Din viața militară/Cavalerul amabil

Jump to navigation Jump to search
Un sergent-major Din viața militară
de Anton Bacalbașa
Nebunul


În toată garnizoana nu era mici un ofițer așa de politicos, de amabil și de gentil ca locotenentul George Adonescu. Era cu neputință; să se dea un bal, o serată, o sindrofie cât de mar e sau cât de mică, fără ca Adonescu să figureze în fruntea invitaților.
Și, fără îndoială, nu era o reputație uzurpată: dansa fermecător, în brațele lui domnișoarele se simțeau răpite ca de un vârtej fantastic; vorbea franțuzește cu o eleganță rară; făcea damelor tot felul de mici servicii, atât de prețioase unor minți binecrescute; era omul indispensabil, era, în sfârșit, cavalerul a cărui lipsă se simțea în orice salon, era crema politeții, aranjatorul de cotilioane, fala oricărei case cu pretenții, ființă fără care toate petrecerile lâncezeau.
Afară de asta, serviciile lui pe lângă sexul plin de grații treceau marginile obișnuitelor politețe ajunse elementare. Adonescu dăduse dovezi că știe să apere cu spada și cu pistolul onoarea unei femei. De câte ori nu-și pusese el viața-n primejdie, pentru a face să se respecte o femeie! Odată s-a bătut în duel cu un țivil rău-crescut, care n-a găsit nimic mai bun de făcut decât să fumeze cu ostentație în fața unei doamne foarte respectabile ca frumusețe și ca poziție socială. După trei gloanțe schimbate fără rezultat la 25 de pași, onoarea se declară satisfăcută; dar nu-i mai puțin adevărat că un moment viața frumosului cavaler atârnase de doza de praf de pușcă pusă în pistol.
Altădată a pălmuit în mijlocul teatrului pe un țivil care, după ce avea o mână paralizată, apoi își permise să lovească cu cotul pe o doamnă. E de prisos să mai spun că lașul nici n-a îndrăznit să-și constituie martori; sunt unele reputațiuni în fața cărora nu poți decât să te pleci.
Dar aceea ce a asigurat încântătorului locotenent o situație strălucită în ochii cei mai frumoși a fost duelul lui cu Spireanu, țivilul cela care și-a permis să afirme într-un bal că eticheta strictă e o convenție socială menită să acopere lipsa totală de sentimente, golul de sinceritate. Când tu însuți ești omul prin excelență adorator al etichetei, natural că ai dreptul să iei asupră-ți vorbele astea.

Și cavalerul ofensat a trimis chiar în seara aceea doi martori implicabili cutezătorului moralist. A fost un noroc pentru acesta că duelul s-a făcut la treizeci de pași, altfel, de mult s-ar mai fi adăugat o cruce în lumea cimitirelor.
Și acum, spuneți dacă nu aveau dreptate toți ochii albaștri ori verzi să-l caute cu nesaț, toate inimile să-l adore, toate buzele să-i rostească numele.
Da, aveau dreptate, mai ales că Adonescu mânuia tot așa de bine condeiul, ca și spada. Câte zile onomastice, câte revelioane, câte aniversări de nașteri ori de cununii nu văzuseră înstrunarea lirei acestui erou duios, teribil în mânie, dar dulce în iubire. Poezia lui în gondolă a făcut epocă, și, dacă nimeni n-a vorbit de ea, pricina este că Revista armatei, ziar eminamente serios, nu publica poezii. Vă asigur, însă, că era admirabilă:

Să zbor cu tine, angel de-amoare,
Să simt cum apa fuge-n picioare
Și-apoi... să mor!


Negreșit, s-au găsit și aci invidioși care să afirme că gondola nu e simțită, că acea căreia îi era dedicată poezia nu putea să inspire gusturi de gondolă, deoarece o gondolă se scufundă sub greutatea unei femei de șaizeci de ani, dar cine poate mulțumi pe bârfitori? Pentru orice om în curent cu cele ce se petreceau în cercurile acelea era lucru cunoscut că poezia fusese dedicată copilei acelei sexagenare — o blondă cu ochii de azur — și că erau mai bine de doi ani de când între poet și mama copilei nu mai exista nici o relațiune compromițătoare.

* * *

Primeam din toate părțile felicitări și încurajări:
— Te-a luat în armată? Am auzit că te-a dat în compania lui Adonescu. Ai să trăiești bine, e un băiat șarmant!
Iar o domnișoară, plecându-și ochii în pământ, a exclamat cu un dureros oftat:
— Aș vrea să fiu în locul dumitale!
Și nimeni nu m-a crezut peste o lună, când le-am spus povestea următoare:
Locotenentul Adonescu era spaima regimentului. Din pricina modului cum se purta cu soldații, ajunsese să se revolte chiar unii ofițeri și să reclame colonelului.
Uneori, când venea de la vreun bal și avea capul mai amețit de dulcile extazuri ale salonului, era un adevărat sălbatic. La instrucție își umplea buzunarele cu pietre și arunca după soldați. De regulă, îi bătea cu sabia, până ce trebuia să o dezdoiască cu piciorul. Mergea și scotea din infirmerie pe bolnavii din compania lui, ca să-i pună la instrucțiune. O mulțime dezertau, alții se împușcau, ori se aruncau în fântână. Odată a tăiat mâna unui soldat pentru că nenorocitul făcuse o mișcare greșită la mânuirea armei. Sergenții reangajați spuneau că n-au apucat niciodată un ofițer așa de brutal. Când am spus unuia că acest Adonescu se bucură în lumea țivililor de reputația unui om foarte amabil, o deșcă veche mi-a răspuns:
— Hei, leat! Pă ofițer nu-l cunoști până nu-l vezi la cazarmă! Să nu zici niciodată că-i om politicos până nu l-ăi vedea cum e cu infiriorii lui! Cu țivilii, în salon, să poartă el bine, că n-are încotro: dacă nu s-o purta așa, o pate! Cum o să se mai uite fetele la el dacă le-o lua cu rău?
Și-n vorbele astea ale camaradului era cel mai mare adevăr, o axiomă. Dar pas de spune adevăruri fetelor! Ce are a fac e cotilionul cu școala de companie?

* * *

De aceea am înghețat deunăzi când am primit biletul acesta:
„Doamna și domnul P. A. Călescu au onoare a vă anunța căsătoria fiicei lor Matilda cu d. locotenent G. Adonescu”...
Ar trebui ca înainte de a se mărita cu un ofițer, fetele să vină incognito măcar o dată la cazarma viitorului lor soț și protector. Multe lacrămi târzii ar fi cruțate!