Din viața militară/Un sergent-major

Jump to navigation Jump to search
Școala regimentului Din viața militară
de Anton Bacalbașa
Cavalerul amabil


—— Vasile!
— Porunciți!...
— Du-te la bucătar și spune-i c-am zis eu să-ți facă niște mâncare particuleră. Vezi, să puie mai multă ceapă și să nu mi-o facă nesărată ca aseară, că-l dau dracului!
— Da dacă n-o avea carne?
— Să aibă!...
— Înțeleg, trăiți, don sergen-major.
Și Vasile s-a răsucit „la stânga-mprejur” pe amândouă călcâiele și a ieșit.
Când rămase singur, sergentul-major Guță se așeză pe pat, își scoase bluza, se mai scărpină de câteva ori și, privindîmprejurul lui, murmură: „Ce viață!” ...
Tot gândind însă, simțea nevoie ca să fie mai comod, îl supărau cizmele și ar fi voit să scape bucuros de ele.
— Planton! strigă el.
Peste un minut ușa se deschise și plantonul intră.
Când s-a oprit în fața lui Guță, a bătut tare cu picioarele în pământ.
— Să trăiți, don sergen-major!...
Dar, drept răspuns, acesta se trânti pe pat și întinse piciorul stâng.
Plantonul pricepu...
Se aplecă jos, apucă cu mâna dreaptă de călcâi, cu cea stângă de vârful ciuboatei și trase...
— Întinde obielile, să se usuce...
— Înțeleg.
— Și cizmele ia-le și le fă cu vacs. Când m-oi scula, să-mi fac mustața în ele. Să fie văcsuite cum îi dracu...
— Da n-am vacs.
— Să ai!
Plantonul își făcu salutul și ieși.
„Nu mai e meliție”, murmură Guță când se văzu singur. „De spui bucătarului să-ți facă mâncare, îți răspunde că n-are carne, de spui soldatului să-ți văcsuiască cizmele, îți răspunde că n-are vacs. Și pentru ce? Pentru că nu mai e cnut”.
Se auzi o ciocnitură-n ușă.
— Intră! răspunse Guță somnoros.
Drept, ca un stâlp de telegraf, intră în cancelarie un soldat. Chipeș, cu câteva fire de mustață, el se opri în fața sergentului-major și vorba țigănească „să trăiți” trebui să s-audă.
— La ce ai venit, măi băiete?
— Pentru soldă.
— Ce soldă, măi? Ești nebun?
— Solda mea pe chinzina trecută.
— Da ce, n-ai primit-o?
— Nu.
— Unde-ai fost când am împărțit solda la oameni?
— Am fost... știți că m-ați trimes domnia-voastră la cocoana Lina de i-am dus niște cămăși, obiele...
— Ei! Ei! Nu mântui odată? Ce te-ai pus să-mi înșiri „micul echipament”? De ce n-ai venit cum te-ai întors, să-ți dau solda?
— Da’ nu știți că m-a oprit duduia de i-am cărat trei hârdaie de apă, tocmai de la podul cela, știi, cum mergi pe strada ceea — cum focu o cheamă? — faci la dreapta și ieși acolo...
— Nu știu nimic. Eu te-am trecut în condică că ți-am dat-o.
— Da’ n-am nici fir de tutun...
— Nu vroi să știu... să ai!...
— Înțeleg.
Soldatul plecă mâhnit.
La rândul lui, Guță blestemă păcătoșia în care a ajuns armata din ziua de azi.
„Destulă procopseală”, gândea el; „face soldatu ceva, îl bagă la pușcărie, parcă cine știe ce pedeapsă-i asta! Să odihnește câțiva ani de zile de pomană. Unde e bătaia pă care am apucat-o eu? Da ce dracu? Vasile ăla-și face de cap astăzi. L-am trimis de două ceasuri după mâncare și văd că nu mai vine”.
Și începu să strige:
— Vasileeeee!...
Dar Vasile dormea în cazarmă.
Când au auzit soldatu glasul stăpânului, care mai de care se grăbea să scoale pe Vasile.
— Scoală, măi Vasile!
— Mă Vasile, mă!
— Scoală mă, că te cheamă don sergent-major!
— Unde e? Să trăiți! Porunciți! zicea Vasile, care se deșteptase somnoros.
— Aleargă, că-i în cancelarie, dă fuga, că-i foc!
Și Vasile-și încheie bluza, trase frumos pantalonii peste cizme, își așeză „limba cravatei”, se șterse cu degetele la ochi și intră.
— Da’ bine, mă, ce te-ai făcut? Eu credeam că te-ai pierdut. Unde e mâncarea?
— Mâncarea?
— Ei! Ei! Mâncarea!
— Vine acuma. Am pus-o să se mai încălzească.
— Du-te și adu-o mai curând.
Peste cinci minute Vasile se întoarse cu un capac plin cu mâncare.
Îl trânti repede pe masă, căci îl frigea și-și suflă peste degete.
— Acuma cere un rachiu de la căprar de săptămână și ceva pâine și pe urmă gătește de spălat.
— Prea bine!
Și peste vreo cinci minute Vasile se întoarse înapoi cu mâna goală.
— Să trăiți, don sergen-major! Căpraru de săptămână cică n-are rachiu.
— Cheamă-l încoace. Aidi iute!...
— Don fruntaș Ianache! Don fruntaș Ianache! striga Vasile.
— Ce e, mă?
— Te cheamă don sergen-major. Aide, fuga!
— Porunciți! strigă fruntașul Ianache, care făcea pe căprarul de săptămână când se înfățișă înaintea lui Guță.
— Cum ai îndrăznit, măi pungașule, să-mi spui ca n-ai rachiu?... Știi tu că asta e nesupunere și pot să te dau în judecată? Știi, mă?! strigă el, ridicând glasul mai sus.
— Ba nu, da' rog bunătatea domniei-voastre să-mi dați voie să vă spun ceva.
— Spune.
— Azi credeam ca să vă opresc ca totdeauna un rachiu, două, trei... Când colo, a venit don căpitan, a băut trei porții; a venit don locotenent, tot așa, a mai luatără domnii sergenți câte două porții; domniei-voastre v-am dat până acum trei; de unde să mai iasă.? Că eu, de, îl primesc pă țanc, pă număru oamenilor. Dacă dai soldatului porția mai deșartă, cică lăcramă.
— Ei și?!...
— N-am de prisos... să trăiți... eu de, v-aș da, da’ mai am șapte oameni în gardă, are să vie acuma prăpădiți și are să ceară...
— Nu vroi să știu.
— Da’ dacă n-am?
— Să ai!

***

Mânca Guță cu poftă, băuse rachiu cazon și acuma ședea la masă.
— A!... Poftă bună!
— Mersim, poftiți și dumneavoastră!
— N-aveți pentru ce. Noi chiar acuma am statără la masă. Da’ veniserăm așa, de un apropont de chef.
— Ce veste-poveste?
— Mergem diseară la „Trei plopi”. E o frumusețe! S-a deșchis un fel de șantant grozav. A venitără niște șansoniste de-alea particulere, unguroaice...
— Da? Va să zică e ceva îndelecat! Atuncea merg.
— La sigur?
— Ne vedem. Numa să scap de raport. Ne-ntâlnim la „Vițelu cazon”.
— Parol?
— Parol!