Din viața militară/Nebunul (Bacalbașa)

Jump to navigation Jump to search
Cavalerul amabil Din viața militară
de Anton Bacalbașa
Copil de trupă


Dacă nu interveneam eu, sigur că-l strângea de gât pe bolnav. Era pe la vremea mesei de seară. Bolnavul era un soldat palid, prăpădit, cu un aer de cadavru. Probabil din cauza bolii nu-i mai plăcea nimic. În fiecare zi găsea cusur la câte ceva: ori că laptele-i afumat, ori că prea ne dă în fiecare zi carne cu cartofi, ori că i s-a suprimat suplimentul de ciulama pe care i l-a acordat doctorul, în sfârșit, nu era zi în care să n-aibă de mormăit. Deasupra patului lui, care era alături de al meu, stătea scris: „Bronșită suspectă”, și faptul e că-n adevăr tușea foarte... suspect.
În seara aceea iar se plângea că mâncarea e proastă.
— L-as’, c-o să mănânci mai bine pe lumea ailantă! îi strigă sergentul sanitar, care îl auzise de după paravan.
Vorbele astea îi făcură rău. Începu să tușească și mai tare, apoi răspunse că până la „lumea ailantă” ar fi bine să i se dea mâncare mai cumsecade pe lumea asta.
Dintr-una-n alta, m-am pomenit că sergentul iese de după paravan, se repede la bolnav și începe să-l ia la bătaie.
Dacă nu interveneam eu, sigur că-l strângea de gât.
Scandalul s-a întors însă împotriva mea. Sergentul m-a raportat că mă amestec unde nu-mi fierbe oala, și iacătă că intră domnul subchirurg. Era un tânăr de vreo treizeci de ani, îmbrăcat în haine de medic sublocotenent, pentru că făcea pe medicul, dar nu luase doctoratul, ca unul ce nu era încă bacalaureat. Vestit ca om rău, domnul subchirurg era spaima bolnavilor.
Mă luă la cercetare, îi răspunsei că sergentul se purtase barbar; dar nu voia să ia în seamă „mofturile astea”. Ca încheiere, mă pedepsi să fiu mutat în „sala de arest” a spitalului.
Sala de arest era o cameră lungă, cu două rânduri de paturi și plină de bolnavi. Cum toate locurile erau ocupate și cum însă ordinul nu putea să rămână neexecutat, mi-au așternut un mindir pe jos, pe asfalt și:
— Aici ai să stai!
Sufeream de „cloroanemie foarte pronunțată”.
De-abia ieși sergentul care mă adusese, și văd că bolnavii se dau jos și vin la mine.
— De ce te-a adus aici? Dezertor?
Le-am explicat lucrul și fiecare și-a reluat locul.
Acuma erau ceasurile zece. Santinela de la ușă se sprijinea cum putea mai bine, ca să nu doarmă, iar bolnavii își vedeau de trebile lor. Într-un colț, pe un pat, erau vreo patru care jucau tabinet; dintre ei, doi erau dezertori, unul nesupus, iar celălalt își trăsese un glonț în mână ca să scape de oștire. Ceilalți, unii condamnați, iar alții numai dați judecății, se îndeletniceau să facă mătănii din miez de pâine vopsit.
