Din viața militară/Copil de trupă

Jump to navigation Jump to search
Nebunul Din viața militară
de Anton Bacalbașa
Fatmè


— Nu se poate, cocoană; e prea slab, n-avem ce face cu el.
— Văd și eu, domnule colonel! E drept că-i slab, dar o să se mai îngrașe dac-o fi ținut bine. Ce să mă fac eu cu el! Gândiți-vă și dv. la poziția mea.
Și cocoana începu să plângă. Dac-a văzut așa colonelul, s-a îndurat și l-a primit, așa slab cum era.
Acuma, ghiciți: ce era? Cocoș, curcan sau iepure?
Nu, bietul n-avusese noroc să fie nici una din toate astea. Soarta nemilostivă îl făcuse ceva mai rău, tot ce poate fi mai rău: era băiat.
De un ceas de când stătea în cancelaria regimentului, dezbrăcat în pielea goală, tremurând, expus tuturor privirilor. Doctorul îl examinase, îl ciocănise, îl ascultase și, cu toate stăruințele cocoanei, nu putuse să spună decât că e slab.
Adevărat, slab mai era! Așa cum ședea, drept, cu mâinile lipite de pulpe, cu pieptul scos înainte, cu ochii închiși mai tot timpul, nu-ți trebuia mult ca să-l confunzi cu scheletul pe care-l avea medicul în colțul infirmeriei. Puteai să-i numeri coastele de la o sută de pași, avea oasele pieptului ieșite diform înainte, beregata-i se zugrăvea oribilă, mâinile-i parcă erau de copil de opt ani, măcar că avea paisprezece. Și, pe lângă toate astea, cam tușea – ceea ce îngrija și mai mult pe doctor și pe colonel, care amândoi cunoșteau deopotrivă medicina.
Cu toate astea, ce vroiați să facă? Biata „cocoană”, adică mă-sa, știa și ea că-i slab și nu s-ar fi despărțit ușor de dânsul, căci îl iubea și-i era și milă de dânsul. Însă trebuia. Din patru băieți câți avusese, atâta-i mai rămăsese; ceilalți trei muriseră la vârsta de șaisprezece ani – parcă era un făcut. Bărbat-său, fost funcționar, murise și el tânar, într-o bună dimineață, chiar în cancelaria unde slujea: o bătaie de inimă, un sughiț, și căzuse jos fără să zică o vorbă... fără să lase vreo pensie.
De-atunci, biata femeie, fără neamuri darnice și fără nici o nădejde, a muncit cum a putut – ea, care nu fusese învățată să muncească – și n-a izbutit să-și poată crește copiii. Îi rămăsese o singură speranță: armata. Acolo vroia să dea pe Aurel, copil de trupă. De la paisprezece pân la optsprezece ani, băiatul trebuia să slujească statului fără leafă, numai pe mâncare și îmbrăcăminte. Când împlinea optsprezece, nu mai era copil de trupă, ci voluntar. Atunci îi venea leafă: șapte parale pe zi. Pe urmă căprar, pe urmă sergent – în trei ani avea perspectivă să capete 30 de bani pe zi leafă de la stat. Tot mai bine decât nimica.
Un căpitan, care se-nrudea de aproape cu răposatul, făgăduise cocoanei că o să ia pe băiat în companie la el și o să-l lase să urmeze la gimnaziu; așa, la optsprezece ani ar fi putut să facă cele patru clase și apoi, peste alți doi ani, să dea examen la Bistrița – în opt ani ofițer!
Ce vis frumos! Pân-atunci ea se ducea să slujească la un neam, care o primea jumătate ca rudă, jumătate ca-ngrijitoare.
De aceea, vezi, când a auzit că-n sfârșit colonelul se-ndu-plecă să-l primească, biata femeie credea că-nnebunește de bucurie. I se părea că îl și vede ofițer. Și-n gândul ei blagoslovea armata. La Mizil, locul lor, băiatul n-avea gimnaziu; la Buzău nu-l putea trimite, pentru că n-avea cu ce îl ține, și iată că armata îi zugrăvea așa de frumos tabloul viitorului.
Mulțumi colonelului, își sărută plângând copilul, îi strecură în mână o piesă de cinci franci și ieși, nebună de dor, de bucurie, de toate emoțiile pe care le-ncerca sufletul ei.
— Aghiotant, zise colonelul, ia pe băiat și du-l la compania „Afară din rânduri”. Să-l însumeze la ordinar, fără leafă. Vezi și dă-i hainele alea care au fost ale ăluilalt... Cum îi zicea?... Petrică Ioachimescu parcă.
— Ăla care-a murit?
— Ăla.
— Am înțeles, don colonel... Vino-ncoa, băiete.
Și plecară cele două generații: unul care făcea miliție de cincisprezece ani, altul care de-abia începea.
— N-are mult nici ăsta! zise doctorul.
— Parcă eu nu văd? răspunse colonelul. L-am luat ca să-l îngroape statu! Femeie sărmană, mi-a fost milă. Am cunoscut pe bărbat-său...
Peste un ceas, băiatul era-mbrăcat, însumat și dat cu serviciul la compania a treia. Slăbuț cum era, galben, sfios între atâția oameni mari care înjurau, izbeau și umblau „militărește”, el s-a așezat într-un colț... și a-nceput să gândească.
Era vară, trupa toată dormea în corturi, și el avea un locșor într-un cort cu un căprar și cu doi soldați.
Acolo, trântit jos, a privit el multă vreme în depărtare, pe cerul albastru; tot felul de gânduri îi treceau prin minte, acum, când se vedea străin între străini; în mintea lui de copil, sărăcia care-l zvârlise pe paiele din cort, într-o cazarmă cu care încheiase contract de robie pe toată viața, se arăta ca o prigonire din partea unei mâini nevăzute. Și prietenii cu care se jucase nu aveau să mai vină, și casa lor, săracă dar sigură, nu se mai deschidea pentru el, și mama îl lăsase aici, ca pe un pisoi lepădat într-un maidan.
Când a auzit trâmbița sunând prelung și trist „stingerea lumânărilor”, o greutate i-a apăsat pieptul, un nod i-a strâns gâtul și a adormit plângând... în paie!

