Divina Comedie/Infernul/Cântul VI

 

Cercul al treilea: iacomii. Cerber. Ciacco
 vorbește despre Florența și îi prezice lui Dante exilul.

Venindu-mi iar în firea ce-o pierdui
de mila celor doi cumnați, de care
cu totul tulburat în suflet fui,

văzui căzniți de-alt soi și o nouă stare
de cazne-oriunde mi-am întors privirea
și-oriunde-am mers și-oricum făceam mișcare.

Era ‘ntr’al treilea cerc aci ‘n izbirea
eternei ploi, ce rece, grea și iute,
nu-și schimbă ‘n veci nici cursul ei nici firea.

Și ning zăpezi și ape cad stătute
și grindini bat prin zarea ‘ntunecată;
pământul ce le ‚nghite ‚ntrânsul pute.

Iar Cerber, fiara crudă și ciudată,
câinește latr’aici la ticăloșii
plouați etern, trei guri căscând deodată.

Băloasa barbă neagră și-ochii roșii,
și-un pântec larg și ghiare-având, jupoaie
și sfâșie și mușcă păcătoșii.

Câinește urlă toți, pătrunși de ploaie
și-o coastă o fac a celeilalte scut
și-astfel se ‘ntoarce-ades sărmana droaie.

Când marea fiară Cerber ne-a văzut
rânjindu-și colții-a prins din ei să bată
de furie ‘n trupu ‘ntreg fiind sbătut.

Dar palmele ‘ntinzându-le-al meu tată
pământ luă și ‘n gura cea ‘ntreită
cu pumnul plin i-o repezi deodată.

Și ca și-un câine ce râvnind s’agită
și tace-apoi, mâncarea când și-o ia
și n’are-alt gând și-alt zor decât să ‚nghită,

cu fălcile scârboas-așa făcea
ăst demon crud ce urlă ‘ncât mai bine
căzniții-aceștia, surzi să fie-ar vrea.

Iar noi treceam pe umbre ce le ține
zăcând ăst loc cumplit, și-această stradă
ne-a fost pe-a lor golimi ce par ca pline.

Zăceau cu toții răsturnați grămadă,
dar unul singur când de veste prinse
c’am da spre el, s’a ridicat să șadă.

Și-apoi:— „De poți cunoaște-mă, tu inse,
ce treci prin acest Iad — fu vorba lui —
căci nu fui stins când viața (ta) s’aprinse.”

Iar eu:— „A ta căznire — așa ‘ncepui —
din minte-mi văd c’atâta mi te scoase
că-mi pare-așa că nu te mai văzui.

Dar cine ești, ce-atât de ticăloase
pedepse iai, încât de ia vr’o vină
mai mari în Iad, nu ia și mai scârboase?”

Iar el atunci: — „Cetatea ta cea plină
de pizm’așa, că dă din vas afară,
m’avu cu dânsa ‘n lumea cea senină.

Ai voștri numele de Porc mi-l clară,
și-a gurii poftă fără saț făcu
să plâng cum vezi în ploi ce mă culcară.

Dar suflet trist nu singur sânt, o nu.
Căci toți aceștia pentru-aceeași vină
au tot aceeași caznă.” Și tăcu.

Iar eu: — „Mi-e inima tu, Ciacco, plină
de plâns când văd amarul ce te bate;
dar spune-mi dacă știi la ce-o să vină

sărmanii fii ai urbei desbinate.
Mai e vr’un bun în ea? Și de-unde-ar fi
c’a ‘ntrat astfel discordia ‘n cetate.»

— „O lungă ceart ‘avea-vor și-or veni
la sânge-apoi, și cu rușine mare
partidul Alb pe Negrii-i va goni.

Dar scris îi e și lui să paț’atare,
trecând trei ani, căci Negrii-l vor înfrânge
prin sila cui amic azi li se pare.

Mult timp ținându-și fruntea sus, vor strânge
amar (pe ceilalți, și dări mari le iau),
oricât s’or indigna și-oricât s’or plânge.

Iar buni sânt doi, dar nicio vază n’au.
Trufia, pizma, pofta de avere
sânt trei schintei cari foc cetății dau.”

Așa-și vorbi gemută lui durere.
Iar eu atunci: — „Dorinții mele-i pune
sfârșit, te rog, să-mi spui ce-ți voi mai cere.

De Mosca și-alții demni, de-Arigo spune,
de Farinata, Rusticuci, Teghiai,
și toți acei ce-au tins spre fapte bune,

ei unde sânt? răspuns te rog să-mi dai,
că-i mare flacăra dorinții mele
să știu de plâng în Iad ori sânt în Rai?”

Iar el: — „Ei sânt la duhuri mult mai rele,
căci alte crime mai spre fund i-au dus;
de mergi și-atât de jos, vei da de ele.

Iar când voi fi în dulcea lume sus
de mine-aminte lumii lu-i mai adă!
nu-ți spun mai mult și-ajungă-ți câte-am spus.”

Chiorîș el ochii-a ‘ntors să mă mai vadă
puțin, și capu apoi văzui că-i pică,
căzând cu el la orbii săi grămadă.

Virgil atunci: — „El nu se mai ridică
de-aici decât când îngerii-o(r) să sune,
vestind pe nori puterea inimică:

găsindu-și toți mormântul trist, vor pune
pe ei avutul trup și chip și-apoi
suna-le-va ce ‘n veci o să le tune!”

Vorbind puțin de viața cea de-apoi
treceam încet prin plin de ‘nfiorare
amestec orb de duhuri și de ploi.

Și-am zis: — „Va fi pedeapsa lor mai mare,
maestre, ‘n urmă, dup ‘a lor sentință?
Mai blând ‘o fi? Ori stând cum e și atare?!”

Iar el: — „Să ai aminte-a ta știință:
pe cât e mai perfectă, simte chin
ca și plăceri, pe-atât orice ființă.

Deși nu merge-acest popor meschin
nicicând spre-adevărata perfecțiune,
ce-aici li-e știrb așteapt’acolo plin”.

Vorbind mai multe decât pot eu spune,
rotunda vale ‘n arc am străbătut-o
și-ajunși pe-unde-i ieșirăm din genune,

de marele dușman am dat, de Pluto.