În sala de arest sunt bolnavi de orice boală. Aceea ce-i adună în sala ceea nu-i felul bolii, ci faptul că sunt arestați. Sunt acolo tuberculoși, sifilitici, răniți, bolnavi de ochi, de pneumonie și, în sfârșit, nebuni.
Mă gândeam la progresele medicinei în veacul nostru, când iată că văd venind spre mine un bolnav de lângă ușă. Era un om nalt, galben la față, cu ochii rătăciți și cu un aer de zăpăcit. Se oprește-n mijlocul odăii, fixează tavanul și începe să facă la cruci. Lumina care-i cădea pe față, de sus, îi dădea înfățișarea unui extatic. Bolborosea mereu:
— Sfântule, cântă! Cântă, sfântule!
Cu toată spaima, îl întreb ce are. Îmi răspunde, făcând înainte, la cruci:
— Eu am un sfânt în cap! Cântă mereu. Zău așa, un sfânt cântă...
Îmi spunea toate astea cu o stăruință parcă ar fi vrut să mă convingă. Dar un alt bolnav mă-ntrebă:
— Nu l-ai văzut până astăzi?
— Nu.
— Apoi e o halima întreagă! Și, adresându-se maniacului, îl întrebă râzând: Ce-i, deșcă Matei? Tot cântă sfântu?
— Cântă sfântu, cântă... răspunse nebunul.
— Da nu te temi? Uite, vine don medic cu mașina...
— Uuu! urlă religiosul și începu să se scuture. Apoi începu din nou: Cântă, sfântule, cântă!
Își rotea ochii în cap sinistru, ducea mâna la piept și rămânea așa, rugător, iluminat, extatic, nemișcat, parc-auzea o muzică depărtată.
— Așa-i el! îmi spuse bolnavul de alături. De când a dat boala asta peste dânsu, nu mai e om.
— Da’ dumneata-l cunoști? Ce are?
— Cum să nu-l cunosc?! Doar tot o pricină am cu el! Am fost într-o companie amândoi. Poate ai auzit de căpitanu Duilă...
— Să nu-i moară mulți înainte!
— Să-l văz mai rău decât pe Matei!
— Omorî-l-ar șerpii!
Așa întrerupseră bolnavii de prin diferite părți când auziră de capitanul Duilă.
— Cum îți spun, urmă bolnavul, eram într-o companie cu Matei, la Duilă. Bătea de stingea, frigea oamenii cu untdelemn, îi ținea la butuci, îi gonea pân soare, în sfârșit, ce să-ți mai povestesc? D-aia am dezertat și eu. Când m-a prins, m-a ținut în puterea iernii treizeci de zile la beci, și acuma uite-mă-s! Pă Matei, nu-șt’ ce făcuse bietu om, l-a bătut până... să ierți... n-a mai fost omu stăpân pă el... D-atunci aude el sfântu-n cap! Țiu minte ca azi: pă când îl bătea, căpitanul îl înjura mereu de sfânt... Poate că d-aia i-a rămas vorba asta-n gând...
Eram îngrozit. Stam într-un cot pe mindir și mă durea gâtul tot privind spre tavan. Nebunul vorbea mereu cu sfântul din cap, pe când cei de la tabinet strigau mereu:
— Bravo! Mai pune una la mine! Alt tabinet cu dama de treflă!