* * *

— Scoal’, băiete! Scoal’, că nu ești acasă!
Cu vorbele astea s-a trezit dimineață, mai obosit de cum se culcase. Dormise rău. Toată noaptea visase visuri rele. I se păruse că mama l-a luat de o mână și a zburat cu el departe, peste dealuri și peste văi, în lumi locuite numai de oameni răi; i se păruse că l-a urcat sus, deasupra unei prăpastii, și că, de acolo, i-a dat drumu. Venea val-vârtej, rugându-se și plângând, și nimeni nu venea să-l scape, și nimeni n-avea milă de el, și a căzut în fund... și a murit...
Și mort se ruga de Maica Domnului să nu-l dea în iad, că el nu-i vinovat de sărăcia și de nenorocul lui pe lume.
Pesemne visul a fost de vină, că dimineața căprarul i-a spus:
— Ia ascultă-mă, băiețică, să știi că n-o să te mai culc cu mine, că toată noaptea dai din picioare și te frămânți, parcă ai avea viermi!... Lasă gândurile. De-acuma, ce i-o fi tatii i-o fi și mamii!
În ziua aceea l-au scos puțin la slujbă. Căprarul l-a învățat „întoarcerea capului la dreapta și la stânga”, apoi repede a venit vremea de masă. Când a plecat compania pe două rânduri, el era cel din urmă. A venit și dânsul cu gamela să-și ia porția de borș.
— Bucătar, spunea căprarul, dă-i și puiului ăstuia de melitar o lingură, să guste și el din ciorba cazonă.
Bucătarul era un român de vreo patruzeci de ani. Fusese „nesupus”, îl prinseseră târziu, stătuse la Târgșor și acuma își făcea oastea la bucătărie.
— Puiule, puiule! Cin’ te-aduse aici să-ți poarte păcatele! ți-a fost dragă meliția, ori n-ai avut ce mânca acasă?... Ai tată?
— N-am...
— Hei! Uit-te, așa am eu un fecior! Cin’ te puse, tăiculiță, să te faci catană? Nu intrai mai bine la o meserie? Da ești slăbuț, nu-i vorbă. Rău, rău ai făcut!
Copilul nu răspunse nimică. Își luă porția și plecă. Dar pentru ce nu putea să mănânce? Pentru ce se simțea căzând din picioare și pentru ce plângea? Cum avu un ceas răgaz, luă o hârtie și făcu o scrisoare:

„Mamă dragă,
Mi-e dor de matale, mi-e dor de casă, mi-e dor de libertate. Nu mai pot să stau aici. De ce m-ai lăsat, mamă dragă, și nu m-ai dat mai bine la o meserie?
Vino și mă ia, că nu mai pot!
Al matale supus fiu, care te dorește și iubește,
Aurel Predescu”

— Ce scrii acolo, băiețică? îl întrebă căprarul.
— O scrisoare.
— Cui? Ăi fi având ibovnică...
— Mamii, răspunse copilul roșindu-se.
— Să fii tu așa și pă dincolo? la să văd.
Și căprarul, fără să mai aștepte, luă scrisoarea. O ceti, apoi o rupse și zise duios:
— Să nu mai scrii așa, drăguțule. De ce să faci mamii sânge rău? Parcă ea te mai poate scoate de aici? Ehe! Cine intră copil de trupă e rob pă viață, ori cel puțin pân’ la 21 de ani. Mama nu te-o fi dat ea de voie la oaste; și ea plânge tot ca tine, da ce vrei să-ți facă? Mai bine fă-i un coraj, scrie-i că ești vesel, că petreci bine și că te rogi la Dumnezeu să fii sănătos...
Și căprarul ieși din cort. De doi ani de când era militar nu mai plânsese și nu se mai emoționase.
Copilul luă altă hârtie, își șterse și el o lacrimă, apoi începu:

„Mama dragă,
Află că sunt bine. Îmi place armata și mă rog la Dumnezeu să fiu sănătos
Asemenea, aș dori să aflu și de matale, că ești bine și veselă. Scrie-mi când pleci la nenea Vasile.
Al matale supus fiu, Aurel”

Închise scrisoarea, o puse la cutie și se-ntoarse în tabără.
La câțiva pași de el, căprarul de adineauri muștruluia pe un soldat:
— Așa te-am învățat eu, boule?! Ei, bată-te ‘Mnezeu să te bată! Te ia mama dracului când ți-oi da un pumn! Marș de-aicea, că apâi vezi... cum sunt eu astăzi, atâta-mi trebuie: să mă scoată cineva din țâțâne! Doar nu sunt melitar de ieri, de alaltăieri, numai copil de trupă am fost cinci ani!
Întoarse capul și zări pe Aurel. Căprarul se făcu stacojiu. Aurel plecă; dar în loc să se ducă în cort, se duse drept la cantină.

* * *

Era duminică. Toată cantina era plină de soldați, de căprari și de sergenți.
— Dar tu, mă? Ce cauți aici? Poate vrei un rachiu!
Toți râseră de copil, care plecă ochii-n pământ și rămase înlemnit.
— Pun rămășag, zise un sergent, bețiv număru unu, că te-mbeți dintr-un degetar de rachiu, măi potcă!
— Ba beau și o litră! răspunse copilul, scoțând pieptu-nainte cu un fel de trufie, cum văzuse la sergentul-major de la compania a opta.
— Mă! strigară toți. Auzi mucea! S-a-ntors lumea pă dos. Are să-nvețe copilu pe tat-su să facă copii!
— O litră de rom! strigă copilul, aruncând pe tejghea piesa de cinci franci.
Toți făcură tăcere. Cantinierul aduse litra. Aurel o puse la gură și dintr-o înghițitură o dete pe gât.
— Încă una! țipă el.
Și ochii-i scânteiau, fixându-i spre sergenți, care încremeniseră.
— Nu-i mai da, mă, că-i nebun! strigă un sergent.
— Lasă-l să bea! strigă altul. Să se facă melitar în regulă!
A doua litră fu înghițită cu aceeași repeziciune.
Se uitaseră toți privindu-l.
— O să te vedem noi acuma cum ai să urci scările până sus.
— Eu? Foarte bine! Uit-te așa!
Și Aurel luă un aer milităresc, salută pe sergenți, schimonosi un fel de „stânga-mprejur” și ieși țipând:
— Un, doi! Un, doi!
Urcă scările cu o energie nebună, ajunse la corturi, trecu de ele și merse drept înainte, până la marginea malului care dădea în prăpastie.

* * *

A doua zi vierii l-au adus la cazarmă pachet. Era un fel de carne în care nu se mai cunoșteau nici ochii. Și l-au îngropat tot seara, când gorniștii sunau rugăciunea.