzbună?

Precum se frânge-un val izbit de-acel
ce ‘ncontra-i vine, la Caribde ‘n mare,
așa se ‘ntoarce-aici ăst neam mișel.

Popor decât aiuri cu mult mai mare
poveri rostogoleau cu pieptu ‘n munci
din două părți venind cu urlet mare.

De-odată se ciocneau și tot atunci
cu toții se ‘ntorceau, pornind spre-afară
strigând: „Ce tot aduni?” „Ce tot arunci?”

Și-așa veneau prin neagra vale iară
spre-apusul punct din nou făcând ocolul,
mereu strigându-și versul lor de-ocară;

și iarăș se ciocnea și-acolo stolul
cu-alt stol, fiind la miezul văii-ajuns;
și, ca și trist, văzându-le-acum zelul:

— „Maestre — am zis — te rog să-mi dai răspuns
ce neam e el? și ‘n stânga noastră, tată,
sânt clerici toți acești cu părul tuns?”

— „Au fost cu minte-atât de ‘ntunecată
în primul trai —mi-a zis— c’au strâns și-au dat
ce ‘nseamnă ‘n lume-a da cu judecată.

Destul de clar o spune a (1) lor lătrat
când ei spre două puncte-a văii cură
și-aci-i desparte-opusul lor păcat.

Toți papi și cardinaii și clerici fură
acești ce de-orice păr au creștet gol,
și ‘n ei sgârcenia ‘nvinse-orice măsură.”

Și-am zis: — „Eu cred că dintr’atâta stol
cunosc, maestre, multe-atari ființe
spurcate sus de-așa de trist nămol.”

Iar el: — „Hrănești zadarnice credințe.
Obscura viaț’atâta solz le dete
că bruni îi face-oricărei cunoștințe.

Ciocni-se-vor etern aceste cete
astfel, și-ieși-vor unii din morminte
cu pumnii ‘nchiși, iar alții făr ‘de plete.

I-a smuls „a da” și-„a strânge” fără minte
din dulcea lume, de se bat mereu
cum vezi aici, că-ți stau aci ‘nainte.

Aici vezi scurtul joc ce-au, fătul meu,
averile ce Sorții s rânduite,
cari sbuciumă pe om atât de greu.

Acum oricâte-averi sânt grămădite
și-au fost sub lună n’ar putea să dea
odihn’acestor suflete-ostenite”.

Iar eu: — „Maestre, să-mi explici aș vrea
ce-i Soarta despre care-ai prins a spune
că ‘ntregul lumii bun e ‚n mâini la ea?”

Iar el: — „Oh, lume-a minților nebune,
ce grea-i orbia ‘n care ea petrece!
Deci vreau s’asculți spre-a prinde ‘nțelepciune.

Acel a cui știință totu ‘ntrece
creându-și ceruri, duce El le-a pus,
prin orice parte-oricare parte-ar trece

spre-aș da egal lumina ei de sus,
tot astfel un stăpân a dat splendorii
umanei vieți și-un duce i-a prepus,

la timp spre-a permuta averi și glorii
din neam în neam, și ‘ntruna printre voi,
oricât s’opun cu mintea muritorii.

Deaceea se ridic ‘ori dă ‘napoi
un neam și-alt neam, cum Ea voi să fie,
ce-ascunsă e ca șarpele sub foi.

În contră-i mintea-vă nimic nu știe;
iar ea prevede, judecă și-așează,
ca și-alți Eterni pe-a lor, a sa domnie.

Schimbările nicicând nu-i încetează;
nevoia-i dă aripi, atât de des
se schimb’acei ce sorților urmează.

Ea este cui atâtea hule-i ies,
căci cei ce-ar trebui elogii-a-i face
o blastemă și-o ‘njură prin eres.

Dar ea, ferice, aude tot și tace;
și ‘n rând cu-alți Primi ce mân’ale lor sfere,
ea-și mân’a sa ‘ntru neștirbită pace.

Să ‘ntrăm acum la mult mai grea durere;
cad stelele cari răsăreau pe când
plecam, iar timpul grabă ‘n mers ne cere.”

Și-am dat, prin cerc spre-opusul mal trecând,
de-un mic izvor ce ‘n clocot pe-o săpată
de dânsul groapă se vărsa, scurgând

o apă roșie-adânc de ‘ntunecată,
și-așa urmându-i tulburi (le) unde
intrarăm, jos pe-o cale ‘nfricoșată.

Un smârc se face, Stix numitul, unde
ăst jalnic râu, ajuns sub poală jos
la tristul mal silit e să se ‘nfunde.

Și-atent cătând spre malul noroios
Văzui mișei, cu totul goi, și ‘n față
vădind cu toți-un suflet mânios.

Și toți se bat, și nu numai din brață,
ci ‘n cap și ‘n piept și cu genunchii ei,
fâșii cu dinții rup de-unde se ‘nhață.

Și-atunci Virgil: — „Tu vezi aici pe-acei
a căror furie-a ‘nvins într’înșii firea
și-așa voiesc să știi c’acești mișei

supt apă chiar urmează svârcolirea
și fac de ies bășici pe lac, pe cum
vezi însuți tu oriunde ‘ntorci privirea.

Am fost — zic ei — înfipți în glod acum,
tot triști în dulcea soarelui lumină
purtând în noi mereu amarul fum,

și-aici noi ne ‘ntristăm în neagra tină!
Ăst imn le gâlgâia din gât bol-bol,
căci n’au putinț’a spune-o vorbă plină.”

Dînd mlaștinii ‘mpuțite-un mare-ocol
așa ‘ntre râpa seacă și rovine,
cu ochii ‘ntorși spre-acei ce ‘nghit nămol,

soseam sub poala unui turn în fine.