* * *

Toată noaptea n-am dormit. Am ascultat pe unii tușind, pe alții sforăind, pe unii gemând, pe alții visând, și am văzut pe nebun sculându-se în puterea nopții ca să se-nchine la lampă. Venea tocma-n fața mea, și uneori mă privea așa, că închideam ochii și nu-mi mai simțeam inima bătând. Se ruga mereu la lumina gazului, care de-abia licărea, aruncând raze palide pe fețe palide...
De dimineață a venit sergentul-major. Reangajat pe al patrulea termen, scurt și gras parcă n-ar fi trăit în spital, cu un fel de favorite până la fălci, roșu la față, pleșuv, sergentul-major era cel mai vechi om din spital. El era la compania sanitară și administra cancelaria.
Se însurase cu spălătoreasa spitalului și de aceea cearșafurile se puneau totdeauna ude pe paturi.
— Nu v-ați mai săturat de somn? Sculați, că acușica vine vizita.
Pe mine mă cunoștea mai dinainte. Veni la „patul” meu și începu să-mi vorbească. Mania lui era de a-ți turna întruna la termeni medicali. Cetise Mica chirurgie și pretindea că știe mai mult decât toți doctorii.
— Eu am practică multă, domle! Medicina fără practică nu merge.
Și foarte adesea își permitea luxul de a inspecta rănile, de a dezlega bandaje, de a da sfaturi și mai ales — plăcerea lui cea mare — de a face injecții.
— Să-i torn eu o injecție, știi, melitărește! Ce să faci cu sublematu, domle?! Trage-i un ijictor cu netrat de argint, să-i scapere ochii! În trei zile ți-l fac bine!
Îl întrebai despre Matei.
— Ăla de colo? îmi răspunse don sergent-major. Se face! Am văzut eu mulți d-ăștia! Ca să scape de meliție, cică suntără nebuni! Dacă nu-l dă pă mâna mea! În trei zile — gata! Dac-o mai zice el că are sfânt în cap, să-mi razi mie o musteață!
Pe la ceasurile zece se produse o mișcare neobișnuită. Sanitari care intrau și ieșeau, lighene aduse cu apă, vată și bandaje puse pe masă, pași repezi prin coridor — toate spuneau că vine vizita.
Ușile se deschiseră de perete, și apăru un convoi întreg. În frunte mergea un om înalt, cu fața cruntă, cu o barbă lungă și neagră, cu mânicile sumese și cu un șorț alb dinainte. Era doctorul cel mare, maiorul. În urma lui, cu atitudini respectuoase, veneau tot soiul de ofițerași. Fiecare avea în mână o sticlă, o cutie, un pulverizator ori măcar un morman de vată.
Cortegiul se opri la primul pat.
— Ăsta ce are? întrebă maiorul.
— E ăl cu bronchita.
— Aha, ăla de ieri! Pulvis Doweri, ipecacuana, porția-ntâi, lapte...
La patul al doilea:
— Dar ăsta?
— Adenită inguinală.
— Aha, știu! L-am deschis?
— Da, ieri.
— Rămâne pansamentul. Porția a doua, vin.
La al treilea:
— Ăsta? — Ulcer veneric.
— Aha! Cauterizare la contravizită. Porția-ntâi, nici un supliment.
La al patrulea pat se opri mai mult. Aduseră ligheanul, doctorul își sumese mânicile mai tare și începu să dezlege pe bolnav la un picior.
— Mă băiete, mi se pare că te scarpini la picior ca să-ți meargă mai rău... Îți place spitalu! O să-ți dau drumul așa. Haide, culcă-te.
Doi soldați apucară pe bolnav de mâini, alți doi de picioare, apoi se auzi țâșnind pulverizatorul.
— Mă doare! Valeu! țipa nenorocitul.
— Haide, haide, că nu te mănânc!
Și se auzi încet, ca o scârțâitură ușoară, cuțitul tăind. Țipetele creșteau, bolnavul se zbătea în mâinile sanitarilor, apoi scoase numai niște gemete înăbușite.
— Porția a treia, lapte, chiftele! porunci maiorul plecând la alt pat.
Veni rândul nebunului. Îl priveam cu curiozitate și cu frică. Se făcuse mai galben ca-n noaptea când se închuia. Îi tremura fiecare fibră, toți mușchii feței se contractau, dinții îi clănțăneau, iar cu mâna își făcea pe sub plapomă mii de cruci, fricos, pândind în toate părțile.
— Hei, deșcă Matei, îl întrebă doctorul, cum merge azi? Te-ai hotarât să te astâmperi cu nebuniile, ori tot cântă sfântu?
Nebunul avu o mișcare de groază, se strânse mic de tot și tot într-o clipă șopti:
— Cântă sfântu!
— Așa? Să vie mașina!
Îl luară de mâini și de picioare, îl lungiră pe masă și-i aplicară mașina electrică. Se auzea un zgomot îngrozitor, ca o roată de piatră învârtindu-se între curele. Nebunul urla de ridica spitalul în sus. Doctorul râdea de se prăpădea.
— Mai auzi sfântu?
Deoparte, sergentului-major îi creștea inima, iar bolnavii ceilalți parcă erau morți.
Cum l-au dat jos de pe masă, Matei și-a făcut cruce:
— Sfântu! Sfântu!

* * *

Mi-au dat și mie drumul, m-am întors în „Divizia medicală” unde n-am mai găsit pe cel cu bronșita suspectă.
M-am uitat lung la pat.
— S-a dus... ast-noapte... acum o fi la otopsie... Îmi spuse un alt bolnav.
— Las’, c-are să mănânce acolo mierte-fierte! striga, de după paravan sergentul sanitar.
A treia zi m-am liberat din spital. Mă pregăteam să ies pe poartă, când aud în curte larmă mare. Mă duc să văd. Vreo douăzeci de sanitari făcuseră un cerc și priveau. De sus, glasul sergentului-major:
— Să-l ridice de-acolo! Ce stați de căscați gura?
— Ce s-a întâmplat? întreb pe un sergent.
— Ia, nimica toată! Nebunul ăla de la sala de arest și-a dat drumu de pe fereastră.
— Și?
— Și... s-a făcut ciulama până jos.
Nu știu de ce mi se păru că aud la ureche: „Cântă sfântu, cântă!”
Am fugit.